Toggle Specii de pronume subsection

Pronumele personal
Pronumele reflexiv
Pronumele de întărire
Pronumele posesiv
Pronumele demonstrativ
Pronumele interogativ
Pronumele relativ
Pronumele nehotărât
Pronumele negativ
Diferențe în domeniul pronumelor între câteva limbi și română
Toggle Diferențe în domeniul pronumelor între câteva limbi și română subsection
În limba franceză
În limba engleză
În BCMS
În limba maghiară
Note
Surse bibliografice
Vezi și
Pronume

Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric

Unelte
De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Gramatică
Morfologie
Parte de vorbire
Flexibilă
• Adjectiv
• Articol
• Numeral
• Pronume
• Substantiv
• Verb
Neflexibilă
• Adverb
• Conjuncție
• Interjecție
• Prepoziție
• Locuțiune
Sintaxă
Cazuri
Sintaxa propoziției
Parte de propoziție
Sintaxa frazei
Propoziție subordonată
Nu confundați cu Prenume.
În gramatica tradițională, pronumele (< la pronomen, literal „pentru nume”) este o
parte de vorbire care constituie o clasă de cuvinte închisă, dar neomogenă. Este
lipsit de referință proprie, adică nu denumește direct o realitate, ci numai se
referă la ea, și are conținut semantic foarte abstract[1][2][3][4][5][6][7].

În limbile flexionare și în cele aglutinante, pronumele sunt apropiate morfologic

și sintactic de substantive. Unora dintre ele le corespund adjective pronominale,
apropiate din aceste puncte de vedere de adjectivele propriu-zise.

Caracteristici ale pronumelor

Pronumele au unele caracteristici generale indiferent de tip și de limbă, precum și
speciale în funcție de tip într-o limbă, și diferite în cadrul aceluiași tip de
pronume, de la o limbă la alta.

Unele pronume se referă la entități lingvistice, având o funcție numită „forică”.

Numai funcție forică au pronumele relative, care introduc propoziții atributive și
totodată se referă la un element din propoziția lor regentă. În limba română sunt
anaforice, adică se referă la un element exprimat înaintea lor (un antecedent)[1],
ex. El, care e bolnav, n-a venit[8]. Pronumele sunt cataforice atunci când se
referă la o entitate situată după ele, de exemplu, în română, pronumele personale
neaccentuate atunci când anticipează un complement direct sau indirect din aceeași
propoziție, ex. Vulpea l-a păcălit pe urs[9], Le mulțumește celorlalți[10].

Pronumele folosit cu funcție forică se poate referi la mai multe feluri de entități
lingvistice:

un substantiv: M-am întâlnit cu Ion. El /Acesta / Dumnealui m-a salutat[1];

un alt pronume: El, care e bolnav, n-a venit[8];
o propoziție: Ne înțelegem bine, ceea ce e important[11].
Într-o limbă ca franceza, se poate referi și la un adjectiv cu funcție de nume
predicativ, ex. – Es-tu courageux ? – Oui, je le suis „– Ești curajos? – Da,
sunt”[5].

Alte pronume nu se referă la entități lingvistice, ci la elemente ale situației de

comunicare. Aceasta este o funcție numită „deictică”. Este caracteristică, de
exemplu, pronumelor personale de persoanele I și a II-a, când se referă la
participanții situației de comunicare. Exemple:

Cum te cheamă?[12];
Eu plec dacă vine el[13].
Unele pronume sunt folosite uneori foric, alteori deictic, de pildă cele
demonstrative[1]:

anaforic: Că făcuse ceva neștiut de nimeni, asta era sigur (Tudor Arghezi)[14];
cataforic: en I said this: … „Am zis așa: …”[15];
deictic: hu Ez az enyém „Asta e a mea / Ăsta e al meu”[16].
Este de altă natură referința pronumelor interogative, a celor nehotărâte și a
celor negative. Acestea exprimă operații logice. Pronumele interogativ exprimă
faptul că o anumită entitate este prezentă în propoziție numai sub formă de
întrebare[7], deci se referă la o entitate așteptată de la participantul ca
destinatar la situația de comunicare, ex. – Cine a venit? – Vasile[17]. Într-un
dialog ca – Aștepți pe cineva? – Pe nimeni[18], pronumele nehotărât, respectiv cel
negativ se referă la o persoană nedefinită[6].

