VERBUL

Def. Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă starea, acţiunea sau
existenţa.
MODUL INDICATIV
Def. Modul indicativ este un mod personal, deoarece verbul îşi schimbă forma în funcţie
de persoană. Modul indicativ arată faptul că acţiunea este reală.
TIMPURILE MODULUI INDICATIV
1. PREZENT - arată că acțiunea are loc în momentul vorbirii.
Ex. eu învăț
tu înveți
el/ea învață
noi învățăm
voi învățați
ei/ele învață
2. IMPERFECT - arată că o acțiune trecută care arată durata.
Ex. eu învățam
tu învățai
el/ea învața
noi învățam
voi învățați
ei/ele învățau
3. TIMPUL PERFECT COMPUS - arată o acțiune trecută și terminată în momentul
vorbirii.
!!! Perfectul compus este alcătuit din: formele specifice ale verbului a avea +
participiul verbului de conjugat.
Ex. eu am învățat
tu ai învățat
el/ ea a învățat
noi am învățat
voi ați învățat
ei/ele au învățat
4. PERFECT SIMPLU - arată o acțiune petrecută și încheiată în trecut.
Ex. eu învățai
tu învățași
el/ea învăță
noi învățarăm
voi învățarăți
ei/ele învățară
5. MAI MULT CA PERFECT - exprimă o acțiune trecută și terminată înaintea altei
acțiuni trecute.
Ex. eu învățasem
tu învățaseși
el/eaînvățăse
noi învățaserăm
voi învățaserăți
ei/ele învățaseră

1
6. VIITOR - exprimă o acţiune care va avea loc după momentul vorbirii.
!!! Timpul viitor se formează cu ajutorul verbului auxiliar a avea la forme specifice +
infinitivul verbului de conjugat (forma de dicţionar).
Ex. eu voi învăţa
tu vei învăţa
el/ea va învăţa
noi vom învăţa
voi veţi învăţa
ei/ele vor învăţa
7. VIITOR ANTERIOR - exprimă o acţiune viitoare care va avea loc înaintea altei
acţiuni din viitor sau înaintea unui moment din viitor.
!!! Timpul viitor anterior se formează cu ajutorul verbului auxiliar a avea la forme
specifice + verbul auxiliar a fi - forma fixă fi + infinitivul verbului de conjugat (forma de
dicţionar).
Ex. eu voi fi învăţat
tu vei fi învăţat
el/ea fi va învăţat
noi vom fi învăţat
voi veţi fi învăţat
ei/ele vor fi învăţat
MODUL IMPERATIV
Verbele la modul imperativ exprimă ordin, sfat, poruncă, îndemn.
!!! La modul imperativ verbul are forme doar pentru persoana a II-a singular şi plural,
formă afirmativă şi negativă.
Ex. Pleacă! (persoana a II-a, nr. sg., formă afirmativă)
Nu plecaţi! (persoana a II-a, nr. pl., formă negativă)
MODUL CONJUNCTIV
Def. Modul conjunctiv este un mod personal (predicativ) care exprimă o acțiune
posibilă, realizabilă. Modul conjunctiv poate fi recunoscut ușor datorită conjuncției să,
care se află în componența verbului.
Conjunctivul are două timpuri: prezent și perfect.
I. Conjunctivul prezent se formează de la timpul prezent, modul indicativ, precedat de
conjuncția să. La persoana a III-a singular și plural, conjunctivul se deosebește de
indicativul prezent. (el/ei mănâncă – indicativ prezent, el/ei să mănânce – conjunctiv; el
tace, ei tac – indicativ prezent, el/ei să tacă – conjunctiv).
II. Conjunctivul perfect este format din conjunctivul prezent al verbului a fi - forma să
fi și participiul verbului de conjugat. Are aceeași formă pentru toate persoanele, la
singular și plural (ex. eu să fi mâncat).
MODUL CONDIŢIONAL-OPTATIV
Def. Modul condițional-optativ este un mod personal care exprimă o acțiune
dorită sau o acțiune realizabilă dacă este îndeplinită o anumită condiție.
Modul condițional-optativ are două timpuri: prezent și perfect.

I. Condiționalul-optativ prezent se formează cu verbul auxiliar a avea (aș, ai, ar, am,
ați, ar) și infinitivul verbului de conjugat (ex. eu aş mânca).

2
II. Condiționalul-optativ perfect se formează din condiționalul-optativ prezent al
verbului a fi și participiul verbului de conjugat (ex. eu aş fi mâncat).

!!! Verbele la moduri personale au întotdeauna funcţia sintactică de predicat verbal.

VERBE: MODURI NEPERSONALE

Verbele aflate la moduri nepersonale sau nepredicative apar ca

termeni ,dependenţi în enunţ, prin urmare nu pot forma singure predicatul propoziţiei.

1. Modul infinitiv indică numele acţiunii, este forma verbală care apare în dicţionar (ex.
a alerga, a dansa)

!!! În funcţie de terminaţia verbelor la infinitiv, se stabileşte conjugarea:

Conjugarea I - a: ex. a asculta

Conjugarea a II-a: - ea: ex. a plăcea

Conjugarea a III-a: -e: ex. a scrie

Conjugarea a IV-a: -i, -î: ex. a sfârşi, a doborî

2. Modul gerunziu exprimă o acţiune în desfăşurare, simultană cu acţiunea verbului

determinat (ex. mergând, citind).

3. Modul participiu exprimă o acţiune terminată, suferită de o fiinţă sau de un lucru

(alergat, citit, coborât, pierdut, mers).

4. Modul supin exprimă numele acţiunii, scopul unei alte acţiuni sau destinaţia unui
obiect. Se formează astfel: prepoziţiile de, la, pentru, după, din + participiul verbului
de conjugat (ex. de citit, la pescuit, pentru scris).

!!! Verbele la moduri nepersonale pot îndeplini funcţia sintactică de: subiect, nume
predicativ, atribut, complement.

VERBELE COPULATIVE

1. a fi (când nu are sensul de a se afla, a se găsi, a exista)

2. a deveni (este întotdeauna copulativ)
3. a ieși (când are sensul de a deveni)
4. a se face (când are sensul de a deveni)
5. a ajunge (când are sensul de a deveni)
6. a rămâne (când nu are sensul de a sta)

