Partile de vorbire,DE

PROPOZITIE

SUBSTANTIV,VERB,ADJECTIV,ADVERB,NUMERAL,PRONUME,ARTICOLUL,PREPOZITIA,CONJU
NCTIA
SUBIECT,PREDICAT,ATRIBUT,COMPLIMENTE
 SUBSTANTIV
partea de vorbire care denumește ființe (fată, băiat), lucruri
(hartă, carte), fenomene (ninsoare, ploaie) ale naturii, dar și o
serie de noțiuni abstracte (artă, rațiune).

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un
substantiv de un adjectiv, verb.

plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin această metodă poate fi determinată valoarea de
substantiv a unui cuvânt.

un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată însușirea obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În
situația în care unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate fi folosită această metodă pentru a identifica un substantiv.

acest pom, foamea aceasta, untul acesta

Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.
•după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse
•după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive proprii
•un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
•Genurile substantivelor
•În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul masculin, substantive la genul feminin, substantive la
genul neutru. În cele mai multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical; genul neutru corespunde
lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul unui substantiv poate fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.

•masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;

•feminin (o – două): o fată – două fete;
•neutru (un – două): un drum – două drumuri
•În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face prin analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau
a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.
•Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a indica cele două sexe se numesc substantive
heteronime.
•bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

•Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se numesc substantive epicene și în general reprezintă
nume de animale.
•veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal Există și câteva substantive epicene care nu numesc
animale. De regulă acestea denumesc nume de meserii.

•pilot, chirurg

•Substantivele care formează femininul de la forma de masculin urs-ursoaică sau cele care formează masculinul de la forma de
• Numărul substantivelor
• Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și substantive la numărul plural. În
mod normal substantivele au o formă pentru singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul în care arată mai multe obiecte.
frate (singular) – frați (plural)
masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

Există și substantive care nu au forme pentru ambele numere, acestea se numesc substantive defective de număr.

Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când îndeplinește aceste funcții sintactice, substantivul își schimbă forma
casa, casei, al casei, pe casă – primește în construcția sa un articol hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.

Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în propoziție diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor cazuri poartă denumirea de forme cauzale.
Toate formele și construcțiile cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv lung, adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba valoarea gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

Valorile stilistice ale substantivului

În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite pentru realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet, metaforă, repetiție, comparație,
personificare, antiteză, hiperbolă.
 verb
• În gramatică, verbul este o parte de vorbire care exprimă în general o acțiune, ca de
exemplu a alerga, a construi. Tot în categoria verbelor intră și o serie de alte cuvinte care,
deși nu exprimă acțiunea propriu-zisă îndeplinită de subiect, din punct deVerbe
predicative
• Articol principal: Verb predicativ.
• Verbele predicative (sau personale) sunt verbele la moduri predicative. Verbul predicativ
are întotdeauna funcția sintactică de predicat verbal.

• Modurile predicative sunt:

• Indicativ (se formează la toate timpurile). Exemplu: „Eu citesc”. Conjunctiv. Exemplu:
„Eu trebuie să citesc”. Condițional-optativ. Exemplu: „Eu aṣ citi”. Imperativ (se formează
numai în propoziții exclamative la persoana a doua singular și plural). vedere morfologic
se comportă identic.
• Verbe auxiliare
• Articol principal: Verb auxiliar.
• Verbele care servesc la conjugarea altor verbe se numesc auxiliare. În exemplele de
mai jos verbele auxiliare sunt subliniate:

• În română: Spectacolul a fost superb, dar aș fi vrut să fie mai lung.

Verbe copulative
Articol principal: Verb copulativ.
Când predicatul unei propoziții se exprimă printr-un nume predicativ, cuvîntul de legătură dintre
acesta și subiect se numește copulă. În multe limbi acest cuvînt este un verb, numit în această
poziție verb copulativ. De exemplu, în propoziția "[...] iubirea de moșie e un zid [...]" verbul "e"
este un astfel de verb.

