Verb

În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria
verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă îndeplinită de subiect, din punct de vedere
morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei
acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o transformare (a crește, a dispărea) etc. Termenul verb vine în românește din franțuzescul
verbe, cu același sens, și care la rîndul lui provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește,
unde rhema avea același sens. ValențăValența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte conexiuni
pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a
ploua nu interacționează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile.“1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită
de verbul a alerga are o singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci.“2 pentru verbele tranzitive. De
exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."3 pentru verbele
numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de complementul direct și de complementul indirect:
"Bunica îi spune nepotului povestea cu ursul."PredicativArticol principal: Verb predicativ.Verbele predicative (sau personale) sunt
verbele la moduri predicative. Verbul predicativ are întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.
 Modurile predicative sunt:
 Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv. Exemplu: „Eu trebuie să citesc”. Condițional-optativ.
Exemplu: „Eu aṣ citi”. Imperativ (se formează numai în propoziții exclamative la persoana a doua singular și plural). Exemplu:
„Citește!”
 Verbe auxiliare
Articol principal: Verb auxiliar.
Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:
 Pronume Personal
În gramatică, pronumele personal este un pronume care se referă la diferitele persoane gramaticale.Pronumele personale se
diferențiază în general după poziția în situația de comunicare a ființelor, lucrurilor sau noțiunilor personificate, al căror nume îl
înlocuiesc (la care se referă):
 al vorbitorului (persoana I singular);
al unui grup care include vorbitorul (persoana I plural);
al unui destinatar al enunțului vorbitorului (persoana a II-a singular);
al unui grup care include cel puțin un destinatar (persoana a II-a plural);
al unei ființe, al unui lucru, al unei noțiuni despre care se vorbește, în afară de persoana I și a II-a (persoana a III-a singular);
al unui grup de ființe, lucruri sau noțiuni despre care se vorbește (persoana a III-a plural).
În funcție de limbă, în afară de număr, unele sau altele dintre pronumele personale pot exprima și categorii gramaticale ca genul
și cazul. Nominativ Genitiv Vocativ Dativ Acuzativ
forme accentuate forme neaccentuate forme accentuate forme neaccentuate
euMie îmi, mi pe mine mă, m- ;tu!țieîți, țipe tineEl (al/a/ai/ale) luiLui îi, I pe el Il ea (al/a/ai/ale) eiEi îi, I O noiNouă ne, ni pe noi
Ne voiVoi Vouă vă, v-, vi pe voi vă, v-a Ei (al/a/ai/ale) lor Lor le, li pe ei îi, i-
Ele (al/a/ai/ale) lor –lor le, li pe ele le
La acestea se adaugă pronumele dânsul / dânsului, dânsa / dânsei, dânșii / dânșilor, dânsele / dânselor.
Adjectiv
În gramatică, adjectivul este o parte de vorbire a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități
și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea acestuia în vorbire (adjectiv
pronominal), și a cărei caracteristică sintactică este subordonarea față de substantive. Adjective pronominale
Articol principal: Adjectiv pronominal.
Adjectivele pronominale formează o clasă închisă de cuvinte cărora, în majoritatea lor, le corespund pronume. În gramaticile
limbii române se iau în seamă adjectivele pronominale de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ.
Unele sunt identice ca formă cu pronumele corespunzătoare, altele diferă în oarecare măsură. Despre primele se poate afirma că
sunt adjective prin conversiune din pronume. Ponderea celor două categorii depinde și de limba dată.
 În română, adjectivele pronominale au, cu unele excepții, aceeași formă ca și pronumele corespunzătoare. Pronumele posesiv
diferă de adjectivul corespunzător numai prin articolul posesiv care îi este antepus: scrisoarea sa → a sa. Adjectivele
demonstrative românești formează două serii puțin diferite ca forme, după cum sunt antepuse sau postpuse substantivului
determinat. Numai cele postpuse sunt folosite și ca pronume: acest fenomen sau fenomenul acesta → acesta.
