CONVERSIUNEA

1.1. DEFINIREA TERMENULUI

Schimbarea valorii gramaticale sau conversiunea este mijlocul intern de mbogatire a vocabularului prin care se formeaza cuvinte noi prin trecerea de la o parte de vorbire la alta. Acest procedeu de mbogatire a vocabularului tine de fapt de morfologie si consta n trecerea cuvntului dintr-o clasa morfologica n alta.

Morfologia este partea structurii gramaticale, si a gramaticii ca studiu al asteia, care cuprinde regulile privitoare la formarea cuvintelor, la structura lor interna si la modificarile lor formale in diferite ntrebuintari. n opozitie cu sintaxa, al carei obiect de studiu l constituie mbinarile de cuvinte, morfologia ca stiinta este definita uneori ca avnd drept obiect cuvntul sau morfemul. Forma cuvintelor si modificarile ei sunt studiate mpreuna cu valorile sau functiile lor.

Studiul morfologiei este organizat pe asa-numitele parti de vorbire, care nu sunt altceva dect clase de cuvinte. Cuvintele pot fi clasificate in diverse feluri, mai importante numai din anumite puncte de vedere. Ele pot fi clasificate, de exemplu, dupa origine sau - criteriu legat de aceasta - numai dupa vrsta sau vechimea lor n limba, distingndu-se neologismele de cuvintele din fondul mai vechi; dupa structura fonetica, distingndu-se cuvintele n functie de lungimea lor, de numarul de silabe, de locul accentului, de sunetul initial 15515d318p sau final; dupa sferele semantice sau cmpurile lexicale carora le apartin; dupa apartenenta stilistica; dupa modul de formare; dupa familiile de cuvinte. Multe din aceste clasificari, care tin de vocabular, de fonetica, sau de formarea cuvintelor, intereseaza intr-o anumita masura gramatica. Clasificarea care intereseaza direct si integral gramatica este clasificarea cuvintelor n parti de vorbire; acestea sunt clase lexicale si gramaticale n acelasi timp, distinse dupa caracteristicile semantice, morfologice si sintactice ale cuvintelor grupate. Cele trei criterii mentionate se ntlnesc, n principiu, n definitia fiecarei parti de vorbire, n care se arata ce exprima ea (sensul lexical general), ce caracteristici de forma are (daca sufera sau nu modificari de forma) si ce functii ndeplineste. Din motive obiective insa, la unele parti de vorbire definitiile nu se refera la sensul lexical (este situatia prepozitiei si a conjunctiei), dupa cum la altele nu se refera la functiile sintactice (la substantiv, pronume, numeral, verb, unde

acestea sunt numeroase, variante variate si nespecifice); singurul element constant de definitie este cel morfologic, adica specificarea caracterului flexibil sau neflexibil, cu eventuale precizari asupra flexiunii.

Partile de vorbire sunt zece: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia (articolului si numeralului le este contestat nsa acest statut). Dintre cele zece parti de vorbire sase sunt flexibile, adica pot prezenta modificari formale (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele si verbul), iar patru neflexibile (adverbul, prepozitia, conjunctia si interjectia), cu precizarea ca adverbul, In general neflexibil, ocupa un loc intermediar prin faptul ca are un element de flexiune (analitica) : grade de comparatie. Dupa felul flexiunii, verbul se opune tuturor celorlalte parti de vorbire flexibile. Ea se numeste la el conjugare. Substantivul, articolul, adjectivul, si numeralul sunt grupate uneori ntr-o supraclasa a numelui, vorbindu-se de o flexiune nominala, care caracterizeaza n cea mai mare parte si pronumele (flexiunea pronominala are nsa si particularitati care i confera autonomie si opozitie intermediara intre nume si verb). Acestor cinci parti de vorbire le este specifica flexiunea cauzala, numita declinare. Partile de vorbire flexibile prezinta grade diferite de bogatie flexionara : verbul este de departe cel mai bogat ; urmeaza pronumele (cu deosebire ntre speciile sale, cel mai bogat fiind pronumele personal), apoi substantivul, articolul si adjectivul ; cel mai sarac este numeralul. De retinut ca n cadrul unei parti de vorbire flexibile se pot ntlni unitati invariabile care contrazic caracteristica generala a clasei, dar se grupeaza in ea pe baza altor criterii. La partile de vorbire neflexibile lipsa flexiunii face ca n descrierea lor sa aiba importanta alte caracteristici de forma sau unele referitoare la provenienta.

