1

INTRODUCERE ÎN LEXICOLOGIE
1. Definitia lexicologiei

Lexicologia (fr. lexicologie > gr. lexis =,,cuvînt, vorba, termen”; gr. logos = ,,stiinta”) reprezinta
disciplina care cerceteaza lexicul, fie lexicul la un moment dat, studiat în scopul observarii modului de
manifestare al acestuia, al stabilirii seriilor de unitati lexicale, clasificate dupa diverse criterii (lexicologia
sincronica sau descriptiva), fie lexicul privit din perspectiva constituirii si evolutiei lui, în toate perioadele
de dezvoltare a limbii române, de la româna comuna (secolele VI-XIII) si pîna astazi (lexicologia
diacronica sau istorica). Lexicologia cerceteaza, asadar, în diacronie si/sincronie structura formala,
lexicala si semantica a cuvintelor, evolutia acestora, cauzele lingvistice si extralingvistice ale acestei
evolutii, interdependenta dintre sistemul lexical si celelalte unitati ale limbii. Cele doua perspective de
abordare a sistemul lexical sînt complementare, în sensul ca descrierea lexicului actual se bazeaza pe
rezultatele oferite de studiile cu caracter istoric, în timp ce studiul diacronic are, ca termen de comparatie,
stadiul actual al lexicului.
Din definitia lexicologiei rezulta urmatoarele aspecte generale, corelate cu notiunile implicate:
a. prin lexic se înteleg cuvintele (lexemele) si îmbinarile stabile de cuvinte, la care se adauga unitatile
lexicale neindependente, constitutive ale cuvintelor : radacini, radicali, baze de derivare, etimoane,
sufixe, prefixe, prefixoide si sufixoide; acestora li se adauga xenismele (împrumuturi din alte limbi,
neadaptate, deocamdata, la sistemul limbii române).
b. termenul lexic este preferabil celui de vocabular, deoarece primul este supraordonat, iar al doilea este
subordonat; lexicul este constituit dintr-o serie foarte bogata si variata, de vocabulare: al numelor de
rudenie, al meseriilor, al stiintelor, al numeralelor, al culorilor, al simbolurilor etc.
Trebuie sa mentionam faptul ca, de cele mai multe ori, cei doi termeni sînt considerati sinonimi,
fara a se face distinctia necesara (a se vedea, în primul rînd, manualele din învatamîntul gimnazial, dar si
alte studii si lucrari de gramatica) dintre lexic si vocabular. De asemenea, unii cercetatori stabilesc o
opozitie între lexicul unei limbi si vocabularul unui text, atunci cînd fac ceea ce numim statistica lexicala.
Lexicul sta în relatie de forma si de sens cu termeni precum lexicologie, lexem (cuvîntul privit numai în
latura sa semantica lexicala, nu si în aceea gramaticala sau stilistica)lexicografie, lexicolog, lexicon s.a., pe
cînd celuilalt termen nu-i corespund formatii lexicale similare (nu se spune, de exemplu, vocabularologie,
vocabularografie)
Lexicologia are în vedere nivelul lexical, primul nivel în care limba se organizeaza biplan, prin
constituirea planului semantic, alaturi de cel formal, acesta din urma fiind dezvoltat pe baza nivelului
fonologic si în legatura directa cu nivelul morfologic. La rîndul sau, nivelul lexical asigura baza structurarii
nivelului gramatical (morfo-sintactic).
1 Sintagma limba româna comuna (protoromâna, româna primitiva, straromâna etc.) are în literatura de
specialitate româneasca doua acceptii : 1. aspectul vechi al limbii vorbite de poporul român, anterior
diversificarii acesteia în dialecte (secolele VI-XIII);
2. aspectul actual al limbii vorbite de natiunea româna, bazat pe o cît mai mare uniformitate ceruta de
necesitatea de a comunica, însusit de întrega colectivitate, indiferent de apartenenta dialectala.

2. Notiunea lingvistica de cuvînt

Cuvîntul este unitate definitorie a lexicului si unitate structurala de baza a limbii în ansamblu.
Categoriile structurale de unitati lexicale fundamentale prin care vorbitorii limbii române încorporeaza
vocal sensuri relationale sînt aceleasi în orice limba:
 2

A. Cuvinte: simple, derivate sau compuse (student, biblioteca, citeste, conspecteaza, apa, prescolar,
nestiutor, treisprezece, binevoitor etc.).
B. Îmbinari stabile de cuvinte:
a) expresii: a da foc (,,a aprinde”), a sari peste cal (,,a exagera”), cine stie ce (,,ceva”), pe din doua
(,,jumatate”) etc.;
b) locutiuni: a-si da seama (,,a observa” ), a o lua razna (,,a devia”);
c) grupari (sinapse) formate din determinat + determinant (care nu este epitet), avînd sensul unui singur
cuvînt: socru mare, cumatru mare, albul ochiului, buna ziua, semnele citarii, parte de vorbire, curent
electric, curent literar, idee fixa (prejudecata), marul discordiei (cauza), tendonul lui Ahile etc. În cazul
lor, întelesul ansamblului nu se departeaza mult de sensul fiecarui cuvînt din îmbinare, iar determinantul
nu este epitet, ci face parte din denumirea specifica, inexistenta fara determinant; prin aceasta sinapsele
difera de sintagme, concept sintactic prin care se înteleg îmbinarile libere de cuvinte, formate din
determinat + determinant, cel mai adesea echivalate cu denumirile de grup verbal
(verb/predicat+complemente) si de grup nominal (substantiv/ pronume/ numeral + atribut).
d) îmbinari uzuale: Facultatea de Litere, Camera Deputatilor, Monitorul Oficial, titlurile de opere literare,
stiintifice etc.
Limba se prezinta ca un sistem de niveluri integrante, nivelul lexical aflîndu-se la granita dintre
cele doua articulari ale limbii, deoarece sistemul fonologic este angajat în unitatile sintagmatice lexicale
ale primei articulari si realizeaza un sistem cu un inventar, teoretic, nelimitat. Unitatea fundamentala a
acestui nivel este cuvîntul. Definirea notiunii de cuvînt a devenit de multa vreme o problema controversata
pentru specialisti din diverse domenii: lingvistica, filozofie, psihologie, logica etc., datorita faptului ca
aceasta unitate a limbii prezinta interes pentru multe discipline si ramuri ale stiintelor contemporane.
Definirea cuvîntului prezinta dificultati care tin de natura complexa a acestei realitati lingvistice. Daca
sunetele vorbirii pot fi descrise în termeni relativ rigurosi, nu acelasi lucru se poate face în cazul
cuvintelor. Orice cuvînt poate fi descris cu ajutorul altor cuvinte, ceea ce da nastere unor definitii
circulare. Trasatura esentiala a oricarui cuvînt este autonomia, capacitatea de a fi scos dintr-un context –
sau dintr-o îmbinare stabila de cuvinte în care apare în mod constant – si de a fi utilizat în alt context, fara
a-si pierde valoarea sau semnificatia initiala.
O alta caracteristica a cuvîntului este relatia de solidaritate dintre forma si continutul sau. Forma
cuvîntului este manifestarea sonora a acestuia, un sunet sau o însiruire de sunete, putînd avea si o
reprezentare grafica, iar continutul este ceea ce în mod obisnuit se numeste înteles sau sens. Un sunet sau
un grup de sunete care nu are nici macar un sens nu poate fi interpretat ca un cuvînt, iar sensul sau
sensurile care formeaza continutul, indiferent de natura lor, nu exista decît în masura în care sînt asociate
cu anumite forme. Se vorbeste în acest caz, de dubla articulare a oricarei limbi naturale. Relatia de
solidaritate dintre forma si continut este specifica unitatilor lexicale, elemente ale primei articulari, nu si
fonemelor, elemente ale celei de a doua articulari.
Aceste trasaturi, autonomia si relatia de solidaritate dintre forma si continut, par suficiente pentru
a delimita elementele care apartin nivelului lexical al unei limbi si a da o definitie coerenta notiunii de
cuvînt sau de unitate lexicala. În orice limba, autonomia unitatilor lexicale este circumscrisa unei anumite
traditii, iar natura formei si a continutului este diferita de la o limba la alta. Asa-numitul cuvînt izolat este,
de fapt, o conventie care se impune în fiecare limba potrivit unei traditii specifice, dupa anumite reguli sau
norme variabile, uneori deosebit de inconsecvente, aberante chiar, si pe care orice demers rationalist pare
incapabil sa le descrie coerent si satisfacator în totalitatea lor.
În locul termenului traditional de cuvînt, se mai utilizeaza în lingvistica moderna termenii lexem
(format dupa modelul fonem, morfem) si lexie. Lexemele sînt morfeme a caror semnificatie este lexicala si
 3

nu gramaticala (vezi nota 2), iar prin lexii se înteleg diferitele tipuri de cuvinte, simple si compuse sau
chiar expresii frazeologice, ceea ce complica inutil terminologia. Mult mai potrivita este denumirea de
unitate lexicala, deoarece se refera, de cele mai multe ori, la un ansamblu de elemente dotate cu
semnificatie, fie ele si diferite ca valoare. Fara a nega existenta cuvîntului si posibilitatea de a-l folosi ca
termen operational, A. Martinet propunea înlocuirea termenului cuvînt cu acela de sintagma autonoma,
formata din moneme inseparabile sau dintr-un singur monem lexem (ieri, repede), monemul reprezentînd
unitatea biplana minimala, care are o latura semnificata (sensul sau valoarea) si o latura semnificanta
(învelisul sonor). Chiar daca o definitie satisfacatoare este greu de dat, deoarece avem a face cu o realitate
complexa, prin cuvînt se întelege un grup de sunete, uneori un singur sunet, care prin traditie este
considerat (recunoscut si utilizat) ca unitate autonoma a limbii, asociat în mod constant si solidar cu un
sens sau cu un complex de sensuri si caruia i se subordoneaza un numar de variante si de forme ca urmare
a folosirii sale în conformitate cu normele gramaticale caracteristice limbii respective.
Aceasta definitie a cuvîntului care se refera, în principal, la relatia de solidaritate dintre forma si
continut, la autonomia si la utilizarea gramaticala a oricarei unitati lexicale, departe de a fi acceptata fara
rezerve, a fost avuta în vedere atît de învatatii antici, cît si de cei moderni.

3. Îmbinari stabile de cuvinte: expresii si locutiuni

Expresiile sînt îmbinari stabile de cuvinte avînd, împreuna, un singur sens (sensuri) si
comportîndu-se ca o singura parte de vorbire, aceea în care se încadreaza echivalentul lor semantic. Ele
sînt rezultatul frecventei utilizari de combinatii stereotipe de cuvinte. În cadrul fiecarei parti de vorbire (cu
exceptia articolului), alaturi de cuvinte exista si îmbinari stabile de cuvinte, sinonime, cel mai adesea, cu
lexeme (cuvinte considerate numai lexical) si avînd functia de parte de propozitie (sau de component al
unei parti de propozitie multiple). Îmbinarile stabile se opun îmbinarilor libere ale acelorasi cuvinte, în
care asocierile se bazeaza pe un inventar nelimitat, cel putin teoretic, alcatuit din lexeme apartinînd
acelorasi parti de vorbire din care fac parte termenii îmbinarii stabile. Sa se compare: Baga de seama ca
iau masa (Observa ca manînc); Baga ata în ac si ia masa de aici (Introduce firul în urechile acului si
deplaseaza / muta masa de acolo). În primul enunt se poate observa atît sinonimia între îmbinarea stabila
si termenii simpli corespunzatori, cît si functia unica de predicat verbal a îmbinarilor stabile si a cuvintelor
simple sinonime; în cel de-al doilea enunt functiile sintactice sînt diferite (predicat, complemente s.a.),
îmbinarile fiind libere.
În masura în care îmbinarile stabile numite expresii sînt expresive si analizabile în parti de
propozitie, fara ca prin aceasta analiza sa se ajunga la nonsensuri (l-a luat la vale pe Ion, ,, l-a ironizat”),
îmbinarile stabile analizabile în predicat si complement pot fi numite expresii. Daca ele nu sînt expresive
(sau sînt foarte putin expresive), mai simple si mai stabile decît expresiile si, prin analiza lor sintactica, se
ajunge la nonsensuri, pentru ca includ termeni specifici sau pentru ca aceasta ar duce la perceperea altui
sens decît cel transmis, îmbinarile stabile pot fi numite locutiuni: a-si lua inima în dinti (a cuteza, a
îndrazni); a o lua razna (a divaga, a aiura); a da gura (a saruta pe cineva); a-si da seama (a observa) s.a.
În cazul locutiunilor, raporturile sintactice sînt suspendate, fiindca nu mai vorbim aici, separat, de predicat
si complement etc. Pentru identificarea îmbinarilor stabile de cuvinte pot fi utilizate anumite criterii (care
nu au aplicabilitate absoluta):
- pierderea capacitatii combinatorii a termenilor componenti: subst. locul din locutiunea: A venit în locul
lui Ion nu se poate combina cu un adjectiv cum se combina subst. locul în îmbinarea libera : A venit în
locul acela în anul 2000;
- cuvinte rare, neobisnuite, chiar unice, precum razna în locutiunea verbala a o lua razna (a devia);
 4

- sens unic, diferit, cel mai adesea de sensurile cuvintelor alcatuitoare, însa explicabil în lingvistica,
precum în îmbinarile stabile de cuvinte colac peste pupaza (necaz mare, peste alt necaz); sens unic pot
avea si unele îmbinari libere precum a citi din nou (a reciti). Aplicarea cumulata a acestor criterii sporeste
posibilitatea recunoasterii îmbinarilor stabile si diminueaza riscul confundarii lor cu îmbinarile libere
omonime.
Între expresii apar, desi foarte rar, relatii de :
a. sinonimie: pentru verbul ,,a muri”: a închide ochii, a da ortul popii, a i se sfîrsi zilele etc.
b. omonimie: a pune mîna (a conlucra); a pune mîna (a fura);
c. polisemie: a închide ochii (a muri); a închide ochii (a tolera);
d. antonimie: (om) de pus pe (la) rana (foarte bun); (om) de nimic (foarte rau).
Unele expresii dezambiguizeaza sensul sinonimului lor: a împrumuta în limba româna înseamna
atît a da cu împrumut, cît si a lua cu împrumut. Cunoasterea si utilizarea corecta a expresiilor este un
criteriu important de apreciere a competentei si a performantei lingvistice. Alte denumiri pentru îmbinarile
stabile de tipul expresiilor si locutiunilor sînt frazeologismele si perifrazele. Alte categorii de îmbinari
stabile sînt sinapsele si îmbinarile uzuale, lipsite de valoare expresiva si care au un singur sens, apartinînd
fiecare unei singure parti de vorbire (substantiv) si care se comporta ca o parte unica de propozitie. Nu sînt
expresii, locutiuni, sinapse sau îmbinari uzuale proverbele, zicatorile, ghicitorile etc., ale caror parti
componente nu se comporta precum cele ale îmbinarilor stabile precizate, fiindca termenii lor apartin la
parti de vorbire si la parti de propozitie diferite si nu au, ca echivalente semantice, cuvinte unice. În
masura în care sînt specifice unei anumite limbi, prin termenii constituenti, îmbinarile stabile pot fi numite
idiotisme (fr. idiotisme; cf. lat. idiotismus, gr. idiotismos, acest termen avînd în componenta adj. gr. idios
,,propriu”). În mod obisnuit, ele se traduc în alta limba prin perifraze sau prin echivalentul lor. De
exemplu, în limba româna a ploua cu galeata, în limba franceza pleuvoir à seaux (,,cu galetile”); în limba
engleza it rains dogs and cats (,,cu cîini si pisici”). Numarul expresiilor românesti poate fi aproximat la
cîteva zeci de mii, numar comparabil cu cel al cuvintelor compuse.
Clasificarea expresiilor are în vedere un criteriu morfologic:
- substantiv: bagare de seama (atentie), aducere aminte (amintire), parere de rau (regret), nod în papura
(pretext), punct de vedere (opinie, parere); cele mai multe provin din locutiuni verbale;
- adjectiv: batut în cap (prost), de treaba (corect), ca vai de el (foarte sarac, neinteligent), în toata firea
(matur);
- pronume: cine stie cine (cineva), cine stie ce (ceva), cîte si mai cîte ( multe);
- verb (cele mai numeroase): a tine minte (a memoriza), a se face foc si para (a se mînia), a-si da ochii
peste cap (a cauta sa impresioneze);
- adverbe: în fata (înainte), din ce în ce (treptat), din cînd în cînd (uneori);
- prepozitii: în fata (înaintea), în spatele (înapoia), în ciuda (contrar);
- conjunctii: prin urmare, din cauza ca, în loc sa etc.
Aproape indiferent de partea de vorbire în care se încadreza expresiile, acestea au caracteristici
specifice generale, stabilite în raport cu îmbinarile libere:
- ordinea obisnuita fixa a termenilor care le alcatuiesc: se spune a-i parea rau, nu rau a-i parea, ici si colo,
nu colo si ici, cine stie ce, nu ce stie cine; din motive prozodice ordinea poate aparea inversata uneori: ,,e
ca aminte sa-mi aduc”, din poezia lui Eminescu Si daca, în loc de : e sa-mi aduc aminte;
- imposibilitatea de intercalare a unor unitati nespecifice expresiei între termenii ei: îmi pare rau de
aceasta, dar nu îmi pare de aceasta rau; se poate spune însa din punctul de vedere al meu sau din punctul
meu de vedere;
 5

- imposibilitatea înlocuirii prin sinonime a unuia sau altuia din termenii expresiei: am habar (de ceva), nu
posed habar sau posed stire; în îmbinari libere se poate spune posed aceasta carte etc.; în cazul unor
expresii, sinonimia (specifica lor) este întîlnita: îmi ies din fire/ din rabdari/
din papuci/ din balamale etc.;
- unele expresii pastreaza arhaisme semantice, ca rost (gura de om), în a lua la rost (a certa) si pe de rost
(din memorie); arhaisme lexicale : bir ; arhaisme morfologice: boli si roate (astazi: boli si roti): a baga în
boale pe cineva, a pune pe roate.

4. Lexeme si alolexeme
Cuvîntul este o entitate ideala, abstracta la nivelul limbii, în ipostaza concreta a acesteia, vorbirea,
fiind reprezentata prin numeroasele sale variante formale (flexionare) si semantice (sensurile actualizate
în diverse contexte). Formele-tip înregistrate în dictionare (nominativul singular, infinitivul etc.) sînt
stabilite prin conventie, iar sensurile date sînt cele impuse ca distincte prin uzul cunoscut de lexicografi.
Cuvîntul este, asadar, un ansamblu de forme si sensuri, care împreuna formeaza o unitate autonoma,
identica mereu cu sine în trasaturile definitorii. Invarianta formala si semantica în toate ipostazele concrete
ale cuvîntului este numita în lingvistica structurala lexem, iar variantele sale sînt numite alolexeme.
Asadar, cuvîntul este constituit nu numai din asa-zisa forma tip (pe care o gasim inserata în dictionare), ci
din toate formele lui gramaticale sau flexionare (alolexeme). Aceasta înseamna ca orice cuvînt flexibil
reprezinta o unitate într-o diversitate de forme sau aspecte gramaticale. O atentie speciala merita
variantele unui cuvînt, care nu trebuie puse pe acelasi plan cu unitatile lexicale propriu-zise. Acestea
reprezinta realizari concrete ale aceluiasi cuvînt, dar de alt tip decît cele morfologice (d.e.: casei, casele,
caselor etc.). Astfel, în raport cu forma literara coregrafie (fr. chorégraphie), pronuntarea coreografie
(explicabila prin ital. coreografia) reprezinta o varianta lexicala, nu un alt cuvînt, întrucît cele doua
complexe fonetice aproape identice exprima aceeasi realitate, adica au un continut semantic identic (vezi:
cafeina (fr. caféine) - cofeina (germ.Koffein), personaj (fr. personnage) – personagiu (ital. personnaggio).
Orice cuvînt este susceptibil de a avea variante ale formei-tip, dar si variante ale formelor
flexionare, acolo unde este cazul. Exista în limba româna, pe de o parte, forme-tip paralele, doua, trei sau
chiar mai multe, prin care un cuvînt, flexibil sau neflexibil, este reperabil în limba, iar, pe de alta parte,
forme flexionare paralele ale unei singure forme-tip (arenda, s.f., cu formele flexionare arenda, arenzii,
arenzi, arenzilor, dar si cu variante ale acestora, arende, arendei, arendele, arendelor; astma s.f., cu forme
flexionare astma, astmei, astme); astm s.n., cu forme flexionare astmul, astmului, astme).
Deoarece orice cuvînt primeste în mod necesar si traditional o denumire, este utila stabilirea unei
deosebiri între variantele formelor-tip care pot fi numite variante lexicale, deoarece se manifesta la nivelul
unitatilor lexicale tip, si variantele formelor flexionare care se manifesta doar în flexiune si care pot fi
numite variante flexionare sau paradigmatice. Acestea din urma se subordoneaza unei forme-tip sau, dupa
caz, variantelor sale.
În cazul variantelor lexicale propriu-zise, în functie de natura variatiei formei-tip, se pot deosebi
urmatoarele aspecte :
1. Variante ale formei-tip, determinate de natura fonemelor care o alcatuiesc (variante fonetice): acum /
acuma, cafeina / cofeina, carafa / garafa, ciocolata /socolata / ciocolada / ciucalata, deseara / diseara,
harpa / harfa etc.
2. Variante ale formei-tip, determinate de pozitia accentului (variante accentuale): àcvila / acvìla, bìtum /
bitùm, cálcar / calcár, ìntim / intìm etc.
3. Variante ale formei-tip, determinate de variatiile diferitelor categorii gramaticale specifice unitatilor
lexicale respective (variante morfologice). Pentru substantive, este relevant genul, astm / astma, bonet /
 6

boneta, bonbon / bomboana, cartof / cartofa, calauz / calauza, foarfeca / foarfece etc., iar în cazul
verbelor conteaza conjugarea, apare / aparea, curata / curati, gîdila / gîdili, sughita / sughiti etc.
4. Variante ale formei-tip, de felul abnegatie / abnegatiune, consideratie / consideratiune, veneratie /
veneratiune etc., care pot fi considerate pseudo-morfologice, întrucît –ie si –iune nu realizeaza opozitia de
gen si nu pot fi interpretate ca afixe morfologice.
În cazul variantelor flexionare sau paradigmatice, avem a face cu paradigme paralele subordonate
formei-tip sau formei nemarcate. La substantivul virus, diferenta de gen, masculin, respectiv neutru – se
manifesta în flexiune, si nu la nivelul formei-tip: virus, virusi, virusii, virusilor/ virus, virusuri, virusurile,
virusurilor / virus, viruse, virusele, viruselor etc. Alte substantive au paradigme paralele, mai precis forme
de plural echivalente, fara a avea însa si diferente de gen: chibrit, chibrite, chibritele, chibritelor / chibrit,
chibrituri, chibriturile, chibriturilor; hotel, hotele, hotelele, hotelelor / hotel, hoteluri, hotelurile,
hotelurilor etc Stabilirea tipurilor de variante mai poate avea în vedere si alte aspecte: provenienta,
vechimea în limba, acceptarea sau neacceptarea de limba literara30.* Se pot distinge atît variante lexicale,
cît si variante flexionare interne, determinate de anumite fenomene care se manifesta în limba (analogia,
contaminatia, etimologia populara, hipercorectitudinea, influenta pluralului asupra singularului etc.),
variante externe, datorate etimologiei multiple, variante vechi sau învechite, iesite din uz, variante
neologice, variante literare, variante neliterare (regionale, populare, inculte etc.). Aceasta clasificare tine
seama, în principal, de cauzele care determina producerea variantelor lexicale si flexionare în limba.
Deseara / diseara si cafeina / cofeina pot fi încadrate în acelasi tip de variante, si anume în categoria
variantelor lexicale, dar cauzele care au determinat aparitia lor în româna sînt diferite. În primul caz, se
poate vorbi de schimbari fonetice accidentale (varianta diseara a aparut ca urmare a disimilarii vocalei e
din varianta deseara), iar în al doilea caz se poate invoca etimologia multipla (varianta cafeina provine din
franceza, iar varianta cofeina, din germana). Variantele flexionare ale verbului lucra, prima fiind literara,
iar a doua populara, lucrez, lucrezi, lucreaza etc. si lucru, lucri, lucra etc. corespund celor doua tipuri de
verbe de conjugarea I care la prezentul indicativ au forme slabe, la care apare sufixul –ez si, respectiv,
forme tari, la care nu apare acest sufix. Varianta ciocolada este o contaminatie între ciocolata si socolada.
Alte variante sînt rezultatul etimologiei populare (fierastrau, frectie, somniera, fata de ferastrau, frictie,
somiera). Acestea nu trebuie confundate cu variantele populare de felul burcan, fimeie, trin, care sînt de
fapt pronuntari neliterare ale cuvintelor borcan, femeie, tren si care nu sunt rezultatul fenomenului amintit.
Este posibil ca atît variantele de tip lexical, cît si cele de tip flexionar sau paradigmatic sa fie abandonate
de uz si sa devina arhaice (priimi, bonbon, rola, portret – portreturi etc.), sa fie acceptate în variatie
libera, inclusiv de limba literara, asa-numitele variante literare libere (cîrdasie / cardasie, despera /
dispera, eteroclit / heteroclit, galantom / galanton, virus / virusi, virus / virusuri etc.), sau sa se
specializeze semantic. În legatura cu acest ultim aspect, se poate face observatia ca specializarea
semantica a tipurilor de variante lexicale propriu-zise si a variantelor flexionare se realizeaza diferit. În
urma specializarii semantice, variantele fonetice si morfologice ale formelor nemarcate dau nastere la
paronime: ax / axa, bor / bord, datora / datori, deviz / deviza, fascicul / fascicula, garderob / garderoba,
rever / revers, transparent / transperant etc., iar variantele accentuale, la omografe: compànie / companie,
dirèctor / directòr, dòmino / dominò etc.
Specializarea semantica a variantelor flexionare sau paradigmatice da nastere la omonime partiale:
acorda – acordez, acordezi …/ acorda – acord, acorzi …, curent – curenti / curent – curente, derivat –
derivati / derivat – derivate, termen – termeni / termen – termene, sconcs – sconcsi / sconcs – sconcsuri,
serpar – serpare / serpar – serpari etc. Aceasta observatie este înca un argument în sprijinul ideii ca
variantele de tip lexical nu pot fi puse pe acelasi plan cu cele de tip flexionar sau paradigmatic.
 7

