LINGVISTICA SI FONETICA

CUPRINS
I. FONETICA
1. Prezentarea notiunilor generale de fonetica
2. Sunetul si proprietatile lui
3. Cum se produc sunetele vorbirii: -fiziologia articulatiei;
-aspectul functional al articulatiei
4. Cum se percep sunetele. Structura lor acustica
5. Clasificarea sunetelor limbii romane. Criterii de clasificare si
conventia de prezentare (simboluri fonetice)
6. Sunetele limbii romane. Vocalismul si consonantismul
7. Sunetele in lant. Segmentarea
8. Model de categorizare
9. Spectograme

II. FONOLOGIA
1. Notiuni generale- Sunetele ca entitati functionale
2. Relatii si corelatii
3. Semnul lingvistic
4. Distributia
5. Reductia variantelor

 6. Sistemul fonologic
7. Unitati suprasegmentale: intensive (accentele de intensitate) si
extensive (intonatia)
8. Unitati segmentale: vocalele si consoanele
9. Structura fonologica:
-segmentul vocalic simplu
-segmentul vocalic complex
-segmentul consonantic
-semnale demarcative

FONETICA
NOTIUNI GENERALE
Vorbirea uman reprezint un ansamblu de sunete audibile care se produc prin
condensarea i dilatarea succesiv a aerului nconjurtor, un mediu elastic care se
modific prin micrile unor structuri anatomice (laringele, faringele, cavitatea bucal i
cavitatea nazal). Ceea ce reprezint un element esenial i deosebit de alte forme de
comunicare este faptul c oamenii dau acestor sunete valori simbolice n combinaii care
sunt infinite (dei inventarul de sunete are un caracter limitat). Mulimea acestor valori se
constituie ntr-un ansamblu flexibil i multifuncional.
Semnalul sonor reprezint n teoria comunicaiei un proces electric, convertind
energia muscular n impulsuri electrice- are mai multe dimensiuni, pe care le raportm la
nivelul motor care conine articulaia, la nivelul fizic la care semnalul sonor capt
parametrii caracteristici (intensitate, frecven, sonoritate) i la cel neuroperceptiv, unde
sunetul este recunoscut i integrat unor circuite neuronale complexe.
Comunicarea uman presupune existena a trei factori:
-locutorul, care asigur producerea semnalului sonor i-l asambleaz ntr-un mesaj
articulat;
-canalul de transmisie (aerul, linia telefonic etc.) n care semnalul sufer o prelucrare a
principalilor si parametric, conservnd ns intact informaia pe care trebuie s o
poarte;
-receptorul (asculttorul) preia mesajul acustic i, printr-o serie de reguli i modele,
recunoate i identific termenii n care este codificat mesajul acustic.
Receptorul mesajului acustic urechea- funcioneaz ca un dispozitiv de filtrare
capabil s prelucreze unda sonor complex, de aceea vorbim despre o funcie de
prelucrare acustic la acest nivel. Aceast funcie implic luarea unor decizii de
difereniere i de identificare. Posibilitatea de a prelucra mesajul acustic presupune n
substana fonic un oarecare grad de invarian.
Asculttorul poate s prezic din lanul sonor elementele sonore cu caracter
invariant, pe care le detaeaz din materialul brut al mesajului acustic i are, de
asemenea, posibilitatea s confirme realizarea acestor predicii. Vorbitorul controleaz
emisiunea sonor, att din punct de vedere acustic, ct i din punct de vedere chinestezic
printr-un proces care n cibernetic se numete conexiune invers sau feedback.
Vorbirea uman ni se prezint ca un eveniment fizic continuu, n secven sonor
liniar, care se desfoar n timp (pe axa temporal). n cadrul acestui eveniment,
asculttorul recunoate unele elemente fonice capabile s semnaleze pe axa temporal
variate tipuri de grani. De altfel, modificrile temporare ale fluxului sonor vorbit
(exprimate n aa-numita funcie temporal), laolalt cu apariia unor faze de tranziie,
permit receptorului s identifice o serie de elemente fonice (numite granie), care pot s
delimiteze categorii sonore segmentale. De exemplu, un atac brusc nsoit de un zgomot
de explozie este o marc a unei categorii consonantice. Segmentul detaat se deosebete

perceptiv de restul mediului fonic prin factorul de zgomot i prin scurtime, caracteristici
care se opun celor care caracterizeaz un fenomen resonator de durat, cvasistaionar,
perceput ca un segment vocalic.
Fazele tranzitorii sunt caracteristice combinrii segmentului consonantic cu cel
vocalic; ele corespund schimbrilor de rezonan care au loc atunci cnd organele
articulaiei trec din poziia consonantic (caracterizat prin nchidere complet sau
ngustare a traiectului la poziia mai deschis a unei vocale). O alt unitate fonetic,
silaba, care este o unitate acustic a crei limite sunt determinate de gradul de fuziune i
influenele reciproce dintre vocale i consoane, determin apariia unei frontiere silabice,
caracterizat prin absena tranziiilor i, tot odat, prin ntreruperea rezonanei vocalice
afectate de aceast frontier.
n cadrul unei analize fonice a fluxului sonor, n care nu inem seama de
semnificatie, vom detaa acele poriuni ale evenimentului care reapar n lan (adic sunt
recurente). Cele dou dimensiuni importante ale acestei secvene de evenimente sunt
desfurarea liniar, i, n timp, dup un model pe care asculttorul l poate recunoate i
interpreta.
Mesajul articulat (include i semnificaia lingvistic) se reprezint sub o form
sonor; el este preluat i deseori prelucrat de diverse tipuri de canale de transmisiune a lui
(mediul elastic, aerul, fiind cel mai familiar). Acest mesaj conine o serie de semnale
sonore, care pot fi transformate n impulsuri electrice, caracterizate printr-un numr de
parametri, ca: amplitudinea oscilaiei, frecvena i spectrul.
Pentru a nelege modul n care se formeaz un semnal acustic vorbit, vom urmri
cele mai importante etape ale funcionrii aparatului articulator n raport direct cu
formarea unor caviti rezonatorii complexe. Iniiatorul fonaiei se afl n plmni; aici
este produs curentul de aer care folosete articulaiei, denumit curentul de aer fonator,
modulat n generatorul de sunet situat n laringe, iar apoi ntr-un numr de caviti
rezonatorii a cror dispunere permite formarea unei game largi de sunete. Determinarea
parametrilor fizici ai sunetului se face prin modelare, adic prin construirea unor analogi
(un analog electric traduce variaia unui semnal-sunetul-prin variaia altui semnal
impulsul electric) electrici care conin o serie de caviti rezonatorii asemntoare celor
din tubul acustic uman, traiectul vocal. [fig.1]

Cavitate
nazal
(Posibilitatea de
cuplare a cavitii
suplimentare,
nazal)

Impedan
intern

surs

Caviti
faringiene

Caviti oris
bucalis
Ieire oral

Fig.1
Procesul prin care se produce vorbirea este conceput ca un dispozitiv filtrant
aplicat oscilaiilor sonore formate n laringe (laringele este o surs de oscilaii armonice).
Cavitile rezonatorii care se formeaz n traiectul vocal selecteaz numai acele mrimi
care convin formrii unui anumit tip sonor, adic funcioneaz ca nite filtre. Rezultatul
punerii n vibraie a curentului de aer fonator i a modulrii lui n cavitile
supralaringiene este o und sonor complex, pe care o percepem sub forma
componentelor ei de trie (for), nlime i timbru, la care se adaug calitatea.
Importana aspectului perceptiv n analiza fonetic provine din faptul c urechea
uman este un analizator complex, care poate descompune stimulul acustic n principalele
sale componente. Semnalul vorbit generat de una sau mai multe surse este trecut apoi
prin sistemele rezonatorii ale traiectului vocal care l ajusteaz, modificndu-i sau
ntrindu-i parametrii de baz. Caracteristicile de redare i amplificare ale traiectului
vocal se redau printr-o funcie de filtrare sau transfer T(f), care pune n relaie
caracteristicile de frecven P(f) ale suntetului produs cu acelea ale sursei S(f), dup
formula:
P(f) = S(f) T(f)
Sursele folosite, n general, la producerea semnalului vorbit sunt localizate n
glot (vibraia aerului care pulseaz, vibraii armonice) sau n pasajul ngust dintre
organele articulatorii (un zgomot produs de frecarea curentului de aer, vibraii
nearmonice), sau n spatele unui obstacol la nchiderea complet dintr-un anume punct al
traiectului. La aceste surse se mai poate aduga i apariia unui singur impuls glotal care
creeaz o surs de sunet tranzitorie. Trebuie s mai notm c absena unei surse de sunet
are, de asemenea, o semnificaie n comunicare.
Oscilaia complex pe care o obinem prin nsumarea unor curbe de rezonan
(numite poluri) i a unor curbe anti-rezonatorii (zerouri), la care se adaug i un factor de

