SUBSTANTIVUL

Substantiv Acest articol este semiprotejat pe termen nelimitat pentru a preveni vandalismul.

Articol

Discuție

Lectură

Vedeți sursa

Istoric

Unelte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gramatică

Morfologie

Parte de vorbire

Flexibilă

• Adjectiv

• Articol

• Numeral

• Pronume

• Substantiv

• Verb

Neflexibilă

• Adverb

• Conjuncție

• Interjecție
• Prepoziție

• Locuțiune

Sintaxă

Cazuri

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Sintaxa frazei

Propoziție subordonată

În gramatică, substantivul este o parte de vorbire, adică o clasă lexico-gramaticală deschisă de cuvinte, a
cărei definiție diferă de la un tip de gramatică la altul și de la gramatica unei limbi la alta. În mod general,
se caracterizează semantic prin faptul că denumește clase de obiecte sau indivizi, obiecte sau indivizi
unici, materii, locuri, fenomene, unități de măsură, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații,
sentimente[1][2][3][4][5][6][7].

Din punct de vedere morfologic, substantivul poate sau nu exprima anumite categorii gramaticale, în
funcție de tipul de limbă și de limba dată, pe fiecare într-o măsură mai mică sau mai mare, tot în funcție
de limba dată, precum caracterul animat sau inanimat, genul, numărul și cazul. Există limbi în care
substantivul este invariabil, deci nu exprimă nicio categorie gramaticală prin forma sa. Astfel sunt limbile
izolante, de exemplu limba chineză clasică sau limba vietnameză[8][9]. În alte limbi, cele flexionare, ca
româna, sau cele aglutinante, ca maghiara, categoriile gramaticale sunt exprimate prin afixe. În limbi
flexionare precum BCMS[10], substantivul exprimă astfel trei genuri (masculin, feminin și neutru), două
numere (singular și plural) și șapte cazuri (nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ, instrumental și
locativ)[11]. În altă limbă flexionară, franceza, exprimă două genuri (masculin și feminin), două numere și
niciun caz[12]. În maghiară exprimă tot două numere, nu exprimă genul gramatical, dar marchează
optsprezece cazuri[13].

Din punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini funcția de subiect al
propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca determinant un atribut și să servească drept atribut sau
drept complement al unui verb. Aceste două funcții din urmă le îndeplinește, în funcție de limbă, cu
ajutorul anumitor forme cazuale sau/și al unor prepoziții (de exemplu în română sau în BCMS), prin
forme cazuale sau/și postpoziții (ex. în maghiară). Tot în funcție de limbă, dar și de natura substantivului
și de construcția în care se află, substantivul poate sau nu avea anumiți determinanți abstracți. De pildă,
poate fi determinat hotărât sau nehotărât prin articol în română, franceză, engleză sau maghiară, dar nu
și în BCMS; numele de materii pot fi articulate cu un articol special, cel partitiv, în franceză, dar sunt
nearticulate în maghiară; numele predicativ exprimând profesia, fără atribut, este articulat cu articol
nehotărât în engleză, dar este nearticulat în română, franceză sau maghiară.