În afara etimologiei multiple, o alta cauza a fenomenului numit specializarea semantica a

variantelor este tendinta de dezambiguizare a polisemiei. Faptul ca acelasi cuvînt denumeste realitati
percepute ca distincte este considerat de vorbitori ca o anomalie a limbii. Verbul potoli se refera atît la
starea unei persoane, cît si la starea unui fenomen: copilul se potoleste, focul se potoleste. Pentru a face
distinctia necesara între cele doua aspecte amintite, în limba populara se recurge la specializarea semantica
a formelor verbale slabe si tari: copilul se potoleste, focul se potoale*. Uneori, se recurge chiar la o
specializare semantica a variantelor populare si literare stecla denumeste materialul, iar sticla denumeste
recipientul. Si în limba literara se poate constata acest fenomen. Împrumutat din franceza, verbul acorda
(fr. accorder) se refera, de asemenea, la actiuni diferite: “a da, a atribui” (accorder un crédit, un delai, une
faveur), dar si “a aduce tonurile unui instrument muzical la aceeasi înaltime” (accorder un piano, un
violon). Limba româna a oferit posibilitatea specializarii formelor verbale tari, acord, acorzi, acorda etc.,
pentru primul sens, si a formelor verbale slabe, acordez, acordezi, acordeaza etc., pentru al doilea sens.
Tendinta specialzarii semantice se manifesta foarte puternic si la variantele substantivelor
terminate în –ie si –iune, de felul: formatie / formatiune, pensie / pensiune, portie / portiune, ratie /
ratiune, statie / statiune etc., fiind o particularitate a lexicului românesc modern. Desigur, nu toate
substantivele terminate în –ie si –iune s-au specializat semantic. Unele variante sînt astazi învechite,
emotiune, directiune, inspectiune, inspiratiune, politiune, iar altele circula în variatie libera, abnegatie /
abnegatiune, atentie / atentiune, consideratie / consideratiune etc. Originea acestor variante trebuie
cautata
în modul oferit de flexiunea substantivelor latinesti corespunzatoare, formatio, formationis; pensio,
pensionis; portio, portionis; ratio, rationis; statio, stationis etc. Au contribuit, desigur, si numeroase
împrumuturi neologice din limbile romanice, în special din franceza si italiana, care au sustinut formele în
–iune, frictiune, potiune, rebeliune, uniune etc., precum si din unele limbi neromanice, de exemplu din
rusa, care au sustiunt formele în –ie, administratie, comisie, formatie, misie etc.

5. Sens si semnificatie
Cele doua laturi constitutive ale cuvîntului sînt forma si continutul, ele functionînd într-o
solidaritate indestructibila, desi reuniunea lor are un caracter arbitrar (dovada ca fiecare poate evolua sau
se poate organiza în sistem independent de celalalt). Relatia forma-continut / expresiecontinut este
dialectica: un cuvînt este simultan o expresie materiala (segmentala si suprasegmentala) si un continut
ideal, adica, altfel spus, cuvîntul este simultan semnificant si semnificat, constituit ca atare în procesul
cunoasterii.
Forma (expresie sau complex sonor) reprezinta latura materiala a cuvîntului, componenta lui
fonetica-fonologica si morfologica, adica fonemele, grupate în silabe si puse sub accent, si morfemele,
diferentiate în radacina, afixe si desinente, toate acestea contractînd între ele raporturi structurale.
Cuvintele reprezinta secvente de foneme organizate în silabe; dar o silaba poate fi identificata ca
atare numai daca este un semnificant, daca semnifica ceva, ori este constituent al unui semnificant
plurisilabic, deoarece numai asa functioneaza ca semn lingvistic, opus altui semn lingvistic. Prin urmare, o
definitie strict fonologica a cuvîntului ca secventa ori sintagma autonoma de foneme nu este
satisfacatoare, daca nu se releva si caracterul biplan, deoarece o secventa fonologica este planul expresiei
unui cuvînt numai si numai daca este semnificanta, daca poate fi identificata simultan si ca semnificat.
Numai în felul acesta, cuvîntul este un element pozitiv, ca unitate simultana a semnificantului cu
semnificatul lui; considerate separat, aceste doua fete ale cuvîntului sînt diferente de sunete combinate cu
diferente de sens. De exemplu, secventa monosilabica port este semnificantul cuvîntului port,
semnificînd ,,port”; din aceleasi unitati fonologice, putem organiza o alta secventa trop, care este tot un
 8

semnificant, dar al cuvîntului trop, deoarece semnifica ,,trop”. Ambele semnificante sînt, deci, semne
lingvistice, pozitive, constituind termeni ai opozitiei lexicale port / trop. Dar secventa monosilabica ortp
sau potr, obtinuta din aceleasi diferente fonetico-fonologice, nu mai reprezinta un plan al expresiei,
deoarece, nesemnificînd ceva, nu este un semnificant, nu devine element lexical pozitiv si nu se
încadreaza într-un sistem de opozitii.
Continutul (înteles sau semnificatie) reprezinta latura ideala, psihica a cuvîntului, imagine
prelucrata mintal a obiectului denumit (denotatul), pe care-l evoca, inclusiv în lipsa acestuia.
Semnificarea este un proces logic de abstractizare si de generalizare, decantat de-a lungul
experientei istorice de comunicarea lingvistica, în urma caruia obiectele realitatii sînt grupate pe clase cu
trasaturi suficient de asemanatoare pentru a fi considerate echivalente si asociate aceluiasi complex sonor.
Semnificatia este imaginea gîndita si exprimata verbal a acestei clase, putînd fi apropiata de
notiune, dar neindentificabila cu aceasta. Principala deosebire consta în caracterul riguroselaborat al
notiunii (ea este opera specialistilor, pe cînd semnificatia este produsul vorbitorilor comuni), care-i da
valoare stabila, universala, fata de semnificatie, care e valabila pentru fiecare limba sau pentru fiecare
etapa a limbii în parte. De exemplu, notiunea de carte e unica, dar semnificatia cuvîntului francez livre nu
se suprapune peste continutul cuvîntului românesc carte ( a se vedea contextele: stie carte, citeste o carte,
carte de vizita, carte alba, carte de credit), care, la rîndul lui, a suferit schimbari în timp (carte =
scrisoare).
Sensul (pe care multi îl confunda cu semnificatia) este actualizarea, în diferite categorii de contexte
verbale si situationale, a semnificatiei. Particularizarea semnificatiei duce la sensuri mai mult sau mai
putin diferite, dintre care unele se impun ca entitati distincte subordonate continutului general al
cuvîntului. În felul acesta, semnificatia echivaleaza, la cea mai mare parte a cuvintelor, numite
polisemantice, cu un complex de sensuri. În cadrul acestui complex, sensurile componente cunosc o
stratificare diacronica si o ierarhizare functionala sincronica. În primul caz, pe lînga sensul originar
(principal, de baza), prezent în cuvînt din cele mai vechi perioade ale istoriei sale cunoscute, exista si
sensuri secundare (derivate), dezvoltate din sensul originar (principal). În cel de-al doilea caz, sensul
denotativ (propriu, cognitiv, denominativ) este însotit de sensuri conotative (figurate), derivate, în urma
unor figuri de stil, din primul, si care pastreaza mai mult sau mai putin caracterul expresiv initial. Pe
parcursul evolutiei limbii, aceste sensuri pot disparea sau pot deveni sensuri secundare. De exemplu,
cuvîntul carte cu sensul de ,,scriere tiparita în volum” reprezinta sensul denotativ, celelalte sînt sensuri
secundare. Sensurile secundare sînt variante ale sensului fundamental (originar, principal) si se
subordoneaza acestuia; în cele mai multe cazuri, sensurile secundare sînt conotative. Este posibil totusi ca
un sens secundar sa constituie, pentru unii vorbitori, sensul fundamental, adica sensul fundamental
propriu-zis sa nu le fie cunoscut, situatie întîlnita în graiuri sau în ramificatiile sociale ale limbii.
Prin latura sa sonora, cuvîntul este semn al întelesului ce-l poarta. Între forma si continut exista o
strînsa legatura, deoarece ele se evoca reciproc, forma evoca continutul (conceptul). În exprimarea
semnului lingvistic (forma), fonemele se organizeaza în asa fel între ele, încît sa se evite suprapunerea.
Semnul are, asadar, rolul de a diferentia notiunile exprimate prin cuvînt; cuvintele difera si prin faptul ca
sînt alcatuite din foneme diferite, implicate, avînd si sensuri diferite. Posibilitatea de combinare a
fonemelor este extrem de numeroasa. Teoretic, exista un numar nelimitat de cuvinte. Diferentierea
cuvintelor se poate face chiar si printr-un singur fonem (car, dar, sar). Ele se mai pot diferentia si prin
morfeme (vb. a face se deosebeste de derivatele lui: a preface, a reface, a desface, prin morfemele: pre -,
des -, re -). Functia de diferentiere a semnului lingvistic se manifesta nu numai în plan morfonematic
(adica prin foneme si morfeme ), ci si în plan sintagmatic (adica în fluxul vorbirii, în propozitii si fraze).
Semnul lingvistic este un semnal acustic, purtator al unei semnificatii.
 9

6. Trasaturile distinctive ale cuvîntului

Transformarea referentului în sens se realizeaza printr-o prelucrare logica sui generis, în care
trasaturile obiectelor descoperite prin observatie, analiza si comparatie se supun probei comutarii,
disociindu-se cele relevante (esentiale) de cele nerelevante (întîmplatoare). De exemplu, pentru grupul de
obiecte denumite de cuvîntul casa, trasaturile ,,cladire”, ,,cu caracter stabil”, ,,destinata locuintei” sînt
trasaturi relevante, pe cînd altele, ca ,,tip de acoperis”, ,,materialul din care este construita” etc. sînt
nerelevante. Daca înlocuim trasatura ,,stabila” cu ,,provizorie” se declanseaza schimbarea semnificantului
cu baraca, cort, cabana etc.(la fel cu celelalte trasaturi considerate relevante); daca introducem ideea
de ,,acoperis de tabla”(,,de sindrila”, ,,de tigla” etc.) nu se înregistreaza o schimbare în cuplul
denominativ. Trasaturile distincte la acest nivel se numesc seme, iar reuniune lor (echivalenta cu sensul) se
numeste semem. Un cuvînt poate avea unul sau mai multe sememe, dupa cum este monosemantic sau
polisemantic.

7. Fondul principal lexical si masa vocabularului

Desi toate cuvintele îndeplinesc functia de comunicare, valoarea acestora nu este aceeasi în
ansamblul lexicului. Prin organizarea lexicului, se poate întelege stabilirea, în functie de factori diversi, a
unei ierarhii a cuvintelor. Pozitia cuvintelor în lexic este determinata în principal de felul în care vorbitorii
se raporteaza la acest nivel al limbii, în functie de necesitatile comunicarii. Din aceasta perspectiva, în
primul rînd, trebuie avuta în vedere importanta cuvîntului în comunicare. Pentru a se putea întelege între
ei, vorbitorii limbii române, si ai oricarei limbi în general, trebuie sa cunoasca si sa utilizeze în comun
anumite cuvinte care, tocmai din aceasta cauza, au însemnatate deosebita în organizarea si configurarea
lexicului. Cuvintele a caror importanta este fundamentala în procesul comunicarii, fiind cunoscute si
folosite frecvent de toate categoriile populatiei, se grupeaza în fondul principal lexical. Dupa criteriul
valorii (vechime, importanta si frecventa lor) lexicul limbii române contemporane cuprinde :
- fondul principal lexical (partea stabila a vocabularului);
- masa vocabularului (partea mobila).
Fondul principal lexical (lexic de baza, vocabular esential etc.) reprezinta nucleul functional stabil
al limbii, care cuprinde cuvintele cunoscute si folosite frecvent de catre toti vorbitorii unei limbi, în cele
mai importante situatii din viata. A fost tratat de mai multi lingvisti. Operatia de delimitare a FPL este
dificila,
dar exista cîteva criterii prin care aceasta delimitare este posibila. Conditiile pe care trebuie sa le
îndeplineasca cuvintele pentru a apartine FPL:
a) sa exprime notiuni fundamentale indispensabile vietii si activitatii umane (cuvinte care denumesc:
obiecte si actiuni foarte importante, grade de rudenie, nume de fiinte, plante, animale, nume de alimente
de stricta necesitate, calitati, defecte, diviziunile timpului, instrumente gramaticale);
b) sa fie întrebuintate de toti vorbitorii limbii noastre, cu acelasi sens;
c) sa fie vechi, ceea ce le asigura stabilitate si, în consecinta, au sanse sa fie pastrate în viitor;
d) sa aiba familii de cuvinte.
Nu toate conditiile sînt obligatorii pentru a încadra cuvintele în FPL. Unele cuvinte vechi au
fost înlocuite cu sinonime mai noi: condei - stilou, buche – litera, bir – impozit, chezas – garant. În
delimitarea fondului prindcipal lexical, în afara de criteriul cunoasterii si folosirii frecvente de catre toti
vorbitorii, mai pot fi avute în vedere si urmatoarele aspecte: puterea de derivare si de compunere a
cuvintelor, capacitatea cuvintelor de a intra în componenta expresiilor si locutiunilor sau a unitatilor
frazeologice, stabilitatea cuvintelor în limba, caracterul polisemantic al acestora. Aceste criterii sînt însa
 10

relative, deoarece din fondul principal lexical fac parte si cuvinte de la care nu se pot obtine derivate sau
compuse, care nu intra în componenta expresiilor si locutiunilor, care au un singur sens sau care nu
exprima notiuni, cum ar fi, de exemplu, prepozitiile si conjunctiile, verbele auxiliare etc.
Fondul principal lexical constituie, datorita trasaturilor specifice, împreuna cu sistemul gramatical
si cel fonologic, nucleul limbii, factorul ei de stabilitate si de dezvoltare. Faptul ca fondul principal lexical
este partea cea mai stabila a lexicului, reunind cuvintele cu o mare importanta în procesul comunicarii,
are anumite urmari în raspândirea si consolidarea unor fapte de limba. Existenta sunetului [h], disparut
înca din latina târzie, în limba româna poate fi considerata o inovatie a sistemului fonologic românesc, dar
mentiunea sa se explica si prin patrunderea în fondul principal lexical a unor cuvinte împrumutate din alte
limbi care contin acest sunet, cum sunt haina sau hrana. Substantivul stea, mostenit din latina, cu pluralul
stele, a oferit un model flexionar si împrumuturilor ulterioare din alte limbi, cafea – cafele, perdea –
perdele, sosea – sosele, tocmai datorita pozitiei sale stabile în fondul principal lexical. Este evident ca cele
aproximativ 1400 de cuvinte care alcatuiesc fondul principal lexical nu sînt suficiente unui vorbitor pentru
a comunica în mod curent în limba româna. Orice vorbitor, potrivit vîrstei, educatiei, preocuparilor sale
profesionale, utilizeaza cu necesitate si cuvinte din asanumita masa a vocabularului. Numarul minim de
cuvinte necesar unui vorbitor comunicarii în limba româna este, dupa unii cercetatori, de aproximativ
3000. Aceste cuvinte alcatuiesc lexicul sau vocabularul minimal, elementar sau fundamental 33 al limbii
române.
Masa vocabularului (lexicul secundar) reprezinta partea cea mai mobila, dar si cea mai numeroasa.
Cuprinde cuvinte care nu fac parte din FPL si nici din lexicul circulant si contine termeni din diverse
domenii. Fondului principal lexical i se opune cea mai mare parte a lexicului, numita în mod curent masa
vocabularului, în care sunt cuprinse cuvintele care nu îndeplinesc cerinta de a fi cunoscute si utilizate de
absolut toti vorbitorii. Ca urmare a acestui fapt, frecventa acestora în comunicare este mai mica decît a
cuvintelor din fondul principal lexical. Avînd în vedere distributia cuvintelor, în functie de evolutia în
timp a limbii române, de zonele geografice în care aceasta se vorbeste, precum si de variantele sale socio-
profesionale, se pot deosebi în lexical limbii române, cu precadere în masa lexicului sau a vocabularului,
urmatoarele categorii de unitati lexicale: cuvintele de utilizare limitata (arhaismele, regionalismele,
neologismele, termenii profesional-stiintifici, elementele de argou si jargon), dar si partile lexicului aflate,
din diferite motive, în zone de uz marginale (lexicul popular, familiar, pasiv, imprecatii, injurii etc.).
În lexicologie, prin arhaisme se înteleg cuvintele, variantele si sensurile care au încetat sa mai fie
folosite în vorbirea curenta. Din acest punct de vedere, exista, pe de o parte, arhaisme lexicale, cuvinte
care nu mai sînt utilizate în limba actuala, si, pe de alta parte, variante arhaice, variante fonetice,
morfologice si flexionare iesite din uz, precum si arhaisme semantice. Din categoria arhaismelor lexicale,
fac parte cuvinte care denumesc diferite aspecte din realitate care au disparut sau care sînt astazi altfel
numite. De exemplu:
1. Obiecte de îmbracaminte si tesaturi din trecut: alagea “stofa de matase vargata”, binis “haina lunga
îmblanita”, cacom “haina de hermina purtata de domnitori si de boierii de rang înalt”, caftan “manta alba
împodobita purtata, de asemenea, de domnitori si de boieri, cauc “caciula înalta si rotunda”, ceacsiri
“pantaloni turcesti”, feregea “manta subtire de vara”, fermenea “scurteica îmblanita, gugiuman “caciula de
samur”, islic “caciula turceasca”, pambriu “stofa de lîna”.
2. Îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe si institutii din trecut: agie “politie”, arnaut
“mercenar albanez”, besliu “capitan în oastea turceasca”, cadiu “judecator turc”, calemgiu “copist,
functionar”, ciohadar “slujitor care avea grija de încaltamintea domnitorului”, pazarghidean “slujitor
domnesc însarcinat cu tîrguielile”, polcovnic “colonel”, scutelnic “ostas fara leafa, scutit de biruri”, talpas
“soldat infanterist” etc.
 11

3. Ranguri boieresti si functii diplomatice din trecut: armas “boier administrator al închisorilor”,
caimacam “boier loctiitor al domnitorului”, capuchehaie “ambasador”, capugiu “trimis al sultanului”,
camaras “boier care se îngrijea de camara domnitorului”, clucer “boier care se îngrijea de bucataria
domnitorului”, comis “boier care administra grajdurile domnitorului”, hatman “boier comandant al ostii”,
pitar “boier care se îngrijea de brutaria domneasca”, serdar “boier comandant al artileriei” etc.
4. Acte cu caracter juridic, actiuni si obiecte diverse: anafora “raport”, aplat “autorizatie de vînzare”,
capioldas “amic, prieten”, caramfila “carafa, sticla”, clironomie “mostenire”, havadis “noutate, veste”,
ipochimen “persoana, individ”, irat “venit, avere”, a parastisi “a reprezenta o piesa de teatru, un
spectacol”, pitac “ordin semnat de domnitor”, pliroforisi “a informa”, sultanmezat “vînzare la licitatie a
bunurilor unui datornic”, tacrir “interogatoriu” etc.
Variantele arhaice sînt variante fonetice, morfologice si flexionare iesite din uz ale unor cuvinte
care se utilizeaza înca în vorbirea curenta. Trebuie facuta precizarea ca si unele arhaisme lexicale au avut
variante, care, evident, au fost abandonate împreuna cu uniteatea lexicala initiala (capuchehaie /
capichehaie / capichihaie; fermenea / fermena etc.). În cazul variantelor arhaice, aven a face cu o unitate
lexicala care si-a schimbat forma sub aspect fonetic, morfologic sau flexionar odata cu evolutia generala a
limbii române. Numai în raport cu forma acceptata de limba actuala forma abandonata de uz este arhaica
sau învechita. În unele perioade ale istoriei limbii române, diferitele variante ale unui cuvînt au putut fi în
variatie libera, asa cum si astazi de altfel putem constata coexistenta mai multe variante ale unuia si
aceluiasi cuvînt (de exemplu: acum / acuma, cafeina / cofeina, deseara / diseara etc.). Astfel, unele
cuvinte destul de frecvent utilizate în limba de astazi au variante fonetice arhaice sau învechite, asa-
numitele arhaisme fonetice, de felul: calamare (calimara), derege (drege), doba (toba), hitlean (viclean),
îmbla (umbla), împle (umple),
jac (jaf), lacui (locui), oborî (doborî), pasere (pasare), sama (seama), sumeti (semeti) etc.
Prin arhaisme semantice, se înteleg cuvinele care astazi nu se mai utilizeaza cu sensurile sau cu
absolut toate sensurile pe care le aveau în trecut. Adeverinta a avut cîndva sensul de “încredintare,
fagaduiala, asigurare”, carte pe cel de “scrisoare”, iar limba a însemnat în trecut si “popor”, chiar
“iscoada”, nu numai “organ situat în cavitatea bucala care ajuta la înghitit si la articularea sunetelor” etc.
Unele arhaisme lexicale, precum si unele variante arhaice s-au mentinut în limba de astazi numai în
expresii frazeologice, de felul a veni de hac, a (nu) avea habar, a nu sti o iota, a-si da seama, a pune bete
în roate etc. Arhaisme lexicale mai pot fi întîlnite în graiurile care pastreaza înca aspecte ale unor stadii
mai vechi ale evolutiei limbii române: ai “usturoi”, arina “nisip”, custa “a trai”, im(a) “murdarie”, vipt
“aliment” etc.
Masa vocabularului are cea mai mare mobilitate. Aici se reflecta, mai întîi, schimbarile ce se
produc în societate. Subansamblurile vocabularului se afla în permanenta dependenta si interactiune.
Multe derivate din MV au ca radacina cuvinte primare din FPL. Unele sinonime si antonime îsi gasesc
perechile în MV si invers: bine, rau (FPL); malign (MV). Gramatica este cea care asigura legatura dintre
cuvintele din diverse sfere ale lexicului, în sensul ca da unitate formelor cuvintelor, realizînd aceeasi
flexiune si cuvintelor din FPL si celor din MV.
Fondul comun de cuvinte. Nici un vorbitor nu poate cunoaste si întrebuinta toate cuvintele care
apartin lexicului unei limbi, ci numai pe acele de care are nevoie în procesul comunicarii. Fondul comun
este subansamblul lexical cunoscut si întrebuintat de toti vorbitorii în trei ipostaze ale exprimarii curente
(literara, familiara, populara). În exprimarea literara, vorbitorii îsi aleg cu grija cuvintele formulînd
propozitii si fraze,
respectînd normele limbii literare. În exprimarea familiara (intima) se folosesc cuvinte uzuale, bine
cunoscute, diminutive, argotisme, ca si în vorbirea populara.
 12

Fondul expresiv contine cuvinte a caror forta sugestiva rezulta din context, sau îsi are izvorul în
componenta lor fonetica si în aceea a cuvintelor folosite cu sens figurat, cuvintele care au sufixe
diminutive sau augmentative, care pot exprima sentimente diverse: aghiuta, a ajuna, calabalîc, fanfaron,
haidamac, hîrb, a se hlizi, a obloji, petrecanie, sfada, saga, sontorog, a tamadui, tînc, trîndav, zaiafet, a
se zgîi. Expresivitatea rezulta din folosirea cu sens figurat: gîsca, oaie; folosirea unor cuvinte derivate (cu
sufixe si prefixe): grasan, fatoi, baboi. Pentru a avea valoare expresiva, cuvintele trebuie sa aiba macar
unul din atribute, nou sau rar .
Cuvintele savante sînt împrumutate din alte limbi, pe cale livresca, sau odata cu obiectul sau
notiunea denumita. Unele cuvinte au depasit granita din acest domeniu si au trecut în fondul comun.
Concluzie: Între compartimentele lexicului nu exista limite transante si cuvintele circula permanent, dupa
necesitatile de exprimare ale vorbitorilor, uneori schimbîndu-si valoarea semantica.