radiaie, poate fi analizat n componentele sale printr-o metod matematic care se

numete analiz Fourier.
O form de reprezentare mai simpl a componentelor unui sunet este dat de
spectrul sunetului.
Orice semnal sonor reprezint, prin urmare, un efect rezonator, obinut la ieirea
(output) unui lan filtrant prin aciunea de intrare (input) a unei surse.
Descoperirea n surs i filtru a unui semnal sonor de tip vocalic ne ofer
urmtoarele elemente:
1. impulsuri ale corzilor vocale;
2. oscilaie iradiat la un spectru al sursei;
3. o caracteristic de frecven;
4. un spectru al undei iradiate.
Undele sonore care se rspndesc n spaiul nconjurtor sunt determinate de funcii
complexe produse de nsumarea parametrilor din generatorii de sunet cu parametrii din
sistemele de rezonatori, la care adugm i unda iradiat.
SUNETUL I PROPRIETTILE LUI
Sunetul ia natere prin vibraii, adic prin deplasarea mecanic a unui corp elastic
n jurul unui punct fix.
Sunetele vorbirii se prezint sub forma unei unde sonore complexe.
O und sonor simpl reprezint o micare armonic reprezentabil visual sub
forma unei curbe sinusoidale. Un ciclu de vibraie conine o oscilaie a crei curb
parcurge un drum complet deasupra liniei de repaus i dedesubtul ei.
Frecvena oscilaiilor este dat de numrul complet de cicli pe secund (cps sau
c/s), pe cnd dintensitatea sunetului se obine din ptratul amplitudinii deplasrii sau
nlimea curbei.
O und complex poate fi descris ca o nsumare dintr-un numr de sinusoidale
diferite, fiecare din acestea avnd o frecven i o intensitate definit. In tonurile
musicale, frecvenele acestor componente sunt multipli ai frecvenei celei mai joase
reprezentate de unda sonor. Un ton poate include frecvene componente de 50, 100, 150
i 200 c p s, fiecare de o anume intensitate; frecvena cea mai de jos este numit frecven
fundamental, iar celelalte sunt supratonuri sau armonice. Modelele armonice distincte
determin timbrul.
Zgomotul este o sum de frecvene mai mult sau mai puin ntmpltoare, fr o
nlime care s poat fi recunoscut.
Un sunet complex care include toate frecvenele audibile ntr-o proporie de
energie egal se numete sunet alb (l auzim ca sunet de acord la antena de transmisiune
radio sau televiziune).
Undele efecte de audiie se datoreaz timpului critic caracteristic unor modele de
unde sonore. O und care crete i descrete gradat n amplitudine este perceput ca un
ton cu o cretere sau descretere n for. O und ntrerupt corespunde unui sunet
intrerupt cu o valoare tonal sau, dac intervalele sunt scurte, se percep o serie de cicluri
(pocnituri).

Tonuri de aceeai frecven i amplitudine pot varia ca faz de la 0 la 360; dou

tonuri cu o diferen de faz de 180 se pot masca reciproc aa nct s nu se aud nici un
sunet.
Zgomotul poate avea un efect negativ asupra claritii vorbirii: produce efectul de
mascare, determinat de proporia zgomotului aplicat semnalului. Cu ct aceast proporie
este mai sczut, cu att pot fi difereniate mai puine elemente.
Una din sursele cele mai importante de sunet, laringele, este un generator de
oscilaii a cror caracteristic este forma lui monoton n spectru; maximele spectrale
(numite formani) se pot determina numai prin funcia de transfer a traiectului vocal,
adic numai prin frecvenele de rezonan.
Un spectru al oscilaiei laringiene este un spectru discret. El oglindete n
primul rand frecvenele fundamentale ale vocii, corespunznd numrului de impulsuri pe
care le produc coardele vocale n unitatea de timp i, n al doilea rnd, frecvene armonice
sau tonuri adiionale.
Frecvena formant (formanial) apare ca un moment n sectorul spectrului
dintre dou spectre minime apropiate; formanii se distribuie n ordinea dispunerii
frecvenelor i se noteaz cu F1, F2, F3 tec.
CUM SE PRODUC SUNETELE VORBIRII
1. FIZIOLOGIA ARTICULATIEI
Sunetele vorbirii umane se produc prin modificrile unor vibraii care provin dintr-o
surs existent ntr-un punct al traiectului vocal, modificri realizate n sistemele
complexe de rezonatori ai traiectului (modulaia).
Traiectul vocal funcioneaz ca un tub acustic neuniform, ale crui limite se afl ntre
laringe i cele dou ieiri (oral i nazal), i are funcia de a converti (transforma)
energia muscular a unor grupuri organice n energie acustic.
Fazele motorii pe care le deosebim n formarea unor sunete sunt urmtoarele:
1.
o faz neuromuscular, n care se produc unitile motorii i contraciile
succesive i/sau simultane ale muchilor;
2.
o faz organic: poziii brute i micrile organelor care particip la articulaie
din traiectul vocal;
3.
o faz aerodinamic: micrile de mas i schimbrile presiunii subsonice ale
aerului din traiectul vocal;
4.
o faz acustic: micri micro, la frecvene audio, ale moleculelor de aer: unde
sonore etc.
Convertirea energiei musculare n energie acustic este dup Catford un proces
ndeplinit prin dou tipuri de activiti, funcional distincte, ale organelor articulatorii:
micri asemntoare foalelor sau unui piston care acioneaz asupra aerului din traiectul
vocal i micri produse printr-un sistem de supape, micri care modific curentul de aer
fonator (caf), genernd unde sonore.
Activitile de baz pe care le deosebim n traiectul vocal sunt: iniierea i
reglarea, ultima cuprinznd la rndu-i fonaia i articulaia.

Micrile asemntoare foalelor sau unui piston ale unui organ sau grup organic
(numit iniiator) care produce o schimbare de presiune ntr-o parte alturat traiectului
vocal i, n consecin, iniiaz un curent de aer sunt cuprinse n activitatea de iniiere.
Fonaia acoper toate activitile de reglare care apar n laringe: aceasta include
astfel de trsturi ca: rsuflare sau surditate, voce, caliti ale vocii etc. Fricativa glotal
[h] este interpretat ca un tip de fonaie spre deosebire de stopul glotal, o form de
articulaie.
Articulaia se refer la activitile de reglare care apar n faringe, gur i nas.
Astfel, nchiderea labial pentru [p], canalul strmt dorso-velar pentru [x] care genereaz
un curent de aer turbulent (fricativ), cavitatea oral deschis, specific modelat, pentru
[], care nu genereaz singur sunet, ci numai moduleaz sunetul, vocea generat n
laringe toate acestea, i altele, sunt tipuri de articulaie.
Parametrii pe care i identificm la formarea c a f, adic iniiere, sunt localizarea
i direcia.
Localizarea se face n trei zone importante ale sistemului respirator i n cavitile
supralaringiene: plmni, laringe, gur.
O scdere a volumului de aer n plmni sau o cretere a acestuia corespund
calificativelor egresiv i ingresiv ale direciei c a f.
Tipul de iniiere folosit n mai toate limbile este cel pulmonic egresiv.
Volumul aerului din plmni scade, se creeaz o presiune pozitiv n traiectul
vocal att n plmni, ct i deasupra plmnilor, iar aerul se scurge prin trahee, laringe,
faringe, gur i/sau nas.
Schimbarea volumului de aer n traiect per unitate de timp se poate raporta la
cantitatea de aer folosit n fonaie- rata iniierii.
Mai importante pentru efectele acustice sunt variaiile n aria seciunii transversale
a canalelor regulatorii. Ele impun o impedan variabil la trecerea aerului i creeaz
variaii de presiune n traiectul vocal ntre iniiator i structuri. Variaiile de presiune
impun o ncrctur (load) variabil a iniiatorului care are de ndeplinit o munc mai
mare n unitatea de timp. El acioneaz contra unei presiuni mai nalte. Raportm munca
executat n unitatea de timp la un concept mecanic de for, fora iniiatorului.
n fonaie ne oprim asupra ctorva parametrii importani, i anume: tipul de
strictur, localizarea, tensiunea cutei vocale (= coard vocal).
Tipurile de strictur se dispun de la glota nchis pn la stricturi fonatorii zero. n
laringe, glota este un punct blocat clar, un obstacol n calea curentului de aer fonator.
Dintre tipurile de strictur, important n vorbire este vocea. Vocea apare prin
deschiderea i nchiderea periodic a glotei la frecvenele de cca. 70 c p s n sus.
Cutele vocale variaz ca lungime i grosime, caliti care, mpreun cu tensiunea
aplicat acestora, determin diferene n calitatea vocii, oglindind variaiile din frecvena
fundamental a vocii (70- 1 100 c p s).
Un efect acustic notoriu l are asupra frecvenei primului formant al vocalelor i
deplasarea vertical a laringelui.
Derivai din cavitile supralaringiene, parametrii tip de strictur i localizare
caracterizeaz activitile reunite sub numele de articulaie.
Tipurile de strictur din cavitile supralaringiene, ndeosebi acelea care apar n
cavitatea bucal, determin moduri de articulaie distincte de-a lungul unui continuu ntre
nchidere total i deschidere.