În unele limbi sunt și pronume folosite fără nicio sursă referențială. În unele,
predicatul la alt mod decât imperativul trebuie să aibă subiect exprimat prin
cuvânt aparte, ceea ce s-a generalizat prin folosirea unui pronume personal și la
verbele care nu pot avea subiect, ex. fr il pleut „plouă”, en it is snowing
„ninge”. Este și cazul pronumelor reflexive fără funcție sintactică (ex. se
gândește), precum și al pronumelor personale la cazul dativ numit „etic” (el mi ți-
o înșfacă) sau la acuzativ: a luat-o la dreapta[1].

Privitor la categoriile gramaticale exprimate de pronume și de adjectivele

pronominale, precum și la modul lor de exprimare, limbile se deosebesc mai mult sau
mai puțin unele de altele, în primul rând în funcție de tipul lor structural. De
exemplu, în limba maghiară, declinarea pronumelor este relativ bogată, în altele,
precum BCMS[19], este mai puțin bogată decât în maghiară, în română și mai puțin
bogată, iar în franceză sau în engleză – practic inexistentă. Ca un alt aspect,
acordul pronumelor cu entitatea la care se referă, și a adjectivelor pronominale cu
determinatul lor diferă în funcție de limbă și de tipul de pronume, adică există
sau nu există acord în una sau alta dintre categorii. Bunăoară, în engleză sau în
maghiară, adjectivul pronominal este invariabil, însă în română, în franceză sau în
BCMS se acordă în unele sau altele dintre categorii (gen, număr, caz).

Din punct de vedere sintactic de asemenea, pronumele sunt apropiate de substantive,

iar adjectivele pronominale de adjectivele propriu-zise, deși sunt și diferențe, de
exemplu pronumele personal nu poate avea atribut. Din punctul de vedere al topicii,
în limbile în care există pronume cu o formă accentuată și una neaccentuată, cea
din urmă poate avea, în funcția de complement, o poziție diferită de a
substantivului substituit sau a corespondentului accentuat, față de verbul regent,
ex. îl spăl vs. spăl covorul[1].

Din punct de vedere pragmatic, pronumele este o parte de vorbire mai relevantă
decât celelalte prin capacitatea celor deictice de a se referi la situația de
comunicare, și prin capacitatea celor forice de a contribui la coerența și
coeziunea discursului sau textului[1][20].

Din punct de vedere sociolingvistic, pronumele pot marca diferențe între limbi
privind exprimarea relațiilor dintre persoane în funcție de statutul lor care ține
de vârstă, de poziția socială, de relațiile de ordin ierarhic etc., prin faptul că
în unele nu există pronume de politețe (de exemplu în engleză[21]), în altele
există numai de un singur grad (de pildă în franceză[22]), iarăși în altele există
de două grade (bunăoară în română[23] sau în maghiară[24]) etc.[1].

Măsura în care se folosesc pronumele și anumite caracteristici ale tipurilor de

pronume sunt trăsături care contribuie la tipologizarea structurală a limbilor. De
exemplu, în limba japoneză se folosesc rar pronume[25] față de alte limbi, ca
franceza, în care sunt foate mult folosite. Existența, respectiv lipsa formelor
neaccentuate pe lângă corespondente accentuate distinge de asemenea unele limbi.
Dintre primele fac parte limbile romanice, dintre cele din urmă latina sau rusa.
Din punctul de vedere al obligativității exprimării subiectului pronominal, de
exemplu franceza și engleza, în care este obligatorie, se disting de română sau de
italiană, în care nu este. În privința persoanei I plural, sunt unele limbi în care
aceasta are o formă ce include interlocutorul și o formă care îl exclude, față de
majoritatea limbilor, în care are o singură formă[1][26].