8. Structura etimologica a lexicului românesc

În lingvistica traditionala unitatile lexicale sînt clasificate dupa doua criterii generale :
a. dupa timpul, locul si mediul utilizarii lor;
b. dupa raportul între formele si sensurile lor.
Dupa timpul (axa verticala) utilizarii lor, unitatile lexicale sînt repartizate în doua categorii:
1. pancronice – cele care exista în limba româna de la începuturile ei si pîna astazi, acestea fiind mostenite
din latina dunareana sau din traco-daca, primele împrumuturi din greaca medie sau bizantina (care au
început din secolul al VI-lea d.H.).
2. mediocronice – împrumuturile din slava meridionala, din medio-greaca de dupa secolul al VII-lea, si,
apoi, din neogreaca (care a început în secolul al XV-lea), din maghiara, din limbi orientale (cumana,
tatara, turca s.a.), din limbi slave (pe cale culta) din slavona bisericeasca, din latina literara, din limbi
romanice, germanice s.a., precum si formatiile românesti realizate pe baza lor. Unitatile lexicale
nespecifice celei de a doua categorii, dar existente în prima categorie, se numesc arhaisme, acest termen
aplicîndu-se însa si pentru limba româna moderna (care începe la sfârsitul secolului al XVIII-lea) si
unitatilor lexicale utilizate obisnuit în limba veche (secolele al XI-lea – al XVIII-lea, dar numai în opere
istoriografice si beletristice de evocare a vremilor revolute, scrise în perioada moderna (cele pastrate în
graiurile populare sînt istorisme), dupa cum împrumuturile de dupa secolul al XVIIIlea sînt numite, tot din
aceasta a doua perspectiva, neologisme.
Dupa locul (axa orizontala sau factorul geografic) utilizarii lor, unitatile lexicale se clasifica în trei
vocabulare: a. al limbii literare; b. al limbii populare; c. al graiurilor.
Dupa mediul (factorul socio-cultural) caruia îi sînt specifice, o parte a unitatilor lexicale ale limbii
române este clasificata în trei vocabulare: a. al profesiilor; b. de argou; c. de jargon.
Dupa criteriul lingvistic, al raportului între formele si sensurile unitatilor lexicale, distingem cinci
vocabulare:
a. al cuvintelor polisemantice;
b. al sinonimelor;
c. al omonimelor;
d. al antonimelor;
e. al paronimelor.
În limba româna, cuvintele provin si din alte limbi, nu numai din latina. Pentru a afla originea unui
cuvînt, sînt necesare cunostinte de limba latina, dar si din alte limbi, la care trebuie sa adaugam cunostinte
temeinice de istoria limbii, de fonetica istorica si de lingvistica. Sub aspectul originii, cuvintele sînt:
- mostenite;
 13

- împrumutate;
- create pe teren românesc;
- cu etimologie necunoscuta (nesigura).
În limba româna avem cuvinte de origine latina mostenite: ac, albina, a avea, bine, crestin, a
cunoaste, a da, dulce, a face, fata, faina, grîu, iarba, iepure, a iesi, a juca, a judeca, a lega, loc, lup,
mama, masa, minte, nas, negura, nepot, ou, ochi, padure, par, parinte, rece, râde, sare, sapte, soarece,
tata, tânar, trage, umbra, urzica, vaca, vecin, verde, zi, zanatec, a zice etc. Cuvintele mostenite din latina
reprezinta esenta lexicului romanesc. Statistic, elememtele mostenite din Latina reprezinta 20-35% din
ansamblul nediferentiat al lexicului (în functie de corpusul supus analizei), procent care, însa, urca în
circulatie (frecventa în diverse categorii de texte) la 74%, reprezentând fondul lexical cu cel mai ridicat
indice de frecventa din întreg lexicul. Sînt mostenite, de asemenea, si cuvinte autohtone (elemente de
substrat). Identificarea cuvintelor din limba daco-getica este anevoioasa. Circa 150-160 de cuvinte sînt
mostenite din graiul populatiei autohtone. Acestea sînt elemente de substrat. Exista doua categorii:
1. cuvinte românesti care au corespondent în limba albaneza: balta, a se bucura, catun, caciula, a
curma, a darîma, a farîma, gard, gata, mal, mazare, mos, mugure, pîrîu, rînza, spuma, sopîrla, tap, vatra,
viezure, a zgîria;
2. cuvinte existente numai în limba româna: amurg, barza, brîndusa, brînza, copil, a descalta
genune, gheara, a se întîmpla, leagan, melc, mic, musat, pînza, tarina, a se uita, urda, zestre, a zburda;
hidronime: Arges, Buzau, Cerna, Cris, Dunare, Jiu, Motru, Mures, Olt, Prut, Siret, Somes, Tisa, Timis ;
toponime: Abrud, Hîrsova, Iasi, Oituz.
Urmarind istoria poporului nostru si a dezvoltarii limbii române, se pot constata contacte multiple
(directe, influente culturale) între acesta si popoare de neamuri si limbi dintre cele mai diverse.
Cuvintele împrumutate din alte limbi pot fi grupate pe origini, dupa o cronologie aproximativa:
a. cuvinte vechi slave (dateaza din sec. VIII – XII, epoca de bilingvism româno-slav, si reprezinta nume de
animale, unelte agricole, familie, stare sociala etc.): plug, ogor, dobitoc, diavol, iad, zmeu, ibovnic,
nevasta, dalta, cusma, sluga, grozav, blajin, a lipi, a cladi, granita s.a. În sec. XIII – XIV au intrat în
limba româna nume de dregatorii: logofat, postelnic, vistiernic, comis; cuvinte din terminologia
bisericeasca: coliva, duhovnic, icoana, liturghie, pomana, monah, praznic, staret s.a.; nume proprii:
Ioan, Ivan, Radu, Dragomir, Preda, Bogdan, Stan, Vlad, Vlaicu; toponime: Craiova, Rîmnic, Rodna,
Predeal, Snagov, Vlasca. Prefixele: ne-, stra- si ras- si sufixele: -ac, -an, -nic, -ita, -iala provin tot din
limba slava. Împrumuturile din slava sînt în numar de aproximativ 4000 de cuvinte.
b. cuvinte grecesti (prin latina dunareana: frica, stup, în jur, plai etc.) si neogrecesti : a agonisi, a
hirotonisi, cort, prisos, folos, cangrena, cocon, anapoda, dascal, aghiazma, amvon, politicos, ticalos,
portocala, sindrofie, flamura, molima, ifos s.a.
c. cuvinte maghiare (sec. X – XI) : sabau, fagadau, samadau, nadrag, dijma, a banui, vama, aprod, gînd,
a chibzui, chip, belsug s.a.
d. cuvinte turcesti: caimacan, capuchihaie, haraci, ciorba, iaurt, iahnie, alai, ciubuc, conac, murdar,
musama, harbuz, tutun, cafea, zaraf, chiul s.a.
Influente din alte limbi: sîrbo-croata (a zadarî, ordie), bulgara, polona (jaf, hatman), ucraineana
(obroc, borta, zarva), rusa (cneaz, mojic, polcovnic), italiana (barbiiar, lazaret, parola).
Împrumuturile neologice. Modernizarea lexicului limbii române a început în a doua jumatate a
secolului al XVIII-lea si în primele decenii ale secolului al XIX-lea, procesul intensificîndu-se de la un
moment de evolutie la altul si continuînd si în zilele noastre. Termenul de neologism are în lexicologia
româneasca cel putin trei aceptii, diferite ca grad de cuprindere:
 14

- cuvinte noi, formatiile lexicale împrumutate sau create pe teren românesc, aparute în perioada
moderna a culturii române, neologic fiind partial sinonim cu modern.
- orice cuvînt si formatie lexicala nemostenite (în felul acesta înclusiv împrumuturile slavone au
fost initial neologisme);
- cuvinte si formatii lexicale intrate de curînd în limba si, de regula, înca neintegrate fonetic si
gramatical, numite cuvinte recente34.
Cea mai raspîndita este prima acceptie. Ea se impune, mai ales, întrucît neologismele ultimelor
doua secole au scos din uz sau au transformat în arhaisme cuvinte mai vechi: persoana sau individ s-au
opus lui ipochimen ; curier sau mesager au luat locul lui olac etc. O caracteristica a multora dintre
neologisme este provenienta simultana din mai multe surse, ceea ce face ca etimologia multipla sa apara
frecvent.
Împrumuturile neadaptate, cele care nu s-au diferentiat prin nici o trasatura semantica de
sinonimele lor, se numesc barbarisme (confinii < fr. confins (granite); fidantata< it. fidanzata (logodnica).
Xenismele sînt cuvintele pastrate în mod intentionat cu forma si sensul din limbile din care au fost
împrumutate: pro domo, ex abrupto, allegro, muchacho, Bildungsroman s.a., împrumutate din latina,
respectiv italiana, spaniola si germana. Cele mai multe neologisme sînt cuvinte (lexeme), însa exista între
ele si un numar
apreciabil de expresii internationale, traduse în româna, precum: calcîiul lui Ahile (parte vulnerabila a
unei persoane), sabia lui Damocles (amenintare fatala), punct de vedere (opinie) s.a., care, fiind comune
cu cele corespunzatoare din alte limbi si specifice fazei moderne a românei, sînt tot împrumuturi recente.
Sînt împrumutate nu numai cuvinte izolate de familiile lor lexicale, ci si, aproape în întregime, familii
etimologice si, prin termeni ai acestora, afixe neologice, cum sînt si cele ale cuvîntului favoare (< fr.
faveur, lat. favor, it. favore, rus. favori): favorabil, favoritism, a favoriza, favorizant, favorizare. De altfel,
neologismele din familii etimologice, analizabile (în afix si baze) si semianalizabile (în care se recunoaste
numai afixul) sînt, cel mai adesea, împrumuturi gata formate, nu creatii lexicale românesti (cu exceptia
constanta a substantivelor cu aspect de infinitiv lung, derivate românesti). Cînd etimonul cuvînt, format în
limba din care se împrumuta, nu este analizabil în româna,trebuie sa vorbim despre pierderea formei lui
interne (sau a motivarii lui partiale): sapuniera este formatie lexicala româneasca (derivat de la sapun cu
sufixul neologic –iera), însa savoniera ( < fr. savoniére ,,sapuniera”, derivat francez de la savon, ,,sapun”)
este, în româna, cuvînt ,,simplu”, neformat, fiindca a fost împrumutat. În cei peste o suta de ani, lexicul
limbii române s-a îmbogatit considerabil cu neologisme de origine latino- romanica si de alte origini.

9. Organizarea lexicului
Cuvintele se grupeaza în diverse subansambluri dupa caracteristicile lor formale (fonologice sau
morfologice) sau dupa semnificatii. Cele doua modalitati de grupare a cuvintelor nu au în comun decît
faptul ca se ocupa de unitati ale aceleiasi limbi, deoarece forma cuvîntului nu conditioneaza semnificatia.
Exceptie fac onomatopeele si cuvintele imitative. Cuvintele nu înseamna un lucru sau altul pentru ca au o
forma sau alta, ci au o forma sau alta care înseamna ceva. Prin urmare, unele au aceeasi forma si
semnificatii diferite (omonime), altele au forme diferite si aproximativ acelasi sens (sinonime) etc.

A. OMONIME
Omonimele (gr. homos ,, la fel “, onoma ,,nume” ) sînt cuvintele care au forme sonore identice, dar
sensuri diferite, fara vreo legatura între ele. Raportul în care se gasesc doua sau mai multe omonime se
numeste raport de omonimie. Cuvintele omonime îndeplinesc, concomitent, doua conditii:
 15

- au forme identice si sensuri nu numai diferite, ci si nerelationate genetic, adica termeni care nu au în
comun nici o trasatura semantica (sem).
- au etimoane diferite.
Prin cele doua conditii, omonimele se deosebesc de cuvintele polisemantice, ale caror sensuri sînt
relationate istoric si care constituie, fiecare, cîte un singur cuvînt si au, în principiu, un singur etimon (fac
exceptie cele cu etimologie multipla). Astfel, sensurile ,,lichid, care acopera 71% din suprafata
Terrei”; ,,suprafata alcatuind un rîu, lac”; ,,inundatie”; ,,joc popular” (sinonimul este galeata) apartin
unuia si aceluiasi cuvânt, apa < lat. aqua, polisemantic; sensurile secundare se explica prin sensul
principal si tuturor sensurilor secundare le este comun sensul ,,lichid”, iar etimonul este unic. Omonimia
este opusa sinonimiei, în sensul ca acelasi corp fonetic trimite la referenti diferiti. Uneori omonimia poate
conduce la confuzii si de aceea a fost considerata o piedica în procesul de comunicare. Cauzele aparitiei
omonimelor se explica prin evolutia sistemului lingvistic:
a) provin din etimoane diferite (cuvinte de baza diferite), ca urmare a unor procese fonetice
convergente sau a unor modificari în structura morfologica a cuvintelor care duc la coincidente fonice ale
unor lexeme diferite:
1. a semana (< lat. seminare) = a însamînta, a arunca samînta;
2. a semana (< lat. similare ) = a se asemana, a avea trasaturi comune cu altcineva sau cu ceva;
b) provin de la un cuvînt latin sau autohton si de la un cuvînt împrumutat tîrziu dintr-o alta limba:
lac (< lat. lacus) =întindere de apa; lac (< germ. Lack) = preparat chimic pentru vopsit;
c) în urma împrumutului de omonime din alta limba :
marca = unitate monetara (< germ. Mark); marca= timbru postal (< germ. Marke); marca
(teritoriu) < germ. Mark;
razboi (confruntare armata) < sl. razboi (ucidere, jaf); razboi (de tesut) < bg. sb. razboi;
post (perioada de interdictie) < sl. postu; post (functie)< fr. poste;
lira (instrument muzical) < fr. lyre, lat. lira; lira (unitate monetara) < it. lira;
sol (solie) sl. < solu; sol (teren) <fr. sol, lat. solum;
d) unele omonime pot fi rezultatul conversiunii:
rosii – adj. culoare; subst. tomate (patlagele rosii);
pustiu – adj. gol; subst. loc pustiu, desert;
e) unele omonime sînt rezultate din derivare; cuvintele cu acelasi radical, formate cu ajutorul unui
prefix sau sufix polisemantic/ omonimic, tind sa se separe prin sensurile lor:
ciocanas = „ciocan mic”; ciocanas = muncitor care sparge si scoate sare din ocna.
Din punct de vedere sincronic, distingem mai multe tipuri de omonime:
1. Omonimele lexicale (propriu-zise) sînt cuvintele care apartin aceleiasi clase lexicogramaticale
(lac, banca, masa, corn, somn); tot omonime lexicale sînt si substantivele propria provenite din cele
comune, precum: Balta, Pasarica, Urzica, Vulpe, Zmeu, Flamînzi etc., în raport cu balta, pasarica, urzica,
vulpe, zmeu, flamînzi;
a) Omonime totale sînt cuvintele a caror identitate din planul expresiei acopera toate formele paradigmei:
banca (institutie) – banca (scaun); leu (moneda) – leu (animal); arie (suprafata) – arie (melodie).
b) Omonime partiale sînt cuvintele care au forma identica la singular, dar au forme diferite la plural: masa
– mese / mase, banda – benzi / bande, corn – corni / coarne / cornuri etc. Unii lingvisti numesc
omonimele partiale pseudoomonime (corni/corni- corn/coarne- corn/cornuri). Termenii de omonimie
totala si partiala sînt folositi, uneori, cu referinta la aria de raspîndire a cuvintelor date. Omonimia totala
apare numai în cazul omonimiei lexicale, iar omonimia partiala este generata în cazul omonimiei lexico-
gramaticale.
 16

2. Omonimele lexico-gramaticale sînt totdeauna partiale, deoarece, prin unele forme

paradigmatice, apartin unei clase lexico-gramaticale, iar prin alte forme apartin altei clase, ceea ce
înseamna ca distinctia omonimica afecteaza atît sensul lexical, cît si pe acela gramatical : duce-duci
(substantiv); duce-duci (verb); poarta (subst.)-poarta (verb) etc.
Omonimia gramaticala (morfologica) o reprezinta formele identice din paradigma aceluiasi cuvînt. În
acest caz difera numai sensul gramatical, sensul lexical fiind acelasi: adunam (imperf., pers. I, sg.) -
adunam (imperf., pers. I. pl.), cînta (prezent, pers. a III-a)-cînta (perf. simplu, pers. a III-a) etc.
Din punct de vedere diacronic, distingem urmatoarele tipuri de omonime:
1. Omonime etimologice. Etimoanele au existat în limba latina cu sensuri si aspect diferite, dar,
prin evolutie fonetica, s-a ajuns la omonimie: par < lat . piru (pom) si lat. pilus (plete).
2. Omonime derivationale. Unei radacini cu mai multe sensuri i se ataseaza un morfem de
derivare, cu sensuri si functii diferite: în cuvîntul blanarie, sufixul - rie aduce mai multe sensuri: meserie,
atelierul, obiectul confectionat; pacurar (pastor) < lat. pecorarius, pacurar derivat din pacura + suf.- ar.
3. Omonime provenite dintr-un cuvînt latin si unul împrumutat: casa (locuinta) < lat. casa, iar casa
(de bani) < it. cassa etc.
4. Omonime obtinute prin calchierea unor sensuri dupa cuvinte straine (uneori se ajunge la
polisemie); cuvîntul tap este mostenit, probabil, din substrat cu sensul de animal, iar tap, cu sensul de
pahar de bere, este un calc dupa germanul Bock.
5. Omonime obtinute prin transpozitie lexico-gramaticala (conversiune). Sînt omonime numai
acelea care dezvolta un sens oarecum independent: din patlagele rosii sau vinete s-a ajuns la rosii, vinete
(subst.); la fel cuvîntul pustiu (adj. si subst.), mititel (adj. si subst.), trandafir (cîrnat, floare) etc. Nu orice
conversiune duce la omonimie: batrîn (adj., subst.), surd (adj., subst.), strain (adj., subst.) etc. nu sînt
omonime.
6. Omonime provenite prin pierderea unei verigi din lantul evolutiei semantice; bolta (tavan în
forma de arc) a fost folosit si cu sensul pravalie, pentru ca era în piata sub constructii boltite; cînd
pravaliile au aparut si în alt fel de constructii, cuvîntul s-a pastrat pentru denumirea pravaliei, fara sa se
mai simta vreo legatura cu sensul initial.
Omonimia este un fenomen sincronic al limbii si trebuie studiata fara implicatii de ordin istoric,
asa cum se prezinta în limba româna contemporana; cele cîteva referinte la diacronie au urmarit numai
explicarea unor fenomene care altfel ar ramîne confuze. Unii lingvisti sînt de parere ca omonimia este
o ,,boala” pentru ca duce la confuzii, fiind o piedica în procesul de comunicare. În astfel de cazuri se
vorbeste de omonimie intolerabila. Caracteristicile acestei categorii de omonime sînt urmatoarele: toate
formele paradigmatice sînt identice si functioneaza în aceeasi varianta a limbii, adica apar în contexte de
acelasi tip: albinarie (meseria de apicultor), albinarie (prisaca), fierarie (meseria de fierar), fierarie (locul
unde se exercita aceasta meserie, magazinul unde se vînd produse fabricate din fier sau gramada de fier).

1. Omonime tolerabile si omonime intolerabile

Omonimele totale care functioneaza în acelasi dialect si în acelasi stil sînt considerate omonime
intolerabile (de exemplu: bucatarie ,,încapere destinata pregatirii mîncarii “ ; bucatarie ,,ocupatia celor
care pregatesc mîncarea”. Celelalte omonime totale, care constituie majoritatea, si omonimele partiale
sînt numite omonime tolerabile, deoarece pot fi deosebite unele de altele cu usurinta. Un factor
important din acest punct de vedere îl constituie diferentierea pe sfere de utilizare36:
a.profesionala: bor ,,metaloid aflat în sarurile acidului boric” ; bor ,,marginea palariei”.
b.dialectala: ruda ,,rudenie” ; ruda ,,prajina”.
c.cultural-istorica: dieta ,,regim alimentar”; dieta ,,adunare legislativa(în trecut)”.
Omonimele tolerabile, chiar daca au forme paradigmatice identice, apar în contexte diferite: spatar
 17

(rezematoare a scaunului; cuvîntul apare în limbajul uzual), spatar (boier care purta sabia
domnitorului; cuvîntul poate aparea în stilul stiintific sau beletristic).
Prin urmare, sînt intolerabile omonimele care prezinta identitate formala si apar în aceeasi
varianta a limbii. Daca nu sînt îndeplinite ambele conditii, omonimia este tolerabila. Consideram
omonimia ca un fenomen firesc, în virtutea principiului arbitrarului semnului lingvistic, deoarece
contextul lingvistic înlatura ambiguitatea.
De obicei, omonimele se refera la lucruri care n-au legatura, fac parte din contexte
extralingvistice diferite, ceea ce înlatura posibilitatile de confuzie. Omonimele trebuie deosebite de
omografe, pe de o parte, si de omofone, pe de alta parte. Astfel, substantivul zori si verbul (a) zori
nu sînt omonime, ci sînt numai omografe, fiindca se scriu, este adevarat, la fel, dar se pronunta
diferit [zori], substantivul este monosilabic si cu semivocala finala asurzita, dar [zori], verbul este
bisilabic si cu vocala finala; numai si nu mai, odata si o data s.a., sînt numai omofone, fiindca, chiar
în ritmul normal al vorbirii, cu atît mai mult în cel rapid, se pronunta la fel, sînt deci, numai
omofone, nu si omonime, fiindca apartin la parti de vorbire multiple, deci diferite, si se scriu
specific. Sînt tot omofone, dar si omonime, fara a fi omografe, om si ohm (în pronuntie comuna),
ele si substantivul iéle, ,,zîne”, acesta din urma este provenit, prin conversiune intermorfologica, din
pronumele omofon.
Limba româna nu are prea multe omonime si fenomenul este acceptat pentru ca nu
perturbeaza functionalitatea sistemului. Omonimia este suportabila în limba româna pentru ca cele
mai multe omonime sînt partiale si nu totale, diferentiindu-se atît prin paradigma declinarii, cît si
prin cea a conjugarii. Factorul hotarîtor de identificare a sensului este contextul, care înlatura
confuziile. În majoritatea lor, omonimele românesti apartin unor stiluri diferite: „sol” – trimis
special / pamînt; „data” – timp calendaristic /soarta (reg.); §1.05. Modalitati de evitare a
omonimiei. În comunicare, omonimia poate fi evitata prin cîteva procedee:
a) specificarea contextuala a valorii semantice, prin adaugarea unor determinanti: capra de
taiat lemne, capra de gimnastica;
b) utilizarea unor morfeme auxiliare: vara (anotimp); vara (grad de rudenie). În acest caz, pentru
al doilea sens, se foloseste diminutivul verisoara.Desinentele diferite de plural pot asigura evitarea
omonimiei: blana - blani; blana - blanuri; banda – bande – benzi; cot-coturi, cot-coate, cot-coti.
c) înlocuirea în timp a unuia dintre omonime (pacurar, ,,cioban”, a fost înlocuit în zonele
petroliere, unde exista omonimul pacurar ,,vînzator de pacura“, de sinonimul cioban). Substantivul
vara (,,verisoara“) a intrat în fondul pasiv, fiind înlocuit de cuvîntul verisoara; cel dintîi, vara, se
pastreaza în sintagme precum: vara-mea, vara-ta etc., unde omonimia se rezolva prin determinativ.
Omonimia constituie un element reglator în lexic, care nu poate fi ignorat atunci cînd
studiem evolutia sistemului lexical si gramatical al limbii. Specialistii apreciaza ca limba româna nu
are predispozitie pentru omonimie (dictionarele de omonime înregistreaza circa 1400 de cuvinte).
Are functie stilistica incontestabila, deoarece omonimele servesc ca mijloc de creare a ambiguitatii.
B. SINONIME
Sinonimele (gr. sunônumos ,,cu acelasi nume”) sînt cuvinte cu forme diferite, dar cu
sensuri apropiate sau identice. Sinonimia este o opozitie totala în planul expresiei (si, uneori, o
diferentiere partiala de sens) : a vietui - a trai, dojana-mustrare, victorie - biruinta etc. Sinonimia
este strîns legata de modul si de mijloacele de exprimare a sensului. De aceea definitia obisnuita pe
care o întîlnim în manuale si care afirma ca: ,,sinonimele sînt cuvinte diferite ca forma, dar identice
prin continut” este nesatisfacatoare, pentru ca neglijeaza esentialul în sinonimie, faptul ca
sinonimele exprima diverse nuante ale aceluiasi sens. Sînt, asadar, sinonime cuvintele si expresiile
care se pot substitui în acelasi mesaj, fara a-i modifica esential sensul. Pentru a putea vorbi de
sinonimie, este suficienta si posibilitatea unica de substituire, însa, cel mai adesea, exista mult mai
multe posibilitati de acest fel; a fugi / a da o fuga / a o sterge / a o lua la sanatoasa / a-i sfîrîi
calcîiele sînt sinonime, pentru ca se poate spune, oricum, cu nuante de sens putin importante, atît el
a fugit acasa, cît si a dat o fuga.
Existenta sinonimelor este un fenomen pozitiv, deoarece îi da posibilitatea vorbitorului de
 18

