Pronume

Articol

Discuție

Lectură

Modificare

Modificare sursă

Istoric

Unelte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gramatică

Morfologie

Parte de vorbire

Flexibilă

• Adjectiv

• Articol

• Numeral

• Pronume

• Substantiv

• Verb

Neflexibilă

• Adverb

• Conjuncție

• Interjecție
• Prepoziție

• Locuțiune

Sintaxă

Cazuri

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Sintaxa frazei

Propoziție subordonată

Nu confundați cu Prenume.

În gramatica tradițională, pronumele (< la pronomen, literal „pentru nume”) este o parte de vorbire care
constituie o clasă de cuvinte închisă, dar neomogenă. Este lipsit de referință proprie, adică nu denumește
direct o realitate, ci numai se referă la ea, și are conținut semantic foarte abstract[1][2][3][4][5][6][7].

În limbile flexionare și în cele aglutinante, pronumele sunt apropiate morfologic și sintactic de

substantive. Unora dintre ele le corespund adjective pronominale, apropiate din aceste puncte de vedere
de adjectivele propriu-zise.

Caracteristici ale pronumelor

Pronumele au unele caracteristici generale indiferent de tip și de limbă, precum și speciale în funcție de
tip într-o limbă, și diferite în cadrul aceluiași tip de pronume, de la o limbă la alta.

Unele pronume se referă la entități lingvistice, având o funcție numită „forică”. Numai funcție forică au
pronumele relative, care introduc propoziții atributive și totodată se referă la un element din propoziția
lor regentă. În limba română sunt anaforice, adică se referă la un element exprimat înaintea lor (un
antecedent)[1], ex. El, care e bolnav, n-a venit[8]. Pronumele sunt cataforice atunci când se referă la o
entitate situată după ele, de exemplu, în română, pronumele personale neaccentuate atunci când
anticipează un complement direct sau indirect din aceeași propoziție, ex. Vulpea l-a păcălit pe urs[9], Le
mulțumește celorlalți[10].

Pronumele folosit cu funcție forică se poate referi la mai multe feluri de entități lingvistice:
un substantiv: M-am întâlnit cu Ion. El /Acesta / Dumnealui m-a salutat[1];

un alt pronume: El, care e bolnav, n-a venit[8];

o propoziție: Ne înțelegem bine, ceea ce e important[11].

Într-o limbă ca franceza, se poate referi și la un adjectiv cu funcție de nume predicativ, ex. – Es-tu
courageux ? – Oui, je le suis „– Ești curajos? – Da, sunt”[5].

Alte pronume nu se referă la entități lingvistice, ci la elemente ale situației de comunicare. Aceasta este o
funcție numită „deictică”. Este caracteristică, de exemplu, pronumelor personale de persoanele I și a II-a,
când se referă la participanții situației de comunicare