3
7. a însemna (când nu are sensul de a nota)
8. a (se) părea (când are subiect)
PREDICATUL VERBAL
Def. Predicatul verbal (pr. vb.) este o parte principală de propoziţie care atribuie
subiectului o acţiune şi arată ce face subiectul.
!!! Într-o propoziţie predicatul este obligatoriu.
!!! OBS 1: Predicatul se numeşte verbal, deoarece este exprimat printr-un verb la un mod
personal.
!!! OBS 2: Verbul care poate îndeplini funcţia sintactică de predicat verbal şi are înţeles
de sine stătător se numeşte verb predicativ.
!!! OBS 3: Predicatul verbal răspunde la întrebarea ce face? puse cuvintelor care arată
cine face acţiunea.
Ex. Andrei citeşte o scrisoare.
În funcţie de aspectul predicatului se pot distinge două tipuri de propoziţii:
a. propoziţii afirmative
Ex. Colegul meu cântă frumos.
b. propoziţii negative
Ex. Colegul meu nu cântă frumos.
PREDICATUL NOMINAL
Def. Predicatul nominal este o parte principală de propoziţie alcătuit din verb
copulativ (a fi) + nume predicativ.
Numele predicativ are rolul de a preciza caracteristica, însuşirea subiectului. NP poate
fi:
a. simplu - când este alcătuit dintr-un singur termen
Ex. Bunicii mei sunt blânzi.
b. multiplu - când este alcătuit din mai mulţi termeni
Ex. Bunicii mei sunt blânzi şi înţelegători.
!!!OBS: Între elementele care alcătuiesc NP multiplu se pune virgulă sau şi.
Numele predicativ poate fi exprimat prin:
a. adjectiv
Ex. Elena este cuminte.
b. substantiv
Ex. Elena este elevă.
SUBSTANTIVUL
Def. Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumeşte fiinţe, obiecte, lucruri,
fenomene ale naturii, însuşiri, acţiuni, stări.
I. Substantivul poat fi:
a. comun - denumeşte obiecte de acelaşi fel şi se scrie cu minusculă (=literă mică)
Ex. fată, carte, tristeţe, ninsoare, citire
b. propriu - denumeşte obiecte unice nume de persoane, localităţi, repere geografice,
epoci şi se scrie întotdeauna cu majusculă (= literă mare)
Ex. Andrei, Timişoara, Lacul Roşu, Renaştere, BRD
II. Substantivul are trei genuri, care se determină prin numărare:
a. masculin: un-doi
Ex. un băiat - doi băieţi
b. feminin: o - două

4
 Ex. o fată - două fete
c. neutru: un - două
Ex. un tablou - două tablouri
III. Numărul substantivelor:
a. singular - exprimă un singur obiect
Ex. carte, tablou, roman
b. plural - exprimă mai multe obiecte
Ex. cărţi, tablouri, romane
OBS: Substantivele codru, membru, ministru, litru se scriu cu un singur -i la plural,
nearticulat şi cu -ii la plural articulat cu articol hotărât.
Ex. codru - codri - codrii; membru - membri - membrii
ARTICOLUL
Def. Articolul este o parte de vorbire flexibilă, un cuvânt ajutător, care însoţeşte
substantivul şi arată în ce măsură obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor.
1. Articolul hotărât arată că obiectul denumit este cunoscut vorbitorilor şi în
general ,stă alipit substantivului.
Ex. Mi-a plăcut cartea ta.
!!! OBS: Articolul hotărât care însoţeşte substantivele proprii poate fi:
- alipit numelor proprii feminine: Mariei, Oanei;
- aşezat înaintea numelor proprii masculine şi feminine: lui Vasile, lui Carmen.
2. Articolul hotărât arată că obiectul denumit este mai puţin cunoscut
vorbitorilor şi stă înaintea substantivului.
Ex. Am citit o carte din bibliotecă.
SUBSTANTIVE COLECTIVE
Substantivele colective au la forma de singular înţeles de plural, deoarece
denumesc o colectivitate, o mulţime sau un grup de obiecte, fiinţe de acelaşi fel.
Ex. clasă, boierime, mulţime, popor, echipă, stol, roi, oaste.
SUBSTANTIVE DEFECTIVE
Substantivele defective sunt substantivele care nu au forme pentru ambele
numere.
a. substantive defective de plural sunt substantivele care au forme numai de numărul
plural.
Ex. aur, curaj, fotbal, istorie, creştinism
b. substantive defective de singular sunt substantivele care au forme numai de plural
Ex. icre, aplauze, ochelari, tăiţei
CAZURILE SUBSTANTIVELOR
I. Cazul nominativ (N.)
1. subiect - cine? ce?
Ex. Elevul învaţă.
2. nume predicativ - atunci când determină verbul copulativ a fi
Ex. El este elev.
II. Cazul acuzativ (Ac.)
!!!OBS: Substantivele în cazul acuzativ sunt însoţite, de obicei, de prepoziţii (pe, la,
despre, cu, înspre, până, de).
1. Complement direct (c. d.)- pe cine? ce? (stă întotdeauna în cazul acuzativ)
Ex. L-am văzut pe unchiul meu la magazin.

5
2. Complement prepoziţional (c. prep.)- despre cine/ce? cu cine/ce? la cine/ce? pentru
cine/ce? de cine/ce? (stă întotdeauna în cazul acuzativ)
Ex. Noi am discutat despre vacanţă.
3. Circumstanţial de loc (c. c. l.) - unde? de unde? până unde? încotro?
Ex. El s-a îndreptat către tine.
4. Circumstanţial de timp (c. c. t.) - când? de când? până când? cât timp?
Ex. Primăvara se întorc păsările călătoare.
5. Circumstanţial de mod (c. c. m.) - cum? în ce fel?
Ex. Ea cântă frumos la pian.
6. atribut (atr.) - atunci când determină un substantiv şi răspunde la întrebările: ce fel
de?; care?
Ex. Eu i-am dăruit mamei mele un buchet de flori.
7. Circumstanţial de cauză (din ce cauză? din ce pricină?)
Ex. Am spart paharul dintr-o greşeală.
8. Circumstanţial de scop (cu ce scop?)
Ex. Discutăm pentru găsirea unei soluţii.
III. Cazul dativ (D.)
1. complement indirect - atunci când determină un verb şi răspunde la întrebarea: cui?
Ex. Mamei îi plac florile colorate.
IV. Cazul genitiv
!!!OBS: În cazul genitiv substantivele pot fi însoţite de articole posesive genitivale: a, ai,
al, ale.
Ex. Prezentarea cea interesantă a Lidiei a fost despre Harry Potter.
1. atribut (atr.) - atunci când determină un substantiv şi răspunde la întrebările: ce fel
de?; care?
Ex. Cartea elevului este pe masă.
V. Cazul vocativ (V.)substantivele în cazul vocativ exprimă o chemare adresată cuiva
pentru a-i atrage atenţia şi nu au funcţie sintactică. Se despart prin virgulă de restul
enunţului, iar la sfârşitul acestuia se află semnul exclamării.
Ex. Băiete, ajută-mă!
SUBIECTUL
Def. Subiectul este o parte principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de predicat.
Întrebări: cine? - fiinţe
ce? - obiecte, lucruri
Ex. Elevii cântă tare.
Mâncarea este delicioasă.
Subiectul poate fi exprimat prin:
a. substantiv comun
Ex. Caietul este în geantă.
b. substantiv propriu
Ex. Andrei cântă la pian.
c. pronume personal
Ex. Noi desenăm cu plăcere.
d. pronume personal de politeţe
Ex. Dumnealui mă ajută întotdeauna.