Obstacolul ferm i complet din calea c a f d natere la o presiune n spatele acestui

obstacol, care, eliberat brusc, produce un zgomot de scurt durat, caracteristic
consoanelor oclusive : [p, t, k].
Dac presiunea c a f este ntrerupt periodic de articulatorii aflai n tensiune, se
obine un sunet vibrant [r] (ntreruperea se poate realiza n zona alveolar sau uvular).
Cnd nchiderea nu este complet, ntre articulatori crendu-se un pasaj ngust prin
care c a f produce n trecere o turbulen, se nate un sunet de tip fricativ. Strmtarea
presupune apariia unui blocaj n calea c a f , peste care jetul de aer este proiectat
(blocajul poate aprea n zona alveolar-dental : [s,f].)
Localizrile sunt plasate n trei arii de articulaie: nazal, oral i faringo-laringal.
Numim organul articulator activ articulator, iar pe cel pasiv punct de articulaie;
din alturarea lor iau natere tipuri articulatorii plasate n diverse arii de articulaie:
-o arie cuprins ntre buze (labia) i regiunea alveolar cu zonele: labial, dental i
alveolar;
-o arie cuprins ntre alveole i uvul: palatal: pre-, medio- i post-palatal, velar
i uvular;
-o arie determinat de buza inferioar, dinii de jos, precum i de dispunerea
muchiului lingual (de la vrful su, apex, i pn la partea posterioar, radix, adic pn
la epiglot) n cavitatea bucal.
n convenia fonetic, reunirea dintre articulator i punctual sau locul de articulaie se
red prin prefixare: labio-dental, apico-alveolar, dorso-velar etc.
2. ASPECTUL FUNCTIONAL AL ARTICULATIEI
CUM SE PERCEP SUNETELE. STRUCTURA LOR ACUSTIC
Ca i n faza perceptiv, faza pe care o numim neuroperceptiv presupune la
audiie trei etape:
1. receptarea mesajului acustic de ctre ureche i transformarea lui ntr-un mesaj
nervos pe care l primete i l integreaz circuitelor neurologice;
2. identificarea mesajului acustic;
3. recunoaterea acestui mesaj ca fiind propriu modelului structural al sistemului din
mintea asculttorului. Ultima etap, recunoaterea sunetelor, este un proces
lingvistic complex, la care particip anumite tipuri de informaie acustic
constituite n modele (patterns); de altfel, operaia de decodare a mesajului
receptat se bazeaz pe stocarea prealabil a informaiei lingvistice n creierul
vorbitorului.
Componentele mesajului sub form acustic: amplitudinea i frecvena pentru
tonurile pure, iar pentru tonurile complexe amplitudinea i spectrul, sunt foarte
importante n procesul de recepie.
Parametrii enumerai (frecvena, amplitudinea, spectrul) pot fi convertii prin
intermediul analizatorului uman-urechea-n date fiziologice: nlimea, fora i
timbrul sunetelor.

CLASIFICAREA SUNETELOR
CRITERII DE CLASIFICARE I CONVENIA DE REPREZENTARE
(SIMBOLURI FONETICE)
O prim compartimentare pe care o facem observnd direct modul de producere a
sunetelor ne conduce la separarea tipurilor sonore care se produc prin scurgerea c a f prin
cavitatea bucal deasupra limbii, fr friciune local (zgomot), pe care le numim sunete
ORALE CENTRALE REZONATORII sau VOCOIDE, de acele tipuri care prezint o
friciune local puternic prin trecerea printr-un pasaj ngust sau pentru care aerul se
blocheaz n dosul unui obstacol, numite NONVOCOIDE sau CONTOIDE.
Cea mai mare parte a sunetelor (tipurilor sonore) sunt segmente simple. Ele se
produc prin combinaia dintre un articulator (organul activ) i un punct de articulaie
(partea staionar sau organul pasiv), rezultanta fiind poziia de articulaie.
Pentru controlul calitii de baz a sunetului, articulatorii nu sunt de valoare egal.
Ei pot fi divizai n articulatori primar, localizai n cavitatea bucal, un articulator
secundar, numit velic, care nchide sau deschide cavitatea nazal n zona dintre vlul
palatului i terminaia sa, uvula, precum i articulatori teriari, localizai n glot
(coardele vocale pot fi folosite n acest grup).
Alte sunete combin articulaia de baz cu o modificare local, anteriorizare,
posteriorizare, ridicare, coborre sau suprapun peste articulaia de baz o articulaie
complementar. Din aceast clas de fenomene, producnd sunete complexe, fac parte
fenomenele de labializare, palatalizare, velarizare, nazalizare, faringalizare.
Ele afecteaz inventarul de sunete, adugndu-i sunete noi, ceea ce impune semen
speciale de reprezentare.
ntre vocoide i contoide se realizeaz tipuri sonore variate, incluse n categorii
distincte dup modul i locul de articulaie. Raportarea la parametrii acustici care
caracterizeaz trsturile de mod sau poziiile articulatorii standard se va face n termenii
perceptivi ai categorizrii.
TIPURI DE SEGMENTE
O clasificare care s in seama de impresia subiectiv pe care sunetele o produc
asupra asculttorului pornete de la categoriile enunate, segmente vocalice sau
asemntoare vocalelor i segmente consonantice sau asemntoare consoanelor.n
cazul segmentelor vocalice nu apare n traiect o nchidere sau strmtare marcat, ceea ce
face ca senzaia neuroperceptiv a articulaiei s fie simit, chinestezic, ntr-o msur
mai mic. De aceea, descrierea unei vocale este dependent de felul n care judecm
relaiile dintre sunete la audiie i de deschiderea articulatorie.
Prin urmare, vocala este tipul reprezentativ de segment din categoria
VOCOIDELOR i se definete ca un segment fonic continuu, median, oral, fr
friciune; el se produce prin eliberarea aerului pe deasupra centrului limbii fr o friciune
n traiect.

10

ntre punctul de maxim elevaie a muchiului lingual n cavitatea bucal i cerul

gurii rmne permanent un spaiu vocalic limit, de la care un sunet de tip [i], de
exemplu, capt un component de zgomot care l transform ntr-o palatal fricativ
sonor. Linia de limit vocalic este unul din punctele de referin ale descrierii vocalice,
limita de sus pe care o calificm nchis [i] este o dimensiune n clasificare care depinde
de nlimea la care se ridic muchiul lingual, cealalt limit de jos o calificm deschis
[a].
n funcie de micarea muchiului lingual nainte sau napoi (o micare complex
care afecteaz dispunerea n cavitatea bucal a unor caviti rezonatorii foarte variate ca
volum i localizare), se dispun vocale de la poziia anterior [i] la poziia posterior [u],
poziii care modific volumul cavitii orale ct i pe cel al cavitii faringale.
Vocoidele se deosebesc de celelalte tipuri sonore sau segmente prin faptul c sunt
variabile continue i nu intr cu uurin n categorii discrete. De aceea clasificarea lor
trebuie dotat cu puncte de referin fixe n relaie cu care s putem categoriza orice tip
vocalic.
O tehnic convenabil de descriere rmne nscrierea sunetelor vocalice n funcie
de poziia n articulaie a muchiului lingual n diagrama vocalelor cardinale a lui Daniel
Jones. Acest sistem reprezint o mulime de sunete alese arbitrar ca puncte de referin n
continuumul de variaie vocalic, adic o mulime fix i stabil de sunete vocalice
independent de realizrile lor posibile.
Descriem, de obicei, acele dimensiuni probabile ntr-un anume spaiu fonetic pe
care l proiectm i n care segmentele tip i variantele lor se pot nscrie n funcie de trei,
patru stadii ale producerii sunetului.
Sistemul vocalelor cardinale combin trsturi articulatorii (poziia muchiului
lingual) ca trsturi auditorii (fig. 14).
nalt nchis
Semi-nchis
Semi-deschis
Jos Deschis
Dimensiunea vertical are, prin urmare, dou extreme: una nalt, care conine
segmentele sonore nchise ca timbru, i una joas, n care segmentele sonore sunt
deschise ca timbru. Din cele dou laturi ale figurii, cea din dreapta conine rotunjirea
buzelor, iar cea din stnga poate s conin aceast rotunjire sau nu (ceea ce modific
frecvenele din structura formant a acestor sunete).

11

Anterior

Central posterior

i
u

nalt-nchis

Semi-nchis

Semi-deschis

Jos-deschis

Fig.14

Apar destul de des n lanul vorbirii secvene vocalice n care o vocal poart
accentual de intensitate, iar cealalt nu; elemental proeminent din secven poate aprea
la nceput sau la sfrit, iar combinaia numit diftong capt aspect cresctor sau
descresctor: [ea], [ia], [aj] etc. Un termen corelativ glaid reprezint acel segment cu o
calitate variabil care apare n secven fr ca acesta s fie un diftong [w], [j].
Preponderent este caracterul tranzitoriu, consonantic al acestui tip sonor.

PUNCTE DE REFERIN ARTICULATORIE: SEGMENTE

CONSONANTICE
Sunetele vorbirii sunt caracterizate n fonetica clasic, aproape exclusiv, prin
factorii care compun micarea articulatorie, adic n termeni genetici. Dar observaiile
mai noi au pus n lumin fenomenul de compensaie prin care se explic articularea
aceluiai sunet cu procedee articulatorii diferite; ceea ce constituie unitatea unui tip
articulator este structura sa acustic. ntre gestul articulator i imaginea sa acustic nu
exist o coresponden regulat i constant; adeseori, dou tipuri articulatorii sunt puse
n relaie cu un singur tip acustic.
Modul de apreciere a funciei diverselor tipuri organice care particip la articulaie
se realizeaz prin observaia direct, vizual, prin efectul stimulrii cilor de neuroni i al
senzaiilor chinestezice (proprioceptiv), instrumental (diverse forme de observaie
12

stroboscopic) sau prin fotografia roentghenografic. Termenii de referin ai articulaiei