a se exprima variat si cu mai mare precizie. Sinonimia este un indiciu al bogatiei limbii, dar
prezenta ei nu constituie o necesitate în toate sferele limbii. Sinonimia creeaza o serie de
inconveniente în sistemele terminologice, unde nu ar trebui sa existe sinonime, caci sinonimia în
terminologia stiintifica duce la crearea unor dublete inutile. În realitate însa, în toate domeniile
stiintei, avem multe serii de termeni paraleli (bisextil-bisect, planiglob-planisfera, consoana
palatalizata - consoana muiata, natriu - sodiu, azot-nitrogen etc.). Dupa cum remarca I. Coteanu,
,,în limbajul stiintific, sinonimia perfecta, totala sau absoluta nu constituie decît o întîmplare cu
caracter exceptional, explicabila fie prin provenienta termenilor sinonimi din limbi diferite, din scoli
stiintifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi etc.”(I. Coteanu, A. Bidu-Vranceanu,
Limba româna contemporana. Vocabularul, p. 78).
Seria sinonimica poate fi mai bogata, sau mai restrînsa, în functie de natura lexicala a
cuvintelor. Unele cuvinte abstracte au o serie sinonimica limitata, sau nu au sinonime. În limba
româna, cuvinte foarte frecvent utilizate în vorbire nu au sinonime: apa, lingura, televizor, creion
etc. Se observa ca obiectele concrete au mai putine sinonime decît notiunile abstracte. Toate
cuvintele polisemantice au un continut pe care îl putem compara cu o retea de sinonime. Multe
sensuri pot fi echivalente cu un cuvînt deosebit.
Sinonimia este, uneori, generata de o anumita atitudine afectiva a vorbitorului fata de unele
obiecte, fenomene, aspecte ale existentei. Unele notiuni negative au o serie sinonimica mai bogata
decît cuvintele care exprima notiuni pozitive.
Din punct de vedere semantic, exista doua categorii de sinonime:
1. sinonimele absolute ( totale, perfecte) sînt identice ca sens: cupru – arama, exil –
surghiun, apus – vest, ucigas – criminal, teslar – dulgher, fricativ-constrictiv-spirant, georgiangruzin,
neamt-german-teuton, azot-nitrogen, natriu-sodiu etc.
2. sinonimele relative (partiale) sînt apropiate ca sens. Sinonimele partiale constituie o
categorie vasta si se întîlnesc, mai ales, în cuvinte vechi si polisemantice, unele sensuri ale acestora
coincid cu sensurile altor cuvinte sau chiar cu termeni autonomi: bun- pretios-valoros, a trimite - a
expedia, priceput- destoinic, zapis - document, tarie - fermitate etc. Unii lingvisti vorbesc de
sinonime numai în cazul sinonimelor absolute. Sinonimele absolute, avînd acelasi înteles, pot fi
substituite în anumite contexte. Ele trebuie sa aiba si aceeasi valoare stilistica si aceeasi distributie:
cupru – arama; secol –veac; sotie – nevasta. Cuvintele formate prin derivare cu sufixul -tie si -tiune
s-au aflat în concurenta, unul eliminîndu-l pe celalalt. S-au pastrat acele cuvinte cu sufixul -tiune care,
cu timpul, s-au diferentiat semantic: statie- statiune; formatie - formatiune. Mai persista concurenta:
functie – functiune.
Sinonimele relative se deosebesc prin nuante semantice, prin valorile lor stilistice, prin aria
de întrebuintare sau prin posibilitatile de combinare. Trebuie sa admitem existenta acestui tip de
sinonime, pentru ca nu putem ignora înrudirea semantica ce exista între cuvinte ce apartin
sinonimelor relative. În functie de natura deosebirilor dintre doua sinonime, se pot distinge
urmatoarele categorii de sinonime relative:
1. sinonimele ideografice sînt cuvintele apropiate ca sens; ele se deosebesc prin trasaturi
semantice care au în vedere gradul de manifestare a unei calitati (bun- excelent, mare – imens -
colosal, fricos - las, inteligent - sagace), intensitatea unei actiuni (a alerga - a fugi, a striga - a
tipa, frig – ger, furtuna – uragan etc.) sau sfera de cuprindere a notiunii (ruta – drum, inteligenta
–perspicacitate, sarcina - obligatie etc.).
2. sinonimele stilistice exprima aceeasi notiune sau denumesc aceeasi clasa de obiecte, dar se
deosebesc prin trasaturi de ordin stilistic: docil (neutru) – obedient (livresc); cristal (neutru) – clestar
(poetic); comesean (neutru) - conviv (livr.) ; albie (neutru) – troaca (pop.); pamînt (neutru) – glie
(poetic) etc. Pentru ca limba nu tolereaza echivalente perfecte de sens, este firesc sa existe, în mod
obisnuit, diferente, mai mici sau mai mari, între notele circumstantiale si între nuantele semantice ale
termenilor care formeaza o serie sinonimica. În seria de sinonime stilistice, alcatuita din sotie,
nevasta, femeie muiere, consoarta, jumatate s.a., numai sotie este permis în stilul administrativ,
nevasta fiind popular, femeie avînd sens generic, muiere fiind popular (conotatie ironica si, în general,
 19

negativa la nivelul limbii), consoarta fiind familiar, iar jumatate are sens argotic. Sinonimia exista
numai daca se face abstractie de nuantele de sens, de specificul stilistic, locul, timpul si mediul
comunicarilor care o releva. A fugi are sens generic (este cap de serie sinonimica), a o sterge (a fugi /
a pleca repede si pe ascuns), a da o fuga este familiar, a o lua la sanatoasa se spune despre cineva
care evita prin fuga o situatie incomoda.
Sinonimia stilistica apare între termeni cu acelasi sens, dar utilizati în stiluri si în substiluri
diferite: cu sensul general prost apar gagauta, gogoman, zevzec s.a. (familiar); agramat si ignar
(livresc); stricat (figurat) etc. Pentru limbajul argotic s-a pus în evidenta notiunea de derivare
sinonimica, prin care se întelege transferul sensului figurat de la un termen la alti termeni relationati
semantic cu el si care se refera, obisnuit, la aceeasi notiune: pentru cap s-a spus mai întîi bostan,
apoi dovleac, tartacuta, oala, cutiuta, tabachera, bila etc.; pentru bani: albi, albisori, bistari, lovele,
material, verzisori etc.
O serie de cuvinte regionale au patruns, ocazional, si în limba literara, pentru a da culoare
artistica. Ele au sinonime si în limba literara.
3. sinonimele semantico-stilistice se deosebesc între ele prin diversele nuante de sens si
prin valorile lor stilistice: bataie – ciomageala – mardeala - paruiala etc; calatorie – deplasare –
promenada – croaziera – turneu - voiaj.
4. sinonime care se deosebesc prin distributia lor lexicala, identice ca sens, dar, datorita
combinatiilor diferite, aceste elemente se distanteaza: timp – vreme (timp de gîndire; vreme rea;
pierdere de vreme; vremuri de restriste).
Conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca doua sau mai multe cuvinte pentru a fi sinonime:
a. sa fie identice sub aspectul referentului (obiectului) pe care îl denumesc, cu alte cuvinte,
sa trimita la aceeasi realitate;
b. sinonimele sa poata fi substituite în context, fara ca sensul global al mesajului sa se modifice;
c. sa faca parte din aceeasi varianta a limbii, întelegînd prin aceasta atît variantele
teritoriale, cît si variantele stilistico-functionale.
În functie de îndeplinirea sau neîndeplinirea acestor conditii, sinonimia poate fi:
- Sinonimie în sens restrîns. Aceasta presupune, în mod obligatoriu, identitate de sens, de
comportament contextual si de varianta functionala a doua sau mai multe cuvinte. Cazurile în care
se poate vorbi de sinonimie în sens restrîns sînt rare. De regula, în aceasta situatie se afla unele
cuvinte monosemantice, apartinînd stilului tehnico-stiintific, unde se urmareste identificarea exacta
a referentului: azot-nitrogen, natriu-sodiu, email-smalt etc.
- Sinonimie în sens larg. Aceasta înseamna ca doua sau mai multe unitati se pot afla în relatie de
sinonimie, daca desemneaza în mod global acelasi obiect, în situatii în care distributia dialectala si cea
stilistico-functionala sau diferentele de utilizare contextuala sînt neglijate (constient sau nu)37.
Contextul este elementul decisiv pentru determinarea sinonimiei si numai prin înlocuirea
unui cuvînt din context cu sinonimul lui se evidentiaza posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu
altele, într-un numar limitat de contexte. Sinonimia face loc unei concurente în lexicul uzual. Ca si
omonimele, sinonimele sînt exploatate de scriitori (Sadoveanu): praf – colb – pulbere (contexte
diferite si cu sensuri diferite) : praf = medicament; praf = pamînt sfarîmat; pulbere =praf de pusca.
Cuvîntul „a vorbi” apare, obligatoriu, în anumite contexte; „a spune” are si el contexte specifice; „a
zice” are posibilitate limitata de distributie (nu zic ba, zice lumea); „a povesti” are sens de actiune
mai larga: „a înfatisa”, „a descrie”, „a prezenta”.
În afara de valentele stilistice ale sinonimelor, ele se folosesc pentru a evita repetarea
suparatoare a aceluiasi cuvînt. În sfera sinonimiei intra toate categoriile de cuvinte care sînt identice
în privinta obiectului desemnat si a notiunii exprimate, indiferent daca între ele exista sau nu
deosebiri si indiferent de natura deosebirilor.
1. Pleonasmul
Pleonasmul (fr. pléonasme, lat. pleonasmus, gr. pleonasmos, gr. pleon = mai mult)
reprezinta folosirea alaturata a mai multor cuvinte sau constructii cu acelasi înteles, din dorinta de
subliniere convingatoare a ideii sau a imaginii exprimate de acestea.
 20

În limba vorbita si în cea familiara constituie o greseala de exprimare care denota

ignoranta, neglijenta, graba în formularea enunturilor: mos batrîn, baba batrîna, geniu mare,
avansati înainte, mai superior, cel mai perfect, mai principal, foarte vast etc.
Datorita generalizarii în comunicare, unele pleonasme s-au gramaticalizat,
nemaiconstituind greseli de limba: ani de zile, iesi afara, coboara jos etc. Altele au functie stilistica,
distingîndu-se fata de celelalte prin spontaneitate si inedit: l-am vazut cu ochii mei, l-am auzit cu
urechile mele, nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie etc.
În plan sincronic, pleonasmul este privit în trei ipostaze:
1. pleonasme gresite (vicioase);
2. pleonasme gramaticalizate;
3. pleonasme stilistice (poetice).
1. Pleonasmul greseala apare datorita ignorantei sau neglijentei în exprimare si tine de
competenta lingvistica a vorbitorilor. Acest tip de pleonasm este numit si perisologie ( gr. peri =
peste masura; gr. logos =discurs, cuvînt): a schita sumar, scurta alocutiune, a prefera mai bine, a
extermina în masa, variatiuni diferite, exemplu pilduitor etc.
2. Pleonasmul gramaticalizat. Din punctul de vedere al lucrarilor normative, nu toate
pleonasmele reprezinta greseli la fel de grave. Treptat, unele dintre si-au diminuat valoarea pleonastica,
mergînd pîna la pierderea ei. Factorii care au contribuit la estomparea erorii pot fi grupati astfel:
a. Frecventa si extinderea unor structuri pîna la acceptarea lor drept norma:
- anticiparea sau reluarea complementelor direct sau indirect prin forme neaccentuate ale
pronumelor personale. Astfel dublat, acest complement este numit uneori discontinuu sau
pleonastic: Pe el l-am asteptat; Lui i-am dat cartea.
- repetarea complementului direct o pe lînga un verb la viitor: ,,Slujba cu care m-ai
însarcinat o voi îndeplini-o”.
- reluarea subiectului, îndeosebi, cînd este despartit de predicat printr-o alta parte de
propozitie, prin repetare sau prin cuvinte diferite: ,,Cîinele care tine mai mult la om, el latra mai
mult la oameni”. (Zanne)
b. Un anumit mod de organizare a expresiei. În aceasta categorie intra urmatoarele constructii:
- verb însotit de un substantiv: a aduce o contributie (un aport). În acest caz, fraza nici nu
poate fi organizata fara a enunta, cu mijloace diferite, ideea respectiva, fiindca termenii contributie,
aport numai în combinatii cu a aduce pot exprima un enunt complet. Ca atare, sintagma este
întîlnita, desi substantivele contributie si aport au sensuri comune cu verbul a aduce. Totusi, cei
care considera aici un pleonasm pot recurge, pentru a-l evita, la verbul a contribui (Am contribuit la
rezolvarea problemei) sau la o formula în care substantivul aport sa fie în relatie cu un alt verb
(Aportul la rezolvarea problemei a fost considerabil).
- substantiv determinat de adverbul cum: modul (felul) cum: M-a încîntat felul cum mi-a
vorbit, în care adverbul cum introduce o atributiva ce determina substantive din aceeasi sfera
semantica (mod, fel, chip de a fi sau de a actiona al cuiva). Constructia, altadata pleonastica, este în
prezent acceptata. Ele ar putea fi totusi înlocuite prin pronumele relativ care, precedat de prepozitia
în: M-a încîntat felul în care mi-a vorbit.
4. Pleonasmul poetic reprezinta categoria de pleonasme întîlnita în operele literare. Unele
pot capata, datorita talentului scriitorului, valori expresive deosebite: Cobori în jos, luceafar blînd,
în care adverbul în jos este necesar, fiindca în nemarginirea universului el precizeaza directia
miscarii si accentueaza imensitatea distantei. Expresia în acest context nu este pleonastica, ea este
chiar obligatorie, verbul simplu ar saraci si ar deturna sensul.
2. Tautologia
Tautologia (gr. tautos, ,,acelasi”, logos, ,,cuvînt”), asemenea pleonasmului, poate fi
încadrata în categoria greselilor de exprimare, dar si între figurile de stil ale ,,repetitiei”. Nu este
întîmplator faptul ca unele dintre definitiile date tautologiei, în dictionarele noastre, sînt aproape
identice cu ale pleonasmului38. Ambele fenomene, în forma lor primara, se datoreaza, în primul
rînd, neglijentei în exprimare sau dorintei unei pretiozitati facile, desi procedeele de care uzeaza sînt
 21

diferite: pleonasmul este format din constructii nominale sau verbale în care determinantul este
dublat de cuvinte, expresii, propozitii cu acelasi continut, în timp ce tautologia este o constructie
sintactica, în care determinatul este reluat prin acelasi cuvînt, expresie sau propozitie, cu functii
sintactice diferite. Tautologiile nu trebuie confundate cu repetitiile, deoarece între termenii repetitiei
nu se stabileste nici o relatie, exceptînd-o pe cea de succesiune.
Din punct de vedere gramatical, distingem doua tipuri de tautologii: la nivel de propozitie
si la nivel de fraza39.
La nivelul propozitiei distingem urmatoarele structuri tautologice:
a. cel mai frecvent tip de tautologie este acela de identitate între subiect si numele
predicativ : legea e lege, crima e crima, omul e om, casa e casa etc. (subiectul fiind articulat,
numele predicativ nearticulat); în unele structuri, unul din cei doi termeni, de regula, numele
predicativ, poate fi precedat de un element de întarire: Copilu-i tot copil.
b. identitate între un complement de relatie si un verb: De frumoasa, e frumoasa, dar nu
stie pînza coasa (Folclor).
c. structura nominala atributiva, care se constituie într-un mod expresiv de redare a
superlativului: frumoasa frumoaselor, voinicul voinicilor, zmeul zmeilor etc.
La nivelul frazei, datorita relatiilor sintactice care se pot stabili între propozitii, se disting
structuri variate:
a. coordonarea a doua propozitii (tautologice) principale: Slujba-i slujba si drujba-i drujba;
Munca e munca si distractia e distractie.
b. coordonarea a doua propozitii principale, dintre care numai una este tautologica: Munca
e munca si distractia nu ne intereseaza.
c. raport de subordonare: Cine-i om, e om (subiectiva); Stie el ce stie (completiva directa);
S-a certat cu cine s-a certat (completiva indirecta); Cînd citesc, citesc (circumstantiala de timp) etc.
C. ANTONIME
Antonimele (gr. anti, ,,contra”, gr. onoma, ,,nume”) sînt perechi de cuvinte apartinînd
aceleiasi parti de vorbire care au sensuri opuse. Baza semantica a opozitiei antonimice se gaseste în
lucruri care se aseamana si se opun prin calitatile sau însusirile lor reale. Pentru a recunoaste
cuvintelor statutul de antonime, ele trebuie sa exprime calitati reale, pe care vorbitorul trebuie sa le
aprecieze ca atare. Nu toate cuvintele au antonime, ci numai acelea care au o axa semantica
polarizata. Desi limba dispune de un numar apreciabil de antonime, repartizarea lor pe diverse zone
si sfere ale lexicului este inegala. O predispozitie deosebita spre contractarea raporturilor
antonimice se observa, în special, la cuvintele care exprima calitati si însusiri, diverse aprecieri,
relatii calitative si cantitative, precum si la alte categorii estetice, morale si filozofice.
Cuplurile de antonime se grupeaza cîte doua (cel putin) în serii de antonime, formate dintrun
termen constant si din termeni variabili, aceste serii antonimice bazîndu-se pe specificul
polisemantic al termenilor, relationat cu sinonimii si cu structuri lexicale formative. De exemplu, în
perechile de antonime: înalt-mic (despre persoane); înalt-jos (despre sunete); înalt-scazut (despre
valoare, nivel s.a.) la constituirea perechilor antonimice nu este implicata totalitatea sensurilor unui
cuvînt, ci conteaza numai o trasatura semantica a fiecarui cuvînt din cuplu, aceea opusa trasaturii
semantice contrare si corespondente: înalt (care se întinde mult în sus) – mic (jos, marunt, scund);
înalt (ascutit, subtire ) – jos (adînc, grav, gros); înalt (superior)-scazut (inferior).
În raporturi antonimice intra cuvintele care exprima calitati si însusiri, apartinînd aceluiasi
domeniu din realitate: clasa adjectivelor (cele mai multe), clasa substantivelor, clasa verbelor (a
aduna – a risipi) în care gasim si antonime prefixate (a îmbolnavi / a însanatosi), clasa adverbelor
(aproape / departe, încolo / încoace), clasa pronumelor (cineva / nimeni, totul / nimic, toti /
niciunul), cuvinte relationale (si / nici, pe / sub, în / din, deasupra /dedesubtul, spre / dinspre).
Dupa structura lor morfologica, dar si pe baza opozitiei semantice, antonimele se clasifica:
a) antonime cu radicali diferiti, numite de unii autori40 heterolexe: iarna- vara, întunericlumina,
urît / frumos, lenes / harnic, puternic / slab, adevar / minciuna, a stinge / a aprinde;
b) antonime cu acelasi radical (homolexe), la care opozitia dintre sensuri este marcata cu
 22

ajutorul unor prefixe antonimice sau privative, existente la unul din termenii cuplului( cinstit-necinstit,
egal-inegal, tipic-atipic) sau la ambii termeni (antebelic- postbelic, a confirma-a infirma, a desfiinta - a
înfiinta, a exclude - a include, discordanta- concordanta, postfata- prefata, a exhuma- a înhuma etc.
Dupa unii specialisti, antonimele autentice sînt numai acelea care au radicali diferiti. Cele
cu acelasi radical n-ar fi autentice, pentru ca sensul de opozitie ar fi exprimat de prefixul negativ (ne
-, în -, des -, i-). În realitate, antonimele ce apartin celor doua tipuri nu se deosebesc din punct de
vedere semantic, ci doar din punct de vedere formal. La antonimele prefixate, opozitia semantica
are un caracter marcat. La cele cu radical diferit, opozitia este nemarcata. Dovada ca, si unele si
altele, sînt antonime, este si faptul ca acelasi cuvînt poate avea ca antonime, fie un cuvînt cu alta
radacina, fie un derivat cu prefix negativ: adevarat /fals, neadevarat; placut / dezagreabil, neplacut;
liniste / zbucium, zgomot, neliniste.
În cadrul antonimelor cu acelasi radical se disting doua clase:
1) antonime la care opozitia semantica este marcata cu ajutorul unor prefixe antonimice:
ante-, post-; con-, in-; des-, în-; ex-, in-; dis-, con-; post-, pre-; pro-, anti-; sub-, supra-;
2) antonime la care opozitia între sensuri este marcata de un prefix negativ sau privativ,
prezent în structura morfologica a unuia dintre membrii cuplului antonimic: ne- (necunoscut /
cunoscut, nefericit / fericit); in- (inegal / egal, incert / cert); i- (ilegal / legal, imatur / matur,
irational / rational); dez- (des-) (dezlipi / lipi, dezlega / lega, desface / face).
Unele cuvinte care au prefixe negative au sensurile deviate de la cuvintele opuse, nefiind
antonime: tot – netot, om - neom, curat – necurat, bun - nebun. De asemenea, nu sînt antonime:
baiat – fata, barbat – femeie, cocos –gaina, frate –sora etc. Astfel de cuvinte se afla în corelatie
semantica, adica se leaga si se opun printr-o anumita trasatura.
Din punct de vedere semantic, antonimele sînt:
a) antonime spatiale: aici / acolo, sus / jos, a coborî / a urca, înainte / înapoi;
b) antonime temporale: acum / atunci, ieri / azi, a începe / a termina, zi / noapte, etern/
vremelnic;
c) antonime cantitative: a diminua / a spori, înalt / scund, a diminua / a spori, minim /
maxim, mult / putin;
d) antonime calitative: bun / rau, drept / nedrept, negativ / pozitiv, frumos / urît;
e) antonime care se refera la trasaturi de caracter si de comportament: bun / rau, vesel /
trist, comunicativ / ursuz, blînd / aspru, altruism / egoism, harnicie / lenevie.
Antonimia se realizeaza la nivelul sensului, nu la cel al cuvîntului, ceea ce face ca un
cuvînt polisemantic sa poata intra în mai multe paradigme antonimice (drept- nedrept; strîmb;
stîng). Antonimia se poate manifesta si între un cuvînt si o unitate frazeologica: a ascunde- a da pe
fata, a opri - a da drumul, a dormi - a fi treaz. Trebuie sa amintim si de antonimia frazeologica,
aceasta bazîndu-se pe cîte un cuplu de antonime, restul îmbinarii stabile fiind constant: slab de
înger - tare de înger (slab / tare), a încurca itele - a descurca itele (a încurca / a descurca), a da cu
împrumut - a lua cu împrumut (a da / a lua).
Repartizarea antonimelor în diverse sfere ale vocabularului este neuniforma. Cea mai
raspîndita este în rîndul cuvintelor care exprima calitati, însusiri. Cel mai putin se întîlneste la
cuvintele concrete si la numele proprii. Adjectivele si adverbele au predispozitie pentru antonimie,
în timp ce substantivele si verbele mai putin.
D. PARONIME
Paronimele (fr. paronyme, cf. gr. paro - ,,lînga”, ,,aproape de”; gr. - onoma, ,,nume”) sînt
cvasiomonime, adica reprezinta cuvintele asemanatoare sau aproape identice din punct de vedere
formal (se deosebesc numai prin accent, printr-un fonem sau printr-o inversare a doua foneme),
deosebite fiind în ceea ce priveste continutul lor semantic. Asemenea antonimelor, paronimele se
constituie în perechi, norma literara impunînd alegerea, în functie de contextul de comunicare, a
unuia dintre cei doi termeni.
În aceasta situatie sînt, spre exemplu: adagiu ,,maxima, sentinta, aforism” si adagio
(termen muzical, ,,lent, rar”), albastru si alabastru (o varietate de ghips), atlas (geografic) si atlaz
 23

(numele unei tesaturi), conjunctura si conjectura (,,presupunere, supozitie”), eminent si iminent