6
Subiectul poate fi:
a. simplu
Ex. Caietul este pe masă.
b. multiplu
Ex. Caietele şi cărţile sunt pe masă.
SUBIECTUL NEEXPRIMAT
Subiectul neexprimat poate fi:
a. inclus în terminaţia (desinenţa verbului)
Ex. Plecăm mâine la munte.
b. subînţeles - a fost exprimat într-o propoziţie anterioară
Ex. Ion cântă şi dansează.
!!!OBS: În limba română fiecare propoziţie are un singur predicat.
PRONUMELE PERSONAL
Def. pronumele personal este o parte de vorbire flexibilă care indică persoanele
care participă la actul comunicării.
Ex. eu, mie, ţie, tine, nouă, ne, lor, ea, o, ele
PRONUMELE PERSONAL DE POLITEŢE
Def. Pronumele personal de politeţe este o parte de vorbire flexibilă care
exprimă respectul faţă de alte persoane. Pronumele personal de politeţe are forme
specifice pentru persoanele a II-a şi a III-a.
Ex. dumneata, dumitale, dumneavoastră, dumnealui, dumnealor, dumneaei.
În vorbirea familiară întâlnim şi alte forme ale pronumelor personale de politeţe,
ex. matale, mata, mătălică.
!!!OBS: Formele pronumelor personale dânsa, dânşii, dânsul, dânsele sunt
considerate pronume de politeţe.
PRONUMELE REFLEXIV (pron. ref.)
Def. Pronumele reflexiv exprimă identitatea dintre obiectul asupra căruia se
exercită acţiunea verbului şi subiectul propoziţiei.
Ex. El se spală pe sine.
el - pronume personal
se spală - verb
pe sine - pronume reflexiv, fromă nonclitică , f. s. complement
!!! se - pronume reflexiv, formă clitică, f. s. complement
!!! OBS 1: Pronumele reflexive au forme proprii numai pentru persoana a III-a
!!! OBS 2: Pronumele reflexive au forme numai pentru cazurile acuzativ şi dativ.
Cazul Forme nonclitice Forme clitice
Dativ (cui?) sie, sieşi îşi, şi-, -şi
Acuzativ (pe cine?) (pe) sine se, s-
!!!! OBS 3: Pentru persoana I şi persoana a II-a singular şi plural se folosesc formele
clitice (neaccentuate) ale pronumelui personal la cazurile dativ şi acuzativ (vezi tabelul cu
formele pronumelui personal).
!!! OBS 4: Pronumele reflexiv (la pers. I şi a II-a) are întotdeauna aceeaşi persoană
(acelaşi număr) cu subiectul şi cu verbul pe care îl însoţeşte.
Ex. Eu mă spăl.
!!!OBS 5: Pronumele personal (formă clitică) are întotdeauna altă persoană (alt număr)
decât verbul şi subiectul.

7
 PRONUMELE POSESIV
Pronumele posesiv înlocuieşte atât numele obiectului posedat, cât şi numele posesorului.
Formele pronumelui posesiv sunt:
Un obiect posedat, un posesor: a mea, al meu, a ta, al tǎu a sa, al sǎu;
Un obiect posedat, mai mulţi posesori: a noastrǎ, al nostru, a voastrǎ, al vostru;
Mai multe obiecte posedate, un posesor: ale (alor)mele, ale(alor) tale, ale(alor) sale,
ai(alor) mei, ai(alor) tǎi, ai(alor) sǎi;
Mai multe obiecte posedate, mai mulţi posesori: ale(alor) noastre, ale(alor) voastre,
ai(alor) noştri, ai(alor) voştri.
PRONUMELE DEMONSTRATIV
Pronumele demonstrativ înlocuieşte numele unui obiect arătând apropierea sau
depărtarea lui în timp sau spaţiu, respectiv identitatea sau diferenţierea faţă de alte
obiecte.
Ex. Am găsit o hartă interesantă. Aceasta este pe birou.
Formele pronumelui posesiv sunt:
1. Apropiere: acesta, acestuia, aceasta, acesteia (ǎsta, ǎstuia, asta, ǎsteia);
2. Depǎrtare: acela, aceluia, aceea, aceleia (ǎla, cel, ǎluia, aia, ǎleia, a);
3. Identitate: acelaşi, aceluiaşi, aceeaşi, aceleiaşi
4.Diferenţiere: celǎlalt, celuilalt, cealaltǎ, celeilalte (ǎlalt, ǎluilalt, ailaltǎ, ǎleilalte).
PRONUMELE INTEROGATIV
Pronumele interogativ apare în propoziţii interogative, ţinând locul substantivului
aşteptat ca răspuns (care? cine?ce? câţi? câte? al cui?).
PRONUMELE RELATIV
Pronumele relativ face legătura între propoziţii la nivelul frazei (care, cine, ce, ceea ce,
câţi, câte, cui).
PRONUMELE NEHOTĂRÂT
Pronumele nehotărât înlocuieşte un substantiv fără a da o indicaţie precisă asupra
obiectului sau a persoanei denumite de acesta (unul, altul, toţi, mulţi, puţini, atâţia,
oricare, oricine, ceva, fiecare, altcineva).
PRONUMELE NEGATIV
Pronumele negativ înlocuieşte un substantiv a cărui prezenţă o neagă. Acesta apare în
propoziţii negative (nimeni, nimic, niciunul, niciuna, niciunii, niciunele).
ADJECTIVUL PRONOMINAL DE ÎNTĂRIRE
Adjectivul pronominal de întărire are rolul de a scoate în evidenţă persoana sau
obiectul la care se face referire prin intermediul substantivului/pronumelui determinat de
acesta (însumi, însăşi, înşine, însevă, însele).

!!!OBS1: Pronumele poesesiv, demonstrativ, interogativ, relativ, nehotărât negativ

poate deveni adjectivul pronominal atunci când deteremină un substantiv cu care se
acordă în gen, număr, caz şi îndeplineşte funcţia sintactică de atribut.
!!!OBS2: Pronumele poate îndeplini funcţia sintactică de subiect, complement,
atribut.
ADJECTIVUL
Def. Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă însuşirea unui
obiect fiind folosit pentru a exprima o părere despre cineva.
!!!OBS 1: Adjectivul determină un substantiv cu care se acordă în gen şi număr.

8
 Ex. băiat înalt - băieţi înalţi
fată înaltă - fete înalte.
!!!OBS 2: Când substantivul determinat este articulat hotărât, adjectivul poate fi legat de
acesta prin articolul demonstrativ. Articolul demonstrativ, numit şi articol adjectival, se
acordă cu substantivul determinat de adjectiv.
Ex. băiatul cel înalt - băieţii cei înalţi
fata cea înaltă - fetele cele înalte
!!!OBS 3: Atunci când adjectivul este aşezat înaintea substantivului determinat, articulat
hotărât, acesta primeşte articolul.
Ex. colegul isteţ - isteţul coleg
povestea frumoasă - frumoasa poveste
!!!OBS 4: Scrierea cu ii sau iii în perechea adjectiv-substantiv
Ex. băieţii veseli - veselii băieţi
i- desinenţă/terminaţie de plural; ii-articol hotărât
colegii hazlii - hazliii colegi
i- din rădăcina cuvântului; ii- desinenţă/terminaţie de plural; iii-articol hotărât
Gradele de comparaţie ale adjectivului
Gradele de comparaţie reprezintă formele pe care le ia adjectivul pentru a arăta în ce
măsură un substantiv are o însuşire în raport cu alte substantive sau cu alte momente ale
existenţei.
Gradele de comparaţie ale adjectivului sunt:
I. Gradul pozitiv - exprimă însuşirea fără a compara.
Ex. bun
II. Gradul comparativ exprimă însuşirea prin raportare la un alt substantiv sau la acelaşi
substantiv surprins într-un alt moment.
Gradul comparativ este de trei feluri:
a. gradul comparativ de superioritate se formează din adjective la gradul pozitiv însoţit
de cuvântul mai (decât).
Ex. mai bun (decât)
b. gradul comparativ de egalitate se formează din adjective la gradul pozitiv însoţit de
cuvintele tot atât, tot aşa, la fel de.
Ex. la fel de bun
c. gradul comparativ de inferioritate se formează din adjective la gradul pozitiv însoţit
de mai puţin (decât).
Ex. mai puţin bun (decât )
III. Gradul superlativ exprimă cea mai înaltă sau cea mai scăzută însuşire.
Gradul superlativ este două feluri:
A. Gradul superlativ relativ:
a. gradul superlativ relativ de superioritate se formează din adjectiv la gradul pozitiv +
articol demonstrativ adjectival (cel, cea, cei, cele) + mai (din/dintre).
Ex. cel mai bun (din/dintre).
b. gradul superlativ relativ de inferioritate se formează din adjectiv la gradul pozitiv +
articol demonstrativ adjectival (cel, cea, cei, cele) + mai + puţin (din/dintre).
Ex. cel mai puţin bun (din/dintre).
B. Gradul superlativ absolut:

9
a. Gradul superlativ absolut de superioritate se formează din adjectiv la gradul pozitiv
+ foarte, prea, nespus, grozav, nemaipomenit, din cale afară.
Ex. nespus de bun
b. Gradul superlativ absolut de inferioritate se formează din adjectiv la gradul pozitiv
+ foarte + puţin.
Ex. foarte puţin bun
!!! OBS 1: Superlativul absolut se poate reda şi prin:
a. Repetarea adjectivului.
Ex. bun, bun.
b. Lungirea sunetelor.
Ex. buuun.
!!! OBS 2: În limba română există adjective care nu pot avea grade de comparaţie:
a. Adjective care arată însuşiri ce nu pot fi modificate, ex. complet, etern, viu, unic.
b. Adjective care în limba de origine exprimă comparativul sau superlativul, ex. maxim,
optim, inferior, superior, extrem, posterior.
c. Adjective care nu permit comparaţia, ex. dreptunghic, biologic, acvatic, industrial.
!!! OBS 3: Adjectivele terminate la singular în "-x" se scriu la plural "-cş", ex. ficşi,
FUNCŢIILE SINTACTICE ALE ADJECTIVELOR:
1. atribut adjectival atunci când determină un substantiv.
Ex. Am rezolvat un exerciţiu interesant.
2. nume predicativ atunci când determină un verb copulativ (a fi).
Ex. Exerciţiul a fost interesant.
CLASIFICAREA ADJECTIVELOR
I. După felxiune:
a. Variabile, când îşi modifică forma în vorbire. Pot avea:
1. patru forme flexionare: frumos/frumoasă/frumoşi/frumoase
2. trei forme flexionare: mic/mică/mici
3. două forme flexionare: iute/iuţi
b. Invariabile, când nu îşi modifică forma în vorbire: mov, bej, cumsecade.
II. După provenienţă:
a. propriu-zise: mare, inteligent, harnic, leneş.
b. participiale/provenite din verb la participiu: învăţat, citit, scris.
c. adjective pronominale - provenite din pronume: acel (coleg), nicio (scrisoare).
TOPICA ADJECTIVULUI
TOPICĂ s. f. (Lingv.) Ordinea sau așezarea cuvintelor în propoziție sau a propozițiilor
în frază. ♦ Parte a sintaxei sau a stilisticii care se ocupă cu studiul ordinii cuvintelor în
propoziție și a propozițiilor în frază.
!!! OBS1: De obicei, adjectivul stă după substantivul determinat, dar poate sta şi în faţa
acestuia.
Ex. El şi-a amintit de o excursie minunată.
!!! OBS 2: Atunci când se află înaintea substantivului, preia articolul hotărât al acestuia.
Ex. omul muncitor/ muncitorul om.
!!! OBS 3: Când substantivul determinat este articulat hotărât poate fi legat de acesta prin
articolul demonstrativ (cel, cea, cei, cele).
Ex. Elevul cel silitor m-a impresionat.
LOCUŢIUNILE ADJECTIVALE sunt grupuri unitare de cuvinte cu valoare de adjectiv.

10
Ex. de treabă, cu dare de mână
ATRIBUTUL
Def. Atributul este o parte secundară de propoziţie care determină un substantiv şi îi
atribuie acestuia diverse însuşiri prin care îl particularizează.

Întrebări: care?
ce fel de?
câţi? câte?
al câtelea? a câta?
a, ai, al, ale cui?
Regentul (termenul determinat) atributului poate fi:
1. Substantiv comun
Ex. El este un scriitor cunoscut.
2. Substantiv propriu
Ex. Dragoş cel viteaz m-a vizitat.
3. Pronume
Ex. Nu discutăm nimic deosebit.
4. Numeral
Ex. Am cumpărat mai multe creioane: două roşii şi trei albastre.
PREPOZIŢIA
Def. Prepoziţia este o parte de vorbire neflexibilă care leagă un atribut sau un
complement de partea de vorbire pe care acestea o determină.
Ex. Cartea de poveşti este pe birou.
I. După formă prepoziţiile pot fi:
a. simple alcătuite dintr-un singur elemen, ex. cu, de, la, pe, până, spre, peste, contra,
împotriva, înaintea, înapoia, graţie, datorită, mulţumită, contrar, conform, potrivit.
b. compuse alcătuite din două sau mai multe prepoziţii simple, ex. de către, de la, de pe
lângă, înspre, despre, dinspre.
II. După regimul cauzal prepoziţiile pot fi:

a. prepoziții în acuzativ: cu, în, spre, către, ca, pentru, din, de la, pe lângă, de sub;

b. prepoziții în genitiv: contra, împotriva, asupra, înaintea, deasupra;

c. prepoziții în dativul: grație, datorită, mulțumită, contrar, conform, potrivit,

aidoma.

NUMERALUL
Def. Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care arată un număr sau ordinea
obiectelor prin numărare.
I. Numeralul cardinal (nr. card.) arată numărul obiectelor. Poate fi
a. simplu: zero, unu, doi, zece, sută, mie, milion, miliard.
b. compus: unsprezece, treizeci, patruzeci şi doi, cinci sute.
II. Numeralul ordinal (nr. ord.) arată ordinea obiectelor prin numărare, se formează de
la numeralul cardinal, astfel:
a. gen masculin: al + nr. card. + -lea