Specii de pronume
În funcție de gramaticile a diferite limbi și, uneori, ale aceleiași, sunt luate în
seamă mai multe sau mai puține specii de pronume, sau există mai multe clasificări
ale lor. Se întâmplă ca unele categorii de pronume să fie considerate specii aparte
de către unii autori, dar subcategorii ale altei specii de către alții.
Clasificarea pronumelor are în general o bază funcțională.

În gramaticile române tradiționale sunt tratate în general zece specii de pronume,

și anume[27][28][29]:

personal;
de politețe;
reflexiv;
de întărire;
posesiv;
demonstrativ;
interogativ;
relativ;
nehotărât;
negativ.
În unele gramatici sunt delimitate nouă specii, pronumele de politețe fiind inclus
în cel personal[28][29], în altele numai șapte, pe lângă cel de politețe fiind
considerat personal și cel reflexiv, și cel de întărire[27].

Din alt punct de vedere, speciile de pronume se împart în două categorii[29]:

care au categoria persoanei: personal, reflexiv, de întărire, posesiv;

care nu au categoria persoanei: demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât,
negativ.
De asemenea, pronumele se mai pot grupa și în alte două categorii[29]:

cele care nu pot avea și funcție adjectivală: personal, reflexiv;

cele care pot avea și funcție adjectivală (adjective pronominale): de întărire,
posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât, negativ.
În gramatici ale unor limbi nu sunt sau nu se delimitează unele specii de pronume
din română. Astfel, în franceză sau în BCMS nu sunt pronume de întărire și pronume
distincte de politețe, ci numai un pronume personal plural folosit în adresarea
politicoasă și către o singură persoană. În engleză nu sunt pronume de politețe,
nici pronume personale folosite special în adresarea politicoasă. În engleză și în
maghiară, pronumele de întărire și cel reflexiv au aceeași formă și se delimitează
numai ca funcție. În gramaticile engleze și maghiare se delimitează, având formă
aparte, un pronume reciproc de cel reflexiv. Pronumele negativ este delimitat de
cel nehotărât în gramaticile române, dar nu și în cele franceze, engleze, BCMS sau
maghiare. În schimb în gramaticile maghiare se delimitează un pronume general, ca
specie aparte sau ca subspecie a celui nehotărât (ex. bárki „oricine”[30]). În
unele gramatici maghiare se includ printre pronume și adverbele pronominale (ex.
bárhol „oriunde”[30]).

Pronumele personal
Articol principal: Pronume personal.
Pronumele personal este unul care desemnează ființe, lucruri sau noțiuni, marcând
persoanele gramaticale[31]. Se diferențiază în general după poziția în situația de
comunicare a ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate, al căror nume îl
înlocuiesc[32][33]:

al vorbitorului (persoana I singular);

al unui grup care include vorbitorul (persoana I plural);
al unui destinatar al enunțului vorbitorului (persoana a II-a singular);
al unui grup de cel puțin doi destinatari (persoana a II-a plural);
al unei ființe (în afară de persoana I și a II-a), al unui lucru, al unei noțiuni
despre care se vorbește (persoana a III-a singular);
al unui grup de ființe (în afară de persoana I și a II-a), lucruri sau noțiuni
despre care se vorbește (persoana a III-a plural).
Pronumele reflexiv
Articol principal: Pronume reflexiv.
Acest pronume se referă la agentul unei acțiuni, acesta fiind de obicei subiectul
unui verb, iar pronumele – complementul acestuia[34][35][36][37][38]. În unele
limbi, ca româna sau franceza, se mai poate referi și la un agent subînțeles al
procesului[39] exprimat de un substantiv, pronumele fiind atributul acestuia[40]
[41].

În unele gramatici, pronumele reflexiv este tratat ca o subspecie a pronumelui

personal[42][40][43][44].

Pronumele de întărire
Articol principal: Pronume de întărire.
Pronumele de întărire precizează prin insistență o persoană la care se referă[45]
[46][47][48]. În unele gramatici este tratat aparte[45][46][47][48], în altele este
considerat o subcategorie a pronumelui personal[42][49].