Sunt verbe copulative: a fi, a deveni, a ajunge, a ieși, a se face, a rămâne, a părea, a însemna, a
reprezenta.
• Flexiune în limba română
• În limba română forma verbelor se modifică în timpul vorbirii în funcție de persoana, numărul și uneori genul
subiectului. De asemenea, prin conjugare, verbul își poate schimba forma în funcție de alți parametri, precum
timpul, modul, aspectul sau diateza.

• Există verbe, numite defective, a căror conjugare este incompletă, din paradigma lor lipsind o parte din forme.

• În limba română verbele se clasifică adesea în funcție de terminația de la modul infinitiv în patru grupe, numite
conjugări:

• conjugarea I, verbe terminate în -a: a lucra, a cînta, a crea,[2] a veghea;[3]

• conjugarea a II-a, verbe terminate în -ea: a avea, a vedea, a cădea;
• conjugarea a III-a, verbe terminate în -e: a face, a crede, a cere, a merge;
• conjugarea a IV-a, verbe terminate în -i sau -î: a citi, a fugi, a coborî, a hotărî.
• Această clasificare în patru grupe de conjugare se face mai degrabă în scopuri didactice și are o valoare practică
limitată. Astfel, de exemplu, deși verbele a purta și a scurta se comportă diferit în timpul conjugării — eu port, dar
eu scurtez — asemănarea formală a infinitivului le pune în aceeași grupă. Analiza detaliată a fenomenelor
morfologice duce la concluzia că verbele limbii române se organizează în circa 11 grupe (numărul precis depinde de
tratarea verbelor rare ca excepții sau ca formînd grupe mici) și că, dacă se ține cont de toate tipurile de alternanțe
fonetice, numărul grupelor ajunge la cîteva zeci, fără a include verbele neregulate.
 MOD

Articol principal: Mod (gramatică).

Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la realitate a acțiunii sau a stării exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu
alte categorii ale verbului, ca timpul și aspectul.
Mod
Articol principal: Mod (gramatică).
Modul este o categorie gramaticală, specifică verbului, care indică raportarea la realitate a acțiunii sau a stării exprimate de verbul respectiv. El este asociat cu
alte categorii ale verbului, ca timpul și aspectul.
Indicativ

Prezent: Învăț, înveți, învață, învățăm, învățați, învață

Trecut:
Perfect compus - exprimă un proces trecut și încheiat dar neprecizat în timp
Am învățat, ai..., a..., am..., ați..., au învățat

Imperfect - exprimă un proces trecut dar neterminat în momentul vorbirii

Învățam, învățai, învăța, învățam, învățați, învățau
Mai mult ca perfect - exprimă un proces trecut și încheiat înaintea altui proces trecut și încheiat
Învățasem, învățaseși, învățase, învățaserăm, învățaserăți, învățaseră
• Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat
• Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară
• Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța
• Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat
• Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o să învețe
• Perfect simplu - exprimă un proces trecut și încheiat momentan sau într-un interval de timp delimitat
• Învățai, învățași, învăță, învățarăm, învățarăți, învățară
• Viitor: Voi învăța, vei..., va..., vom..., veți..., vor învăța
• Viitor anterior: Voi fi învățat, vei..., va..., vom..., veți..., vor fi învățat
• Viitor popular: O să învăț, o să înveți, o să învețe, o să învățăm, o să învățați, o să învețe
• Condițional-optativ

• Prezent:
• Aceste scînduri ar fi cam greu de ridicat.
• M-aș duce dar n-am chef.
• Chestiile astea nu v-ar ajuta cu nimic.
• Ți-aș da-o dar am pierdut-o.
• Urmărește-i!
• Povestiți-nePerfect:
• Aceste scînduri ar fi fost cam greu de ridicat.
• M-aș fi dus dar n-aveam chef.
• Chestiile astea nu v-ar fi ajutat cu nimic.
• Ți-aș fi dat-o dar am pierdut-o.
• Imperativ. Modul imperativ este un mod personal (predicativ) care exprimă o poruncă (imperativ își are originea în latinescul
„imperare”, care înseamnă a porunci), un îndemn, o rugăminte sau un sfat:

• Pleacă!
• Scoală-te!
Conjunctiv

Prezent:
Mi-aș dori să pot.
Vrem ca tu să ne arăți.
Majoritatea copiilor nu vor decît să se joace.
• Perfect:
• Mi-aș dori să fi putut.
• Voiam ca tu să ne fi arătat.
• Mai bine ar fi fost să ne fi dus altundeva.
• Prezumtiv

• Prezent:
• Crezi că o fi acolo?
• Ne-or vedea dacă-l facem aici?
• S-or duce fără noi?
• Perfect:
• L-o fi mîncat?
• O fi fost în sală?
• O fi plecat deja, dar nu sînt sigur.
MODURI NEPERSONALE
• Forme verbale nepredicative
• Formele verbale nepredicative/nepersonale sînt uneori considerate moduri împreună cu cele personale, dar, din cauza unor diferențe
fundamentale în de natură semantică, morfologică și sintactică, în gramatica modernă sînt luate separat. În limba romInfinitiv

• Ți-am dat-o pentru a te ghida.

• A se păstra în loc răcoros și uscat.
• A învăța bine o limbă străină poate dura ani.
• Au luat-o fără a ști ce să facă cu ea.
• Participiu

• Pariul a fost mărit.

• Căsătoria ne va fi binecuvîntată.
• Hoții erau înconjurați.
• Cămășile au fost șifonate.ână există patru forme verbale nepredicative. Acestea nu au rol de predicat.
 • Gerunziu

• M-am încălțat în grabă, uitînd să mă leg la șireturi.

• I-a enervat pe toți, netăcînd din gură.
• M-am trezit, nemaiputînd dormi.
• Ne-am dus la piață gîndindu-ne la ce să cumpărăm.
• Supinul este o formă impersonală și nepredicativă a verbului avînd în general trăsături substantivale:

• Mersul pe jos este sănătos.

• Nu mă deranjează lătratul cîinilor.
• A răcit după atîta așteptat în ploaie.
• Frigul nu mai este de suportat.
• Fumatul interzis!
ADJECTIV
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect, însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă
în gen, număr și caz cu substantivul determinat. (om frumos, oameni frumoși; mașină frumoasă, mașini frumoase)
În general locul adjectivului este după substantivul pe
care îl însoțește (mașină frumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa mașină). Poziționarea adjectivului înaintea
substantivului determinat este frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită accentuarea însușirilor unui anumit
obiect (mândrul soare, dulce grai).
Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de locul pe care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în
care un substantiv are mai multe adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvint
Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple (bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș) sau compuse.
Adjectivele compuse sunt formate prin contopirea mai multor cuvinte într-unul singur (atotștiutor, cumsecade, atotputernic,
multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire (social-politic, instructiv-educativ, alb-argintiu).

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care exprimă etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-
dunărean)
adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea etnică (franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-
americană); există câteva excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele dialecte (dacoromân, istroromân,
macedoromân, meglenoromân)
adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb (înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis,
așa-zisă)
• Gradele de comparație ale adjectivului
• Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (mare), comparativ (de superioritate – mai mare, de egalitate – la fel
de mare, de inferioritate – mai puțin mare), superlativ (relativ de superioritate – cel mai mare, relativ de inferioritate – cel
mai puțin mare, absolut – foarte mare).

• Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general cele care reprezintă însușiri care nu pot fi
comparate (etern, viu, mort, rotund) sau cele care reprezintă în sine forme de comparativ sau superlativ (superior, inferior,
optim).
• Funcțiile sintactice ale adjectivului
• Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival, nume predicativ, complement circumstanțial de
timp, complement indirect, complement circumstanțial de cauză.

• Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

• prin conversiune: substantiv, adverb
• cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
• Valorile stilistice ale adjectivului
• epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic, epitet personificator, antiteză
ADJECTIV
 NUMERALUL
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi, trei),
numărul obiectelor (trei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile), ordinea
obiectelor (al doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul determină un
substantiv și stă înaintea substantivului determinat.