Din punct de vedere lexical si sintactic se disting partile de vorbire cu sens lexical de sine statator sau autonome, numite autosemantice, care pot fi parti de propozitie (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul, interjectia), de partile de vorbire lipsite de aceste calitati, care au totdeauna rol de cuvinte ajutatoare sau de instrumente gramaticale (articolul, prepozitia si conjunctia). Lipsa capacitatii de a constitui, singure, parti de propozitie nu trebuie confundata cu lipsa oricarei functii sintactice : in calitatea lor de cuvinte care exprima raportul ntre cuvinte sau ntre propozitii, deci de elemente de relatie, prepozitia si conjunctia au functii sintactice importante si definitorii. Sensul cuvintelor autosemantice si cuvintele - respectiv partile de vorbire - care l exprima nu trebuie confundate cu realitatile denumite. Asemenea confuzii care viciaza ntelegerea gramaticii apar uneori din cele mai bune intentii, de exemplu, o sceneta, mult jucata la serbarile scolare dintre cele doua razboaie, cu titlul ,,Ghiveci de substantive'' , ncerca sa-i convinga pe copii de utilitatea gramaticii cu argumentul ca ei traiesc printre parti ale vorbirii : mannca substantive, admira

adjective etc. ! Pe aceeasi linie se nscriu ncercarile de a ierarhiza partile de vorbire dupa importanta realitatilor denumite.

Partile vorbirii sunt inegal reprezentate numeric si inegale ca deschidere (sau penetrabilitate) pentru unitati noi, fie formatii proprii, fie mprumuturi. La polurile opuse se afla substantivul - cu cel mai bogat inventar, in permanenta completare si primenire - si articolul - cu inventarul cel mai sarac si totodata complet nchis - . Parti de vorbire bogate si deschise mai sunt verbul, adjectivul, adverbul si interjectia, iar relativ sarace si mai mult sau mai putin nchise sunt pronumele, numeralul, prepozitia si conjunctia. Partile de vorbire cu inventar limitat au, in general, un caracter mai abstract si preponderent gramatical.

Clasificarea cuvintelor in parti de vorbire nu este o simpla problema teoretica de organizare a studiului morfologiei, ci are o larga aplicabilitate att n practica limbii materne, ct si n nsusirea unei limbi straine. De altminteri, cuvintele sunt clasificate astfel in gramatica empirica pe care se bazeaza folosirea limbii de catre orice vorbitor, ntruct modelele de flexiune si de constructie se aplica diferentiat n functie de partea de vorbire reprezentata de un cuvnt. Necesitatea cunoasterii acestei clasificari, a constientizarii ei, apare la nvatarea unui cuvnt nou, pentru care ncadrarea la o anumita parte de vorbire nseamna indicatia de baza pentru modul de functionare. Orice nlocuire sinonimica sau antonimica a unor cuvinte n limba materna ca si orice traducere a unui cuvnt din sau ntr-o limba straina trebuie sa tina seama de obligativitatea apartenentei la aceeasi parte de vorbire :

de exemplu : limpede este sinonim cu clar, nu cu

claritate, si antonim cu tulbure sau confuz, nu cu confuzie.

Aceasta regula - de la care fac exceptie numai unele mbinari de cuvinte - are o mare nsemnatate n tehnica gasirii n dictionar a cuvntului sau a sensului cautat , mai ales atunci cnd acelasi nvelis sonor corespunde mai multor cuvinte cu statut gramatical diferit :

de exemplu : mai adverb si substantiv

dar conjunctie si substantiv

O consecinta functionala a cunoasterii partilor de vorbire se poate vedea n formularea oricaror definitii care sunt datoare sa respecte partea de vorbire a termenului definit ; daca nu putem defini un substantiv printr-un verb, printr-un adjectiv sau printr-o propozitie circumstantiala si rdem de definitii ca :

Accidentul nseamna (atunci) cnd se ntmpla ceva grav

Cinste este daca nu furi

Aceasta nu nseamna dect ca exprimarea corecta din punct de vedere lingvistic si logic concorda cu clasificarea morfologica, deci ca ultima nu este gratuita. n acelasi fel, cunoasterea partilor de vorbire se oglindeste n realizarea unor constructii simetrice.

1.2. CONFUZII ALE PRILOR DE VORBIRE DATORATE OMONIMIEI

Exista situatii n care un cuvnt pare a se ncadra la mai multe parti de vorbire. Desi dictionarele trateaza de obicei n acelasi articol valori morfologice diferite dezvoltate de un cuvnt unit la origine, avem a face cu omonime lexicogramaticale, realizate prin procedeul numit schimbarea valorii (categoriei sau functiei) gramaticale sau, cu termeni mai tehnici, derivare improprie ori conversiune.