Pronumele posesiv
Articol principal: Pronume posesiv.
Pronumele posesiv este unul care implică o dublă referință pronominală: la o
entitate numită obiect posedat și la una numită posesor[2], indicând faptul că
primul (o ființă sau un lucru) este în relație cu o persoană gramaticală
(vorbitorul, destinatarul comunicării sau cineva ori ceva despre care se vorbește).
Relația poate fi de posesie sau de apartenență, dar și orice alt tip de raport
exprimat de o parte de propoziție echivalentă în limba română cu atributul
substantival în cazul genitiv[50]. În limbile care posedă și adjective posesive,
pronumele posesiv înlocuiește sintagma formată de un substantiv cu un adjectiv
posesiv[51].

Pronumele demonstrativ
Articol principal: Pronume demonstrativ.
Acest tip de pronume se referă la entități despre care indică în general apropierea
ori depărtarea lor față de vorbitor (uneori și față de destinatarul comunicării),
în spațiu sau în timp. Entitățile respective pot fi obiecte sau ființe pe care
vorbitorul le arată în spațiu, dar pot fi și obiecte, ființe, concepte, idei sau
acțiuni despre care vorbitorul indică faptul că sunt cunoscute pentru că a mai fost
vorba despre ele, ori pentru că din diverse motive sunt prezente în mintea
destinatarului[52][53][54].

Pronumele interogativ
Articol principal: Pronume interogativ.
Acest pronume înlocuiește în întrebări parțiale (incompatibile cu răspunsul da sau
nu) ceea ce vizează întrebarea și este așteptat în răspuns[55][56][57]. Se referă
în general la animate (persoane, alte ființe), la inanimate (obiecte, materii,
noțiuni abstracte), la caracteristicile sau la cantitatea acestora[58].

Pronumele relativ
Articol principal: Pronume relativ.
Pronumele relativ se referă cel mai adesea la un substantiv, la alt pronume sau la
o propoziție, reluându-le sau anticipându-le, fiind deosebit de toate celelalte
pronume prin faptul că în același timp introduce o propoziție subordonată, fiind
parte de propoziție în aceasta[59]. În unele limbi, cel puțin o parte din pronumele
relative sunt identice cu pronume interogative.

Pronumele nehotărât
Articol principal: Pronume nehotărât.
Pronumele nehotărât sau nedefinit este o clasă de cuvinte eterogenă[60], a cărei
definire s-a încercat în diverse feluri. Una din încercări este de a o defini prin
enumerarea cuvintelor care fac parte din ea: altul, fiecare, oricine etc. Alta este
prin a spune ce fel de pronume nu sunt aceste cuvinte: nici personale, nici
posesive, nici demonstrative, nici relative, nici interogative[61]. Pronumele
nehotărât se mai definește și ca un „pronume care înlocuiește un substantiv dând
indicații foarte vagi asupra obiectului denumit de acesta”[62].

Pronumele negativ
Articol principal: Pronume negativ.
Acest pronume exprimă lipsa, excluderea, prezentarea unui lucru sau a unei ființe
ca inexistent(ă), înlocuindu-i numele[63][64]. În unele gramatici este considerat o
specie de pronume aparte[63][64][65]. În altele este tratat ca o subspecie a
pronumelui nehotărât, de care se deosebește prin faptul că are înțeles negativ[66]
[67][68][69][70][71], sau, în unele gramatici maghiare care iau în seamă un pronume
numit „general”, împreună cu acesta[72] ori ca o subspecie a acestuia[73].
Diferențe în domeniul pronumelor între câteva limbi și română
Între sistemele pronominale a diverse limbi sunt diferențe în sensul că un pronume
sau altul nu are corespondent într-o limbă sau alta, iar între gramaticile lor sunt
unele diferențe în prinvința speciilor care se iau în seamă aparte sau ca
subcategorii.

Câteva diferențe față de limba română și gramatici românești sunt prezentate în

cele ce urmează.