prin care caracterizm convenional tipurile de sunete folosite de vorbitor se dispun n trei
arii importante:
1) cavitatea laringal;
2) cavitile supralaringuale (inclusive faringele);
3) cavitatea oral, n prelungirea creia apare o cavitate adiional labial i, n
derivaie, un rezonator nazal fix.
Aria n care se produc cele mai numeroase tipuri articulatorii este cavitatea oral.
Micarea muchiului lingual al crui dorsum capt form convex sau concav se face
n direcia a trei zone pe palat:
1) zona alveolar;
2) zona palatal care conine:
2.1. palatul tare;
2.2. palatal moale, format din vlul palatului, (velum) i uvula.
Muchiul lingual, care ocup o mare parte a cavitii orale (bucale), reprezint cel
mai important articulator datorit marii sale mobiliti; referina se face la:
1) apex (vrf), tipuri corespunztoare apicale;
2) dorsum, tipuri corespunztoare dorsale;
3) radix (rdcin), tipuri corespunztoare radicale sau posterioare.
Prelungirile musculoase ale cavitii bucale, buzele, au, datorit formei i gradului lor
de strictur, un rol important la caracterizarea unor tipuri de sunete. n stare de
destindere, ele nu particip la articulaie; se pot ngusta ns, nchide sau deschide, pot
fi mpinse nainte (protuberane) sau trase napoi. Rolul lor neuroreceptiv i
chinestezic n articulaie este, de aceea, foarte mare; putem recunoate un tip de
articulaie numai dup micarea buzelor.
Forma de realizare a unui segment consonantic prezint o perioad tipic, un
nucleu acustic nconjurat de perioade care devin din ce n ce mai atipice pe msur ce
ne ndeprtm de centru pentru a trece pe nesimite ntr-o structur a segmentului
vecin. Fonetica clasic deosebea n articularea unui segment consonantic trei faze a
cror importan n producerea i recunoaterea sunetului nu este egal:
1) apropierea dintre articulatori precedat de faza organic a punerii n poziie de
articulare; aceast faz este n vorbire (lan continuu) aproape anulat: tensiunea
(implozia);
2) meninerea articulatorilor n contact (la sunetele cu nchidere complet); aceasta
creeaz un obstacol ferm n calea c a f n spatele cruia se blocheaz (sunetul se
produce la eliberarea brusc din spatele obstacolului): inuta;
3) eliberarea brusc a c a f la separarea articulatorilor: explozia.
Procedeul de nregistrare a micrilor organice tipice din articulaie (suflul bucal,
vibraiile laringiene, suflul nazal etc.) folosind un aparat clasic al foneticii
experimentale chimograful- ne ofer o imagine sugestiv (chiar dac nu prea exact)
a fazelor articulatorii.
n fluxul sonor, poriunile tipice, proprii anumitor segmente sonore sunt greu de
delimitat, datorit faptului c sunetul este produs de micarea simultan a mai multor
grupuri organice; nceputul sau sfritul aciunii unui anumit grup nu corespunde
neaprat cu nceputul sau sfritul rostirii unuia sau a altuia dintre sunete.

13

Tabloul segmentelor consonantice-tip

Locul
de
formare

Labiale

Bil
abi
ala
Modul
de
formare

Fricative (2)
O Explozive
c
(1)
c
Africate
l
(1)+(2)
u
Nazale
s
(4)
i
Laterale
(3)
Vibrante

w
pb

L
a
b
i
o
d
e
n
t
a
fv

Linguale

P
r
e
a
l
v
e
o
l

Poziia
avansat
Anterolinguale
D
e
n
t
a
l

Poziia retras

P
a
l
a
t
a
l

sz
td

ts

t
d

n
l

M
e
d
i
o
l
i
n
g
u
j

Posterolinguale
M P
(
e
o

d
s
)
i
t
o
p
p
a
a
l
l
a
x
k kg
g

U
v
u
l
a
r
e

F
a
r
i
n
g
a
l
e
v
e
l
a
r

G
u
t
u
r
a
l
e

Prez
ena
sau
abse
na
vibr
aiil
or
larin
gien
e

Surde

Sonore

Prin urmare, un fragment de vorbire cuprins ntre pauze (=enunul) reprezint o

micare nentrerupt a organelor articulatorii i, n consecin, o curgere continu, o
permanent alternan a efectelor acustice ca rezultat al acestei micri. Segmentarea
fluxului sonor poate fi realizat prin introducerea factorului structural lingvistic.
Mod i loc de articulaie
Dup contactul mai strns sau mai lax dintre un articulator i un anume punct de
articulaie putem deosebi o clas de segmente de tip:
1) oclusiv : [p, t, k];
2) fricativ (aerul provoac un zgomot de friciune prin trecerea peste un obstacol
ferm, friciune care este reprezentat n imaginea acustic printr-un component
acustic ntmpltor i aperiodic): [f, h];
3) fr friciune: nazale [m,n] i laterale [l]
4) vibrant (articulatorul activ execut o serie de nchideri rapide, intermitente ntr-un
anume punct)- rulant:[r] un sunet realizat prin micarea rapid a vrfului limbii
ntreruperea ocluziunii n regiunea alveolar.
14

Eliberarea brusc a aerului din spatele unui obstacol combinat cu scurgerea

curentului de aer pe lng obstacol d natere la sunete cu o explozie incomplet:
sunete nazale sau sunete laterale [m,l].
O secven sonor omorganic care rezult dintr-o ocluziune (nchidere) n faza sa
imploziv i o friciune n faza final d natere unei africate sau semi-oclusive [, ,
t, d].
La caracterizarea dup mod de articulare convenia fonetic mai adaug i loc de
articulare. Locul de articulare l putem fixa pentru sunetele limbii romne n zona:
-alveo-palatal: pentru acest tip se reunete partea anterioar a muchiului lingual
cu palatal tare [,];
-apical: vrful muchiului lingual se aplic la dini [t,d];
-bilabial: buza inferioar, ca articulator, nchide pasajul labial prin lipirea de
buza superioar [p,b,m];
-dental (alveolar): zon mai lax n limba romn; e preferabil termenul de
laminal: vrful limbii se aplic uor dinilor [s,z];
-dorsal: o micare mai ampl, care afecteaz partea anterioar sau posterioar a
limbii n direcia palatului tare [,];
-labio-dental: buza inferioar se combin cu dinii superiori [f,v];
-palatal: aceeai micare a muchiului lingual ca la articulaia dorsal ntr-o
zon median a palatului tare [k,g];
-velar: partea posterioar a limbii acioneaz simultan cu micarea palatului
moale [k, g, x].
Categorizarea dup mod i loc
Vorbitorul poate observa n lanul vorbirii prezena (apariia) unor uniti contrastante:
ntre far-var sau ntre vr-vr-var-vor, de pild, va aprea un contrast corelativ ntre f
i v, sau n seria de vocale n acelai context consonantic v-r va aprea un contrast
fr calitatea corelativ. Aceste sumare observaii ne conduc la ideea unei forme
determinate de organizare n substana fonic.
n vorbire exist o serie de deosebiri minimale care apar ca moduri de alegere, de
opiune, ntre dou caliti opuse din aceeai categorie sau chiar ntre absena i
prezena aceleiai caliti (surd-sonor). Pentru caracterizarea acestor distincii minime
vom introduce conceptul de trstur distinctiv.
Trsturile distinctive sunt ultimele caliti distinctive ale limbii, dac nici una din
ele nu poate fi desprit n uniti lingvistice mai mici.
Conceptele de mod i loc introduse mai sus pot fi extinse la o categorizare a unor
evenimente de producere a vorbirii i la aflarea unor reguli de traducere dintr-o
categorie de producere la parametrii undei vorbite.
Aceasta reprezint o teorie segmental n conformitate cu care vorbirea legat
poate fi segmentat ntr-o succesiune de segmente manifestnd un contrast temporal
ntre trsturile de mod, la care se adaug i trsturile de loc al articulaiei.

15

Tipurile de segmente raportate la caracteristicile de mod sunt repartizate n

urmtoarele categorii:
Categoria segmentului tip
1. 1.Oclusiv

Articulaia
nchidere complet n tract
(faringe i gur)
La ntreruperea nchiderii

2. Fricativ

Pasaj ngust pentru c a f

ntr-un punct blocat (dar
mai lax) al tractului.

3. Lateral

nchidere central
combinat cu o deschidere
lateral n cavitatea bucal.
ntrerupere a nchiderii
orale.

4. Nazal

Coborrea vlului
conecteaz cavitatea nazal
la restul traiectului vocal.

5. Tranzitoriu

Articulatorii se mic cu o
vitez mare nuntrul
segmentului.

Caracteristica de spectru
Spectrul dominat de un
format ntr-o zon de
frecven foarte joas.
Absena energiei n spectru.
Apare un element
tranzitoriu
Spectrul fricativelor sonore
poate s prezinte un modelF complet, mai sus de un
F4, dar cu o intensitate mai
mic i o frecven mai
joas, a unui F1 n
comparaie cu sunetele
vocalizate. Arie de frecven
nalt n spectrul
zgomotului. O fricativ
tipic este un sunet cu
zgomot care are o energie
spectral cuprins de
formani produi de
cavitile din faa ngustrii
traiectului.
La un model F vocalic se
adaug o antirezonan n
zona F2-F4 i o
extrarezonan n zona F4.
Schimbare n F1 ctre
poziia mai nalt dintr-un
segment vocalic urmtor.
Prezint un spectru cu un F2
slab sau absent n care
domin formantul situat la
aproximativ 250c/s i care
se extinde i n segmental
vocalic alturat. Apar
formani mai slabi n zone
de nalt frecven.
Un spectru care se schimb
ntr-un ritm relativ rapid n
segment. Un segment sonor
tranzitoriu (adic prima
parte a unui segment vocalic

16

Pentru glaid micarea este

mai moderat.

dup un segment oclusiv) se

sfrete acolo unde partea
principal, a tranziiei
formante, este complet.
Glaidul prezint un spectru
care se schimb mai lent.