Trecerea unui cuvnt de la o parte de vorbire la alta se face prin modificarea comportarii lui gramaticale pe fondul aceluiasi sens lexical ; cuvntul si nsuseste, anume, caracteristici morfologice si sintactice ale partii de vorbire la care trece. Orice parte de vorbire care se substantivizeaza, de exemplu un adjectiv, un numeral, un pronume, o forma verbala, un cuvnt neflexibil, poate capata articol, se poate declina sau, macar, poate primi determinante adjectivale si poate ndeplini functii sintactice specifice substantivului.

Propozitii ca :

Pe este prepozitie.

De n-ar fi daca si dara . nu au subiectele exprimate prin prepozitii, respectiv conjunctii, ci prin numele acestor parti de vorbire, devenite substantive prin citare.

De exemplu :

O este o vocala.

Cnd este adverb de timp.

A spune este verb la infinitiv.

Cuvintele O, cnd si a spune devin substantive in metalimbaj.

O parte de vorbire flexibila care se adverbializeaza, de exemplu un adjectiv, se foloseste cu forma invariabila si n functii sintactice specifice adverbului :

de exemplu : copil frumos, copii frumosi,

fata frumoasa, fete frumoase

El/ea scrie frumos

Ei/ele scriu frumos

Va/vor scrie frumos

Trecerile de la o parte de vorbire la alta sunt uneori consacrate, devenite stabile si uzuale, alteori ocazionale ; n special ultima situatie - trecerile ocazionale - , precum si trecerile limitate contextual:

de exemplu : binisor - adverb este substantiv numai n locutiunea cu binisorul ;

clar - adjectiv si adverb este substantiv numai n clar de luna.

Acest lucru constituie una dintre dificultatile de stabilire ct mai exacta a numarului de cuvinte din limba. Din acest punct de vedere trecerile sunt, mai rar, definitive n sensul pierderii valorii originale.

de exemplu : curnd - adverb este un fost gerunziu

mncare, iubire, substantive feminine, sunt foste forme de infinitiv ,,lung''.

De obicei, noua valoare nu o nlatura pe cea originala coexistenta dnd nastere unor cuvinte diferite (omonime - partiale sau totale - , mai rar, paronime).

Omonimiile ntre un substantiv si un adjectiv si ntre un adverb si un adjectiv realizate, de cele mai multe ori, prin trecerea adjectivelor in alta parte de vorbire, dar si invers - sunt banale. De asemenea, sunt banale omonimiile dintre un participiu si un adjectiv (iar, de aici, si un adverb sau/si un substantiv) sau dintre un supin si un substantiv. Un interes special prezinta omonimiile mai complicate (reprezentnd mai multe parti de vorbire) sau mai neobisnuite (valori asociate mai rar), precum si omonimiile capabile de a genera greseli n analiza gramaticala.

Omonimie multipla se ntlneste, de exemplu, la bine adverb, substantiv neutru si adjectiv sau la prost adjectiv, substantiv masculin si adverb.

Frumos si rau au si mai multe valori, ntruct ca substantive pot fi genuri diferite : adjectiv, adverb, substantiv masculin si neutru. O omonimie mai complicata prezinta cuvintele cu forma - tip :

v de exemplu : drept - adjectiv, adverb, substantiv masculin si neutru si prepozitie;

dreapta - ca si proasta, frumoasa si rea

este numai adjectiv si substantiv feminin.

Aceste omonimii multiple rezulta din cumularea unor omonimii simple, banale : adjectiv/substantiv, adjectiv/adverb, respectiv adjectiv/prepozitie.

Omonime cu caracter mai neobisnuit sunt :

aproape - adverb si substantiv masculin

intrnd - verb gerunziu si substantiv neutru

gratie - substantiv feminin si prepozitie

Omonimiile care adesea provoaca greseli n analiza gramaticala sunt, pe de o parte, unele omonimii multiple de la cuvinte cu corp fonetic redus -monosilabice sau chiar nesilabice- iar, pe de alta parte, unele omonimii simple de la cuvinte ajutatoare (instrumente gramaticale). Uneori, cele doua grupari se ntrepatrund sau/si se complica prin existenta unor omonimii morfologice. Din prima categorie fac parte urmatoarele categorii :

v a - articol, verb auxiliar(de perfect compus regional si de viitor), prepozitie (una veche si una neologica), interjectie, regional si adjectiv, pronume;

de - prepozitie, conjunctie, pronume si interjectie;

v i - nesilabic pronume n cazul dativ, singular, si cazul acuzativ, masculin, plural; verb si interjectie;

v o - articol, numeral, pronume (personal, cazul acuzativ, genul feminin, numarul singular), adjectiv pronominal (nehotart), verb auxiliar (de viitor, regional si de perfect compus) si interjectii;

si - pronume, conjunctie si adverb;

un - articol, numeral si adjectiv pronominal;

n a doua categorie intra mai ales partile de vorbire neflexibile :

deasupra - adverb si prepozitie ;

pna - prepozitie si conjunctie;

nici - conjunctie si adverb, dar si altfel de cuvinte ajutatoare;

lui - articol si pronume.