În limba franceză
În această limbă, pe lângă pronumele personale corespunzătoare celor din română mai
sunt două, numite „adverbiale”[74]:

Jean rêve de faire du parachute mais moi, je n’en ai aucune envie „Jean visează să
facă parașutism, dar eu n-am niciun chef de așa ceva”;
L’équipe de football de la ville a gagné le match. Personne ne s’y attendait
„Echipa de fotbal a orașului a câștigat meciul. Nimeni nu se aștepta la asta”.
Pronumelui relativ românesc care la diferite cazuri și cu diverse prepoziții le
corespund mai multe pronume diferite în franceză[75]:

Lucile a offert à sa fille la montre dont elle avait très envie „Lucile i-a dăruit
fiicei sale ceasul pe care îl dorea foarte mult”;
C’est un ami avec qui / avec lequel je vais souvent faire du vélo „Este un prieten
cu care merg deseori să facem ciclism”.
În această limbă, pronumele personale cu funcție de subiect au și ele folosire
accentuată și folosire neaccentuată, iar patru dintre ele au forme aparte pentru
cele două folosiri. Cele două forme se folosesc uneori împreună pentru scoaterea în
evidență a subiectului, ex. Moi, je vais aller à la plage et toi, qu’est-ce que tu
vas faire ? „Eu o să mă duc la plajă, dar tu ce-o să faci?”[76].

În franceză sunt forme diferite pentru funcția de adjectiv posesiv și demonstrativ,

respectiv pentru cea de pronume corespunzătoare:

Notre ville est connue pour ses remparts „Orașul nostru este cunoscut pentru
zidurile sale de apărare” vs. J’avais oublié mes gants de ski ; Victor m’a prêté
les siens „Îmi uitasem mănușile de schi; Victor mi le-a împrumutat pe ale
sale”[77];
Prends ce stylo-ci „Ia stiloul acesta” vs. L’enfant voulait calmer son petit frère
mais celui-ci pleurait et réclamait sa mère „Copilul voia să-și calmeze frățiorul,
dar acesta plângea după mama lui”[78].
În limba engleză
În această limbă, pronumele de întărire se folosesc și ca reflexive, ex. Walt
Disney himself was the voice of Mickey Mouse „Walt Disney însuși era vocea lui
Mickey Mouse” vs.Tom dried himself on a large yellow bath towel „Tom s-a șters cu
un prosop mare de baie”. În gramaticile engleze se disting, pe lângă pronume
reflexive, și pronume reciproce: The students help each other/one another with
their homework „Elevii se ajută unul pe altul la tema pentru acasă”[79].

În BCMS
În limbile bosniacă, croată, muntenegreană și sârbă (prescurtat BCMS) există numai
un pronume reflexiv, de persoana a treia, același pentru singular și plural, cu o
variantă neaccentuată invariabilă și una accentuată. Cea din urmă are forme cazuale
de genitiv-acuzativ, dativ-locativ și instrumental: Ja sam se počešljao „Eu m-am
pieptănat”, Ti si se počešljala „Tu te-ai pieptănat”[43], Pisac govori o sebi
„Scriitorul vorbește despre sine”[44], Nemam pri sebi ničega za pisanje „Nu am la
mine nimic pentru scris”[80].

Există și un pronume-adjectiv posesiv reflexiv, adică acesta reprezintă, respectiv

determină obiectul posedat de subiect, indiferent de persoana, numărul și genul
acestuia: Direktor je u svojoj kancelariji „Directorul este în biroul lui”
(propriu) vs. Direktor je u njegovoj kancelariji „Directorul este în biroul lui”
(al altcuiva)[44].

În aceste limbi, demonstrativele au forme pentru trei grade de depărtare, aceleași

pentru funcția de adjectiv și de pronume[81]:

pentru ceea ce este lângă vorbitor: Daću ti ovaj članak da ga pročitaš „Îți voi da
articolul acesta ca să-l citești”
pentru ceea ce este departe și de vorbitor, și de destinatarul comunicării: Šta je
ono na krovu? „Ce e aceea pe acoperiș?”
pentru depărtarea medie, de exemplu ceea ce este la destinatar: Lepo ti stoji ta
haljina „Îți stă bine rochia asta”.
Cu aceleași distincții mai sunt și alte demonstrative, fără corespondente în
română: ovakav „ca acesta”, onakav „ca acela”, takav „ca acesta/acela”, ovoliki
„cât acesta” (de dimensiunile acestuia), onoliki „cât acela”, toliki „cât
acesta/acela”[82].

