LRC, 13.12.

2017

Seminar 9
Introducere în semantică

Semantica. Definiţie şi scurt istoric

Semantica (din limba greacă: σημαντικός, semantikós = semnificaţie, înţeles) este

o ramură a lingvisticii care studiază sensulcuvintelor şi propoziţiunilor, având ca
scop să clarifice în ce măsură sensul şi semnificaţia noţiunilor complexe pot fi
derivate din simbolurile cele mai simple ale limbajului, sprijinindu-se pe
regulile sintaxei, fără a se identifica însă cu aceasta. Între semantică şi sintaxă
există acelaşi raport ca între fond şi formă.
Deşi cercetarea semnificaţiei expresiilor verbale are o lungă tradiţie în filozofie,
semantica (denumită înainte şi Semasiologie) s-a dezvoltat ca ramură de sine
stătătoare a lingvisticii abia în secolul al XX-lea. Termenul de "semantică", deja
introdus în literatura de specialitate de către Michel Bréal în 1883, a fost folosit
în înţelesul actual începând cu lucrările lui Charles William Morris. În cadrul
semanticii, el a cercetat în special relaţiile dintre semnele verbale şi ceea ce este
înţeles prin ele, deosebind-o de sintaxă, care studiază relaţiile semnelor între
ele, şi de pragmatică, care se ocupă cu studiul relaţiilor dintre semne şi
utilizatorul lor. Lingvistica structuralistă a preluat această diferenţiere şi a
dezvoltat mai departe studiul semnificaţiei simbolurilor verbale.

1
 LRC, 13.12.2017

Ferdinand de Saussure

Course in General Linguistics (French: Cours de linguistique générale) is a

book compiled by Charles Bally andAlbert Sechehaye from notes on lectures
given by Ferdinand de Saussure at the University of Geneva between 1906 and
1911. It was published in 1916, after Saussure's death, and is generally
regarded as the starting point of structural linguistics, an approach to
linguistics that flourished in Europe and the United States in the first half of the
20th century.

Saussure distinguishes between "language (langue)" and "speech (langage)".

Language is a well-defined homogeneous object in the heterogeneous mass of
speech facts. Speech is many-sided and heterogeneous: it belongs both to the
individual and to society. Language is a self-contained whole and a principle of
classification: it is social. Language is not complete in any speaker: it is a
product that is assimilated by speakers. It exists only within a collective.
Language is "a system of signs that express ideas".

To explain how the social crystallization of language comes about, Saussure

proposes the notion of "individual speaking (parole)". Speaking is willful and
intentional.

The sign (signe) is described as a "double entity", made up of the signifier, or

sound pattern (referred to by Saussure as a 'signal'), and the signified, or
concept (referred to by Saussure as 'signification'). The sound pattern is a
psychological, not a material concept, belonging to the system. Both
components of the linguistic sign are inseparable. One way to appreciate this is
to think of them as being like either side of a piece of paper – one side simply
cannot exist without the other.

For Saussure, there is no essential or natural reason why a particular signifier

should be attached to a particular signified. Saussure calls this the
"arbitrariness of the sign" (l'arbitraire du signe).

2
 LRC, 13.12.2017

Harris, Roy. 1988. Language, Saussure and Wittgenstein. Routledge

Denotaţia şi conotaţia

Semiologul Roland Barthes (1968) şi teoreticianul în studii culturale Stuard Hall

(1999) au extins conceptele de semnificant şi semnificat pentru a
include conotaţia şidenotaţia.

Denotaţia este semnificaţia directă, specifică şi literară pe care o putem obţine

dintr-un semn. Ea este o descriere sau o reprezentare a semnificatului.

Conotaţia este semnificaţia invocată de către obiect şi arată ce anume

simbolizează obiectul respectiv la nivel individual.

Atât denotaţia cât şi conotaţia sunt folosite în comunicarea vizuală. O imagine

iconică, spre exemplu un portret sau o fotografie este denotativă - semnificaţia
directă este cea a obiectului reprezentat. Semnificaţiile conotative sunt
exploatate mai ales în comunicarea publicitară, unde utilizarea unei imagini are
şi o semnificaţie denotativă, dar mai ales semnificaţii conotative.

