VERBUL

Verb

Articol

Discuție

Lectură

Modificare

Modificare sursă

Istoric

Unelte

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Gramatică

Morfologie

Parte de vorbire

Flexibilă

• Adjectiv

• Articol

• Numeral

• Pronume

• Substantiv

• Verb

• Auxiliar

• Copulativ

• Personal-impersonal

• Predicativ-nepredicativ
• Tranzitiv-intranzitiv

Neflexibilă

• Adverb

• Conjuncție

• Interjecție

• Prepoziție

• Locuțiune

Sintaxă

Cazuri

Sintaxa propoziției

Parte de propoziție

Complement

Sintaxa frazei

Propoziție subordonată

Propoziție circumstanțială

În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de exemplu a alerga, a
construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care, deși nu exprimă acțiunea propriu-
zisă îndeplinită de subiect, din punct de vedere morfologic se comportă identic. Astfel, există verbe care
exprimă existența sau starea (a fi, a sta), recepționarea pasivă a unei acțiuni exterioare (a primi, a auzi), o
transformare (a crește, a dispărea) etc.

Termenul verb vine în românește din franțuzescul verbe, cu același sens, și care la rândul lui provine din
latinescul verbum (cuvânt, verb). Romanii au preluat noțiunea din grecește, unde rhema avea același
sens.

Datorită importanței sale în comunicare, verbul este una dintre cele două părți de vorbire prezente în
toate limbile, cealaltă fiind substantivul. În multe limbi, inclusiv limba română, cele mai scurte propoziții
corecte gramatical și cu sens de sine stătător sunt cele care conțin un verb.[1]
Capacitatea combinatorică sintactică sau valența

Valența este un concept (similar cu acela din chimie) prin care se precizează numărul conexiunilor care
pot lega verbul de alte părți de vorbire. Astfel valența poate fi:

0 pentru verbele impersonale. De exemplu, referentul verbului a ploua nu interacționează cu niciun alt
obiect: „Plouă de două zile”.

1 pentru verbele intranzitive. De exemplu, acțiunea denumită de verbul a alerga are o singură conexiune,
și anume cu subiectul: „Copiii alergau printre copaci”.

2 pentru verbele tranzitive. De exemplu, verbul a bea este legat atât de subiect cât și de complementul
direct: „Ion a băut toată apa din sticlă”.

3 pentru verbele numite bitranzitive. De exemplu, verbul a spune se leagă de subiect, de complementul
direct și de complementul indirect: „Bunica îi spune nepotului povestea cu ursul”.

Tipologia verbelor

Verbe predicative

Articol principal: Verb predicativ.

Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul predicativ are întotdeauna
funcția sintactică de predicat verbal.

Modurile predicative sunt:

Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv. Exemplu: „Eu trebuie să
citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ citi”. Imperativ (se formează numai în propoziții exclamative
la persoana a doua singular și plural). Exemplu: „Citește!”

Verbe auxiliare

Articol principal: Verb auxiliar.

Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de mai jos verbele
auxiliare sunt subliniate:
În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.

În engleză: Will you replace the window John has broken? (Schimbi tu geamul pe care l-a spart John?)

În franceză: Les invités sont déjà arrivés, mais je ne leur ai pas encore parlé. (Invitații au sosit deja, dar
încă n-am vorbit cu ei.)

În japoneză: 鈴木さんは太ってきたけど言われたくないみたい。 (Doamna Suzuki s-a îngrășat, dar

se pare că nu vrea să i se spună.)

Verbe copulative

Articol principal: Verb copulativ.

Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură dintre acesta și
subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în această poziție verb
copulativ. De exemplu, în propoziția "[...] iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e" este un astfel de verb.

Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a părea, a însemna, a
reprezenta.

Flexiune în limba română

În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana, numărul și uneori
genul subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în funcție de alți
parametri, precum timpul, modul, aspectul sau diateza.

Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din
forme.

În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în patru grupe,
numite conjugări:

conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a veghea;[3]

conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;

conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;

conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a hotărî.

Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are o valoare
practică limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă diferit în timpul
conjugării — eu port, dar eu scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă.
Analiza detaliată a fenomenelor morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se organizează în
circa 11 grupe (numărul precis depinde de tratarea verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și
că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără
a include verbele neregulate.