Pentru un, o distinctia se face prin pluralul corespunzator din punct de vedere semantic (cu pluralul niste sunt articole, iar cu pluralul unii, unele sunt adjective pronominale ; distinctia -putin clara din cauza sensului nehotart comun - este

imposibila la cazurile genitiv si dativ unde pluralul este unor ) si prin opozitia cu alte cuvinte (opuse lui doi, doua, trei etc. sunt numerale, iar opuse lui alt, alta sunt adjective pronominale ; cnd pot fi omise

- nlocuite cu zero - sunt articole).

La partile de vorbire neflexibile confuzia ntre omonime este evitata de obicei prin cuvintele care urmeaza sau care pot urma dupa ele : dupa o prepozitie si dupa o conjunctie subordonatoare trebuie sa urmeze ceva, in timp ce dupa adverb poate sa nu urmeze nimic :

v de exemplu : - Locuieste deasupra avem de-a face cu un adverb - Deasupra magazinului, deasupra noastra avem a face cu o prepozitie.

Dupa prepozitie poate urma orice parte de vorbire, afara de un verb la un mod personal, care, n schimb, este caracteristic pentru conjunctie :

de exemplu : - pna a nserat, cuvntul pna este conjunctie

- pna seara sau pna a nu se nsera unde este prepozitie

- a si venit, unde si este adverb

si omonimia lui articol si pronume la cazurile genitiv si dativ se rezolva n buna parte prin prezenta sau absenta unui substantiv (eventual substituit) imediat urmator :

lui - articol preceda totdeauna un substantiv sau un substitut de substantiv :

Cartea lui Andrei este la mine.

I-am scris lui Andrei o scrisoare.

lui - pronume poate sa nu fie urmat de nimic:

Mie mi place cartea lui.

v lui - pronume care poate sa fie urmat de orice parte de vorbire, inclusiv de un substantiv, cu care nu se grupeaza :

Lui Andrei i place sa mearga la mare.

(lui - pronume)

Lui Andrei i place.

(lui - articol)

Procedee ajutatoare pentru a distinge cele doua omonime - cnd nu exista alte indicii specifice n propozitie - sunt nlocuirea cu sinonime:

- pentru lui pronume : dnsului, dumnealui, acestuia, aceluia iar numai la genitiv si adjectivul posesiv sau, sa, sai, sale;

- pentru lui articol n situatii ca lui Radu = Radului , lui Toma = Tomei.

- nlocuirea cu forme de alt gen sau numar sau cu corespondente din alta clasa flexionara :

pentru lui pronume : feminin singular ei, plural lor

pentru lui articol : lui Andrei = baiatului, Mariei

La unele confuzia omonimica este evitata in exprimarea orala prin accentul sintactic (si , nici sunt sau pot fi accentuate ca adverbe si neaccentuate cnd sunt conjunctii ; un ,o pot fi accentuate numai ca numerale, nu si ca articole sau adjective pronominale) sau prin acest accent si o pauza urmatoare (lui, articol este totdeauna neaccentuat si de obicei rostit fara pauza ntre el si cuvntul urmator, spre deosebire de lui pronume, care poate fi accentuat sau/si separat prin pauza). n scris aceasta deosebire fonetica se reflecta n interdictia de a pune virgula dupa lui articol si posibilitatea (dar nu obligativitatea) de a se folosi acest semn de punctuatie dupa lui pronume:

de exemplu :

Lui, Andrei i place.

Datorita lui, Andrei a putut pleca.

n cartea lui, Andrei povesteste fapte reale.

Distinctia ntre omonime este necesara, deci, si n practica limbii, pentru lectura corecta si punctuatia adecvata.

Uneori trecerea de la o parte de vorbire la alta se face cu modificarea formei-tip. Astfel, numeroase adverbe devin prepozitii prin articulare :

de exemplu :

ndarat - adverb

ndaratul - prepozitie

nainte - adverb

naintea - prepozitie

A nu se confunda aceste paronime cu formele unuia si aceluiasi cuvnt.

Ca si cuvintele, unele locutiuni pot corespunde unor parti de vorbire, diferite, fie fara modificari formale (de-a lungul, locutiune adverbiala si locutiune prepozitionala, de mai mare dragul, locutiune adjectivala si locutiune adverbiala), fie cu modificari (n jur, locutiune adverbiala, - n jurul, locutiune prepozitionala).