(,,inevitabil”), a enerva si a inerva ( în medicina: ,,a forma o retea într-un organ”), flagrant si
fragrant (,,parfumat, frumos mirositor“) sau a releva (,,a scoate în relief, a evidentia, a remarca”) si
a revela (,,a dezvalui, a (se) destainui”).
Fiind vorba de cuvinte cvasiomonime sau aproape omonime, este clar ca paronimele nu
pot sa difere între ele decît printr-un fonem (ca în cazul lui evalua-evolua, calitate-caritate etc.) sau
prin doua foneme, cînd ne aflam în fata unor cuvinte care au un corp fonetic mai lung. Dintre
paronimele care apartin celei de-a doua categorii amintim pe inveterat si pe învederat, care sînt de
multe ori confundate, desi atît sensul, cît si originea lor difera fundamental.
Primul dintre cele doua paronime este un neologism de origine latino-romantica, în a carui
radacina recunoastem adjectivul latinesc vetus-eris ,,vechi, batrîn, de altadata”. Inveterat trebuie folosit,
asadar, cu sensul de ,,învechit” sau ,,înradacinat”(de obicei în rele sau în vicii). Cu acest sens cuvîntul se
întîlneste, de pilda, la I. L. Caragiale, care spune undeva: ,,Am fost si voi fi totdeauna contra nepotismlui,
o
buba inveterata a societatii noastre”. Spre deosebire de inveterat, paronimul lui, învederat, care este un
cuvînt vechi, nu reprezinta altceva decît participiul trecut (devenit adjectiv) al verbului învedera, format
de
la substantivul vedere cu ajutorul prefixului în -. El poate fi folosit ca adjectiv, iar (mult mai rar) si ca
adverb, cum dovedeste urmatorul citat din opera lui Al. Odobescu: ,,Acea cuvîntare cadentata … a fost
învederat [adica în mod clar] cea dintîi productiune a geniului omenesc41.
Paronimele pot avea aceeasi origine, mai apropiata sau mai îndepartata (atunci ele sînt,
totodata, dublete sau triplete etimologice), ori pot avea origini complet diferite, atît din punctul de
vedere al etimologiei lor imediate, cît si al celei mai îndepartate. Din prima categorie (care este mai
greu de înteles) pot fi mentionate: lacuna si laguna, fisa si fisa, strada si estrada, scala, scara si
escala sau asculta si ausculta, care provin amîndoua din lat. auscultare. Cel dintîi este cuvînt vechi si
popular (deci mostenit din latina), iar al doilea este un neologism apartinînd terminologiei medicale,
pe care l-am primit din aceeasi limba, însa prin intermediul francezei, unde se foloseste (ca si la noi)
cu sensul de ,,a asculta cu urechea sau cu stetoscopul zgomotele inimii si ale plamînilor, în vederea
stabilirii unui diagnostic”.
În unele cazuri, paronimele sînt formate din exact aceleasi sunete (foneme), însa acestea difera
foarte putin prin modul lor de combinare. Din aceasta categorie fac parte a releva si a revela, apoi
antonimie si antinomie ,,contradictie”, cazual si cauzal, coverta (,,punte superioara a unei nave” si
corveta
(,,nava de razboi de mic tonaj, usor armata si cu mare mobilitate în actiune”) sau preceptor si perceptor.
O caracteristica importanta a paronimelor este ca, în mod obisnuit, ele apartin aceleiasi
categorii lexico-gramaticale, ceea ce înseamna ca sînt fie adjective (de exemplu, eminent si
iminent), fie substantive (campanie-companie), fie verbe (apropia-apropria) s.a. Dintre cele care
difera din punctul de vedere al categoriei lexico-gramaticale citam, mai întîi, pe adagiu (subst.) si
adagio (adverb), apoi urmatoarele perechi de paronime, caracterizate prin faptul ca au aceeasi
radacina, însa sufixe diferite: anuar (subst.) - anual (adj. si adverb), miner (subst.) - minier (adj.),
contor si contoar sau lineal (subst.) si linear (adj.), forma admisa de ÎOOP (p. 160) alaturi de liniar.
Cele mai multe dintre paronimele din limba româna actuala sînt împrumutate si au aspectul
unor derivate sufixate (familial-familiar, glacial-glaciar, numeral-numerar etc.) sau prefixate
(absorbi-adsorbi, emigra-imigra, eruptie-iruptie, prescrie-proscrie, preveni-proveni, prenumepronume,
investi-învesti etc.). Exista însa si paronime cu radacini specifice: fiesta ,,festival de
cîntece si dansuri“ (fiesta braziliana); siesta ,,odihna de la prînz”. Paronimia trebuie delimitata de
alte fenomene, cu care este confundata uneori: derivatele sinonimice (fetita - fetica), omonimele
imperfecte (arlechine - arlechini), etimologia populara (se refera la forme populare incorecte:
arcolada- acolada; filigram-filigran; somniera-somiera) etc.
Cuplurile lexicale cu aspect paronimic (dublete sau triplete), asa cum au fost numite de
Silviu Constantinescu42, prin ,,adiacenta lor formala cu paronimele”, pot genera confuzii la nivel
 24

semantic. În categoria cuplurilor lexicale cu aspect paronimic, pe care le-am putea numi false
paronime, distingem:
a. un substantiv si forma lui augmentativa: ciur (unealta de cernut materiale pulverulente
sau granulare; rama în forma de cerc pe care se întinde un material pentru brodat) /ciuroi (izvor care
curge pe un jgheab).
b. un substantiv si forma lui diminutivala: ata (fir subtire folosit la cusut, la fabricarea
tesaturilor) / atica (pînza de bumbac, rara si subtire); cobila-cobilita;
c. substantive cu doua (trei) forme de plural si cu înteles deosebit: arlechine (arlechin n. sg.:
panoul si draperia care limiteaza deschiderea scenei; fiecare din reflectoarele laterale din fata scenei) /
arlechini (arlechin m. sg.: personaj comic din vechile comedii populare italiene; dregator domnesc,
însarcinat cu paza temnitelor si cu aplicarea pedepselor; arlechin); armase/armasi (sg. armas) etc.
d. substantive cu forma articulate si nearticulate: act/acta; rupia/rupie etc.
1. Atractii paronimice
Atractiile paronimice reprezinta efectul cel mai important al paronimiei. Acestea se
produc, îndeosebi, cînd cei doi termeni paronimi sînt cunoscuti de vorbitori, în grade foarte diferite
(din cauza frecventei diferite sau a extensiunii sferei de utilizare).
Atractia paronimica reprezinta ,,atragerea” si înlocuirea în comunicare a termenului mai
putin cunoscut de catre termenul mai cunoscut din perechea paronimica. Este vorba de o confuzie
semantica, rezultata din insuficienta diferentiere formala dintre cei doi termeni: adagio-adagiu,
familial-familiar, a tasa-a taxa, duza-doza, conjunctura-conjenctura, spete-speze, emigrantimigrant,
a excita-a incita, petrolifer-petrolier etc.
Atractia paronimica trebuie deosebita de alte greseli de lexic, cum ar fi:
- etimologia populara care înseamna modificarea unui cuvînt sub influenta altui cuvînt cu
care se considera, în mod gresit, ca este înrudit etimologic: frectie provine din fr. friction, dar a fost
modificat sub influenta verbului a freca (arcolada-acolada, comperativa-cooperativa,
lacramatiereclamatie
etc.).
- contaminatia (modificarea unui cuvînt prin încrucisarea cu altul asemanator semantic:
cocor + stîrc = cocostîrc.
Numarul paronimelor din limba româna contemporana depinde de criteriile adoptate pentru
definirea paronimiei. În lucrarile aparute pîna în prezent, numarul acestora variaza între 3000-5000
de unitati43. Multe dintre ele apartin sferelor de uz limitat (arhaisme, regionalisme, termeni
tehnicostiintifici).
Cîteva sute dintre ele fac parte din lexicul de uz general, efectul lor în comunicare fiind
suficient de larg.
E. POLISEMIA
Polisemia (gr. polys ,,numeros”, semantikos ,,care are o semnificatie”) este o categorie
semasiologica care desemneaza capacitatea unor cuvinte de a exprima cel putin doua sensuri în
componenta semantica a uneia si aceleiasi unitati lingvistice: cuvînt, expresie, afix, forma
flexionara, parte de propozitie etc. Cuvintele cu mai multe sensuri se numesc cuvinte polisemantice
(polisemanteme). De exemplu, substantivul stea are urmatoarele sensuri: 1. corp ceresc (cu exceptia
lunii) care straluceste noaptea pe bolta cereasca); 2. (Fig.) artista celebra, vedeta; 3. obiect, desen
etc., care are forma asemanatoare cu aceea prin care este reprezentata o stea; 4. rotocol mic de
grasime; 5. component al denumirilor unor plante si animale (steaua-pamîntului, stea-de-mare);
- expresia a lua taurul de coarne (a îndrazni) este monosemantica, însa expresia a pune
mîna (a ajuta, a se apuca de treaba, a munci) este polisemantica;
- sufixul – i(e) este monosemantic, formînd numai abstracte nominale (bucurie < bucura +
- ie , prietenie < prieten + – ie), însa sufixul – ar este polisemantic, formînd atît nume de agent
(acar, ciubotar, lautar), cît si nume colective (frunzar, balegar);
- forma flexionara va fi sosit este atît pentru prezumtiv trecut (nimeni nu stie daca el va fi
sosit sau nu va fi venit pîna la aceasta ora), cît si de viitor anterior (el va fi sosit, cînd tu vei ajunge
 25

acasa), din care provine, reprezentînd o dezvoltare semantica a acesteia. Este evident însa ca
polisemia este reprezentata cel mai frecvent (aproximativ 80% dintre cuvinte sînt polisemantice) si
mai variat la cuvinte (polisemia lexicala). Ele se opun cuvintelor monosemantice care au un singur
sens (termeni stiintifici si profesionali: consoana, cardiograf, femur etc.).
Polisemia evidentiaza distribuirea într-un cuvînt (complex sonor) a mai multor sensuri
aflate în anumite relatii; polisemia priveste, asadar, un microsistem semantic minim, redus la
complexul de sensuri al unui singur cuvînt.
Polisemia este o consecinta a disproportiei dintre numarul relativ redus al cuvintelor, fata
de dezvoltarea cunoasterii umane. Un cuvînt polisemantic se caracterizeaza prin potenta de
proliferare semantica, adica virtual are posibilitatea ca în anumite contexte sa se defineasca si prin
alte marci semantice decît cele care îi definesc semnificatia constanta. Între categoriile de cuvinte,
sînt polisemantice, în gradul cel mai înalt, cele care fac parte din fondul principal lexical, media
numarului de sensuri fiind, în cazul lor, de aproape patru. Al. Graur considera ca cele 1419 cuvinte
din fondul principal lexical au împreuna aproximativ 5000 de sensuri, polisemia fiind una din
conditiile de selectie ale cuvintelor din acest fond. Numarul sensurilor la cuvintele polisemantice
variaza de la minimum doua, la cincizeci (verbele a tine, a face).
Cauzele polisemiei nu sînt numai de natura lingvistica, ci prezinta o suma de determinari
datorate întretaierii dintre actiunile unor factori de natura lingvistica, logica, ontologica si social-culturala.
1. Polisemia este rezultatul dezvoltarii inegale a limbii în raport cu evolutia societatii.
,,Existenta mai multor sensuri la unul si acelasi cuvînt – mentiona Iorgu Iordan – se explica prin
contradictia dintre gîndire si limba” (Iorgu Iordan, Limba româna contemporana, p. 39). Limba
ramîne adesea în urma gîndirii, deoarece nu tot ce se întîmpla în lumea înconjuratoare si, drept
urmare, în gîndire, capata o expresie lingvistica.
2.Polisemia este rezultatul disproportiei dintre numarul limitat de mijloace materiale
(sunete, foneme, morfeme, cuvinte, propozitii, fraze) si caracterul infinit al experientei umane.
Limba este nevoita sa repartizeze multimea infinita de notiuni în cadrul sferelor notiunilor de baza,
folosind ca legaturi functionale intermediare diferite idei concrete si semiconcrete.
3.Polisemia are cauze ontologice, bazate pe raportul dintre obiect si realitate. Obiectele si
fenomenele din realitate au o existenta continua, prelungindu-se unul în altul si aflîndu-se într-o
întrepatrundere reciproca. Unitatile limbii, adica foneme, morfeme, cuvinte, propozitii, fraze au o
independenta relativa, putînd fi izolate unele de celelalte. Cuvintele nu pot reflecta continuitatea
obiectelor si fenomenelor si, prin cuvinte, omul traseaza limite si linii de demarcatie, acolo unde nu
exista în realitate. Aceasta contradictie a procesului de cunoastere face ca doua lucruri diferite sa fie
numite prin acelasi cuvînt.
4.Polisemia este reflectarea tendintei spre expresivitate a limbajului. Transferul denumirii
de la un obiect la altul se realizeaza pe baza unor tropi si se explica prin dorinta vorbitorilor de a
nuanta notiunea. Prin analiza cauzelor polisemiei se pot explica prezenta si legitimitatea
schimbarilor de sens.
Cauzele schimbarilor de sens au fost studiate înca din secolul al XIX-lea. Reprezentantii
semanticii clasice s-au preocupat de identificarea si analiza cauzelor care produc schimbarile de
sens ale unor cuvinte. Concluziile au fost urmatoarele:
- cuvintele îsi schimba sensul datorita schimbarii realitatii pe care o denumesc: penita
(diminutivul de la cuvîntul pana nu denumeste o pana mai mica, ci un instrument de scris); în felul
acesta, apar uneori, doua sensuri distincte: un sens actual si unul învechit;
- sensul unor cuvinte se schimba odata cu evolutia gîndirii, odata cu modificarea
continutului notiunilor exprimate (cuvîntul stea are doua sensuri : a) orice corp ceresc, cu exceptia
lunii, care straluceste noaptea pe cer; b) corp ceresc cu lumina proprie, format dintr-o masa de
gaze aflata la o temperatura foarte ridicata;
- cuvîntul îsi poate modifica sensul prin trecerea de la un grup social la altul sau dintr-o sfera
de întrebuintare în alta (cuvîntul revolutie provine din terminologia astronomiei unde înseamna: miscare
periodica continua a unui corp ceresc avînd ca traiectorie o curba; cuvîntul a fost preluat în limbajul
 26

social-politic pentru a indica o schimbare majora a societatii, iar prin determinologizare s-a ajuns la
sensul curent care mai pastreaza înca o nuanta figurata ,,schimbare radicala într-un anumit domeniu”).
- cuvintele îsi pot modifica sensul sub influenta unor cuvinte straine; fenomenul acesta se
numeste calc semantic (de exemplu, aproape în toate limbile europene cuvintele stîng (stînga), drept
(dreapta) au capatat sensul figurat de ,,revolutionar”/,,reactionar”, sub influenta limbii franceze).
1. Denotatia si conotatia
Denotatia si conotatia.Valoarea unui semn, inclusiv valoarea semnului lingvistic, se
stabileste în functie de trei factori:
- factorul semantic (are în vedere raportul dintre semn si denotat);
- factorul sintactic (raportul dintre semne în cadrul codului);
- factorul pragmatic (are în vedere raportul semn-subiect vorbitor).
În functie de acesti factori, sensul lexical are trei valori: valoare denotativa, valoare
structurala, valoare pragmatica.
Semantica clasica se ocupa cu studierea sensurilor denotative, de acele sensuri care rezulta
din raportul dintre complexul sonor si obiectul, fenomenul sau conceptul desemnate prin cuvînt.
Semantica structurala are în vedere sensul cuvîntului ca un rezultat al întîlnirilor dintre
semanteme pe axa paradigmatica si sintagmatica a limbii. Prin raportarea lui la alte lexeme cuvîntul
îsi precizeaza sensul sau denotativ, capatînd o anumita valoare structurala. Valorii denotative si
celei structurale a semnului lingvistic li se ataseaza o informatia în plus, legata de modul de
receptare si de interpretare a cuvintelor. Aceasta informatie are calitatea de valoare pragmatica a
semnului si este cunoscuta în lingvistica sub denumirea de valoare conotativa sau conotatie (L.
Hjelmslev, Bloomfield). Deosebirea dintre valoarea denotativa si cea conotativa este identificata cu
opozitia dintre intelectual si afectiv (vezi I. Coteanu, Conotatia, în PLG , vol.VI, 1974, p. 65).
De cele mai multe ori opozitia dintre sensul denotativ al cuvîntului si cel conotativ se
reflecta în opozitia dintre sensurile proprii si cele figurate. Informatia conotativa nu se reduce numai
la domeniul afectivitatii si al exprimarii figurative, ci ea include si unele valori intelectual –
axiologice, care reflecta constiinta filozofica, etica si estetica. Conotatiile nu sînt doar sensuri
distincte ale cuvintelor, ci componente ale sensului lexical si cuprind o gama larga de valori, care
oscileaza între categoriile estetice (frumos – urît) sau între categoriile etice ( bine – rau). Aceste
valori se clasifica dupa gradul lor de generalizare, dupa apropierea de sensul denotativ, dupa natura
informatiei etc. Daca analizam materialul lexical din dictionare, observam ca sistemul conotativ este
complex si eterogen.
Exista mai multe tipuri de conotatie:
1. Conotatiile stilistice reunesc mai multe trasaturi stilistice, organizate în functie de cîteva
coordonate:
a) apartenenta cuvintelor la cele trei stiluri principale ale limbii (neutru, livresc, colocvial):
în stilul neutru conotatia este zero; stilul livresc poseda, de obicei, conotatii pozitive, cuvintele
fiind ,,aureolate” de un nimb poetic, datorita folosirii lor în diversele variante ale limbajului poetic
(genune, glie, faptura, chip, demon, flamura); stilul colocvial poarta, de regula, conotatii negative
(chiul, mismas, moaca, chix, hodorog, spil etc.)
b) raspîndirea teritoriala, apartenenta cuvintelor la anumite zone geografice sau folosirea lor pe
întregul teritoriu al tarii, separa lexicul comun de lexicul regional, dialectal. Cuvintele din lexicul
regional au conotatii locale si sînt exploatate de scriitori în operele lor (vezi opera lui Ion Creanga);
a) factorul temporal separa lexicul în doua compartimente: lexicul neologic si lexicul
arhaic. Cuvintele noi aduc, prin conotatiile lor, un caracter inedit, iar cele vechi au conotatii
istorice (haraci, bir, basbuzuc, bejenie, ciocoi etc.) ;
b) raportarea la normele limbii literare acorda cuvintelor conotatiile de corect sau incorect;
c) frecventa cu care este folosit cuvîntul în vorbire separa lexicul în doua compartimente:
lexicul uzual si lexicul rar (ocazional). Cuvintele folosite foarte frecvent au conotatie speciala, ele
sînt la moda, formeaza cliseele verbale. Conotatii pozitive au cuvintele rare.
d)nuantele afectiv-apreciative formeaza o gama bogata de valori conotative care redau
 27

diverse atitudini ale vorbitorului fata de obiectul denumit: mîncau, tîrîtura crapelnita etc.
2) Conotatiile etno-geografice apartin cuvintelor care dau informatii ce se refera la o
anumita zona sau arie cultural-geografica. Si din acest punct de vedere, lexicul are conotatii
caracteristice pentru doua categorii de cuvinte:
a) lexicul care denumeste realitati specifice culturii noastre, neaosisme, fara echivalente în
alte limbi; deoarece sînt asociate în constiinta poporului cu sentimentul national, au conotatii
pozitive si o mare putere de evocare: dor, doina, hora, a odrasli, ospetie, slobod etc.
b) lexicul care înregistreaza realitatile specifice altor zone geografice, exotisme: baobab
(arbore de dimensiuni uriase), tarantela (dans popular italian executat în ritm vioi).
3) Conotatiile estetice sînt valori atasate cuvîntului care plaseaza obiectul denumit printre
categoriile estetice cunoscute (frumos – urît, sublim – grotesc, tragic – comic). Cu toate ca valorile
estetice sînt atribuite obiectelor si fenomenelor, uneori ele sînt relevate prin prisma mentalitatii si
culturii specifice unui popor (pot avea si un caracter national). Conotatiile estetice sînt mai
pregnante la o serie de nume proprii, specifice folclorului nostru (Fat-Frumos, Ileana-Cosînzeana),
dar si la nume împrumutate din mitologia greaca sau latina (Venus, Adonis, Apollo), care sînt
folosite ca simboluri ale frumusetii. Aprecierea estetica face parte si din structura informationala a
cuvintelor care se folosesc în diverse expresii populare : frumoasa ca o floare etc.
4) Conotatiile etichetei verbale pot fi numite acele nuante care diferentiaza formulele de
salut, de adresare, de rugaminte si prin care se exprima diferite grade de respect, de admiratie, de
afectiune, de impolitete sau de necuviinta: seara buna, oameni buni, fiti amabila, mînca- te-ar
ciuma, draga etc. Valorile conotative si cele denotative se îmbina în structura semantica a
cuvintelor alcatuind sistemul polisemiei.
2. Tropii. Modalitati de schimbare a sensurilor
Tropii. Modalitati de schimbare a sensurilor. Procedeele stilistice de dezvoltare semantica
în limba comuna sînt aceleasi cu ale limbii poetice, încît s-a afirmat, demult, ca ,,la piata” pot fi
identificate mai multe metafore decît în toata literatura culta. Este vorba însa de metafore si, în
general, de ,,imagini pierdute” (vezi, în acest dictionarul cu acest titlu, alcatuit de G. I. Tohaneanu,
si publicat în 1995, o investigatie extrem de bogata, a catahrezei, adica a stergerii treptate, din
constiinta colectiva a provenientei si a valorii metaforice initiale a sensurilor colective).
Sensul conotativ îsi are originea în denotatie. Tot un sens conotativ se creeaza si atunci
cînd un cuvînt are posibilitatea de a exprima numele unui alt obiect, prin analogie. Procedeul prin
care se realizeaza transferul unei denumiri vechi asupra unui obiect sau unei notiuni noi este foarte
vechi. Procedee de acest gen se numesc tropi.
Exista trei tropi principali: metonimia, sinecdoca si metafora.
1. Metonimia (gr. metonymia ,,re-numire: înlocuire a unui nume cu altul”). Un cuvînt se
schimba cu altul cu conditia ca cele doua cuvinte sa denumeasca obiecte (lucruri) între care exista
sau se poate imagina o corespondenta calitativa (metonimia reflecta legaturile interne, mai
abstracte, dintre obiecte si fenomene);
Clasificarea metonimiilor:
a. metonimia « persoana pentru lucru »:
- numele autorului pentru opera lui: Am cumparat un Eminescu (Balzac, Grigorescu, Picasso);
- numele inventatorului (descoperitorului, fabricantului) pentru obiectul sau produsul
descoperit (inventat, fabricat): diesel (Rudolf Diesel), ford (Ford), marghiloman (Marghiloman);
- numele zeilor pentru sfera lor de actiune sau atributele lor mitologice: afrodiziac
(Afrodita), erotic (Eros), mercurial (Mercur);
b. metonimia «recipient pentru continut»:
- continutul se reda prin numele vasului sau al altui obiect care poate contine ceva: Am
baut o halba de bere; Am mîncat o lada de mere.
c. metonimia «locul pentru produs»: legatura dintre produs si locul unde se produce; o
regasim, în general, la denumirea unor specii de vinuri si tesaturi (casmir, olanda, damasc, cotnari,
odobesti, sampanie etc.);
 28

d. metonimia «simbol pentru ceea ce simbolizeaza»: coroana, tron (monarhie, putere),

steag alb (pace), lanturi (robie), Harpagon (avaritie), Tartuffe (ipocrizie).
Sinecdoca (gr. sunekdokhê = ceea ce se întelege la un loc). Sinecdoca este o varietate a
metonimiei care consta în folosirea denumirii partii pentru întreg sau a întregului pentru parte.
Schimbarea de nume între doua obiecte are loc numai daca unul dintre ele se cuprinde, într-un fel
oarecare, în celalalt. Exista mai multe tipuri de sinecdoca:
- pars pro toto (parte pentru întreg): Este om cu carte; pîine (existenta materiala), în
expresia ,,a-si cîstiga pîinea”;
- totum pro parte (întreg pentru parte): Este îmbracat în matase; Poarta o haina de nutrie.
- singularul este folosit cu sens de plural: A intrat turcul în tara;
- abstract pentru concret si concret pentru abstract: Are cunostinte si relatii. Are pile.
3. Metafora (gr. metaphora = transfer) are loc prin transferul denumirii unui obiect pe
baza asemanarii dintre obiectele respective (este o comparatie careia îi lipseste al doilea termen).
Quintilian considera metafora ca fiind o ,,comparatie prescurtata”. Spre deosebire de metonimie si
sinecdoca, unde raportul trebuie sa fie de corespondenta calitativa si, respectiv de cuprindere, pentru
metafora este necesara doar analogia. Tipuri de metafore:
- animat pentru inanimat (capul strazii, gîtul sticlei, bratul rîului, urechile acului, piciorul
patului, ochi magic, gura de rai);
- inanimat pentru animat: fluierul piciorului, marul lui Adam, capatîna, bostan etc.
- animat pentru animat (nume de animale, însusiri caracteristice animalelor, dar atribuite
oamenilor): buhai de balta, vaca-domnului, magar, cîine, scroafa, vitel;
- inanimat pentru inanimat: lacramioare, clopotei.
Derivarea semantica îmbogateste limba cu sensuri noi, în vreme ce derivarea lexicala
îmbogateste limbi cu cuvinte noi. Toate sensurile derivate trebuie sa aiba ca punct de plecare sensul
de baza al cuvîntului.
11. Mijloace interne de îmbogatire a lexicului
Procedeele interne de îmbogatire a lexicului limbii române vizeaza formarea de cuvinte noi
prin utilizarea propriilor resurse, preexistente în interiorul limbii, pe baza etimologiei interne.
Formarea cuvintelor în limba româna s-a constituit ca un domeniu lexical autonom, al carui obiect îl
reprezinta studierea mecanismului prin care limba româna creeaza, pornind de la cuvintele primare de
care dispune si folosind diverse procedee si formanti, cuvinte noi. Acestea sînt deci cuvintele formate
pe terenul limbii române, prin mijloace interne de îmbogatire a lexicului : derivarea, compunerea,
schimbarea valorii gramaticale (clasei morfologice). Ponderea lor este mai mare decît ne-am putea
astepta, lucru firesc, însa, daca avem în vedere ca fiecare cuvînt mostenit sau împrumutat în perioada
veche (anterior secolului al XIX-lea) are în medie 2-4 descendenti creati pe teren românesc.
Într-adevar, circa un sfert din lexicul general al limbii române literare este constituit din
cuvinte formate în româneste. Este adevarat, însa, ca frecventa lor este mai redusa decît a
elementelor mostenite (de exemplu, daca ponderea acestora creste în circulatie de peste doua ori,
procentul formatiilor românesti scade în circulatie de aproape trei ori, coborând la 8%). Împreuna
cu elementele mostenite din latina si cu împrumuturile latino-romanice, reprezinta 75% din lexicul
românesc literar, ponderea în circulatie fiind mai mare. Varianta culta actuala a lexicului limbii
române are, asadar, un puternic specific romanic, mai pronuntat decît cel al lexicului global (unde
elementele alogene neromanice depasesc o cincime).
Formarea cuvintelor, în principal prin derivare si compunere, are un caracter sistematic,
comparabil cu cel al gramaticii. Avînd în vedere ca derivarea cu sufixe, care este procedeul cel mai
productiv, se aseamana foarte mult cu flexiunea gramaticala (adaugarea de morfeme în partea finala
a cuvintelor), unii specialisti considera acest capitol ca parte a morfologiei. Cum rezultatele actiunii
procedeelor formative se concretizeaza în noi unitati lexicale (nu forme flexionare ale aceluiasi
cuvînt, ca în cazul morfemelor), credem ca formarea cuvintelor este, în primul rînd, o problema de
lexicologie. Fara a mai relua discutarea familiei lexicale, ca modalitate de structurare în jurul
cuvîntului-baza a cuvintelor formate prin diferite procedee de la acesta, trecem la descrierea
 29

mecanismului de creare a cuvintelor noi în limba româna.