3
LRC, 13.12.2017

4
 LRC, 13.12.2017

Lexicul

Vocabularul sau lexicul cuprinde totalitatea cuvintelor unei limbi. Cuvintele nu

sunt folosite în aceeaşi măsură de toţi vorbitorii şi pe întreaga arie lingvistică a
unei ţări.
Există cuvinte fără de care comunicarea între vorbitorii limbii nu ar fi posibilă,
de exemplu: a fi, a avea, bun, rău, mare, mic, acum, unde, cum, dacă, tu, eu
etc. Acestea poartă denumirea generică de fond principal lexical sau
vocabular fundamental. Toate celelalte cuvinte, aproximativ 90% din cuvintele
limbii române, reprezintă masa vocabularului. O mare parte din acestea au o
circulaţie restrânsă, fiind folosite doar în domeniile cu care sunt asociate (zenit –
geografie, diateză – gramatică, sternocleidomastoidian – anatomie).

Sensul cuvintelor
Cuvintele pot avea sens propriu (cuvintele au valoare denotativă, ele denumesc
obiecte, acţiuni, însuşiri, raporturi etc.) sau sens figurat (unele cuvinte pot avea
valoare conotativă, putând căpăta un sens suplimentar, pe lângă sensul
denotativ).

Monosemie şi polisemie
Însuşirea pe care o au unele cuvinte de a avea un singur înţeles se numeşte
monosemie, iar aceea de a avea mai multe înţelesuri se numeşte polisemie.
Cuvintele monosemantice sunt, în special, cele din domeniul ştiinţelor. Ele
trebuie să denumească fără echivoc fenomenele studiate. De pildă, cuvântul
sternocleidomastoidian nu poate denumi decât un anumit tip de muşchi.
Cuvintele polisemantice au capacitatea de a exprima mai multe sensuri. Unele
cuvinte pot dobândi, în timp, mai multe sensuri, păstrând, în mare, şi sensul
iniţial.
Atenţie! Există însă şi situaţii în care sensul iniţial se pierde, de pildă cuvântul
proşti semnifica oameni simpli, fără conotaţie negativă – sens care s-a pierdut în
prezent.

5
 LRC, 13.12.2017

Sinonime
Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens. În
general, sinonimele nu sunt identice, pentru că economia limbii nu permite
dublete (sinonime imperfecte sau parţiale). Totuşi, în unele cazuri, puţine la
număr, unele sinonime sunt sinonime perfecte, sau totale, fie pentru că au
origini diferite (au intrat în limba română din diferite surse), fie un termen
literar este dublat de unul arhaic sau regional.
Exemple:
- a vorbi – a articula, a cuvânta, a dialoga, a discuta, a se exprima, a glăsui, a
grăi, a pronunţa, a relata, a rosti, a spune, a zice
- zăpadă – nea, omăt
- cartofi – barabule
- pentru că, deoarece, fiindcă

Antonime
Antonimele sunt perechi de cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi al
căror sens este opus.
Exemple:
bun-rău, diluat-concentrat, adevăr-minciună, aici-acolo, a face-a desface

Omonime
Omonimele sunt acele cuvinte identice ca formă, dar xare diferă între ele prin
sens. Există omonime totale, care au, de obicei, etimologii diferite (ban –
subdiviziunea leului, etimologie necunoscută şi ban – titlu şi funcţie de mare
dregător în evul mediu, cf. cuvântul identic din limba maghiară; bancă –
instituţie financiară, cf. it. banca, fr. banque şi bancă – scaun lung, cu sau fără
spătar, cf. fr. banc).
Există şi omonime parţiale, şi anume acele cuvinte care sunt identice numai la
anumite forme din paradigma lor (lin, -i – specie de peşte, din bg. vs. lin, -ă, -i,
-e – domol, liniştit; somn, -i – specie de peşte vs. somn, fără formă de plural –
stare de rapaus).
6
 LRC, 13.12.2017

În sfârşit, omonimele morfologice sau omorfemele sunt forme identice din

paradigma unor părţi diferite de vorbire (vin-substantiv comun, neutru, singular
vs. vin-verb, indicativ prezent, pers. I, singular sau pers. a III-a, plural), iar
omonimele lexico-gramaticale sunt acele cuvinte care nu îşi modifică forma
atunci când trec de la o parte de vorbire la alta (tare – adjectiv şi adverb;
muncitor – adjectiv şi substantiv)