În limba maghiară
În această limbă, pronumele personale au numai formă accentuată. Numai acuzativul
este format de la nominativ, celelalte forme cazuale, în număr de douăsprezece,
sunt supletive, fiind formate din desinențele cazuale ale substantivelor, la care
se adaugă sufixe personale posesive, aceleași care corespund cu adjectivele
posesive românești, adjective care nu există în maghiară. Exemple: Nem az idő
halad, mi változunk „Nu timpul înaintează, noi ne schimbăm”[83], A könyv rólunk,
fiatalokról szól „În carte este vorba despre noi, tinerii”, Nyolc órára értünk jön
„Vine după noi la ora opt”, Egy hónapig nálunk lakhatsz „Timp de o lună poți să
stai la noi”[84].

În maghiară există, ca și în engleză, un pronume reciproc: A két államfő üdvözölte

egymást „Cei doi șefi de stat s-au salutat”[85].

Pronumelui relativ românesc care le corespund mai multe în maghiară, distribuite în

funcție de natura antecedentelor:

numai cu antecedent nume de persoană: Ismered a lányt, akiről beszélek? „O cunoși

pe fata despre care vorbesc?”[86];
cu antecedent de regulă nedefinit: Van valami, amit nem értek „Este ceva ce nu
înțeleg”[87];
cu antecedent nume de lucru, de noțiune abstractă sau de animal: az ágyak,
amelyeket a kirakatban láttunk „paturile pe care le-am văzut în vitrină”[87];
cu antecedent nume de entitate bine definită într-un grup: Amelyikünk előbb ér
haza, megmelegíti a levest „Acela dintre noi care ajunge mai întâi acasă,
încălzește supa”[87].
Unele pronume nu au corespondent exact în română: ugyanez „același lucru”, ilyen
„ca acesta/aceasta”[88], efféle „de felul acesta”, ugyanakkora „tot atât de
mare/mic(ă)”[89].