Procedeele de formare circumscrise acestui mecanism sînt: derivarea, compunerea,
conversiunea (unii specialisti o considera o subcategorie a derivarii). Se adauga, ca un procedeu
mixt (intern, prin o parte sau prin toti componentii, si extern, prin modelul structural), calcul
lingvistic, pe care-l vom trata separat.
A. DERIVAREA
Derivarea este principalul procedeu de formare a cuvintelor în limba româna. Consta în
adaugarea la radacina (partea fixa, stabila, autonoma din cuvintele unei familii lexicale) a unor
particule neautonome, numite afixe, care, schimbînd sensul cuvîntului-baza, determina constituirea
unor unitati lexicale diferite de baza. De exemplu, din cuvîntul lucru se extrage radacina lucr- , de
la care pot fi derivate alte cuvinte prin adaugarea afixelor pre-, -ne, -a, -(a)re, -(a)t, -(a)tura
(prelucra, nelucrat, lucrare, lucrat, prelucrat, lucratura, neprelucrat). Particulele asezate înaintea
radacinii se numesc prefixe (în cazul nostru, pre-, ne-), iar cele asezate dupa radacina se numesc
sufixe. Exista si o categorie pe care nu toti lexicologii o recunosc pentru limba româna, interfixele
(considerînd-o o varietate a sufixelor sau o dezvoltare a temelor).
Partea fixa din formele flexionare ale unui cuvînt (deci radacina împreuna cu afixele sale)
constituie tema cuvîntului respectiv (unii specialisti o numesc radical, deosebind, asadar, acest
termen de radacina). De exemplu, tema cuvîntului prelucra este prelucr - (ea se regaseste în toate
formele flexionare: prelucrez, prelucram, prelucrînd etc.).
Mentionam ca în cadrul radacinii pot aparea, pe parcursul formarii cuvintelor, schimbari
datorate alternantelor fonetice (exemple: scoala-scolita). Acestea nu au însa sursa, nici efecte
lexicale. Cuvîntul baza nu coincide întotdeauna cu cuvîntul primar. Baza termenului prelucrare este
un derivat, prelucra (nu mai discutam ca unele cuvinte primare în româneste pot fi derivate sau
compuse în limbile de origine: deplasabil în franceza, patvagon, în germana.
Deosebirea dintre derivarea cu prefixe (prefixatia) si derivarea cu sufixe (sufixatia) nu se
reduce la pozitia în raport cu radicalul. Prefixele, de exemplu, nu determina eliminarea desinentelor,
adaugîndu-se, de fapt, cuvîntului, nu radicalului. De asemenea, nu schimba partea de vorbire a
bazei. Aceste deosebiri si altele fac pe unii specialisti sa apropie prefixatia mai mult de compunere
decît de derivare sau s-o considere o categorie de sine statatoare.
În functie de formantii folositi, derivarea este:
- progresiva (cu sufixe si prefixe) (obtinuta prin adaugarea unui sufix sau prefix)
- regresiva (obtinuta prin îndepartarea sufixelor din cuvîntul-baza);
- cu prefixe;
- parasintetica (prin care se formeaza un cuvînt nou, atasînd simultan sau succesiv un
sufix sau un prefix în acelasi cuvînt-baza : îmbarbata < în + barbat + a).
1. Derivarea cu sufixe
Derivarea progresiva consta în adaugarea, pe lînga radacina, a unui sufix sau prefix.
Dificultatea de recunoastere a radicalului si a afixului se datoreaza mai multor cauze :
- baza nu mai este în uz (cofet + -ar); faptura (fapt – fapt + – ura);
- baza nu se poate identifica în limba româna: mamular ( negustor de maruntisuri, mamul + -ar);
- baza exista, dar derivatul prezinta o caracteristica formala, care exclude posibilitatea
formarii lui în româneste: virtuos (virtu + -os, nu vine de la virtute);
- baza este un compus: a întruni (într-un); a întruchipa (într-un chip), marinimie (mare +
inima + suf.- ie).
Sufixul lexical se deosebeste de cel gramatical tocmai prin aceasta proprietate, de a forma
noi cuvinte. Clasificarea sufixelor lexicale se realizeaza tinîndu-se seama de doua criterii:
a. criteriul morfologic (dupa rezultatul morfologic al atasarii sufixului la radacina);
b. criteriul semantic (dupa întelesul derivatului).
Avînd în vedere criteriul morfologic, distingem patru categorii de sufixe:
1. sufixe substantivale:
- ar < lat. -arius, sl. – ar : bucatar, fierar, cizmar, zidar <blg. zidar, pacurar< lat. pecorarius etc.
 30

- easa < lat. - issa : mireasa, jupîneasa, laptareasa, capitaneasa etc.

- ime lat.< - imen : prospetime, agerime, felurime, muncitorime etc.
2. sufixe adjectivale:
- esc < - iscus ( probabil trac) : ceresc, barbatesc, omenesc, ciobanesc etc.
- iu < lat.-ivus: visiniu, cenusiu, mijlociu, argintiu, masliniu etc.
- os < lat.osus : osos, aratos, copilaros, pacatos, rusinos etc.
Alte sufixe adjectivale: -atic : molatic, flusturatic; - el: frumusel, maruntel, singurel; - bil: vizibil,
rezolvabil, masurabil; -ian: eminescian, wagnerian; - ual: conceptual, textual; - nic: casnic, fatarnic.
3. sufixe verbale:
- a : a brazda, a activa, a lungi, a perfecta, a scurta etc.; aici este si un sufix gramatical,
marca a infinitivului;
- i : a înflori, a birjari; aici este si un sufix gramatical, marca a infinitivului;
- iza : a moldoveniza, a amalgamiza / a amalgama, a cloriniza / a clorina, a pactiza, a ameriza;
- ona : a portiona
4. sufixe adverbiale:
- este : româneste, prieteneste, omeneste;
- is : crucis, furis, mortis;
- îs : tîrîs, chiorîs
- mente : realmente, actualmente, eminamente.
Criteriul cel mai important de clasificare a sufixelor este cel semantic, dar posibilitatea de
identificare a acestora este mai dificila datorita multiplelor sensuri ale unuia si aceluiasi sufix
(polisemia) si posibilitatii de a exprima acelasi sens prin sufixe diferite (sinonimia) Capacitatea
sufixelor lexicale de a forma cuvinte noi, care le deosebeste de desinente si sufixele gramaticale, se
datoreaza sensului sufixului, care este mai abstract decît sensul radicalului (fiind un sens relational,
asemanator cu cel al prepozitiilor din care provin în cea mai mare parte), dar mai concret decît
sensul gramatical. Sufixele se afla pe diferite grade, din punctul de vedere al caracterului abstract al
sufixului (de exemplu, calitatea aratata de sufixul din seninatate sau aproximarea de culoare a
sufixului din vinetiu sînt mai abstracte decît instrumentul exprimat de sufixul din ascutitoare).
Unele sufixe lexicale se suprapun, într-o anumita masura, peste sufixele gramaticale: de exemplu,
sufixele motionale cu ajutorul carora se formeaza numele femelei de la numele masculului si invers:
cintezoi<cinteza; lupoaica<lup), sau cele infinitivale, care pot substantiviza : mîncare, plimbare.
Sufixele pot contracta, între ele, cam aceleasi raporturi semantice ca si cuvintele: -
polisemie (-tor poate forma: adjective care arata însusirea dedusa din verbul de baza: trecator „care
trece”; substantive care denumesc agentul: cultivator, substantive abstracte: numaratoare etc.);
- sinonimie (-tor, din cîrmuitor, ca sufix de agent, este sinonim cu -ar din fierar, -er din
sofer, -as din postas, -giu din geamgiu, -us din caraus, -ist din fochist etc.);
- omonimie (-an din baietan este augmentativ, iar –an din luncan, hategan arata
apartenenta locala; fluieras, ,,persoana care cînta din fluier”, fluieras, ,,fluier mic”);
- antonimie (baietas-baietoi; baietel- baietandru);
- paronimie (familiar-familial).
Sufixele pot avea si ele sensuri conotative (depreciative sau apreciative), nascute din
impactul între continutul cuvîntului-baza si aportul semantic al sufixului (baietoi este depreciativ, în
timp ce baietas exprima simpatia). Valoarea lor semantica originara poate fi neutralizata (mai ales
în numele de oameni, plante, animale). Prezentam, în continuare, clasele semantice de sufixe:
Sufixele augmentative trimit la obiecte considerate de vorbitor mai mari decît în realitate:
- an,-ana < sl.- an: pustan, baietan, bogatan, grasan ; mentionam sensul conotativ
peiorativ al multor augmentative: bogatan, chiaburan;
- andru: copilandru, baietandru;
- oi, -oaie < lat.-oneus, onea: iepuroi, cutitoi, baboi, maturoi, casoaie, baboaie. Sufixul –
oi nu mai este augmentativ cînd apare în nume proprii: Alboi, Baboi, Cepoi. Sufixele augmentative
sînt contrare semantic celor diminutive (aportul lor semantic este nuanta de „mare”, „amplificare”).
 31

Bazele de formare ale acestor sufixe sînt substantive, adjective, verbe, iar cuvintele rezultate sînt
îndeosebi substantive si adjective. Conotatia cea mai frecventa este cea depreciativa.
· -oi (-oaie, -oaica): baietoi, butoi, galbenoi, arzoi (<a arde), casoaie; nuanta peiorativa
frecventa: baboi, omoi, slugoi); neutralizare în unele nume proprii de familie (Oproiu, Vladoiu) si în
unele substantive care denumesc instrumente (cutitoaie).
· -an, -anca: baietan, lungan, pustanca, chitcan, cloncan; neutralizat în: Pârvan, Dragan;
· -andru: copilandru, flacaiandru/flacauandru;
· -au: lingau, mîncau, latrau.
Sufixele motionale formeaza substantive de la baze substantivale, aratînd sexul opus
exprimat prin radical. Unii autori le considera o subclasa a sufixelor augmentative sau diminutive
(cu care coincid, într-adevar formal, în mare parte).
· -an: gîscan, curcan;
· -oi:broscoi, ratoi, pisoi;
· -ca: italianca, orasanca; neutralizat în: Belcineanca, Corbeanca;
· -easa (-easca): bucatareasa, capitaneasa, mireasa; neutralizat în: Diaconeasa, Baneasa,
Cojeasca;
· -ita: pastorita, porumbita, calugarita;
· -oaie (-oaica): doftoroaie, gazdoaie, cerboaica, bulgaroaica; conotatii peiorative
(doftoroaie, gazdoaie).
Sufixele diminutivale sînt cele mai numeroase (numarul acestora este de peste 20)44 si
suficient de active în limba româna contemporana, formînd diminutive, cuvinte care exprima, în
comparatie cu termenul originar, ideea generala de ,,(mai) mic”. Ele trimit la obiecte considerate
de vorbitori mai mici decît în realitate : -as, -el, -ic, -ica –ior, -ioara, -ita, -uc –us, -ta, -ut, -ita :
poetas, volumas, articolas, baietel, carticica, fratuc, banut, cheita; în anumite contexte aceste
sufixe pot avea uneori o nuanta depreciativa în nume proprii: Sandel, Georgica, Codrut. Bazele la
care se adauga pot fi substantivale, adjectivale, pronominale, adverbiale, interjectionale, iar
rezultatul – substantive, adjective, pronume, adverbe, interjectii. Pot fi adaugate si unei baze
derivate. Aportul lor semantic este nuanta de „mic”, „micsorare” (cantitativa sau calitativa) ; de
asemenea, diminutivele sînt si cuvinte mîngîietoare, sensul cuvintelor de baza permitînd, în acest
caz, exprimarea afectiunii, a simpatiei, a compasiunii Prezentam, în continuare, pe cele mai
frecvente sufixe diminutivale din limba româna actuala, alegînd exemplele din cît mai diverse
subtipuri (enumerate mai sus):
· -as: ciobanas, copilas, butoias, golas, golanas; conotatie mîngîietoare frecventa
(fluturas, struguras); conotatie depreciativa la unele nume de profesiuni (actoras, profesoras),
neutralizare în nume de oameni, specii de plante si animale (Grigoras, morunas, trandafiras);
· -el (-icel): borcanel, degetel, nepotel, lapticel, cumintel, bunicel, încetinel; conotatie
mîngîietoare (spalatel, curatel); conotatie depreciativa (tîmpitel);
· -ic(a): tatic, pupic, bucatica, nevestica, prajiturica, sforicica ; conotatie mîngîietoare în
curatica, conotatie depreciativa în avocatica, tîmpitica, neutralizare în Costica, Vasilica;
· - ulica: mosulica, mamulica, dragulica ;
· -ice: padurice;
· -ior (-cior, sor): calcîior, glascior, locusor, marisor, binisor, multisor, aripioara,
mustacioara, buzisoara; neutralizare în caprioara, rosioara, Marioara, salcioara;
· - usor: omusor, micusor.
· - ita (-ulita): alunita, fetita, badita, ramasita, frunzulita, vorbulita; neutralizare în:
Gheorghita, Ionita;
· - uc(a): nasuc, grasuc, tatuc, mamuca;
· -us(a): inelus, piciorus, albus, nitelus, catelusa, urechiusa; neutralizare în calus,
cercelus (nume de planta);
· -ut(a): banut, caldut, patut, prostut, slabut, broscuta, maicuta, tarancuta, mataluta,
alegut; neutralizare în Ionut, paraluta, urzicuta;
 32

· -ulet: cerculet, chefulet, nodulet, omulet.

Sufixele pentru denumirea agentului au ca nuanta semantica „cel care îndeplineste o
anumita actiune, are o preocupare sau un interes, este legat constant de obiceiul sau actiunea
exprimata de baza”. Formeaza substantive si adjective din substantive, adjective si verbe.
· -ar (- er): blanar, cojocar, matasar, padurar, tunar, podar, calusar, strajer; valoare
depreciativa (opincar, mamaligar, sforar, surtucar, cîrnatar); neutralizat în: Tabacari, Selari;
· - as (- es): carutas, baies, chirias, cimpoies, ostas, plaies, calaras, cercetas, buclucas;
· - easa: bidinareasa „chivuta”, cenusareasa, gainareasa, lenjereasa;
· - et (- aret): glumet, bagaret, petrecaret, calaret, baltaret, vorbaret;
· - giu (- agiu): camionagiu, cusurugiu, scandalagiu, zarzavagiu, geamgiu, harabagiu,
toptangiu; nuanta peiorativa în: pastramagiu; neutralizare în: Catargiu;
· - ist: caminist, ceferist, tractorist, pasoptist, unionist, angrosist, stelist, zeflemist;
· - tor: aparator, cercetator, luptator, scriitor, trecator, vânzator;
· - ier: bufetier, scutier, restantier.
· - tor,- toare: aparator, slujitor, croitor, scriitor, turnator, suflator.
Sufixele pentru denumirea însusirii formeaza adjective si, rar, substantive din
substantive si verbe. În cea mai mare parte a cazurilor, ele schimba categoria lexico-gramaticala a
bazei, punînd în prim plan însusirea caracteristica din obiecte sau actiuni (asociata cu posesiunea,
intensitatea, aproximarea, apartenenta):
· - al: mormîntal, saptamînal, vamal (foarte multe cuvinte care par derivate cu acest sufix
provin din alte limbi, îndeosebi din franceza: anual, banal, cardinal, mondial etc.);
· - ar: fugar, inelar (foarte multe altele sînt împrumuturi sau adaptari: familiar, insular,
solar, valutar);
· - as: marginas, pagubas, pizmas, trufas, zacas;
· - at: gusat, margelat, motat, pistruiat, plusat;
· - bil: aparabil, atacabil, demascabil, locuibil (foarte multe împrumuturi: comestibil,
plauzibil, degradabil, audibil);
· - esc: armenesc, barbatesc, ingineresc, pamîntesc, prietenesc, turcesc; neutralizare în:
Popescu, Dascalescu;
· - iu: aramiu, ciresiu, brumariu, plumburiu;
· - os (- cios): banos, bucuros, matasos, aratos, negricios;
· - tor: ascultator, chinuitor, dator, triumfator, uluitor.
Sufixele pentru denumirea instrumentelor sînt, semantic, corelate cu cele care
desemneaza agentul, în sensul ca se refera la unealta, locul, încaperea (deci la un obiect
neînsufletit), desfasoara o actiune (în sens larg). Bazele la care se ataseaza sînt substantive si verbe,
iar cuvintele rezultate sînt substantive. A se observa ca unele sufixe sînt omonime cu cele de agent:
· - ar: brazdar, cenusar, grînar, pieptar, porumbar, umbrar;
· - nita: botnita, pipernita, zaharnita;
· - tor (-toare): dormitor, încaltator, stergator, tocator, afumatoare, clocitoare,
scaldatoare, strecuratoare, vînturatoare, zacatoare;
· - us: astupus „dop”, razus „instrument cu care se razuieste ceva”, învîrtecus, tapus.
Sufixele pentru denumiri abstracte sînt foarte diverse. Caracteristica lor principala este
ca unifica denominativ clase de obiecte, însusiri, actiuni, substantivizîndu-le. Sînt foarte active în
lexicul literar. Cel mai frecvent arata rezultatul actiunii sau însusirii (starea sau obiectul rezultat).
· - are: adunare, asezare, cuvîntare, gustare, informare, înfatisare, prezentare, urare, vînzare;
· - ere: abatere, cerere, culegere, parere, putere, scriere, vedere;
· - ire: amagire, cladire, gîndire, înmultire, pregatire, unire, vorbire;
· - atate (- etate, - itate): bunatate, greutate, noutate, strainatate (foarte multe împrumuturi
romanice sînt modelate dupa acest sufix: abilitate, banalitate, generalitate, legalitate, necesitate);
· - eala: amorteala, croiala, fagaduiala, greseala, iuteala, îndrazneala, oboseala, raceala,
sfiala, (în)valmaseala;
 33

· - ie: boierie, carausie, cumetrie, domnie, feciorie, magarie, omenie, preotie, sclavie (din
substantive); duiosie, mîndrie, prostie, saracie, tarie, vesnicie (din adjective); cununie, calatorie
(din verbe);
· - arie: copilarie, jucarie, meschinarie, comicarie;
· - anta (- inta): cutezanta, speranta, corigenta, adeverinta, cainta, dorinta, obisnuinta,
suferinta, vointa (aceste sufixe modeleaza foarte multe împrumuturi romanice: alianta,
concordanta, creanta, afluenta, rezistenta);
· - ime: adâncime, cruzime, grosime, lungime, vechime, treime;
· - ism: muntenism, gîndirism, pasoptism, lichelism, taranism (foarte multe împrumuturi
care au acelasi model: bigotism, catolicism, oportunism, simbolism);
· - ura (- tura): arsura, cotitura, întorsura, secatura, zgîrietura, cazatura, întorsatura,
stersatura.
Sufixele colective servesc pentru denumirea unei colectivitati (de lucruri sau fiinte):
· - arie: bostanarie, rufarie, viesparie;
· - araie: aparaie, colbaraie, fumaraie;
· - et: bradet, cuconet, faget, tineret; neutralizare în Faget, Peret;
· - ime: boierime, dascalime, functionarime, tinerime, taranime;
· - is: alunis, maracinis, paltinis, zmeuris; neutralizare în Paltinis;
· - iste: ariniste, cînepiste, porumbiste, priveliste, rariste.
Sufixele care indica provenienta (originea locala):
· - ar: morenar (<Moreni), tismanar (<Tismana);
· - as: linias, marginas, unguras;
· - ez: albanez, francez, bavarez, tirolez, londonez;
· - it: moscovit;
· - iot: cipriot, sofiot, mangaliot, fanariot;
· - ac: austriac, prusac;
· - ian: georgian, canadian, brazilian, indian.
Sufixele pentru indicarea modalitatii sînt specializate pentru formarea de adverbe din
substantive, adjective si verbe.
· - este: barbateste, greceste, nebuneste, omeneste;
· - is (-îs): boldis, crucis, pieptis, piezis, tîrîs;
· - mente: singularmente realmente.
Alte categorii de sufixe. Discutabile sînt categoriile de sufixe privind denumirea populara a
plantelor si a animalelor, ca si a celor care servesc pentru formarea numelor proprii de persoane. Acestea
nu sînt categorii semantice, ci sînt categorii onomasiologice (gruparea lor are la baza sensul radacinii, deci
referentul, nu sensul sufixului). În general, cele trei categorii folosesc sufixe din diverse clase semantice. E
drept ca un anumit specific are fiecare din categorii. Denumirile de plante folosesc, îndeosebi, sufixe
diminutive (toporas, ghiocel, musetel, zorea, lumânarica, lacrimioara, garofita, lamîita, cercelus,
paraluta). Denumirile de animale cuprind, mai ales, sufixe care denumesc agentul (lopatar, lipitoare,
bataus, pescarus, soricar). Numele proprii de familie folosesc sufixele pentru denumirea însusirii (în
primul rînd – escu, avînd sensul „care apartine de sau descinde din…”: Ionescu, Popescu, Alexandrescu
etc.) si pe cele care arata provenienta locala (de cele mai multe ori: - eanu: Deleanu, Valeanu,
Cîmpeanu, Olteanu etc.). Interesant este ca, o data specializate în functii onomastice, aceste sufixe pot
alterna, pierzîndu-se sensul originar (Cornescu – Corneanu, Codrescu – Codreanu, Craiovescu –
Craioveanu, Grecescu – Greceanu, Iacobescu – Iacobeanu, Teodorescu – Teodoreanu).
Referitor la sufixe mentionam ca numarul acestora este apreciat la circa 650, marea lor
varietate etimologica, fiind o consecinta fireasca a contactelor limbii române cu diverse limbi, astfel
ca din punctul de vedere al originii distingem sufixe mostenite si sufixe împrumutate (slave,
maghiare, turcesti, neogrecesti si latino-romanice). Sufixele mostenite din latina, în special cele care
determina încadrarea morfologica dupa sistemul derivativ latinesc: -a (cînta, scurta), -e (veni, lati),
-are (mîncare), -ere (putere, plîngere), -ire (simtire) si cele romanice, potrivit tiparului morfologic
 34