Poziia locului de formare a unui segment creeaz o serie de trsturi pe care le

caracterizm prin articulaie i caracteristici ale spectrului.
Articulaia
6. Limba n poziie avansat:
a) poziie prepalatal
b) poziie mediopalatal

Caracteristica spectral
Aria F2-F1 este mare:
F2 nalt, F3 nalt la maximum
F2 nalt la maximum i apropiat de F3

7. Limba n poziie retras.

Aria F2-F1 este mic:

F1 apare comparativ mai nalt.
8. Deschiderea gurii (include seciunea F1 cobort.
lingual i seciunea labial) ngust.
9. Buzele relativ nchise i protuberante F1+F2+F3 cu frecvene formante mai joase
(arie mic de deschidere labial).
n comparaie cu o articulaie n care
deschiderea labial este mai mare, dar cu
aceeai articulaie lingual. O deschidere
progresiv a buzelor izolat provoac o
descretere n fiecare din frecvenele
formante, dar n cantiti care variaz n
funcie de poziia limbii. n cazul poziiei
prepalatale a limbii, efectul asupra lui F3
este pronunat.
10. nchidere labial sau labiodental.
Un F2 n regiunea situat aproximativ ntre
500 i 1500 c/s, depinznd de localizarea
limbii pentru vocala asociat sau pentru
segment cu caliti vocalice.
O poziie palatal a limbii favorizeaz un
F2 nalt. Spectrul de zgomot al lui f este
esenial ntins (flat) i de joas intensitate.
Limitat la frecvene mai sus de 1500 c/s i
pn la limita de 10 Kc/s (multiplu c/s).
11. Articulaie dental sau prealveolar.
F2 n zona de 1400-1800 c/s. F3 nalt.
Zgomotul de nalt frecven fricativ este
puternic. Cea mai mare parte a energiei lui
[s]- cuprins ntre 4 i 10 Kc/s. Limita de
frecven joas este mai sczut pentru
alveolare dect pentru dentale.

17

12. Articulaie velar i faringal.

F2 mediu sau jos. O mare parte a

zgomotului fricativ este purtat de F2.
modelul formant, cu excepia lui F1, este
vizibil n mod clar.

Combinaia dintre trsturile de mod i localizare a articulaiei d msura n care

segmentul poate fi caracterizat din punct de vedere acustic.

SUNETELE LIMBII ROMNE

VOCALISMUL I CONSONANTISMUL
VOCALISMUL
Pe axa dimensiunii nalt se dispun, corelnd datele legate de micarea
muchiului lingual nainte i n sus (poziia avansat) sau napoi i n sus (poziia retras),
cu frecvenele primilor doi formani (F1, F2), trei vocale: [i, u, ].
Vocala i se formeaz prin ridicarea prii de mijloc a dorsumului lingual ctre
partea anterioar a cavitii bucale. Aceasta creeaz un resonator posterior mai mare.
Tensinea muchiului lingual este moderat. F1 prezint frecvene n zona de 317-350 Hz
(apropiat de zona F1 al vocalei u340Hz); F2 are frecvene localizate n spectru ntre 2 200
i 2 225 Hz.
Vocala u prezint n forma profilului dorsumului lingual un semicerc. Acesta ia
natere prin ridicarea prii posterioare a dorsumului ctre palatal moale. Vrful limbii
este plasat n jos i retras vizibil dela incisivii inferiori. Spre deosebire de articulaia lui i,
articulaia lui u se produce prin tensiunea puternic a muchiului lingual, concomitent cu
rotunjirea pregnant a buzelor ntre care se formeaz o mic deschidere (protruziune). F1
are frecvene cuprinse ntre 339 i 340 Hz. F2 prezint o medie de 850 Hz.
Vocala se obine prin mpingerea nainte a muchiului lingual (a ntregului corp
lingual). Ca urmare, rezonatorul posterior se mrete ( nu prea mult), iar rezonatorul
anterior. Datorit poziiei avansate a prii anterioare a limbii ctre alveolele incisivilor
inferiori, se micoreaz n mod corespunztor.
Aceast vocal face parte din categoria acelora fr o calitate clar i bine definit
(culoare). [] este un sunet obscur, format prin situarea limbii ntr-o poziie vocalic
intermediar, poziia n care muchiul lingual nu este ridicat n mod pronunat n partea
posterioar sau anterioar i nici prea cobort; el este inclus, ca i [], sunetelor de tip
neutral sau de tip shwa.
A doua dimensiune intermediar ntre poziia nalt i jos conine vocalele
seminchise sau semideschise: [, o, ].
Vocala e se produce prin coborrea i retragerea ntregii mase a muchiului
lingual, n aa fel nct rezonatorul anterior, divizat, se lrgete, iar cel posterior se
ngusteaz. Vrful limbii se sprijin pe incisivii inferiori. Zona format prin ridicarea
muchiului lingual este mai mic pentru e dect pentru i. F1 398-485 Hz, F2 1 9341 950Hz.

18

Vocala o se formeaz prin micarea muchiului lingual spre partea posterioar,

comparativ cu micarea pentru u mai puin marcat; vrful limbii se d napoi nu prea
mult, maxilarul inferior se las puin n jos, iar deschiztura labial se lrgete.
Protuziunea labial este mai puin pronunat, la fel i rotunjimea. Deschiderea labial
capt form oval. F1 330-413 Hz, iar F2 900-984 Hz.
Vocala se obine prin pstrarea poziiei posterioare a muchiului lingual. Pentru
a realiza articulaia acestei vocale trebuie s pornim din poziia articulatorie pentru o sau
s ridicm uor partea posterioar a limbii n direcia palatului moale, mpingnd nainte
ntreg corpul limbii n aa fel nct rezonatorul posterior s capete dimensiunea ca pentru
u; rezonatorul anterior se modific (forma i volumul lui) ca rezultat al apropierii vrfului
muchiului lingual ctre alveolele incisivilor anteriori. F1, 500-580 Hz i F2, 1 300-1 500
Hz.
O a treia dimensiune, jos i deschis, este reprezentat n limba literar de un a
posterior i nerotunjit.
Pentru vocala a, corpul muchiului lingual este aplatizat i se ridic puin n
direcia palatului moale. Vrful limbii este mpins de la incisivii inferiori mai mult dect
pentru . Prin deschiderea mare a cavitii bucale se produce un resonator larg i
nedivizat.
Formanii F1, F2 sunt dispui ntr-o zon central compact: F1 700-703 Hz, F2
1278-1350 Hz.
Vocalele i, u, i e, o, , a pot fi clasificate dup urmtorii parametri:
(1) localizare: anterior- posterior: i, e~u, o;
(2) elevaie a muchiului lingual, corelat acustic cu o deschidere, aperture
traiectului vocal, producnd modificarea n dispoziia frecvenelor din cavitile
rezonatorii: i, u, i~e, o, ~a;
(3) labializare: i, , a~u, o.
CONSONANTISMUL LIMBII ROMNE
CARACTERISTICI ACUSTICE GENERALE
Conceptele mai vechi de mod i loc de articulaie am vzut c pot fi extinse la o
categorizare a evenimentelor de producere a vorbirii. Aceasta prevede un numr de reguli
de transpunere dintr-o categorie de producere ntr-una care prezint caracteristicile
acustice ale undei sonore produse n vorbire.
Consoanele apar ntr-un contrast temporal n vorbirea legat i se caracterizeaz
prin urmtoarele elemente:
(1) surse de zgomot sau tranzitorii;
(2) caracteristici de producere;
(3) caracteristici ale oscilaiei complexe rezultate.
O surs de zgomot creeaz un curent de aer turbulent. El se formeaz n pasaje
strmte, prin trecerea peste obstacole abrupte. Oscilaia rezultat pe care o putem detecta
n spectogram apare sub forma unei structuri fine, ntmpltoare, sau sub forma unor
piscuri verticale n spectru. Tipurile sau dimensiunile de variaie acustic care apar n
spectrul consonantic sunt variabile acustice, importante n percepia consoanelor.
Regulile de identificare a sunetelor consonantice folosesc poziia de frecven a
exploziei scurte la oclusive, precum i tranziiile dintre segmentul consonantic i cel

19

vocalic urmtor (tranziiile sunt reprezentate n spectogram printr-o curbur a

formanilor din spectrul vocalic n momentul atacului (onset).
Schimbrile din frecvena formanilor vocalici reflect, probabil, micrile
articulatorii (concepute ca o micare continu, Bewegung, dinamic); aceste schimbri
sunt percepute n regiunea de frontier dintre dou segmente.
Reguli de percepere a consoanelor (teoria motrice)
Liberman deosebete n perceperea consoanelor, prezentate sub form de stimuli
acustici obinui prin sintez, o serie de reguli care le grupeaz n trei clase distincte, n
conformitate cu un criteriu pe baz articulatorie: unde i cum sunt produse sunetele.
O cals de reguli de identificare apare la sunetele care sunt produse prin constricia
consonantic care conine: friciunea fricativelor i africatelor [f, s, , t, v, z, , d] i
explozia stopurilor oclusive [p, t, k, b, d, g].
O caracteristic general a sunetelor produse prin constricie este faptul c se produc
numai n timpul sau imediat dup contactul articulatorilor.
Variaia acustic poate fi fixat prin poziia de frecven a exploziei care deosebete
oclusivele surde [p, t, k], sau prin localizarea zgomotului de friciune. Limita de
frecven mai joas a acestui zgomot este o regul pentru distincia dintre [s] i []. Prin
urmare, frecvenele sunetelor constrictive (la explozie sau friciune) dau asculttorului o
informaie suficient privitoare la locul de producere a oclusivelor sau fricativelor.
Alte dimensiuni ale variaiei n grupul sunetelor constrictive sunt: durata i natura
atacului (onset) pentru zgomot, importante mai ales pentru distincia de mod.
O a doua clas prevede informaii privitoare la micrile articulatorilor. Sunetele din
aceast clas provin dintr-o surs de voce i sunt afectate de micarea articulatorilor la
trecerea de la o consoan la sunetul urmtor.
Din punct de vedere acustic regula de identificare se bazeaz pe tranziiile formante
(sau schimbrile de frecvene din spectrul vocalic).
Tranziiile, ca reguli perceptuale, pot fi urmrite sub dou aspecte: direcia i
extensiunea fazei tranzitorii care afecteaz unul sau altul dintre formani. Deosebirea
dintre oclusive i consoanele nazale poate fi fixat n direcia i extensiunea formantului
al doilea, n timp ce, pentru clasele de oclusive, nazale, lichide i semivocale importante
sunt tranziiile celui dinti formant.
O alt noiune caracteristic formei de reprezentare a consoanei n spectogram i
care este foarte util n obinerea sintetic a unui segment consonantic este noiunea de
locus. Locusul reprezint o poziie de frecven caracteristic de la care ncep tranziiile
formante sau ctre care se presupune c tind. El este determinat de nivelul frecvenelor
vocalei urmtoare.
O ultim clas de sunete este determinat prin intrarea i ieirea din circuitul
traiectului vocal a rezonatorului fix, nazal (on-off). Rezonana nazal este o marc
acustic pentru clasa sunetelor [m, n, ].
n concluzie, vorbirea este perceput prin referin la articulaie, adic conine
micrile articulatorii i efectele sezoriale care sunt un mediator ntre sistemul acustic i
evenimentul pe care l numim percepie.