Adjectivul interogativ care are aceeași formă ca pronumele corespunzător, la nominativ-acuzativ, și puțin diferită la genitiv-dativ:
care coleg? → care, Cărui coleg i-ai scris? → Căruia…? (complement indirect) Alte adjective rezultă prin conversiune. În română,
unele sunt la origine adverbe de mod (ex. asemenea reviste, așa casă), dar cele mai multe provin din forma de participiu a
verbelor (ex. vestit, liniștit)[3]. În limba literaturii relativ vechi au intrat și câteva adjective provenite din gerunziu, sub influența
limbii franceze, ex. suferind, , mână tremurândă, răni sângerânde
Substantiv
În gramatică, substantivul este o parte de vorbire, adică o clasă lexico-gramaticală deschisă de cuvinte, a cărei definiție diferă de la un tip de
gramatică la altul și de la gramatica unei limbi la alta. În mod general, se caracterizează semantic prin faptul că denumește clase de obiecte sau
indivizi, obiecte sau indivizi unici, materii, locuri, fenomene, unități de măsură, acțiuni, rezultatul unor acțiuni, însușiri, relații, sentimente. Din
punct de vedere sintactic este tipic pentru substantiv să poată îndeplini funcția de subiect al propoziției, să fie nume predicativ, să aibă ca
determinant un atribut și să servească drept atribut sau drept complement al unui verb. Aceste două funcții din urmă le îndeplinește, în funcție
de limbă, cu ajutorul anumitor forme cazuale sau/și al unor prepoziții (de exemplu în română sau în BCMS), prin forme cazuale sau/și postpoziții
În al doilea rând, pe terenul propriu al limbii se formează substantive. Unele se constituie prin derivare cu sufixe, mai rar cu prefixe (în exemple, cu
litere aldine):din alte substantive: iepuraș, lupoaică, nucet, tristețe, țărănime, străbun etc.;din verbe: plecăciune, biruință, cititor, sucitor etc.Altele
sunt rezultatul derivării regresive:din alte substantive: alună → alun, nucă → nuc, smochină → smochin etc.;din verbe: dezgheța → dezgheț,
învăța → învăț, plăcea → plac. Compunerea furnizează de asemenea substantive, ex. bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-
soarelui. Substantive mai apar și prin conversiune din cuvinte alte părți de vorbire, care astfel preiau trăsături ale substantivelor propriu-zise, de
pildă, într-o limbă ca româna, se articulează: leneșul (din adjectiv, parte de propoziție care se substantivează cel mai frecvent), treiul (din
numeral), sinea (din pronume), aproapele (din adverb), oful (din interjecție) etc. Clase de substantive după gen
În limbi ca cele indoeuropene, printre animate și inanimate sunt marcate gramatical numai genurile gramaticale, cel neutru fiind specific pentru
inanimate, în limbile care posedă acest gen. În română această marcare este relativ puțin riguroasă, în primul rând prin acordul determinanților cu
substantivele neutre, la masculin când sunt la singular și la feminin când sunt la plural. O marcă formală specifică a neutrului este numai desinența
de plural -uri a unor substantive, moștenită din terminația latinească -ora (ex. lucruri, pixuri). Spre deosebire de română, în limbi slave precum
BCMS, genul neutru se distinge de regulă clar, în primul rând prin două desinențe de nominativ singular, ex. selo „sat”, polje „câmp”.Alte limbi care
posedă categoria genului gramatical disting numai masculinul și femininul. În privința acestora, animatele se împart în două subclase. Una este
cea a substantivelor epicene, care au o singură formă pentru ambele genuri (sau numai cea de masculin, sau numai cea de feminin), precum cuc,
veveriță etc. Cealaltă este cea a substantivelor mobile, care se disting sexele prin derivare, în limbi ca româna cu sufixe numite „moționale”, a
formei de feminin de la cea de masculin (ex. lupoaică, porumbiță), sau a formei de masculin de la cea de feminin: vulpoi, curcan etc.[ română,
franceză sau maghiară.