Paronime
Paronimele sunt cuvinte asemănătoare ca formă, dar deosebite ca înţeles.
Exemple:
- familial (problemă familială, referitoare la familie) vs. familiar (ton familiar,
intim)
- literal (ad literam) vs. literar (comentariu literar, privitor la literatură)
- ordinal (numeral ordinal) vs. ordinar (comun)
- original (inedit, unic, special) vs. originar (de origine)
- a investi (a plasa capital) vs. a învesti (a împuternici, -cu o funcţie, demnitate)
- complement (parte de propoziţie) vs. compliment (măgulire)

Hiperonime/hiponime
Hiperonim - unitate lexicală care are o semnificaţie mai generală şi mai extinsă
faţă de una sau de mai multe unităţi lexicale din aceeaşi clasă care le include.
„Floare" este hiperonim faţă de „trandafir şi garoafă"
Hiponimele sunt seturi ale unor cuvinte al căror înţeles este mai general. Spre
exemplu: roşu, alb, albastru sunt hiponime ale cuvântului culoare.
Hiponimia este, prin urmare, relaţia dintre un termen general şi o instanţă
specifică a acestuia

7
 LRC, 13.12.2017

Teoria tropilor

Figură de stil – Procedeu utilizat în scopul sporirii expresivităţii comunicării.

Figurile pot acţiona la nivelul formal al frazei (repetiţie, inversiune, anacolut) sau
la cel noţional (metaforă, sinecdocă, metonimie, hiperbolă). În unele accepţiuni,
figurile de stil care acţionează asupra sensului se numesc tropi. Potrivit altor
teoreticieni, figură de stil şi trop sunt sinonime.

Trop – orice figură care constă în folosirea cuvintelor cu sens diferit de sensul
lor obişnuit, sau cu sens figurat.
Metafora – comparaţie prescurtată, subînţeleasă în virtutea căreia cuvântul-
imagine înlocuieşte cuvântul-obiect
Metafore revelatorii – metafore care îmbogăţesc, sporesc semnificaţia faptelor
la care se referă, creează o nouă realitate (L. Blaga, „Geneza şi sensul culturii”,
în Trilogia culturii)
Metonimia – înlocuirea efectului cu cauza, a cauzei cu efectul, a operei cu
autorul etc.

8
 LRC, 13.12.2017

Sinecdoca – substituirea întregului cu o parte, a genului prin specie etc.

Atenţie!
Pleonasmul
Pleonasmul este o greşeală de exprimare care constă în folosirea alăturatăa unor
cuvinte sau construcţii cu acelaşi înţeles.
Exemple:
a coborî în jos, a colabora împreună, a rezuma pe scurt, firesc şi natural, a
avansa înainte

Tautologia
Prin tautologie (din greacă ταυτολογία = care spune acelaşi lucru) se înţelege o
greşeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei formulată cu
alte cuvinte. Poate fi considerată un tip de pleonasm.

De obicei tautologia are forma unei propoziţii sau a unei fraze. Prin tautologie
nu se urmăreşte definirea unui anumit termen, ci se accentuează trăsăturile
acestuia. De exemplu: viaţa este viaţă, legea este lege.

Anacolutul
Anacolutul (plural: anacoluturi conform DOOM) este o întrerupere în
structura sintactică a unei fraze. O frază care conţine un anacolut începe într-
un mod care sugerează o anumită finalizare şi continuă printr-o schimbare
bruscă a construcţiei logice, astfel încât cele două fragmente de frază au o
legătură sintactică defectuoasă. Uneori întreruperea structurii sintactice are loc
de mai multe ori în cursul frazei.
Exemplu:
Cine mă caută, nu sînt acasă – anacolut (fraza începe cu o propoziţie
subordonată subiectivă, lăsînd impresia că urmează informaţii despre persoana
care mă caută, dar continuă cu o propoziţie principală care are deja subiectul
subînţeles eu.)

9
 LRC, 13.12.2017

În general, anacolutul este considerat o greşeală gramaticală şi de stil, dar poate fi folosit
intenţionat în limba literară pentru a obţine anumite efecte. I.L.Caragiale l-a întrebuinţat
pentru efectul său comic.

10