20

SUNETELE N LAN. SEGMENTAREA

O problem specific i extreme de laborioas la nivel fonetic este segmentarea
fluxului sonor continuu.
Continuumul vorbirii, greu analizabil la nivel fizic, este proiectat n uniti
segmentale discrete prin introducerea unui factor de natur lingvistic: privilegiile de
apariie a unui anumit tip sonor n lan.
Eforturile foneticienilor n vederea segmentrii lanului sonor sunt concentrate asupra
aflrii factorului sau factorilor fizici capabili s delimiteze o anumit tran sonor (la
care fonologul face n permanen aluzie). Dar cum sunetele tind s intre unul n altul,
unitatea sau unitile care reprezint o parte semnificant n cursul vorbirii sunt mai greu
de detectat.
Tehnica de identificare a unor trane sonore tipice se bazeaz pe procedeul nlocuirii
lor reciproce, comutarea mecanic, pe schimbarea locului n lanul sonor sau pe
prezentarea unui stimul acustic modificat pentru recunoaterea unui subiect.
Ceea ce rezult din aplicarea procedeelor de mai sus sunt segmente fonice care
acoper cele mai mici trane ale fluxului sonor i crora le atribuim o valoare funcional.
Aceste segmente se caracterizeaz printr-un numr limitat de parametric acustici,
cvasiomogeni.
Unitile pe care le obinem prin aplicarea procedeului, pe care l-am numit comutare
mecanic, n segmentarea fluxului sonor sunt de dou tipuri: segmente i fonoide.
Segmentele reprezint cea mai mic tran cu valoare funcional la nivel fonic,
caracterizndu-se printr-un numr limitat de parametri acustici sau, uneori, printr-un
parametru unic.
Fonoidele rezult dintr-o ntrire a unor parametri acustici din tranle apropiate sau
similare, corelate cu sunete diferite.
Pentru un grad mai mare de naturalee n sinteza vorbirii se folosesc segmentele. Ele
conin i informaii privitoare la gruparea unor trsturi acustice generale sau la o serie de
trsturi acustice individuale.
Fiecare segment se caracterizeaz prin o ncrctur funcional pe care o nelegem
n sens informaional. ncrctura funcional (prin care redm pe functional load) se
stabilete relativ, i nu absolut, n funcie de rolul pe care segmentul l are n lan.
Cum ns distribuirea informaiei n fluxul vorbirii are un caracter neuniform, trebuie s
cutm locurile sau tranele n care se produce integrarea informaiei.
Procesele tranzitorii poart, de pild, o ncrctur funcional mult mai mare dect
poriunile cvasistaionare din lan (specifice segmentelor vocalice).
Dac schimbm reciproc, prin substituie mutual, unele trane ale fluxului sonor pe
care le atribuim unui fonem (ca unitate invariant) determinat, vom constata c tranele
din fluxul vorbirii C1, C2,.Cn sau V1, V2.Vn vom prezenta la schimbarea reciproc
o variabil acustic oarecare, care va fi delimitat pe baza unor parametric fizici. Aceti
parametric trebuie s convin, n cel mai nalt grad, fiecreia din poziiile enumerate;
varietatea obinut la aceste poziii se percepe mult mai clar. Uniti delimitate acustic
sunt fonoidele, iar tranele din fluxul vorbirii, pe baza crora se efectueaz delimitarea, se
numesc constitueni ai fonoidelor.

21

Graniele care delimiteaz componentele fonoidelor sau pe acelea dintre segmente nu

coincid. De aceea, cele dou categorii de elemente nu sunt corelative.
Segmentele pot constitui elemente componente ale unei trane ale fluxului sonor
corespunztor silabei, iar fonoidele constituie trane ale fluxului sonor care conin o
informaie constant (referitoare la coninutul mesajelor transmise), destul de mare, dei
insuficient, despre formele corespunztoare i la o oarecare informaie privitoare la
fonemele din vecintate.
Putem constata cu uurin c aceste uniti nu sunt correlative sau coincidente cu
acelea din analiza fonematic, dar pot constitui elemente determinante pentru imaginea
pe care ne-o facem despre continuumul neomogen al fluxului vorbirii.
La baza identificrii fonemului unitate deosebit calitativ de fonoide sau segmenteva fi pus relaia de asemnare sau similaritate fonic determinat pe o baz psihoacustic de recunoatere.
Vom urmri doar cteva elemente concrete ale procesului de segmentare pe baze
calitative, i nu cantitative (statistice).
La substituirea reciproc a tranelor sonore care aparin unor consoane iniiale C-, n
poziia nainte de vocalele i i u sau e i o, remarcm c gradul de recunoatere (dac
plasm stimulul sonor unui subiect) nu este prea mare pentru explozivele surde; sub
influena consoanelor care preced vocala au loc fenomene de labializare sau
delabializare prin care seria vocalelor [u, o > , e] sau [, e > u, o].
Rezultatele unei astfel de substituii nu sunt deosebite; se aplic, preferabil, procedeul
schimbrii reciproce a constituenilor unuia i aceluiai fonoid.
n percepie, gradul de difereniere al unor trane din fluxul vorbirii coninnd
labialitate sau nu- depinde, n mare parte, de locul formrii consoanelor. Diferenierea
cea mai marcat se observ n grupa consoanelor postero-linguale, iar cea mai mic
difereniere n grupa celor antero-linguale, ceea ce corespunde i gradului de difereniere
prin poziia de frecven a formanilor, precum i caracterului procesului de tranziie a F2
pentru consoanele labializate sau nelabializate din fiecare grup.
Rezultatul substituirii reciproce a unor trane din fluxul vorbirii care sunt correlate cu
consoanele n poziie iniial (adic dup pauz) i pe care le deosebim dup locul de
formare poate fi pus la ndoial. Acest lucru se datoreaz deosebirii n dispunerea
frecvenelor spectrului individual, extensiunii procesului de tranziie de la consoan la
vocal (dependent de locul de formare a consoanei), precum i timbrului consoanei
asociate (grav pentru vocalele i consoanele labializate, i acut pentru celelalte). Vom
constata, n consecin, c recunoaterea consoanelor iniiale depinde, n mare msur, de
greutatea specific a procesului de tranziie.

REALISM FONETIC
Pentru a sesiza deosebirea dintre modul n care opereaz foneticianul segmentarea
fa de modul n care fonologul caut tranele fonice funcional distincte prezentm aici
metoda pe care Hockett a caracterizat-o realism fonetic. Aceasta prevede (1)
descoperirea alofonelor (variantelor funcionale) sau (2) retrasarea granielor (limitelor)
dintre segmente.

22

Descoperirea alofonelor se face n termeni ai unor trsturi verticale (transversale pe

axa timpului), stabilind o clas de alofone n funcie de vecintile diferite n care pot s
apar dou sunete. Aceasta creeaz impresia pe care am numit-o impresie de similaritate
fonic a segmentului cu vecintatea respectiv. Fonemul poate fi reprezentat prinsau
actualizat prin una sau alta din alofonele sale.
Cellat aspect al metodei, retrasarea limitelor, ncearc o reajustare a limitei dintre
segment i vecintatea sa.
De pild, succesiunea iniial de segmente din cheam conine:
C/V/V
K/E/A deci trei segmente: K+E+A.
Primul segment /K/ se caracterizeaz prin nchidere velar, al doilea /E/ prin poziia
avansat a muchiului lingual cu direcia de micare ctre palatal tare, iar al treilea /A/
prin poziia uor retras spre palatal moale a muchiului lingual, joas. A doua variant
propune numai dou segmente: K/A/, adic /K/ oclusiv palatal i /A/.
Dei datele unei segmentri pe baza identificrii unor parametri fizici ai sunetelor, ct
i controlul psiho-acustic al acestor parametri demonstreaz caracterul inoperant al
metodei de mai sus, totui analiza fonemic este nevoit s recurg la un control empiric
i direct al impresiei acustice.
De altfel, modelul fonemic al unei limbi nu reprezint, dup Dukelskij, o sum a
unor trsturi isolate, ci un fenomen calitativ nou.
TRSTURILE DISTINCTIVE
O analiz fonemic determinat de o baz fizic obiectiv privitoare la componentele
acustice ultime ale segmentului cu un rol distinctiv n comunicare va introduce un
inventar limitat de constitueni fonematici: trsturile distinctive. Fonemul, conceput ca
un fascicul de trsturi distinctive, se va prezenta sub forma unei matrice de trsturi
distinctive.
/s/ poate fi reprezentat prin matricea:
Segment
+
Consonantic
+
Vocalic
Nazal
0
Compact
0
Difuz
0
Rotunjit
0
Anterior
+
Dental
+
Continuu
+
Strident
+
Prin (+) am marcat trstura relevant pentru segment, prin (-) absena acestei
trsturi, iar prin (0) caracterul nerelevant, pentru segmentul identificat, al trsturii.