Note
^ a b c d e f g h i Bidu-Vrănceanu 1997, pp. 389–390.
^ a b Constantinescu-Dobridor 1998, articolul pronume.
^ Bussmann 1998, p. 957.
^ Crystal 2008, pp. 391–392.
^ a b Dubois 2002, pp. 382–383.
^ a b Kugler și Laczkó 2000, p. 152.
^ a b Bokor 2007, pp. 228–229.
^ a b Avram 1997, p. 428.
^ Avram 1997, p. 368.
^ Avram 1997, p. 377.
^ Avram 1997, p. 429.
^ Avram 1997, p. 159.
^ Avram 1997, p. 448.
^ Bărbuță 2000, p. 299.
^ Crystal 2008, p. 68.
^ Bokor 2007, p. 231.
^ Exemplu din Bărbuță 2000 (p. 117).
^ Exemplu din Avram 1997 (p. 311).
^ Bosniacă, croată, muntenegreană și sârbă.
^ Tolcsvai 2006, pp. 113–114.
^ Eastwood 1994, p. 234.
^ Delatour 2004, p. 73.
^ Avram 1997, p. 165.
^ Bokor 2007, p. 229.
^ Bussmann 1998, p. 606.
^ Eifring și Theil 2005, cap. 2, pp. 20–21.
^ a b Coteanu 1982, pp. 123, 135.
^ a b Avram 1997, p. 154.
^ a b c d Bărbuță 2000, pp. 105–106.
^ a b Kugler și Laczkó 2000, p. 157.
^ Grevisse și Goosse 2007, p. 835.
^ Avram 1997, pp.154–155.
^ Dubois 2002, pp. 382–383.
^ Avram 1997, pp. 167–168.
^ Cojocaru 2003, p. 75.
^ Grevisse și Goosse 2007, p. 841.
^ Eastwood 1994, p. 238–239.
^ Rounds 2001, pp. 128–129.
^ Prin proces se înțelege orice poate fi exprimat de un verb: acțiune, stare etc.
^ a b Delatour 2004, p. 80.
^ Grevisse și Goosse 2007, p. 854.
^ a b Coteanu 1982, p. 127.
^ a b Barić 1997, p. 204.
^ a b c Klajn 2005, p. 80.
^ a b Avram 1997, pp. 168–170.
^ a b Bărbuță 2000, pp. 111–112.
^ a b Cojocaru 2004, pp. 75–76.
^ a b Eastwood 1994, p. 240.
^ Kugler și Laczkó 2000, pp. 160–161.
^ Grevisse și Goosse 2007, p. 890.
^ Delatour 2004, p. 57.
^ Avram 1997, p. 174.
^ Crystal 2008, p. 135.
^ Dubois 2002, p. 134.
^ Avram 1997, pp. 180–183.
^ Bărbuță 2000, pp. 117–118.
^ Grevisse și Goosse 2007, p. 936.
^ Bokor 2007, p. 232.
^ Avram 1997, p. 183.
^ Kalmbach 2017, p. 320.
^ Dubois 2002, p. 244.
^ Avram 1997, p. 188. Ușor diferit formulată, această definiție se găsește și la
Constantinescu-Dobridor 1998 (articolul pronume), și la Bărbuță 2000 (p. 120).
^ a b Avram 1997, p. 192–193.
^ a b Bărbuță 2000, p. 121–122.
^ Jahić 2000, p. 248.
^ Coteanu 1982, p. 157.
^ Cojocaru 2003, pp. 94–96.
^ Delatour 2004, pp. 60–64.
^ Klajn 2005, pp. 90–91.
^ Barić 1997, p. 206.
^ Szende și Kassai 2007, pp. 100–103.
^ Rounds 2001, pp. 138–139.
^ Bokor 2007, p. 233.
^ Delatour 2004, pp. 85–86.
^ Delatour 2004, pp. 206–207.
^ Delatour 2004, p. 74.
^ Delatour pp. 56–57.
^ Delatour pp. 49–50.
^ Eastwood 1994, p. 240.
^ Čirgić 2010, p. 216.
^ Klajn 2005, p. 83.
^ Klajn 2005, p. 85.
^ Szende și Kassai 2007, p. 444.
^ Szende și Kassai 2007, p. 81.
^ Szende și Kassai 2007, p. 85.
^ Rounds 2001, p. 136.
^ a b c Szende și Kassai 2007, p. 96.
^ Formă invariabilă după gen gramatical, categorie inexistentă în maghiară.
^ Szende și Kassai 2007, p. 87.
Surse bibliografice
Avram, Mioara, Gramatica pentru toți, ediția a II-a, București, Humanitas, 1997,
ISBN 973-28-0769-5
hr Barić, Eugenija et al., Hrvatska gramatika (Gramatica limbii croate), ediția a
II-a revăzută, Zagreb, Školska knjiga, 1997, ISBN 953-0-40010-1 (accesat la 14
decembrie 2019)
Bărbuță, Ion et al. Gramatica uzuală a limbii române, Chișinău, Litera, 2000, ISBN
9975-74-295-5 (accesat la 14 decembrie 2019)
Bidu-Vrănceanu, Angela et al., Dicționar general de științe. Științe ale limbii,
București, Editura științifică, 1997, ISBN 973-440229-3 (accesat la 14 decembrie
2019)
hu Bokor, József, Szófajtan (Părțile de vorbire), A. Jászó, Anna (coord.), A magyar
nyelv könyve (Cartea limbii maghiare), ediția a VIII-a, Budapesta, Trezor, 2007,
ISBN 978-963-8144-19-5, pp. 197–253 (accesat la 14 decembrie 2019)