11
Ex. al treilea
b. gen feminin: a + nr. card. + -a
Ex. a treia
III. Numerale colective
Ex. amândoi, tustrei, toţi patru, toţi cincizeci 
IV. Numerale multiplicative
Ex. înzecit, triplu, dublu 
V. Numerale distributive
Ex. câte doi, câte patru 
VI. Numerale fracționare
Ex. treime, sfert, jumătate 
VII. Numerale adverbiale:
Ex. de trei ori, de șapte ori
NUMERALUL POATE AVEA:
a. Valoare substantivală - doar cele cardinale, în textele de matematică (doi ori cinci fac
zece) şi în tiparul substantiv + numeral
Ex. kilometrul 8, etajul 5, sectorul 9.
b. Valoare pronominală - atunci când numeralul este un substitut al substantivului
(înlocuieşte un substantiv):
Ex. Şapte au rezolvat corect tema.
Al treilea a câştigat la concurs.
c. Valoare adjectivală - atunci când însoţeşte un substantiv cu care se acordă în gen şi
caz.
Ex. Are de rezolvat cinci exerciţii.
ADVERBUL (adv.)
Def. Adverbul este o parte de vorbire neflexibilă care arată caracteristica unei acţiuni, a
unei stări sau a unei împrejurări.
Felul adverbelor după înţeles:
a. Adverbe de loc indică locaţia, direcţia şi distanţa.
Ex. sus, jos, afară, înăuntru, aici, acolo, deasupra, dedesubt, pretutindeni, nicăieri,
încotro, dincotro, aproape, departe.
b. Adverbe de timp indică timpul petrecerii acţiunii.
Ex. acum, adineaori, alaltăieri, aseară, astăzi, astă-vară, azi-noapte, cândva, poimâine,
curând, deocamdată, demult, ieri, mâine, odinioară, iarăşi, frecvent, niciodată, zilnic,
rareori.
c. Adverbe de mod indică modul desfăşurării acţiunii.
Ex. agale, adesea, altfel, asemenea, aşa, bine, cumva, dinadins, zadarnic, oricum, totuna.
Adverbul poate determina:
1. Verb
Ex. Merge repede.
2. Adjectiv
Ex. El este atât de viteaz.
3. Un alt adverb
Ex. Castelul este destul de departe.
GRADELE DE COMPARAŢIE ALE ADVERBELOR

12
 Gradele de comparaţie ale adverbelor se formează de la aceleaşi structuri ca şi
în cazul adjectivului.
I. Gradul pozitiv
Ex. aproape
II. Gradul comparativ
a. gradul comparativ de superioritate
Ex. mai aproape
b. gradul comparativ de egalitate
Ex. la fel de aproape
c. gradul comparativ de inferioritate
Ex. mai puţin aproape (decât )
III. Gradul superlativ
A. Gradul superlativ relativ:
a. gradul superlativ relativ de superioritate
Ex. cel mai aproape (din/dintre).
b. gradul superlativ relativ de inferioritate
Ex. cel mai puţin aproape (din/dintre).
B. Gradul superlativ absolut:
a. Gradul superlativ absolut de superioritate
Ex. nespus de aproape
b. Gradul superlativ absolut de inferioritate
Ex. foarte puţin aproape
Funcţiile sintactice ale adverbelor sunt:
1. Circumstanţial de mod - atunci când determină un verb şi răspunde la întrebările:
cum? în ce fel?
Ex. Copiii cântă frumos la ora de muzică.
2. Circumstanţial de loc - atunci când determină un verb şi răspunde la întrebările:
unde? de unde? până unde? încotro?
Ex. Elevii au ieşit afară să se relaxeze.
3. Circumstanţial de timp - atunci când determină un verb şi răspunde la întrebările:
când? de când? până când? cât timp?
Ex. Mâine vom da test la limba română.
4. Atribut - atunci când determină un substantiv şi răspunde la întrebările: care? ce fel
de? a, ai, al, ale cui?
Ex. Mâncarea de ieri a fost delicioasă.
Locuţiunea adverbială este grupul de cuvinte cu sens unitar, având caracteristicile
gramaticale ale unui adverb.
Ex. de jur împrejur, cu noaptea-n cap, încolo şi-ncoace.
COMPLEMENTELE NECIRCUMSTANŢIALE
I. Complementul direct (c. d.)
Def. Complementul direct este o parte secundară de propoziţie care arată obiectul
asupra căruia se exercită în mod direct acţiunea verbului.
Întrebări: pe cine? - pentru fiinţe
ce? - pentru obiecte, lucruri
Ex. Eu l-am văzut pe Ionel la magazin.
Complementul direct poate fi exprimat prin:

13
1. Substantiv comun sau propriu
Ex. Eu am vizitat un muzeu renumit
2. Pronume personal sau pronume personal de politeţe
Ex. Pe el l-am cunoscut la dansuri.
3. Pronume reflexiv
Ex. El se răzgândeşte mereu.
4. Numeral cardinal sau ordinal (doar atunci când numeralul poate fi înlocuit cu un
substantiv)
Ex. L-am observat pe al doilea sub bancă.
!!! OBS 1: Complementul direct exprimat prin substantiv poate fi reluat sau anticipat prin
forma clitică (neaccentuată) a pronumelu personal.
Ex. Pe el l-am ajutat la teme. (c.d. reluat prin f. clitică "l-")
L-am ajutat pe colegul meu să aducă o bancă. (c. d. anticipat prin forma clitică "l-")
!!! OBS 2: Complementul direct stă întotdeauna în cazul acuzativ.
Ex. Am ajutat-o pe mama la spălatul vaselor.
II. Complementul indirect (c. i.)
Def. Complementul indirect este o parte secundară de propoziţie care arată obiectul
asupra căruia se exercită în mod indirect acţiunea verbului.
Întrebare: cui?
Ex. I-am oferit fratelui meu o mână de ajutor.
Complementul indirect poate fi exprimat prin:
1. Substantiv comun sau propriu
Ex. I-am înmânat colegei mele un pix.
2. Pronume personal sau pronume personal de politeţe
Ex. Lui i-am împrumutat volumul Harry Potter.
3. Pronume reflexiv
Ex. Îşi cumpără un bilet pentru film.
4. Numeral cardinal sau ordinal (doar atunci când numeralul poate fi înlocuit cu un
substantiv)
Ex. I-am oferit primului surpriza.
!!! OBS 1: Complementul indirect exprimat prin substantiv poate fi reluat sau anticipat
prin forma clitică (neaccentuată) a pronumelu personal.
Ex. Ioanei i-am împrumutat pixul. (c.i. reluat prin f. clitică "i-")
I-am împrumutat pixul Ioanei. (c. i. anticipat prin forma clitică "i-")
!!! OBS 2: Complementul indirect stă întotdeauna în cazul dativ.
Ex. Le-am oferit celor trei felicitări.
III. Complementul prepoziţional (c. prep.)
Def. Complementul prepoziţional este o parte secundară de propoziţie care determină
un verb şi are în componenţă o prepoziţie în cazul acuzativ (de, la, pentru, despre).
Întrebări: cu cine/ce?
de cine/ce?
despre cine/ce?
la cine/ce?
pentru cine/ce?
Ex. Am citit o carte despre o pădure fermecată.
Complementul prepoziţional poate fi exprimat prin:

14
1. Substantiv comun sau propriu
Ex. Mă bucur de premiul luat.
2. Pronume personal sau pronume personal de politeţe
Ex. Noi am discutat despre ele.
3. Pronume reflexiv
Ex. Se teme de sine însuşi.
4. Numeral cardinal sau ordinal (doar atunci când numeralul poate fi înlocuit cu un
substantiv)
Ex. Noi ne-am jucat cu cei patru.
!!! OBS: Complementul prepoziţional nu poate fi dublat prin forme clitice pronominale.
COMPLEMENTELE CIRCUMSTANŢIALE
I. Circumstanţial de loc (c. c. l.)
Def. Circumstanţialul de loc este o parte secundară de propoziţie care arată locul în care
se desfăşoară acţiunea.
Întrebări: unde?
de unde?
până unde?
încotro?
Ex. El merge spre şcoală.
Circumstanţialul de loc poate fi exprimat prin:
1. Adverb de loc
Ex. Ei au aşezat acolo cărţile.
2. Substantiv comun sau propriu
Ex. Ele au plecat la magazin.
3. Pronume personal
Ex. Ea a alergat până la noi.
4. Pronume reflexiv
Ex. Vecinul meu s-a îndreptat către sine.
5. Numeral cardinal sau ordinal (doar atunci când numeralul poate fi înlocuit cu un
substantiv)
Ex. Eu am alergat către al doilea.
II. Circumstanţial de timp (c. c. t.)
Def. Circumstanţialul de timp este o parte secundară de propoziţie care arată momentul
în care se desfăşoară acţiunea.
Întrebări: când?
de când?
până când?
cât timp?
Ex. Mâine vom pleca la bunica.
Circumstanţialul de timp poate fi exprimat prin:
1. Adverb de timp
Ex. Am ajuns acum la destinaţie.
2. Substantiv comun
Ex. Primăvara aceasta soarele este puternic.
3. Pronume personal
Ex. Eu am ajuns la spectacol după voi.

15
4. Numeral cardinal sau ordinal (doar atunci când numeralul poate fi înlocuit cu un
substantiv)
Ex. El a venit după primul.
III. Circumstanţial de mod (c. c. m.)
Def. Circumstanţialul de mod este o parte secundară de propoziţie care arată modul în
care se desfăşoară o acţiune sau în care se manifestă o trăsătură.
Întrebări: cum?
în ce fel?
Ex. El învaţă bine de mic.
Circumstanţialul de mod poate fi exprimat prin:
1. Adverb de mod
Ex. Vântul abia adie.
2. Substantiv comun
Ex. M-a privit cu dragoste.
3. Pronume personal
Ex. El se comportă ca noi.
!!! OBS: Complementele circumstanţiale, în general, nu se despart prin virgulă doar
atunci când se insistă asupra evidenţierii circumstanţei spaţiale, temporale sau modale.
Ex. Aseară, a venit târziu.
IV. Circumstanţial de scop (c. c. de scop)
Def. Circumstanţialul de scop (c. c. de scop) este o parte secundară se propoziţie care
arată scopul unei acţiuni.
Întrebare: - cu ce scop?
Ex. Învaţă pentru plăcerea mamei.
!!! OBS: Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care introduc circumstanţialul de scop
sunt: pentru, spre, întru, după, la în vederea, în scopul, cu scopul.
Ex. A luat-o la sănătoasa spre a scăpa
V. Circumstanţial de cauză (c. c. de cauză)
Def. Circumstanţialul de cauză (c. c. cz.) este o parte secundară se propoziţie care arată
cauza unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri.
Întrebări: - din ce cauză?
- din ce pricină?
!!! OBS: Prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale care introduc circumstanţialul de cauză
sunt: de, din, pentru, din cauză de, din pricină de, de dragul, din cauza, din pricina.
Ex. Din pricina neatenţiei am luat notă mică.
RAPORTUL DE COORDONARE - CONJUNCŢIA
Def. Raportul de coordonare se realizează între termeni şi construcţii de acelaşi fel sau
care stau pe acelaşi plan:
a. părţi de propoziţie
Ex. Merele şi perele sunt foarte gustoase
b. propoziţii principale sau secundare:
Ex. Elevii cântă şi dansează cu plăcere.
Raportul de coordonare se realizează prin:
a. juxtapunere - alăturare prin virgulă, punct şi virgulă, linie de pauză;
b. joncţiune - elemente de relaţie, conjuncţii.

16
Def. Conjuncţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă raporturi sintactice la
nivelul propoziţiei sau la nivelul frazei. Conjuncţiile prin care se realizează raportul de
coordonare se numesc conjuncţii coordonatoare.
I. După formă conjuncţiile pot fi:
a. simple: şi, dar, iar;
b. compuse: aşadar, deci.
II. După rolul în enunţ pot fi:
a. copulative - ajută la exprimarea sau negarea ideii de asociere: şi, nici;
b. adversative - leagă unităţi sintactice care se opun una alteia: dar, iar, însî, ci, ba;
c. disjunctive - leagă unităţi sintactice care se exclud una pe alta: sau, ori, fie;
d. concluzive - ajută la exprimarea unei concluzii: deci, aşadar.
Ex. Exerciţiile vor fi lucrate pe fişe, iar problemele vor fi scrise în caiete.
Vei rămâne în Bucureşti sau vei pleca către Braşov.
INTERJECŢIA
Def. Interjecţia este o parte de vorbire neflexibilă care exprimă senzaţii, stări sufleteşti,
îndemnuri sau imită sunete şi zgomote din natură (onomatopee).
Ex. of, vai, miau, hei, pâş-pâş, tic-tac, hodoronc-tronc
!!! OBS1: Interjecţiile predicative au funcţie sintactică de predicat, atunci când pot fi
înlocuite cu un verb predicativ.
Ex. Hai la mare!
Broasca ţop în apă.
!!! OBS2: În comunicarea scrisă, după interjecţie se pot folosi virgula şi semnul
exclamării. Atunci când semnul exclamării marchează o interjecţie, după acesta se poate
continua enunţul cu literă mică.
Ex. Of! iar nu ai fost atent!
!!! OBS3: În general, interjecţiile nu au funcţie sintactică, numai atunci când au rolul de a
înlocui diverse părţi de vorbire.
Ex. El aude cip-cirip în curte!
Funcţiile sintactice ale interjecţiei sunt:
1. Predicat
Ex. Iată ce am hotărât!
2. Nume predicativ
Ex. Este vai de el.
3. Atribut
Ex. Halal exemplu!
4. Complement direct
Ex. Am auzit la uşă cioc-cioc!
5. Complement circumstanţial de mod
Ex. Mergea lipa-lipa.
Locuţiunile interjecţionale sunt grupurile de cuvinte care au rol de interjecţie.
Ex. Doamne fereşte!, nu zău!, ia te uită!
ENUNŢUL, PROPOZIŢIA, FRAZA
Propoziţia este o comunicare cu un singur predicat.
Clasificarea propoziţiilor:
I. După alcătuire propoziţia este:
a. Simplă – alcătuită din subiect şi predicat.