23

Analiza acustic a segmentelor nu va produce totui toate regulile pe care un vorbitor

le folosete pentru identificarea sunetelor, datorit unei pluraliti de reguli acustice n
vorbire.
Dac msurm un numr mare de mostre ale unui segment, vom putea descoperi un
numr constant de trsturi care se repet. De pild, pentru un segment [k]: ntreruperea
n fluxul energiei acustice, lipsa energiei n spectru produce o pauz (tcere) cu o anume
durat; urmeaz o scurt explozie de zgomot, manifestat n spectru printr-un pisc situat
ntr-o regiune ntre 1 000 i 2 000 c p s, i o intensitate total de 10-15 db. n combinaie
cu o vocal (nainte sau dup), distribuia energiei spectrale pe care o observm n timpul
producerii unui sunet periodic produce o schimbare rapid pentru cel de-al doilea
formant, iar n momentul n care oscilaia periodic ncepe sau se termin, aceasta va
prezenta o caracteristic temporal n relaie cu explozia de zgomot.
Informaia de baz ntr-o analiz lingvistic a lanului sonor rmne s fie dat de
trsturile distinctive i de modul de combinare a acestora.
O trstur distinctiv implic alegerea ntre doi termini ai unei opoziii care
manifest o proprietate diferenial specific, divergent fa de proprietile celorlalte
opoziii.
Clasificarea trsturilor distinctive se poate face n funcie de: (1) trsturi ale sursei
fundamentale (prezena sau absena unei surse de voce) cu opoziiile: vocalic/non-vocalic
i consonantic/non-consonantic; (2) trsturi ale sursei de zgomot (consonantice)
secundare, cu opoziiile: interupt/continuu, strident/nonstrident, la care se poate aduga o
surs suplimentar pentru opoziia surd/sonor; (3) trsturi rezonatorii: compact/difuz
(trstur generat de rezonatorul de baz), grav/acut (o trstur de tonalitate),
bemolat/nebemolat, diezat/nediezat i nazal/oral (rezonatorul suplimentar).
Modalitatea de caracterizare acustic a trsturilor distinctive se poate deduce din
categorizare.
Relum, aici, trsturile acustice care delimiteaz categoriile de segmente,
manifestnd sau nu termenii uneia dintre opoziiile enumerate.
Opoziia vocalic (vocalizat)/non-vocalic se bazeaz pe prezena (absena) unei
structuri formante n spectru: o structur cvasiperiodic fin cuprins n limitele a dou
dimensiuni, frecven i timp; frecvenele din aceast categorie au o surs periodic, voce,
care se produce prin vibraia coardelor vocale (aceeai surs i pentru segmentele
vocalizate sau consoanele sonore).
Segmentele din categoria consonantic/nonconsonantic prezint dou tipuri de surs,
una de zgomot, manifestnd n spectru o structur fin ntmpltoare, orientat pe
vertical, i alta tranzitorie, care provoac apariia unui spic vertical ntr-un spectru cu
band larg, urmat de o scurt energie descresctoare la frecvenele formante.
O categorie aparte n comparaie cu segmentele pur vocalice sau pur consonantice o
constituie lichidele i vibrantele. Aceste sunete prezint n spectru att caracteristici
consonantice (prezena zerourilor n anvelopa spectrului), ct i caracteristici vocalice
(sursa armonic). Sunetele asemntoare vocalei pot s aib un spectru cu un model
formant vizibil; dac sursa este de voce (sonoritatea), F1 i F2 vor putea fi detectai, iar
dac sursa este de zgomot, cel puin F2 i F3 vor aprea.
Consoanele care prezint o ntrerupere n traiect (oclusivele) se deosebesc de cele
coninute prin atacul abrupt; n spectograme, oclusivele prezint o linie vertical ascuit
precedat de tcere sau o bar de voce (pentru sonore).

24

Un segment strident- [s]- prezint o structur ntmpltoare sub forma unor striaii
verticale.
Trstura rezonatorie compact/difuz apare la sunetele la care predomin n spectru o
concentrare a energiei mai joas sau mai nalt. F1 este situat mai aproape de formanii
nali din spectru. Aceste trsturi sunt datorate relaiei dintre cavitile anterioare i
posterioare ale rezonatorului oral. Caracterul compact este determinat de locul (mai exact
poziia muchiului lingual) articulaiei i nu depinde de deschiderea oral.
Grav/acut, trstur care se caracterizeaz acustic prin concentrarea energiei acustice
n prile de jos ale spectrului sau n cele de sus; poziia celui de al doilea formant
constituie un indice al acestei trsturi: lipit de F1 pentru caliteatea grav i lipit de F3 (sau
formanii mai nali) pentru calitatea acut.
Rotunjirea buzelor (construcia labial) provoac o deviaie n jos a unui grup de
formani (sau a tuturor), ceea ce adaug segmentului calitatea bemolat.
Calitatea diezat produce n spectru o ridicare a celui de-al doilea formant, deplasare
care apare n urma reducerii cavitii bucale prin ridicarea limbii ctre palat.
La segmentele nazale, formele de mainifestare n spectru a trsturii sunt: apariia
unui formant suplimentar ntre F1 i F2 i densitatea unor formani ntr-o zon de
frecven foarte nalt a spectrului.
n limba romn, trstura este pertinent pentru segmente consonantice [m, n, ], dar
se poate manifesta i la vocalele aflate n poziia interconsonantic nazal.
Trebuie s facem observaia c modalitatea n care aceste trsturi cvasiuniversale se
mainifest n modelul propriu fiecrei limbi are un aspect structural specific, antrennd
factori compleci.
MODEL DE CATEGORIZARE
Ca model de descriere care s includ toate trsturile proprii unui anumit segment
vom allege categorizarea vocalei [a].
Caracteristici articulatorii: poziia relaxat a muchiului lingual ntr-o form uor
aplatizat i puin retras ctre palatal moale ( un a posterior). Aceast poziie a
muchiului lingual produce un resonator bucal larg i nedivizat.
Caracteristici acustice (spectru): n spectrul vocalei a prezentnd un model formant
ntreg, F1 i F2 sunt grupai ntr-o zon de frecven apropiat, localizat central.
Trstura distinctiv: compact [a] reprezint un termen polar al unei opoziii gradate, n
care sunetele se dispun n funcie de manifestarea ntr-un grad mai accentuat sau mai
puin accentuat al trsturii compact versus difuz.
nscrierea conturului propriu micrii muchiului lingual ntr-o diagram static ar
completa informaia privitoare la tipul de segment categorizat prin caracteristica
articulatorie cea mai important.
SPECTROGRAME
O spectrogram reprezint o oper de art mecanic, dup expresia profesorului
Truby, fiind o ilustrare imediat a dinamicii articulaiei i, deoarece natura este astfel, un
lucru viu aproape.

25

Lectura unei spectrograme (dup numele aparatului, Sona-graf, sonagrame), fr a

considera datele obiective pe care le obinem din msurtori, se poate aplica cu puin
antrenament unor caracteristici vizibile i constante (cvasiomogene) care apar
pictografic prin nnegrirea hrtiei speciale de nregistrare.
Informaia privitoare la caracteristicile acustice ale sunetului este dispus pe dou
axe: timp pe scara orizontal, frecven pe scara vertical, iar nnegrirea traseului indic
nivelul energiei acustice.
FONOLOGIA
1. NOIUNI GENERALE
1.1. SUNETELE CA ENTITI FUNCIONALE
Sunetele unei limbi sau sunetele limbii n general pot fi private din dou puncte de
vedere:
a) al calitii lor fizice (fiziologice sau acustice)
b) al locului pe care aceste sunete l ocup n structura general a limbii, adic din
punctual de vedere al funciei lor lingvistice.
Din punct de vedere fizic, o limb vorbit oarecare dispune de un inventar de sunete
teoretic nelimitat. S considerm vocala [e] dintr-un cuvnt ca [merg]. Aceast vocal
este pronunat n mod diferit de acelai vorbitor n momente diferite. Se poate spune
deci c, dac un cuvnt ca [merg] este pronunat de n ori n momentele T1, T2, T3,.,Tn,
momentelor T1, T2, T3,.,Tn le pot corespunde sunete diferite [ e1, e2, e3,en]. Exist,
desigur, i probabilitatea ca unor momente de pronunare diferite, Ti i Tj, s nu le
corespund dou sunete diferite [ei, ej], ci dou sunete identice. Cu alte cuvinte, exist
posibilitatea ca momentelor Ti, Tj s le corespund sunetele [ei, ej], unde [ei] = [ej].
Unele diferene privesc pronunarea aceluiai sunet de ctre vorbitori diferii. Acelai
sunet [e] din [merg] poate fi pronunat ca [e1] de ctre un vorbitor I1, ca [e2] de ctre un
vorbitor I2, ca [en] de ctre un vorbitor In. Exist i n acest caz posibilitatea ca doi
vorbitori Ii i Ij s pronune dou sunete [ ei] i [ej], iar cele dou sunete s fie identice [ei]
= [ej].
Din punct de vedere theoretic, sunetul [e] din [merg] poate fi pronunat n momentul
Tj fie n mod identic cu sunetul [e] din acelai cuvnt rostit n momentul anterior, Tj- 1, fie
n mod diferit. Probabilitatea teoretic a apariiei unui sunet diferit n momentul Tj este
deci de . n acelai fel se poate arta c probabilitatea apariiei unui [ ei] diferit de [ei-1]
la un vorbitor Ij diferit de Ij-1 este tot de .
Avnd n vedere faptul c acelai cuvnt apare n vorbirea unui vorbitor de un numr
foarte mare de ori, precum i faptul c acelai cuvnt este ntrebuinat de un numr foarte
mare de vorbitori diferii, putem ajunge la concluzia c numrul de varieti ale unui
sunet (n cazul nostru [e]) care apare n acelai cuvnt (n cazul nostru [merg]) este
teoretic foarte mare.
Dac inem seama, de asemenea, c acelai sunet poate aprea n mai multe cuvinte
diferite, observm c numrul varietilor posibile crete direct proporional cu numrul
de cuvinte diferite n care apare acelai sunet.