en Bussmann, Hadumod (coord.), Dictionary of Language and Linguistics Arhivat în 23
ianuarie 2022, la Wayback Machine. (Dicționarul limbii și lingvisticii), Londra –
New York, Routledge, 1998, ISBN 0-203-98005-0 (accesat la 14 decembrie 2019)
cnr Čirgić, Adnan; Pranjković, Ivo; Silić, Josip, Gramatika crnogorskoga jezika
(Gramatica limbii muntenegrene), Podgorica, Ministerul Învățământului și Științei
al Muntenegrului, 2010, ISBN 978-9940-9052-6-2 (accesat la 14 decembrie 2019)
en Cojocaru, Dana, Romanian Grammar (Gramatică română), SEELRC, 2003 (accesat la 14
decembrie 2019)
Constantinescu-Dobridor, Gheorghe, Dicționar de termeni lingvistici, București,
Teora, 1998; online: Dexonline (DTL) (accesat la 14 decembrie 2019)
Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române Arhivat în 29 martie 2019, la
Wayback Machine., București, Albatros, 1982 (accesat la 14 decembrie 2019)
en Crystal, David, A Dictionary of Linguistics and Phonetics (Dicționar de
lingvistică și fonetică), ediția a VI-a, Blackwell Publishing, 2008, ISBN 978-1-
4051-5296-9 (accesat la 14 decembrie 2019)
fr Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a
francezei), Paris, Hachette, 2004, ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 14 decembrie
2019)
fr Dubois, Jean et al., Dictionnaire de linguistique (Dicționar de lingvistică),
Paris, Larousse-Bordas/VUEF, 2002
en Eastwood, John, Oxford Guide to English Grammar Arhivat în 26 iulie 2018, la
Wayback Machine. (Ghidul Oxford al gramaticii engleze), Oxford, Oxford University
Press, 1994, ISBN 0-19-431351-4 (accesat la 14 decembrie 2019)
en Eifring, Halvor și Theil, Rolf, Linguistics for Students of Asian and African
Languages (Lingvistică pentru studenții în limbi asiatice și africane),
Universitatea din Oslo, 2005 (accesat la 14 decembrie 2019)
fr Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le bon usage. Grammaire française (Folosirea
corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck
Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9
bs Jahić, Dževad; Halilović, Senahid; Palić, Ismail, Gramatika bosanskoga jezika
(Gramatica limbii bosniace), Zenica, Dom štampe, 2000 (accesat la
fr Kalmbach, Jean-Michel, La grammaire du français langue étrangère pour étudiants
finnophones (Gramatica limbii franceze ca limbă străină pentru studenți vorbitori
de finlandeză), versiunea 1.5., Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2017, ISBN
978-951-39-4260-1 (accesat la 14 decembrie 2019)
sr Klajn, Ivan, Gramatika srpskog jezika Arhivat în 23 aprilie 2016, la Wayback
Machine. (Gramatica limbii sârbe), Belgrad, Zavod za udžbenike i nastavna sredstva,
2005, ISBN 86-17-13188-8 (accesat la 14 decembrie 2019)
hu Kugler, Nóra și Laczkó Krisztina. A névmások (Pronumele), Keszler, Borbála
(coord.) Magyar grammatika (Gramatică maghiară), Budapesta, Nemzeti Tankönyvkiadó,
2000, ISBN 978-963-19-5880-5, pp. 152–174 (accesat la 14 decembrie 2019)
en Rounds, Carol, Hungarian: an Essential Grammar Arhivat în 28 martie 2018, la
Wayback Machine. (Gramatică fundamentală a limbii maghiare), Londra / New York,
Routledge, 2001, ISBN 0-203-46519-9 (accesat la 14 decembrie 2019)
fr Szende, Thomas și Kassai, Georges, Grammaire fondamentale du hongrois (Gramatica
fundamentală a limbii maghiare), Paris, Langues et mondes – l’Asiathèque, 2007 ISBN
978-2-91-525555-3 (accesat la 14 decembrie 2019)
hu Tolcsvai Nagy, Gábor, 6. fejezet – Szövegtan (Capitolul 6 – Lingvistica
textului), Kiefer, Ferenc (coord.) Magyar nyelv (Limba maghiară), Budapesta,
Akadémiai Kiadó, 2006, ISBN 963-05-8324-0, p. 108-126 (accesat la 20 decembrie
2022)