17
 Ex. El cântă.
b. Dezvoltată – alcătuită din subiect, predicat şi alt părţi de propoziţie.
Ex. El cântă la pian.
II. După aspect propoziţia este:
a. afirmativă
Ex. Mihai se plimbă cu bicicleta.
b. negativă
Ex. Mihai nu se plimbă cu bicicleta.
III. După scopul comunicării propoziţia este:
a. enunţiativă – când dă o informaţie.
Ex. I-am răspuns la întrebare.
b. interogativă – când cere o informaţie.
Ex. Cine vine la cinema?
c. exclamativă - când comunicarea este însoţită de o stare afectivă.
Ex. Uite cine a venit!
d. imperativă - când exprimă un ordin, o poruncă.
Ex. Vino mai repede!
Fraza este o comunicare alcătuită din două sau mai multe propoziţii.
Ex. Am auzit că i-ai făcut o farsă cui s-a ascuns în camera ta.
SUNET, LITERĂ, SILABĂ
Fonetica este disciplina care studiază sunetele limbii.
Sunetele vorbirii sunt:
 Vocalele sunt sunete care se pronunţă fără ajutorul altor sunete,
sunt absolut necesare într-o silabă
- a, ă, â, î sunt totdeauna vocale
- e, i, o, u pot fi şi semivocale
 Semivocale nu pot exista singure, ci numai în diftong şi în triftong
- e, i, o, u
 Consoane sunt sunete care se pronunţă cu ajutorul altor sunete
- b, c, d, f, h, g
1) ACEEAŞI LITERĂ poate  nota SUNETE DIFERITE:
  -   literele e, i, o, u pot nota atât vocale, cât şi semivocale;
  -   litera i notează şi un i final care nu E VOCALĂ: pomi,  bureţi, băieţi;
 
2) ACEEAŞI LITERĂ poate  nota GRUPURI DIFERITE DE DOUĂ SUNETE:
  -   litera x notează grupul de sunete cs (fixat) sau grupul de sunete gz (examen, auxiliar,
exact etc.)
!!!OBS1: În general în limba română, o literă transcris un singur sunet
Ex. cameră - 6 litere; 6 sunete
!!!OBS2: Grupurile de sunete ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi pot transcrie:
a. două sunete - atunci când sunt urmate de consoană în aceeaşi silabă şi formează
singure silaba
Ex. cere - 4 litere; 4 sunete
chenar - 6 litere; 5 sunete
gem - 3 litere; 3 sunete
verighetă - 9 litere; 8 sunete

18
b. un singur sunet - atunci când sunt urmate de o vocală în aceeaşi silabă sau când apar
la finalul unui cuvânt monosilabic (format dintr-o singură silabă)
Ex. ciornă - 6 litere; 5 sunete
cheamă - 6 litere; 4 sunete
fragi - 5 litere; 4 sunete
gheară - 6 litere; 4 sunete
!!!OBS3: Litera x poate transcrie 2 sunete
a. ks: fixat - 5 litere; 6 sunete
b. gz: examen - 6 litere; 7 sunete
GRUPURILE DE SUNETE
1. Diftong - două sunete o vocală şi o semivocală pronunţate în aceeaşi silabă
Ex. culoare, iubire.
2. Triftong - trei sunete o vocală şi o semivocală rostite în aceeaşi silabă.
Ex. leoaică, creioane.
3. Hiat – două vocale alăturate pronunţate în silabe diferite
Ex. poet, fiinţă.
VOCABULARUL
Def. Vocabularul sau lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor dintr-o limbă.
Vocabularul limbii române cuprinde aproximativ 120.000 de cuvinte.
Vocabularul este format din:
A. Vocabularul fundamental - cuprinde cuvinte cunoscute şi utilizate de majoritatea
vorbitorilor.
Ex. fiinţe, părţi ale corpului, obiecte uzuale, alimente, băuturi, plante, fructe, acţiuni,
stări, culori, însuşiri, acţiuni, diviziuni ale timpului, corpuri cereşti, fenomene ale naturii.
B. Masa vocabularului - cuprinde cuvinte mai puţin cunoscute vorbitorilor.
Ex. cuvinte vechi ieşite din uz, folosite doar în vorbirea familiară, folosite doar în
anumite zone ale ţării, cuvinte noi, folosite în domeniul tehnico-ştiinţific.
SINONIMELE
Def. Sinonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi cu sens identic sau asemănător.
Ex. a alerga-a fugi; repede-iute
!!!OBS: Un cuvânt poate avea mai multe sinonime, astfel formează o serie sinonimică.
Ex. a spune-a zice-a comunica-a relata-a povesti-a nara
ANTONIMELE

Def. Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi cu sens opus.

Ex. mare-mic; frumos-urât
CÂMPUL LEXICAL
Def. Câmpul lexical cuprinde cuvintele care aparţin aceluiaşi domeniu.
Ex. Câmpul lexical al familiei: mama, bunicul, sora, unchiul, mătuşa.
Câmpul lexical al culorilor: roşu, verde, albastru, mov, negru, gri.
OMONIMELE
Def. Omonimele sunt cuvinte care au aceeaşi formă, dar sens complet diferit, ex. toc.
CUVINTELE POLISEMANTICE
Def. Cuvinetele polisemantice sunt cuvintele care au două sau mai multe sensuri.
Ex. carte, vas.
!!! Cuvintele monosemantice sunt cuvintele care au doar un singur sens.

19
Ex. cupru, inginer.
PARONIMELE
Def. Paronimele sunt cuvinte cu formă asemănătoare şi cu sens diferit.
Ex. complement/compliment; prepoziţie/propoziţie
PLEONASMUL
Def. Pleonasmul este o greşeală de exprimare care constă în folosirea alăturată a unor
cuvinte sau a unor construcţii cu acelaşi sens.
Ex. a coexista împreună, a avansa înainte.
DERIVAREA
Def. Derivarea este mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în
formarea unor cuvinte noi cu ajutorul prefixelor şi al sufixelor pornind de la un cuvânt
existent în vocabular, numit cuvânt de bază.
Ex. recitire, trenuleţ, îmbătrânit.
COMPUNEREA
Def. Compunerea ste mijlocul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în
formarea unor cuvinte noi cu ajutorul a două sau mai multe cuvinte existente în limbă.
Compunerea se poate realiza prin:
a. sudare/ contopire: binefacere, douăzeci, despre
b. alăturare:
1. alăturare cu cratimă: Cluj-Napoca, floarea-soarelui:
2. alăturare fără cratimă: toţi trei, Baia Mare, Ştefan cel Mare, o mie
c. abreviere/prescurtare: BRD, TAROM, Plafar
GENUL EPIC
Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare în care autorul îşi exprimă sentimentele,
gândurile şi ideile în mod direct.
Caracteristicile genului epic sunt:
- apar personajele şi o acţiune la care participă acestea;
- apar momentele subiectului (expoziţiunea, intriga, desfăşurarea acţiunii, punctul
culminant, deznodământul);
- acţiunea este plasată în timp şi spaţiu;
- naratorul poate obiectiv (relatează la persoana a III-a) sau subiectiv (relatează la
persoana I);
- modalitatea principală de expunere este naraţiunea care se îmbină cu dialogul şi cu
descrierea.
GENUL LIRIC
Într-o operă lirică poetul îşi transmite în mod direct gândurile, sentimentele şi ideile.
Eul liric este persoana sau "vocea" căreia autorul îi atribuie rolul de a exprima
sentimentele şi stările în textele lirice.
Caracteristicile genului liric sunt:
- figurile de stil (epitet, comparaţie, enumeraţie, repetiţie, personificare);
- imaginile de detaliu (auditive, vizuale, olfactive);
- elementele de versificaţie (rima, ritmul şi măsura);
- modalitatea principală de expunere este descrierea.
GENUL DRAMATIC