de adaptare creat în ultimile doua secole (rom. forma < fr. former, it. formare, lat. formare), sînt
deosebit de productive în limba literara. În schimb, sufixele provenite din slava, maghiara, turca,
neogreaca se regasesc mai ales în registrul popular sau în graiuri: - alau (magh.): fatalau, prostalau;
-anie (sl.): grijanie, patanie; -elnita (sl.): crapelnita, vîrtelnita; -elnic (sl.): parelnic, îndoielnic etc.
2. Falsele sufixe (sufixoidele)
Falsele sufixe (sufixoidele) sînt formanti care au în comun cu sufixele pozitia enclitica si
lipsa de autonomie functionala (nu pot aparea autonom în enunt), dar care se deosebesc de acestea
prin sensul denotativ, referential, fiind entitati autosemantice. Faptul se datoreste provenientei lor
din cuvinte „pline” (substantive, adjective, verbe etc.) grecesti ( mai rar, latinesti), în comparatie cu
sufixele care provin îndeosebi din prepozitii (avînd, ca si ele, sens relational). Acestea sînt, printre
altele, argumentele care-i fac pe unii specialisti sa le considere elemente de compunere (sînt numite,
alaturi de falsele prefixe, elemente de compunere savanta). Exemplu: crom (gr. khroma „culoare,
coloranti, pigmentatie) se regaseste în cuvintele monocrom, policrom, în care aduce sensul
mentionat, dar nu poate aparea în limba româna ca termen de sine statator.
Sufixoidele, desi sînt la baza cuvinte grecesti (sau latinesti), sînt împrumutate din limbi
moderne de cultura, unde functioneaza, tot ca false sufixe, în termeni internationali. În limba româna
sînt localizate în terminologiile de specialitate, dar multe dintre cuvintele formate cu ajutorul lor au
patruns în lexicul cultural general. Marea majoritate a acestor cuvinte sînt termeni internationali, cele
formate în limba româna fiind rare. Numarul sufixoidelor din cuvintele folosite în limba româna este
foarte mare, apropiindu-se, cel putin, de acela al sufixelor. Multe dintre sufixoide sînt strict
specializate într-un anumit domeniu. Unele, însa, sînt utilizate în mai multe ramuri de stiinta, formînd,
de aceea, un numar mai mare de cuvinte noi. Întelegerea sensului lor conditioneaza întelegerea si
sistematizarea terminologiilor tehnico-stiintifice, chiar daca nu sînt active în limba româna. Dam mai
jos o lista a cîtorva dintre cele mai raspîndite sufixoide, precizînd originea acestora:
· - algie (gr.) „durere, suferinta”: nevralgie, adenalgie (aden, glanta);
· - agogie (gr.): „conducere, îndrumare, orientare, educare”: pedagogie;
· - antrop (gr.): „fiinta umana, om”: mizantrop, pitecantrop, filantrop;
· - arh (gr.): „conducator, sef, capetenie, îndrumator”: ierarh, monarh;
· - arhie (gr.): „putere, stapînire, conducere”: monarhie, plutarhie, anarhie;
· - atlon (gr.): „proba fizica, exercitiu”: biatlon, pentatlon, decatlon;
· - bar (gr.): „greutate, presiune”: isobar;
· - cenoza (gr.): „asociatie, comunitate, convietuire”: zoocenoza, biocenoza, agrocenoza;
· - cid (gr.): „care omoara, care distruge, care opreste”: bactericid, insecticid, genocid, paricid;
77
· - cromie (gr.): „culoare, coloratie, pigmentatie”: monocromie, policromie, autocromie;
· - caust (gr.): „ardere, incineratie”: holocaust;
· - cefal (gr.): „cutie craniana, craniu”: bicefal, macrocefal, autocefal;
· - centric (gr.): „situat în centru, central”: egocentric, concentric, excentric, acrocentric;
· - cratie (gr.): „putere, conducere”: autocratie, democratie, birocratie, plutocratie;
· - cronie (gr.): „timp, durata, temporalitate, evolutie”: anacronie, diacronie, sincronie,
protocronie;
· - dox (gr.): „idee, parere, opinie”: ortodox, paradox;
· - drom (gr.): „drum, cursa, sens, directie”: aerodrom, velodrom, autodrom, hipodrom,
astrodrom;
· - estezie (gr.): „senzatie, sensibilitate, perceptibilitate”: anestezie, radioestezie, sintestezie;
· - fag (gr.): „care manînca, care consuma”: antropofag, cronofag, energofag;
· - fer (gr.): „care poarta, care conduce, care contine, care produce”: aurifer, calorifer,
petrolifer, metalifer, somnifer;
· - fil1 (gr.): „iubitor de, care prefera, care prezinta afinitate pentru …”: francofil, calofil,
bibliofil, antropofil, românofil;
· - fob (gr.): „care uraste, care nu poate suferi, care se fereste de …”: anglofob, hidrofob,
 35

agorafob, claustrofob, fotofob;

· - fil2 (-fila) (gr.): „frunza, foaie”: clorofila;
· - for (gr.): „care poarta, care sustine, care contine, purtator, suport, baza”: hidrofor,
cartofor, semafor;
· - fug (lat.): „care respinge, care alunga, care fuge, care se îndeparteaza”: ignifug, vermifug;
· - gen (gr., lat.): „care produce, care genereaza, care naste, care agreeaza”: oxigen,
biogen, eugen(ie), acidogen, alogen, amfigen, hidrogen, autogen;
· - gon (gr.): „unghi, colt, muchie”: poligon, pentagon, hexagon, heptagon;
· - grafie (gr.): „scriere, înregistrare, diagrama”: ortografie, caligrafie, biografie,
monografie, geografie;
· - grama (gr.): „scriere, inscriptie, înregistrare, grafie, schema”: ortograma, cardiograma,
cablograma, fotograma, aerograma;
· - iatrie (gr.): „tratament, medicatie”: pediatrie, geriatrie;
· id (-ida) (gr.): „în forma de, cu aspect de”: paraboloid, humanoid, android, antropoid;
· - log (gr.): „savant, specialist”: biolog, antropolog, astrolog, teolog, entomolog,
lexicolog, fonolog;
· - logie (gr.): „stiinta, studiu, cercetare”: mineralogie, cardiologie, epistemologie,
urologie, arheologie;
· - manie (gr.): „obsesie patologica”: piromanie, dipsomanie, aritmomanie;
· - mantie (gr.): „prezicere, divinitate”: chiromantie;
· - metrie1 (gr.): „masurare, evaluare”: goniometrie, astronometrie, geometrie,
sociometrie, trigonometrie;
· - mnezie (gr.): „memorie, amintire”: amnezie;
· - morf (gr.): „cu aspect de, în forma de”: amorf, polimorf, alomorf, amfimorf;
· - nom1 (gr.): „care conduce, care dirijeaza, care administreaza”: autonom, agronom, astronom;
· - nom2 (gr.): „parte, diviziune, termen”: polinom;
· - nomie (gr.): „regula, principiu, conducere, distributie”: agronomie, autonomie,
astronomie, anomie;
· - odontie (gr.): „dinti, dantura”: ortodontie, pedodontie;
· - onim (gr.): „termen, nume, denumire”: antroponim, antonim, omonim, paronim,
sinonim, toponim, pseudonim, acronim;
· - orama (gr.): „spectacol, priveliste”: diorama, panorama;
· - par (gr.): „care naste, care produce”: ovipar, vivipar;
· - pat (gr.): „care sufera, suferind”: cardiopat, psihopat, nevropat;
· - pod (gr.): „suport, picior, peduncul”: gasteropod, miriapod, calapod, pseudopod;
· - pter (gr.): „aripa, aripioara”: coleopter, elicopter;
· - semie (gr.): „sens, semnificatie”: monosemie, polisemie, ortosemie;
· - scop (gr.): „indicator, observator, vizual”: microscop, horoscop, diascop;
· - scopie (gr.): „examinare, explorare, investigare, imagine”: radioscopie, pneumonie,
artroscopie;
· -terapie (gr.): „tratament, medicatie, vindecare”: hidroterapie, psihoterapie,
chimioterapie, fizioterapie, autoterapie;
· - tip (gr.): „model, exemplar”: linotip, fenotip, prototip, arhetip, agrotip;
· - tomie (gr.): „taiere, sectionare, incizie”: dihotomie, trihotomie, pleurotomie, apendictomie;
· - urg (gr.): „creator, lucrator”: chirurg, demiurg;
· - valent (gr.): „care valoreaza, valenta”: monovalent, bivalent, polivalent, ambivalent;
· - vor (gr.): „care înghite, care roade, care manînca”: carnivor, omnivor;
· - zofie (gr.): „stiinta, cunoastere”: filozofie, teozofie, antropozofie.
3. Derivarea cu prefixe
Între prefixare si sufixare exista deosebiri nu numai în privinta pozitiei afixelor fata de cuvîntul
de baza. Astfel, în timp ce sufixele pot determina schimbarea clasei lexico-gramaticale, prefixele au,
 36

mai ales, valoare lexicala. Limba latina si celelalte limbi indo-europene aveau putine prefixe. Derivarea
cu prefixe are o amploare mai mica decît cea cu sufixe. Prefixele au un inventar mai redus si o
diversitate, de asemenea, diminuata. Morfologic, nu sînt prea complicate, formatiile prefixate pastrînd
întotdeauna categoria lexico-gramaticala a cuvîntului-baza. Semantic, intra si ele în relatii de polisemie
(extrascolar – extrafin), sinonimie (nedisciplinat – indisciplinat, arhipopulat - suprapopulat),
antonimie (îndoi – dezdoi, antebelic – postbelic), paronimie (ante - si anti -; hiper- si hipo -, inter- si
intra-, super- si supra-). Singura clasificare relevanta este, de asemenea, cea semantica.
Am mostenit din limba latina prefixele : in -, în -, des -, pre-, a -. Din limba slava avem
prefixele: ne-, pre-, ras-. În majoritatea lor, prefixele sînt împrumuturi neologice din latina, din alte
limbi romanice si din limba greaca.
des-(dez-) : motiveaza opozitia sau antonimia fata de sensul cuvîntului de baza. Înaintea
consoanelor b, d, g, l, m, n, r, v si a vocalelor, se realizeaza varianta dez-: dezbate, dezmembra,
deznoda, dezvinovati, dezechipa; înainte de p, f, t, t, z se realizeaza varianta des-: despleti, desfiinta,
destainui, desteleni, deszapezi. Prefixul des- înaintea consoanelor s, s, j, z devine de-: desara,
desela, dejuga, dezice. Variantele dis-, di-, de-, sînt, în cele mai multe cazuri, neologice, fie în
cuvinte împrumutate, fie în calcuri partiale: displacea, disloca, discredita, defavoare etc.
Prefixul a- (ad-) a fost mostenit în limba româna ca prefix sau ca prepozitie. Prefixul aeste
atasat la teme vechi ( latine, slave, maghiare, grecesti, turcesti). Are mai multe valori, marcînd
locul, directia (acasa, avînta), timpul (amîna), modul (alene, arar). Exista un prefix a - împrumutat
din greaca (prin filiera franceza) cu valoare privativa si chiar cu sens negativ fata de o baza
pozitiva: amoral, anormal, apolitic, asimetric (sau fara corespondent pozitiv: afon, aton).
Prefixul în-(îm-); in-(im-, i-) este de origine latina sau romanica (lat. in -, fr. en -);
prefixul în - mostenit ca prefix si prepozitie s-a raspîndit mai ales prin verbe, în cuvinte mostenite
sau formate pe teren românesc: împarti, încinge, încheia, îndura, întoarce. Dubletul neologic in -,
care devine im - sau, prin asimilarea lui m, devine i -, provine din împrumuturi latinesti ori din
celelalte limbi romanice: ilumina, imigra, indica, inaugura, implica, infiltra, inversa. Prefixul are
urmatoarele valori: deriva verbe eventive (care arata ca în starea subiectului se petrece o
schimbare): a înflori, a încolti, a se înrosi; deriva verbe de la un radical care arata modul sau
instrumentul actiunii: a încheia, a îmbrobodi; prefixul in- are si valoare negativa: incoerent,
incomplet, independent, inexact.
Alte prefixe de origine latina :
stra - (lat. extra) are mai multe valori: parcurgerea unei distante, înlaturarea unor obstacole: a
strabate, a strecura, a strapunge; vechimea, originea îndepartata: strabun, stravechi, stranepot stramos.
pre(a) - are origine multipla, din latina (per -, prae -) si vechea slava (pria -, pri -, pro -, priad
-): presupune, preda, prelinge, presara.
Prefixe de origine slava:
ras - (raz -, ra -) este considerat de origine multipla (latin, romanic, slav, din vechea slava
raz-), dar a dezvoltat sensuri noi; formeaza derivate de la verbe, substantive, adjective si adverbe
care arata raspîndirea (rasfira, rasturna), repetarea (rasuna), negarea (rastalmaci).
ne - este un prefix de negare, productiv în limba româna, fiind concurat de prefixele
neologice in -, im -; uneori apar forme duble: incorect-necorect, inegal- neegal.
Prefixele care marcheaza intensitatea maxima se ataseaza adjectivelor si substantivelor:
arhi - : arhidiacon, arhipastor, arhicunoscut, arhiduce, arhiplin;
extra - : extrafin, extraplat, extraordinar;
hiper - : hipersecretie, hipersensibil, hipertensiune, hiperaciditate;
super - : superputere, superproductie, superfin, superarbitru;
supra - : supraprofit, supratonaj, supranumerar, supraaglomerat, suprasolicitat, supraelastic,
supraom;
ultra - : ultrademagog, ultraprogresist, ultrascurt, ultramarin.
Prefixele privative acorda derivatelor pe care le formeaza sensul de „caracteristica de
care este lipsit ceva sau cineva”. Sînt întîlnite mai ales la verbe, si prin, participii, la adjective.
 37

des- (dez-, de-) face pereche antonimica cu în -, derivatele luînd frecvent nastere prin
substituire de sufixe: descatusa, desfrunzi, deznoda, dezamagi, dejuga, desara, desuruba. Prefixul
privativ de- (neologic) este folosit în modelarea unor împrumuturi latino-romanice: dezarma,
dezbate, descuraja, destinde, decolora, deversa.
ras- (raz -): razgîndi, raspopi s.a.
Prefixele negative sînt prefixele care neaga o calitate, un obiect sau o actiune. Se
deosebesc de cele privative prin faptul ca nu presupun existenta anterioara a elementului negat (a se
compara nelipit cu dezlipit). Formeaza îndeosebi adjective, substantive si adverbe:
ne -: este foarte productiv, din aceasta cauza dezvolta sensuri de o mare diversitate
(nedrept, necurat, de exemplu, se raporteaza la sensuri conotative ale bazelor): necredincios,
nemuritor, neasemuit, neînduplecat, neadevar, neregula, neîncredere, nesupunere, negresit,
neîncetat. Se suprapune uneori peste formatii privative (nedesfacut, nedescoperit), putînd accepta
intercalarea între el si baza a adverbului – mai – (nemaiauzit, nemaipomenit, nemaivazut). Unele
verbe purtatoare ale prefixului ne- (a nelinisti, a nemultumi, a nesocoti) sînt derivate regresive de la
pseudoparticipii (nelinistit, nemultumit, nesocotit);
in- / im - : este un sinonim neologic al lui ne-: indiscutabil, a indispune, impropriu,
inadaptabil, impenetrabil;
i - : irepetabil, ireal, irational, irealizabil;
a - / an - : apoetic, anistoric, asexuat, amoral, apolitic;
non - (livresc) : nonfigurativ, noncontradictie.
Prefixele iterative indica repetarea actiunii denumite de cuvîntul care sta la baza derivarii:
ras - / raz- a capatat unele valori conotative extinderea : rasfira, razlet, rasfrînge ;
intensitatea prin repetare: rascoace, rasputeri, rasplati), pîna la efectul contrar (razgîndi, raspopi,
rastalmaci) sau la refacerea starii initiale (razbuna, rascumpara);
re - este foarte activ atît în limbajele de specialitate, cît si în lexicul general: realege,
recasatorit, reîncepe, reînfiintat, repus. Se poate combina cu prefixe privative: redescoperi,
redescatusa, redescreti, redezgropa.
Prefixele delocutive formeaza cuvinte noi pornind de la baze lexicale, componente ale
unor locutiuni. De exemplu, a înfaptui provine din locutiunea a pune în fapt, prefixul fiind, la
nivelul bazei, prepozitie. Partile de vorbire care beneficiaza de rezultatele unor asemenea derivari
sînt verbele, adjectivele, substantivele si adverbele. Diferentierea lexico-gramaticala este opera
sufixelor, care se asociaza, de regula, cu prefixele delocutive. În limba româna actuala functioneaza
doua prefixe de tip delocutiv: în- si de-:
în - poate induce diverse sensuri, în functie de tipul de locutiune din care s-a desprins: „a pune, a
introduce, a intra, a fi pus în…” (a înfatisa, a împerechea, a încredinta, a înmanunchea, a învenina);
„a se face, a deveni, în chip de…” (a închega, a îngheta, a întepeni, a îmbuna, a îngrosa, a
înrosi);
„a fi, a lua, a cuprinde, a prinde, a da în…” (a îmbratisa, a se îndragosti, a însufleti, a se
înzapezi).
de - : a se dedulci, a deochea, a deosebi, a se departa, a desavîrsi.
Alte categorii de prefixe sînt întîlnite, îndeosebi, în neologisme savante, majoritatea acestora
fiind împrumutate din lexicul international. Modul de formare este transparent si în româneste:
ante - (de origine latina) „înainte, dinainte”: antebrat, antebelic, a antedata, antepenultim,
antediluvian;
anti - (de origine greaca) „contra, împotriva”: antinational, anticonstitutional,
antiderapant, antidrog, antiepidemic;
bi - „doi, dublu, de doua ori”: bivalent, bisaptamînal, bilunar, bicefal;
circum - „în jur, împrejur”: circumscriptie, circumstanta, circumvolutie;
con- (com-, co-): coarticula, coautor, coexista, consatean, confrate, compatriot;
contra - „împotriva, în fata, în corelatie cu”: contragreutate, contraindicat, a contraveni,
contraamiral;
 38

ex- „scos în afara”: excentric, a exceda, a exmatricula, exoftalmic, a exclude;

extra - „exterior, în afara”: extracelular, extrascolar, extralingvistic;
hipo - „sub masura, foarte mic, foarte putin”: hipoaciditate, hipoacuzie, hipotensiune;
inter - „între, dintre, în corelatie cu”: interactiv, interuniversitar, interjudetean,
intervocalic, interurban;
intra - „înauntru”: intraglandular, intramuscular, intravenos;
intro - „înauntru, în interior”: introducere, introspectie, introvertit;
post - „dupa”: postbelic, postdiluvian, a postpune;
pre - „înainte de”: a premerge, a presimti, prescolar, preuniversitar, prenatal;
sub - „dedesubt, în raport de subordonare cu”: a subaprecia, a subestima, a subînchiria,
subînteles, suburban.
4. False prefixe (prefixoide)
Pseudoprefixele (prefixoidele) sînt acele afixe, care în limbile din care provin, au statut de
cuvinte autonome. Au patruns o data cu acele cuvinte care le aveau în componenta si, fiind
analizabile, au ajuns sa poata fi folosite ca formative derivative cu baze românesti. Se deosebesc de
prefixele propriu-zise prin valoarea lor lexicala, prin care, multe dintre ele, ajungînd în limba
comuna, sînt simtite ca niste cuvinte simple: auto, moto, foto, radio. Falsele prefixe se aseamana cu
prefixele prin pozitia proclitica si prin lipsa de autonomie functionala, dar se deosebesc de ele prin
sensul denotativ (pe care-l pastreaza din limba de origine, de obicei greaca veche, unde erau cuvinte
de sine statatoare). Sînt întîlnite, cel mai adesea, ca si sufixoidele, în termeni cu circulatie
internationala si, mult mai rar, în cuvinte formate în româneste (de multe ori, termenii sînt
constituiti, printr-o compunere sui generis, numai dintr-un prefixoid si un sufixoid, fiind deci
lexemoide – un fel de cuvinte „apatride”):
acva - (lat.) „apa, acvatic”: acvacultura, acvanaut, acvastat;
adeno - (gr.) „glanda, ganglion”: adenografie, adenograma, adenomegalie, adenopatie,
adenotomie;
aero - (gr.) „aer, oxigen, atmosfera, gaz”: aerobiotic, aerodinamic, aerodrom, aerofagie,
aerofobie, aerogara, aerograma, aerosol;
agro - (gr.) „ogor, cîmpie, agrar, agricol”: agrometeorologie, agronom, agronomie,
agropedologie, agrozootehnie;
alo - (gr.) „altul, diferit, deosebit, alternare”: alocromatic, alocronic, alofazie, alogen,
alofon, alomorf, aloterm;
antropo - (gr.) „fiinta umana, om, uman, omenesc”: antropocentric, antropofag,
antropofob, antropofil, antropogen, antropologic, antroposfera, antropozofie;
api - (gr.) „albina, de albina, albinarit”: apicultura, apifug, apiterapie;
auto1 - (gr.) „însusi, singur, de la sine, spontan”: autobiografie, autocefal, autoadministra,
autoconservare, autonomie, autocratie;
auto2 - (romanic) „care se refera la automobil”: autobuz, autocar, autocamion, autodrom,
autogara, autostrada;
balneo - (lat.) „bai, balnear”: balneologie, balneoterapie;
biblio - (gr.) „carte, de carti”: bibliofil, bibliografie, bibliologie, biblioteca,
biblioteconomie;
bio - (gr.) „viata, fiinta vie”: biocenoza, biociclu, biografie, biologie, biograma, biometrie,
bioplasma, bioterapie, biopsie, biosfera;
calo - (gr.) „frumos, simetric”: calofilie, caligrafie, calofonie;
kineto - (gr.) „miscare, mobilitate”: kinetoscop, kinetoterapie;
cosmo - (gr.) „lume, univers”: cosmodrom, cosmogonie, cosmografie;
crono - (gr.) „timp, durata, temporalitate”: cronografie, cronologie, cronometrie, cronoscop
demo - (gr.) „popor, populatie, colectivitate”: democratie, demografie, demoscopie;
eco - (gr.) „casa, locuinta, mediu înconjurator, proprietate”: ecogeneza, ecografie, ecologie,
ecosfera, economie, ecotip, ecotop;
 39

fito - (gr.) „planta, vegetatie, flora”: fitocenoza, fitofag, fitonomie;

foto - (gr.) „lumina”: fotofil, fotofobie, fotogen, fotografie, fotograma;
geo - (gr.) „pamînt, sol, teluric”: geografie, geologie, geodezie, geometrie, geosfera,
geospeologie;
helio - (gr.) „soare, lumina, solar”: heliocentric, heliograf, helioscop;
hemo - (gr.) „sînge”: hemocultura, hemofilie, hemograma, hemostatic, hemoptizie, hemoragie;
hidro - (gr.) „apa, lichid, acvatic”: hidrodinamic, hidroliza, hidrofobie, hidrofug,
hidrograf, hidronim, hidrosfera, hidrotehnica;
hipo - (gr.) „cal, cabaline”: hipodrom, hipotractiune, hipologie, hipometrie;
homo - /omo - (gr.) „asemanator, identic, acelasi”: homocromie, omofon, omograf,
omonim, omogen, omolog, homograf, omoterm;
izo - (gr.) „egal, de acelasi fel, echivalent”: izobar, izomorf, izoglosa, izomer, izometrie, izoterma;
macro - (gr.) „mare, enorm”: macrocefal, macrobiotica, macrocosmos, macroscop;
micro - (gr.) „mic”: microbiologie, microcefal, microcosm, microclima, microfite, microscop;
mono - (gr.) „unic, singur, o data”: monocrom, monocultura, monolit, monogam,
monoftong, monosemantic, monoton, monovalent;
multi - (gr.) „multi, multe”: multicelular, multiform, multiflor, multilateral, multinational;
orto - (gr.) „drept, corect, adevarat”: ortodox, ortoepie, ortografie, ortoped;
poli - (gr.) „mult, numeros”: poliartroza, policrom, poliedru, polifonic, polisemantic,
poligam, polimorf, polisportiv, politehnic;
pseudo - (gr.) „fals, aparent”: pseudeocefal, pseudostiinta, pseudonim;
psiho - (gr.) „suflet”: psihochinezie, psihochirurgie, psihogen, psihograma, psihologie,
psihometrie, psihiatrie, psihomotor, psihopatie;
stereo - (gr.) „solid, în relief, tridimensional”: stereocite, stereofil, stereofonie,
stereograma, stereognozie, stereografie, stereoscop;
tauto - (gr.) „la fel, identic”: tautofonie, tautograma, tautologie, tautometrie;
tele1 - (gr.) „departe, de la distanta”: teledinamie, telecomanda, telepatie, telegraf, telescop,
televizor, teledetectie, televorbitor;
tele2 - (gr.) (izolat din televiziune): telejurnal, telecinema, telerama, telespectacol, teletext,
telespectator;
termo - (gr.) „caldura, temperatura”: termodinamie, termofil, termofile, telespectacol,
teletext, telespectator;
xeno - (gr.) „strain, parazit”: xenobioza, xenofil, xenofob, xenomanie;
zoo - (gr.) „animal, animalier”: zoochimie, zoocultura, zoofag, zoofite, zoologie, zoomorf,
zootehnie, zooterapie.
5. Derivarea regresiva
Derivarea regresiva (inversa) este (sub)procedeul care consta în formarea de cuvinte noi
prin îndepartarea din cuvîntul de baza (care este deci un derivat) a afixelor (sau numai a unui afix)
pe care acesta le contine. Are o arie de sistematizare mai redusa ca amploare, dar mai intensa decît a
derivarii progresive. Un exemplu de derivat regresiv îl reprezinta a regiza (format prin eliminarea
sufixului – or din regizor), printr-un proces invers decît s-a constituit dirijor de la a dirija. Se
observa ca operatia mintala care a permis aceasta mutatie este analogia. De asemenea, se poate
constata ca, în derivarea regresiva, se formeaza, de la cuvîntul originar, un singur derivat, pe cînd,
în derivarea progresiva, de la aceeasi baza de derivare, cu afixe diferite, se formeaza, direct sau
indirect, mai multe derivate. Forta acestui procedeu se dezvaluie prin faptul ca se aplica, e drept rar,
si unor segmente interpretate gresit ca sufixe, creînd situatii de pseudoderivare regresiva (a
mitropoli din împrumutul slav mitropolit, analizat ca participiu de tipul desavârsit).
Derivarea regresiva poate fi constatata numai prin investigarea istorica a perechilor
analogice (important fiind daca termenul simplu sau cel purtator de sufix a intrat primul în limba).
Din perspectiva vorbitorului comun actual, ea se prezinta identic cu derivarea progresiva. Pentru
specialisti, distinctia este însa importanta, avînd implicatii de ordin metodologic si practic
 40

(paradigma gramaticala, compatibilitate semantica etc.).

