În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de

exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte
care, deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă săvîrșită de subiect, din punct de vedere
morfologic se comportă identic. Astfel există verbe care exprimă existența sau starea
(a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o
transformare (a crește, a dispărea), etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la
rîndul lui provine din latinescul verbum (cuvînt, verb). Romanii au preluat noțiunea
din grecește, unde rhema avea același sens.

Datorită importanței sale deosebite în comunicare, verbul este una dintre cele două
părți de vorbire prezente în toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi,
inclusiv limba română, cele mai scurte propoziții corecte gramatical și cu sens de sine
stătător sînt cele care conțin un verb. Pe de altă parte este remarcabilă creația literară
"Le train de nulle part" ("Trenul de nicăieri") a lui Michel Dansel, (publicată în 2004
sub pseudonimul Michel Thaler), care pe parcursul a 233 de pagini nu conține niciun
verb. Valență

Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează cîte
conexiuni pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:
0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu
interacționează cu niciun alt obiect: "Plouă de două zile."
1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o
singură conexiune, și anume cu subiectul: "Copiii alergau printre copaci."
2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atît de subiect cît și de
complementul direct: "Ion a băut toată apa din sticlă."
3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect,
de complementul direct și de complementul indirect: "Bunica îi spune nepotului
povestea cu ursul."
[modifică]
Verbe auxiliare

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de

mai jos verbele auxiliare sînt subliniate:
Română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.
Engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care
l-a spart John?)
Franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au
sosit deja, dar încă n-am vorbit cu ei.)
Japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki
s-a îngrășat, dar se pare că nu vrea să i se spună.)
[modifică]
Verbe copulative

Cînd predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de

legătură dintre acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un
verb, numit în această poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția "[...] iubirea
de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.
[modifică]
Flexiune în limba română

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana,

numărul și uneori genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate
schimba forma în funcție de alți parametri, precum timpul, modul, aspectul sau
diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor
lipsind o parte din forme.

În limba română verbele se clasifică în funcție de terminația la modul infinitiv în cinci

grupe:
Verbe terminate în "a" — ex. a lucra, a cînta, a dansa, a fotografia, a vîna, a căra
Verbe terminate în "e" — ex. a face, a crede, a cere, a merge, a scrie, a duce
Verbe terminate în "ea" — ex. a avea, a vedea, a cădea, a veghea
Verbe terminate în "i" — ex. a citi, a fugi, a dormi
Verbe terminate în "î" — ex. a pîrî, a urî