20
Genul dramatic cuprinde totalitatea operelor literare destinate a fi prezentate pe scenă.
De aceea, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea în timp
şi spaţiu.
Caracteristicile genului dramatic sunt:
- actul este o subdiviziune formală a unei piese de teatru, cuprinde mai multe scene;
- scena este o subdiviziune a unui act, delimitată în general prin plecarea sau intrarea unui
personaj, modificarea locului şi a timpului;
- indicaţiile scenice (didascaliile) sunt sugestiile pe care autorul le face privind decorul
sau jocul de scenă al actorilor; acestea apar în text între paranteze;
- replica reprezintă fiecare intervenţie a unui personaj;
- modalitatea principală de expunere este dialogul care se îmbină cu monologul.
PERSONAJUL LITERAR
Personajul este o fiinţă imaginară care participă la întâmplările dintr-un text narativ.
Personajele pot fi: principale; secundare; episodice.
Personajele dintr-un text literar pot fi:
- individuale reprezintă un singur individ (ex. Ionel, Sobieski, Matilda, Greuceanu);
- colective reprezintă un grup de personaje (ex. armata, ţărănimea, boierii).
Mijloacele de caracterizare constituie modul în care scriitorul prezintă trăsăturile fizice
şi morale ale personajului, integrându-l prin desfăşurarea acţiunii într-o anumită epocă,
într-un anumit mediu şi într-o anumită categorie umană.
Mijloacele de caracterizare ale personajelor sunt:
a. directe - de către narator, autocaracterizare, de către celelalte personaje.
b. indirecte - prin comportament, fapte, prin gesturi/mimică, prin relaţia cu alte
personaje, prin mediul ăn care trăieşte, prin vestimentaţie, prin limbaj.
Elemente de versificaţie (de prozodie)
Versul este un rând dintr-o strofă sau dintr-o poezie (vers=stih).
Strofa este alcătuită din una, două sau mai multe versuri. Strofele se delimitează
între ele prin blancuri (spaţii albe) denumirea acestora se stabileşte în funcţie de numărul
de versuri: monovers/monostih (1 vers); distih (2 versuri); treţină/terţet (3 versuri); catren
(4 versuri); cvinarie (5 versuri); sextină (6 versuri); polimorfe - sunt strofele alcătuite din
mai mult de 7 versuri.
Monovers: "Arta poetică: Nu vorbele, tăcerea dă cântecului glas." (Ion Pillat)
Rima este potrivirea ultimelor silabe din versuri.
Tipurile de rimă sunt:
1. Rima împerecheată (AABB) primul vers rimează cu al doilea, iar versul al treilea cu
al patrulea.
2. Rima încrucişată (ABAB) primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu al
patrulea.

21
 3. Rima îmbrăţişată (ABBA) primul vers rimează cu al patrulea, iar al doilea rimează cu
al treilea.
4. Monorimă (AAAA) toate versurile rimează între ele.
Măsura este numărul de silabe dintr-un vers.
MOMENTELE SUBIECTULUI
Def. Momentele subiectului reprezintă etapele acţiunii dintr-o operă literară.
Momentele subiectului:

1. Expozițiunea fixează spațiul, timpul, unele personaje și împrejurările acțiunii.

2. Intriga momentul în care se declanșează conflictul între personajele narațiunii.

3. Desfășurarea acțiunii prezintă întâmplările cronologic.

4. Punctul culminant momentul cel mai tensionat al conflictului.

5. Deznodământul sfârșitul acţiunii.

TEXTUL NARATIV
Def. Textul narativ literar cuprinde operele literare în care sunt relatate
evenimente, întâmplări într-o ordine cronologică.
Trăsăturile textului narativ literar sunt:
a. evenimentele relatate constituie acţiune;
b. la acţiune iau parte personaje (principale, secundare, episodice, colective, figuranţi);
c. acţiunea este plasată în timp şi spaţiu.
TEXTUL DESCRIPTIV
Def. Textul literar descriptiv este textul în care sunt prezentate trăsăturile unui
spaţiu, unui obiect, unui fenomen sau ale unui personaj.
Descrierea de tip tablou este descrierea unui colţ din natură, prezentarea unui
peisaj, descrierea unui spaţiu.
Descrierea de tip portret este descrierea unui personaj sau a unei persoane.
TEXTUL DIALOGAT
Def. Dialogul este modul de expunere prin care se reproduce o discuţie dintre
două sau mai multe personaje. Dialogul este utilizat pentru a dinamiza acţiunea sau
pentru a evidenţia trăsăturile personajelor.
Caracteristici:
 Dialogul este și o sursă a comicului prin contrastul dintre aparenţă şi esenţă (ceea
ce vor să pară personajele şi ceea ce sunt ele în realitate).
 Este alcătuit dintr-o serie de replici.
 Replica reprezintă intervenţia unei persoane în dialog.
 Este folosit pentru dinamizarea acţiunii şi caracterizarea personajelor.
 În dialogul scris semnele de punctuaţie marchează diferite valori expresive:
…  – ezitări, întreruperi sau pauze în vorbire;
!   – emoţie, furie, uimire;

22
?   – o întrebare sau o atitudine de îndoială, nedumerire
TEXTUL EXPLICATIV
Def. Textul explicativ  este un text  în care intenţia este  de a explica foarte clar şi
complet unele neclarităţi, noţiuni, astfel încât  cititorul să înţeleagă ceea ce i se transmite.
Timpul verbal folosit în textul explicativ este prezentul, iar lexicul utilizat este
specific orizontului temei.
Acest tip de text este folosit cu precadere în manualele şcolare şi unele texte
ştiinţifice.
VORBIRE DIRECTĂ/INDIRECTĂ
Def. Vorbirea directă reprezintă reproducerea cuvintelor unei persoane.

Def. Vorbirea indirectă reprezintă relatarea spuselor unei persoane.

Transformări în trecerea de la vorbirea directă la vorbirea indirectă:
- dispare linia de dialog;
- nu apare semnul exclamării şi nici semnul întrebării;
- verbele şi pronumele la persoanele I şi a II-a apar la persoana a III-a;
- sunt prezente verbe care semnalează replicile şi care sunt urmate de cuvinte precum: că,
să, unde, dacă.
TEXTUL NARATIV NONLITERAR
Textul nonliterar este rezultatul observării realității și al transformării acesteia în
informații, având scop informativ.
Are următoarele trăsături:

 are un caracter nonficțional - este bazat pe aspecte adevărate, controlabile ale

realității cotidiene;
 are drept scop informarea cititorului, dar și transmiterea unor convingeri,
încercarea de a-l determina pe acesta să facă/să creadă un anumit lucru;
 în general, este lipsit de expresivitate, dar unele specii, cum ar fi reclamele,
mizează pe jocuri de cuvinte, figuri de stil, cuvinte polisemantice etc.;
 este folosit aspectul corect, îngrijit al limbii;
 obiectivitate, claritate, accesibilitate relativă, în funcție de domeniu;
 sunt prezente uneori clișee de limbaj (formule folosite în diverse acte oficiale,
scrisori etc.)
 în textele științifice sunt prezenți termeni specifici unui anumit domeniu de
cercetare;
 se referă la persoane reale, din punct de vedere individual, comunitar, etnic,
național etc.;
 prezintă o mare varietate de forme: texte de lege, rețete, prospecte de
medicamente, instrucțiuni de montare/utilizare a aparatelor, ghiduri turistice, reclame,
articole de ziare sau revistă, știri, interviuri, anunțuri de mică publicitate, lucrări
științifice etc.
 accentuează și descrie caracteristici reale ale obiectului/ființei descrise (în cazul
textului științific).

23