Substitutia de afixe poate fi considerata o forma a derivarii regresive (desi unii autori
trateaza cele doua fenomene separat). De exemplu, despleti nu este format prin adaugarea prefixului
des- la baza plete, ci prin înlocuirea prefixului în- cu prefixul des-, prin analogie cu închidere –
deschidere; corigenta este format prin substituirea sufixului – ent din corigent, prin analogie cu
absent – absenta. Derivarea regresiva este clasificata în functie de baza de pornire (invers decît s-a
procedat la derivarea progresiva), care poate fi substantiv, adjectiv sau verb.
Derivarea postsubstantivala este destul de diversa, cuprinzînd si situatii de
pseudoderivare regresiva:
- eliminarea sufixului - a (cu valoare motionala), mos<moasa, nan<nana, mât<mâta,
pisic<pisica, Brîndus<Brîndusa, Cristin<Cristina (prin analogie cu fecior<fecioara, var<vara,
Adrian<Adriana); alun<aluna, maslin<maslina, portocal<portocala (dupa modelul par<para);
- eliminarea pseudosufixului - ie (din neologisme care, deci, nu aveau acest sufix
dobîndit în limba româna): a gelozi<gelozie, ortoped<ortopedie, ecolog<ecologie;
- eliminarea sufixului infinitival (care a avut rol de substantivizare); aniversa<
aniversare, radiofica < radioficare, comunica <comunicare;
- postsubstantivale cu origine multipla: a picta < pictor, pictura (prin analogie cu a
sculpta – sculptor – sculptura); a candida < candidat, candidatura; a audia < auditor, auditie,
audient, audienta, a transla < translator, translatie.
Derivarea postadjectivala este mai putin frecventa:
- eliminarea sufixului (-a) sau –it(t) de la adjective cu aspect participial (majoritatea sînt
la origine derivate de la substantive sau împrumutate ca atare din alta limba); (a bruma < brumat <
bruma, desavârsi < desavârsit, a varga < vargat < varga);
- verbe extrase din adjective negative: nedumeri < nedumerit (ajutat si de nedumerire), a
nemultumi < nemultumit (sprijinit si de nemultumire), nesocoti < nesocotit (si nesocotire).
Derivarea postverbala are ca rezultat, în cele mai multe situatii, substantive (numite
postverbale sau deverbative). Unele dintre acestea coincid cu radicalul verbal (sau al variantei sale
cele mai frecvente), încadrîndu-se în categoria substantivelor neutre (auz < auzi, cînt < a cînta,
cuget < a cugeta, învat < a învata, omor < a omorî, sarut < a saruta, trai < a trai); altele primesc
desinenta – a, intrînd în rîndul femininelor (dupa modelul fala < fali, paguba < pagubi), cearta <
a certa, dovada < a dovedi, joaca < a juca, odihna < a (se) odihni, ruga < a (se) ruga, ura < a urî,
veghe < a veghea. Si unele si altele sînt, însa, semantic, abstracte, cu rol important în limba literara
(mai ales cele formate de la verbe neologice): accept < a accepta, avort < a avorta, condens< a
condensa, dejun < a dejuna, denunt < a denunta, ramburs < a rambursa, specula < a specula.
Multe dintre substantivele postverbale au valoare poetica: ruga, cînt, alint, tremur.
6. Derivarea parasintetica
Derivarea parasintetica este procedeul de formare a cuvintelor prin atasarea simultana a
unui sufix si a unui prefix, la acelasi cuvînt de baza: consatean, îmbucurator, prefacere. Derivarea
parasintetica înseamna constituirea de cuvinte noi prin adaugarea la cuvîntul-baza a unui sufix si a
unui prefix, acesta din urma fiind, în limba româna, formantul dominant pentru astfel de derivate.
Cele doua afixe pot fi atasate simultan (unii specialisti considera derivate parasintetice numai aceste
formatii), ca în cuvintele : îmbarbata, încheia, descleia, învesmînta etc., sau succesiv, ca în
descuietoare, încuietoare, desperechere, împerechere, deznodamânt, îmbucurator, conlocuitor,
demîncare, neascultator, preacuvios, rasturnis, stramosesc etc. În privinta atasarii simultane a celor
doua afixe, chestiunea este discutabila, în ceea ce priveste ordinea producerii îmbinarilor: satsatean-
consatean.
Exista si derivate parasintetice formate prin derivare regresiva si prin derivare progresiva
cu sufixe: cîntulet, (cînt + - ulet), crezamînt (crez + - amînt), ruginiu (rugina + - iu).
Extinzînd foarte mult conceptul, pot fi considerate derivate parasintetice formatiile mixte
obtinute prin derivare si compunere (autostopist, marinimie, navomodelism, rasalaltaieri), inclusiv
prin compunere din abrevieri si prin derivare (ceferist, fesenist, penetist).
 41

B. COMPUNEREA
Procedeul compunerii consta în crearea unui cuvînt cu un sens nou, din combinarea a doua
ori mai multe unitati lexicale independente în lexic. Mijloc de formare a cuvintelor, la fel de
important ca si derivarea, compunerea are ca motivatie tendinta vorbitorilor de a exprima valoarea
denotativa a cuvintelor cu o cît mai mare precizie. Cuvintele care intra într-un compus îsi pierd
individualitatea semantica si gramaticala, asa ca numai formal putem vorbi de mai multe cuvinte; în
planul continutului este vorba, în fond, de un singur semnificat, deoarece vorbitorii nu mai
analizeaza fiecare component în parte, ci produsul lor ca unitate semnificativa si semnificata.
Procedeul consta în crearea unui cuvînt nou din mai multe cuvinte, care pot fi:
- cuvinte independente în limba: floarea-soarelui, untdelemn (prefixoidele se afla la granita
dintre derivare si compunere)
- abrevieri (din initiale ale cuvintelor, din initiale si fragmente de cuvinte, din silabe ale
unor cuvinte, din silabe si cuvinte): PNTCD, PSD, RomPres, CEC, CFR, aprozar, pronosport,
romarta, TAROM.
Unele elemente de compunere s-au sudat la compusele vechi: binecuvîntare, devreme,
dintre, primavara, cumsecade, untdelemn etc. Altele se separa prin cratima: buna-cuviinta, astaseara,
galben-verzui. Alte compuse nu sînt legate: Marea Neagra, pe la, ca sa, etc.
Majoritatea compuselor românesti sînt alcatuite din cuvinte întregi, fapt explicabil, daca avem în
vedere ca fiecare element îsi pastreaza sensul cu care participa la crearea întelesului general al
compusului.
Pentru a distinge compusele de locutiuni, apelam la un criteriu de ordin semantic, care este
operabil în aproape toate cazurile. În functie de acest criteriu, vom considera compus acel cuvînt
nou format în care elementele constitutive îsi pastreaza sensurile lor de baza, în vreme ce sensul
locutiunilor nu reprezinta suma sensurilor cuvintelor alcatuitoare: vagon – cisterna (compus), tîrîie
– brîu (locutiune substantivala). La criteriul semantic se adauga si unul de ordin stilistic.Verbele nu
intra în componenta compuselor substantivale. Confuziile dintre locutiuni si compuse se datoreaza
unor trasaturi comune. Ambele sînt unitati morfologice care reprezinta toate clasele de cuvinte.
Compusele, ca si locutiunile, nu se disociaza în elemente componente, cînd sînt supuse
analizei. Ambele s-au format prin aceleasi raporturi sintactice (de coordonare sau de subordonare).
Au un comportament sintactic identic, îndeplinind în întregime o functie sintactica.
Din punct de vedere morfologic, compusele reprezinta toate clasele de cuvinte (cu exceptia
articolului). Numarul compuselor substantivale creste mereu, pentru ca este necesar ca noile realitati
din diverse domenii sa fie denumite cu o cît mai mare exactitate. La alcatuirea compuselor participa
toate partile de vorbire. Compusul dintr-o clasa morfologica are în structura sa un cuvînt simplu,
care apartine acelei clase. Ca si cuvintele simple, compusele cunosc categorii gramaticale specifice
unei clase oarecare si se supun flexiunii: botgros, botgrosi; primavara, primaveri; vita-de-vie,
vitei-de-vie; buna-credinta, bunei-credinte.
Compunerea prin abreviere este un procedeu international de formare a cuvintelor. Apare
în a doua jumatate a secolului al XIX-lea în toate limbile moderne. Deoarece numarul compuselor
prin abreviere a crescut, sînt necesare dictionare pentru inventarierea si explicarea lor. Procedeul
este caracteristic numai substantivelor si, mai ales, celor proprii. Se realizeaza:
- din initialele cuvintelor care intra în compunere (acronimie): CEC, PNTCD, ONU, FSN,
OZN etc.
- din fragmente ale cuvintelor: Romarta, Rompres, Asirom;
- din initiale si fragmente de cuvinte : TAROM.
Compusele din abrevieri din limba româna se caracterizeaza printr-o mare instabilitate,
unele disparînd, o data cu institutiile pe care le denumesc. Cu toata lipsa de stabilitate a compuselor
prin abrevieri, inventarul lor sporeste mereu, fie prin formatii românesti, fie prin împrumuturi.
C. CONVERSIUNEA
Conversiunea reprezinta un alt procedeu de formare a cuvintelor, dar nu un procedeu
propriu-zis lexical, ci unul gramatical. Consta în trecerea unui cuvînt dintr-o clasa morfologica întro
 42

alta clasa morfologica, în anumite conditii gramaticale.

Prin conversiune nu se creeaza un cuvînt nou, ci acelui cuvînt i se acorda o valoare
morfologica noua. Unul si acelasi cuvînt, cu aceeasi forma si în conditii contextuale diferite, capata
alte valori morfologice. Procedeul are consecinte lexicale, pentru ca, folosindu-ne de acelasi cuvînt în
contexte diferite, pentru a exprima alte notiuni, nu mai este nevoie sa recurgem la cuvinte noi, în
vederea exprimarii acestor notiuni. O limba nu devine mai prestigioasa sau mai importanta prin
cresterea numarului de cuvinte, ci prin sporirea posibilitatilor de exprimare, cu ajutorul a cît mai
putine cuvinte.
O astfel de tendinta de simplificare este proprie limbilor moderne. Acestea se elibereaza de
un balast lexical, de multe ori de prisos. În lumina acestei conceptii, vom admite ca procedeul
conversiunii se încadreaza în principiul economiei limbii. Unele cuvinte trec de la o clasa la alta,
largindu-si sensul: muncitor (adjectiv, substantiv). Mijloacele gramaticale care permit schimbarea
valorii cuvintelor sînt de natura morfologica (determinarea sau articularea) ori sintactica
(distributia în context).
Prin determinare, orice parte de vorbire poate deveni substantiv. Se pot substantiviza
adjectivele, daca îndeplinesc anumite conditii:
- se pot articula cu articol hotarît, nehotarît sau adjectival;
- apar singure, fara un substantiv regent.
Nu toate adjectivele din limba româna se pot substantiviza. De exemplu, cele de tipul:
analizabil, convenabil, românesc.
În schimb, se substantivizeaza adjectivele calificative, formate prin derivare: muncitor,
certaret, glumet, harnic. Se pot substantiviza :
- pronumele personale: eul;
- pronumele negative: nimicul, un nimic, un nimeni;
- pronumele nehotarâte: un oarecare;
- numeralele ordinale : o doime, o cincime etc.;
- numerale cardinale : un zece.
- adverbele: bine: binele, un bine; aproape: aproapele.
Verbele pot deveni substantive, la infinitivul lung sau la supin. Din continutul lor, aceste
moduri au valoare substantivala: spalatul, mersul, culesul; uitare, mîncare, trecere. Unele verbe la
infinitivul lung nu pot fi întrebuintate ca substantive (spunere, fugire). Odata intrate în clasa
substantivelor, verbele dobîndesc categorii gramaticale de substantive. Substantivele provenite din
infinitivul lung se încadreaza la genul feminin, cele care provin din supin apartin genului neutru.
Devin adjective adverbele care pot determina un substantiv: „asa om”, „baiat bine”. Ele îsi
pastreaza caracterul de inflexibilitate. Dar exista adverbe care devin flexibile ca adjective: timp
probabil; vreme probabila; constituent imediat; constituenti imediati; ape repezi.
În clasa adjectivelor pot intra si substantive, cu conditia ca substantivele sa fie încadrate în
contexte din care sa rezulte valoarea lor adjectivala. Conversia substantivelor în adjective are o
motivatie stilistica: „cîini mai barbati”
La clasa adjectivelor trec unele pronume, cu conditia ca pronumele sa aiba un regent
nominal, cu care sa se acorde în gen, numar si caz. Cele mai multe pronume pot îndeplini aceasta
conditie, se pot adjectiviza: pronumele posesive, pronumele nehotarâte, pronumele de întarire,
pronumele negative, pronumele demonstrative.
Nu pot deveni adjective pronumele personale, pronumele reflexive, pronumele relative
(ceva), pronumele de politete, pronumele nehotarîte (cineva), pronumele negative (nimeni, nimic).
Si verbele se pot adjectiviza. Modurile participiu si gerunziu se pot adjectiviza, tocmai datorita
continutului lor. Participiul se comporta ca si adjectivul (are flexiune, grade de comparatie).
Trecerea participiilor la clasa adjectivelor a dus la o crestere continua a numarului acestora, cu atît
mai mult cu cît unele din aceste participii au putut da nastere derivatelor cu prefix negativ: spus –
nespus. Gerunziile acordate pot deveni adjective: fumegînde, murinde, muginda etc.
Numeralele ordinale, cardinale, colective, multiplicative cu valoarea adjectivala, pot
 43

deveni adjective.
La clasa adverbelor pot trece substantive, daca determina verbe si au tot forma de N –Ac.
singular: a alerga glont, a curata luna, a fi sanatos tun, a dormi bustean. Adverbializarea
substantivelor este un mijloc de formare a superlativului stilistic: singur cuc, frumoasa foc, beat crita.
La clasa prepozitiei pot trece adverbe sau locutiuni adverbiale care, prin articulare, devin
simple instrumente gramaticale: înainte (adverb) – înaintea (prepozitie); în fata (loc. adverbiala) –
în fata (loc. prepozitionala). Articolul are un rol important în trecerea cuvintelor de la o clasa
lexico-gramaticala la alta, în sensul ca el confera cuvintelor dependente statut de cuvinte
independente si face posibila trecerea de la grupul notional la cel relational.
O forma particulara de conversiune o constituie transformarea unui nume propriu în nume
comun (deonimie, termen din onomastica): olanda (tesatura de in) < Olanda, astrahan (blana cu
parul matasos si buclat; haina lucrata din astfel de blana) < Astrahan, marghiloman (cafea turceasca
fiarta cu rom sau coniac) < Marghiloman, sampanie < Champagne etc. În interiorul clasei
substantivului admitem si trecerea unor substantive comune în categoria substantivelor proprii
(onimizare): Creanga < creanga, Ursu < urs, Lupu < lup, Olaru < olar, Paltinis < paltinis etc.
D. Calcuri lingvistice
Calcurile lingvistice reprezinta procedee specifice de îmbogatire a lexicului, aflat la
interferenta împrumutului cu creatia interna (termenul a fost împrumutat din domeniul artelor
grafice, unde se întrebuinteaza cu sensul de ,,reproducere a unei schite sau desen”, operatie care se
realizeaza cu ajutorul unei hîrtii speciale care se numeste hîrtie de calc). Largindu-si sfera
semantica, termenul calc desemneaza ,,copie, imitatie sau reproducere”.
Calcurile lingvistice constau în copierea sau imitarea structurii cuvintelor straine luate ca
model formativ, în adaugarea unui sens sub influenta corespondentului strain polisemantic, în
transpunerea dintr-o limba în alta a structurii frazeologismelor si în introducerea de constructii
sintactice dintr-o limba model.
Corespunzatoare acestor categorii de calcuri sînt trei tipuri fundamentale de calc lingvistic:
calc lexical, calc frazeologic si calc gramatical. Primele doua tipuri intereseaza lexicologia,
calcurile de tip gramatical prezinta interes pentru sintaxa. În fiecare caz, pot fi identificate subtipuri
si exista, de asemenea, combinatii ale celor trei tipuri fundamentale: calc lexico-frazeologic, calc
lexico-sintactic, calc frazeologico-sintactic.
Cu ajutorul calcurilor lingvistice se formeaza cuvinte noi din materialul limbii române
(radacini, afixe), dar dupa modele de structura lexicala straine. Exemple: a întrevedea (format din
între- si –vedea, dupa modelul fr. entrevoir); supraom (format supra- si –om, dupa modelul germ.
Ubermensch), masa rotunda (expresie calchiata dupa fr. table ronde); dupa modelul fr. sentiment sa
format substantivul simtamînt, analizabil în radacina simt- (care este a verbului a simti,
corespunzator fr. sentir) + suf.-(a)mînt, caruia în franceza îi corespunde -ment. În cazul de fata,
acelasi cuvînt frantuzesc a fost o data împrumutat si a dat în româneste sentiment, iar a doua oara a
fost ,,tradus “ sau calchiat si a dat nastere unui derivat (cu o structura interna similara) care e
simtamînt. Poate fi copiata si structura gramaticala: rom. a se teme a devenit reflexiv prin influenta
sl. bojati se (este, deci un calc morfologic), iar rectiunea verbului a locui cu complement direct („a
locui o casa”) este o imitatie a fr. habiter (calc sintactic).
Exista, de asemenea, calcuri frazeologice care sînt combinatii lexicale cu caracter constant,
reprezentînd echivalente reale ori numai potentiale ale unor cuvinte. Ele constau în imitarea sau
copierea structurii unor grupuri stabile de cuvinte, cum sînt locutiunile, expresiile sau alte îmbinari
lexicale, mai mult ori mai putin sudate (a face anticamera reproduce structura expresiei fr. faire
antichambre, dar si forma interna a cuvîntului antichambre); piatra de încercare (fr. pierre de
touche), obtinut prin echivalarea piatra/pierre si calcul semantic ,,proba”, la cel de-al doilea
substantiv, un calc lexico-frazeologic partial, fiindca din model s-au pastrat numai structura si un sens,
cuvintele fiind traduse.
Calcurile frazeologice pot fi totale: a trece sub tacere (fr. passer sous silence), a bate în
retragere (fr. battre en retraite), a lua cuvîntul (fr. prendre la parole), a trece în revista (fr. passer
 44

en revue). Acest tip de calc consta în traducerea literala a unei unitati frazeologice straine, ceea ce
duce la aparitia în limba româna, a unei combinatii lexicale stabile, care are o structura identica ori
foarte asemanatoare cu a modelului calchiat.
În cazul calcurilor frazeologice partiale se imita structura modelului strain, însa cel putin
un element component al unitatii frazeologice ramîne netradus, pentru ca exista deja în limba, sub
aceeasi forma, sau pentru ca este împrumutat cu ocazia calchierii: calea lactee (fr. la voie lactée), a
face escala (fr. faire escale), concurs de împrejurari (fr. concours de circonstances).
Calcuri lexico-gramaticale (gerunziile cu valoare adjectivala sau chiar substantivala, de
tipul : suferind-suferinda, dupa fr. souffrant-souffrante).
Calcurile cuvintelor simple sînt calcuri semantice, adica imita complexul semantic al
modelului strain. De pilda, rom. lume, care avea din latina numai sensul „lumina” (pe care, de altfel,
l-a si pierdut în timp), a dobîndit sensul de „univers”, sub influenta sl. sveat (care înseamna atît
„lumina”, cît si „univers”).
Cuvintele care copiaza numai partial modelul strain sînt numite semicalcuri sau, mai
propriu, calcuri partiale (a surprinde traduce numai partea a doua a fr. surprendre).
Calcurile se deosebesc de împrumut prin faptul ca materialul folosit e românesc, iar de
traducere, prin respectarea întocmai a structurii modelului (nu numai a sensului, cum se întîmpla în
cazul traducerii). Futurologie din franceza a fost, de exemplu, împrumutat, ca futurologie, calchiat ca
viitorologie si tradus ca stiinta viitorului. Calcurile lexicale pot fi, asadar, de structura si semantice.
1. Calcurile de structura se refera, evident, la cuvintele cu structura analizabila, derivate
sau compuse.
Calcurile dupa derivate sînt cele mai numeroase. Pot fi derivate cu prefixe (dezbate < fr.
debattre; prescolar < fr. prescolaire; subdezvoltat < fr. sous-developpé, engl. underdeveloped), cu
sufix (întîietate < fr. primauté, stingator < fr. extincteur) sau parasintetice : deznodamînt < fr.
denouement, a înlantui < fr. enchaîner.
Calcurile dupa compuse sînt mai rare decît cele dupa derivate. Acestea pot fi: calcuri
totale: anotimp < germ. Jahreszeit, cal putere < engl. horse-power, nou-nascut< fr. nouveau-né,
OZN < engl. UFO, sau calcuri partiale (a maltrata < fr. maltraiter, semifinala < fr. demifinale).
2. Calcurile semantice ( împrumut partial) reprezinta adoptarea de catre cuvîntul românesc a
unui sens nou, preluat de la modelul sau strain (împreuna cu care are deja cel putin un sens comun,
care constituie „pivotul” transferului). Fenomenul se produce, evident, între cuvinte polisemantice. Un
exemplu îl constituie sensul „tablou pictat” al cuvîntului pînza, sub influenta fr. toile (împreuna cu
care avea în comun sensul de „tesatura facuta din fire de in, de bumbac, cînepa etc.”). Alte exemple:
foaie (sensul de „ziar”, dupa germ. Blatt si fr. feuille), nebun („piesa la jocul de sah”, dupa fr. fou),
radacina (acceptiile lingvistice si matematice), dupa fr. racine; sensul de ,,protagonista, vedeta” al
cuvîntului stea, venit în limba româna sub influenta fr. étoile, engl. star s.a., care au în comun cu stea
sensul de ,,astru” si care aveau, înaintea românei, sensul adaugat la noi.
Exista numeroase calcuri semantice internationale foarte vechi, care trebuie studiate din
perspectiva etnologica integratoare, precum numele populare ale astrelor zodiacale s.a.45
Calcurile sînt foarte frecvente în terminologiile tehnico-stiintifice (fireste, pe lînga
împrumuturi), unele dintre acestea avînd caracter international: marul lui Adam (fr. pomme d'
Adam, germ. Adamsapfel etc.), unde ultrascurte (fr. ondes ultra-courtes, engl. ultra-shortwaves
etc.), Renastere (fr. Renaissance, it. Rinascimento etc.), razboi rece (fr. guerre froid, engl. coldwar,
rus. holodnaia voina etc.).
Amploarea îmbogatirii si modernizarii lexicale a limbii române, datorata calcurilor
lingvistice, este mai mare decît se crede. Acest procedeu este foarte activ, îndeosebi în etapa
moderna a limbii, cînd a operat la serii întregi de cuvinte (prin copiere totala sau partiala). Exemple:
majoritatea verbelor din familia lui a tine (calchiate dupa latina savanta, franceza sau italiana):
obtine, apartine, contine, detine, întretine, mentine, retine, sustine; modelul întredeschide,
întreprinde, întretaia, întretine, întrevedea, întrezari. Nu sînt putine situatiile, cînd de la aceeasi
baza straina, avem un împrumut si un calc care, intrate în concurenta, s-au specializat semantic sau
 45

unul dintre ele a disparut: a blagoslovi si a binecuvînta (sl. blagosloviti), blagovestenie si

bunavestire (sl. blagovestenie), independenta si neatîrnare (fr. independance), propasire si progres
(lat. progressus), cadrilater si patrulater (fr. quadrilatere), a coabita si a conlocui (fr. cohabiter), a
consacra si a consfinti (fr. consacrer), imediat si nemijlocit (fr. immediat), omniscient si atotstiutor
(fr. omniscient), sentiment si simtamînt (fr. sentiment), signal si semnal (fr. signal).
Din cauza caracterului „elaborat” (formal si/sau semantic) al calcului lexical si al
concurentei cu împrumuturile si traducerile, efortul de cultivare a limbii este mult mai necesar în
acest domeniu, decît în alte grupari lexicale.