26

Datorit fenomenelor de coarticulaie, de adaptare a unui sunet la mediul fonetic

n care apare, trebuie s admitem, de asemenea, existena unor variaii ale aceluiai
sunet condiioate de mediul fonic n care apare sunetul respectiv.
Un [e] care apare dup [m], ca n [merg], este diferit de [e] care apare dup un [j],
ca n [mjere] (miere); [e] din [merg] este mai deschis dect [e] care urmeaz dup [j] n
[mjere].
Rezult, aadar, c, alturi de varietile aceluiai sunet, care apar n momente
diferite i la vorbitori diferii, trebuie considerate i variantele determinate de poziia n
care poate aprea un sunet.
Urechea unui vorbitor oarecare nu nregistreaz toate aceste varieti i variante
theoretic posibile. Auzul unui fonetician i cu att mai mult aparatele pot nregistra un
numr mult mai mare de sunete distincte dect cel nregistrat de auzul unui vorbitor
oarecare.
Posibilitatea de a nregistra i de a nota un numr foarte mare de sunete diferite a
fost pus n eviden de unii foneticieni, care s-au lovit de dificultatea de a transcrie toate
nuanele perceptibile ale sunetelor. Descrierea tuturor acestor sunete din punct de vedere
fizic reprezint unul dintre obiectivele foneticii.
Dat fiind numrul mare de nuane fonetice, se poate spune c, din punct de vedere
teoretic, diferena dintre dou sunete distincte nu este niciodat tranant. ntre dou
sunete distincte exist o serie de nuane intermediare posibile, care fac trecerea de la un
sunet la altul. ntre [e] i [i], ambele vocale anterioare, exist o serie de nuane
intermediare posibile, unele mai apropiate de [e], altele mai apropiate de [i], astfel nct,
din punct de vedere fonetic, un [e] poate fi considerat un [i] foarte deschis, sau invers, un
[i] poate fi considerat ca un [e] foarte nchis. Trecerea de la [e] la [i] se face gradat, astfel
c [e] poate fi considerat ca limita superioar a deschiderii, iar [i] ca limita inferioar a
nchiderii.
Aceeai trecere gradat de la un sunet la altul se poate observa i n succesiunea
sunetelor n lan; momentul iniial i momentul final al articulrii unui sunet sunt
influenate de sunetul imediat precedent i, respectiv, imediat urmtor. ntre dou sunete
care se succed n lan exist totdeauna o zon de trecere.
Se poate spune, n concluzie, c domeniul fonetic, substana fonetic a limbii,
reprezint un domeniu continuu, att n ce privete raportul dintre doi termini care se
succed n lan, ct i independent de aceast succesiune.
Nu toate sunetele existente ntr-o limb dat i care pot fi identificate direct sau cu
ajutorul aparatelor reprezint, din punctual de vedere al procesului de comunicare, uniti
distincte.
Prin observaia unui sistem lingvistic dat, n cazul nostru limba romn, ajungem
la concluzia c unele sunete, din punctual de vedere al funciei de comunicare, sunt
identice, dei, din punct de vedere strict fizic, sunt diferite. De exemplu, cuvntul [merg],
rostit n momentul T1 cu o vocal pe care o notm [e1], rostit n momentul T2 cu vocal
ape care o notm [e2], n T3 cu vocala [e3], va fi recunoscut totdeauna ca acelai cuvnt.
n ali termini, eliminnd criteriul subiectiv, vom spune c segmentele sonore [me1rg],
[me2rg] i [me3rg] sunt asociate ntotdeauna cu aceeai semnificaie {merg}.
n schimb, cuvntul [kas], rostit n momentul T1 cu un [k] iniial, n momentul
T2 cu un [l] iniial, n momentul T3 cu un [m] iniial, nu va fi recunoscut niciodat ca

27

acelai cuvnt. n ali termeni, spunem c segmentele sonore [kas], [las], [mas] sunt
nsoite de semnificaii diferite.
Exist deci sunete care, aprnd alternativ n aceeai poziie, au proprietatea de a
distinge dou cuvinte, de exemplu sunetele [k, l, m] i sunetele care, aprnd alternativ n
aceeai poziie, nu au aceast proprietate, de exemplu sunetele [e1, e2, e3].
Sunetele [e1, e2, e3] pot fi considerate ca echivalente, n timp ce sunetele [k, l, m]
pot fi considerate ca nonechivalente.
Putem spune c un ansamblu de sunete echivalente constituie un ansamblu de
variante ale aceleiai uniti; de exemplu, [e1, e2, e3] reprezint un ansamblu de variante
ale aceleiai uniti /e/. Un ansamblu de sunete nonechivalente constituie un ansamblu de
variante ale unor uniti diferite; de exemplu, sunetul [k] reprezint o variant a unei
uniti, [l] reprezint o variant a unei alte uniti, deosebit de prima, [m] reprezint o
variant a unei alte uniti, deosebit de primele dou.
Se observ c echivalena sau nonechivalena a dou sunete se stabilete nu pe
baza proprietilor fonice ale sunetelor respective, ci pe baza raporturilor n care se gsesc
aceste sunete:
a)
relaia dintre dou sau mai multe sunete i o anumit poziie n cadrul
unui segment fonic din care cele dou (sau mai multe) sunete pot face
parte n mod alternativ;
b)
relaia dintre un segment fonic (din care dou sau mai multe sunete pot
face parte alternativ ntr-o poziie dat) i o anumit semnificaie legat
de segmentul fonic n discuie.
Se observ c, n stabilirea unei relaii de echivalen sau nonechivalen ntre
dou sunete, natura fonetic, fizic a celor dou sunete este irelevant; echivalena se
stabilete pe baza unor raporturi din categoria a) i din categoria b).
Clasele de sunete echivalente permit reprezentarea discret (discontinu) a
substanei fonice, care este continu. ntr-adevr, ntre un [e] deschis i un [e] nchis
exist o infinitate de nuane i, prin observaia direct a faptului fizic, nu se poate spune
care este limita dintre un [e] deschis i un [e] nchis. Din punct de vedere strict fonetic
este posibil de spus ct de mic trebuie s fie diferena de deschidere dintre doi [e]
pentru a putea fi considerai ca echivaleni din punct de vedere strict fonetic sau ct de
mare trebuie s fie aceast diferen pentru a putea fi considerai ca nonechivaleni. Cu
alte cuvinte, simpla observaie direct a substanei fonice nun e permite s decidem cnd
suntem n prezena unor varieti ale uneia i aceleiai uniti (de exemplu [e] i [] n
limba romn), sau cnd suntem n prezena unor varieti ale unor uniti diferite (de
exemplu [e] i [] n englez).
Criteriul pe care l-am amintit mai sus al raporturilor funcionale dintre sunete, ne
permite s stabilim o distincie ntre [e] i [] n limba englez i nun e permite s
stabilim o astfel de distincie n limba romn.
Raporturile descrise mai sus la a) i b) nu sunt altceva dect o form de
manifestare a calitilor lingvistice ale sunetelor analizate. Dou sunete sunt echivalente
atunci cnd nu servesc niciodat la diferenierea a dou cuvinte, deci nici la transmiterea
a dou semnificaii distincte. Dou sunete nu sunt echivalente atunci cnd servesc cel
puin o dat la transmiterea a dou semnificaii distincte. n limba romn, [e] nchis i
[e] deschis nu sunt sunete echivalente, pentru c niciodat cele dou sunete nu disting
dou cuvinte. n limba englez [e] nchis i [e] deschis nu sunt sunete echivalente, pentru

28

c exist cel puin un caz n care [e] nchis i [e] deschis disting dou forme gramaticale
ale unui cuvnt, ceea ce nseamn c [e] i [] servesc la transmiterea unor semnificaii
distincte.
Distincia metodologic dintre observaia direct a faptelor fonetice, a sunetelor,
i teoria relaiilor n care sunetele intr n cadrul unui sistem lingvistic nu trebuie
transformat ntr-o distincie gnoseologic. Un sistem lingvistic nu credem c poate fi
considerat, din punct de vedere gnoseologic, ca un simplu ansamblu de relaii, ca o form
pur n opoziie cu substana.
Un sistem de relaii nu este altceva dect o form de existen a unei substane i
acest ansamblu de relaii nu face altceva dect s manifeste proprieti eseniale ale
substanei respective. Faptul c dou sunete contracteaz un raport de echivalen
manifest o calitate esenial din punct de vedere lingvistic a celor dou sunete: aceea c
aceste sunete nu pot servi niciodat, n cadrul sistemului respectiv, la comunicarea a dou
cuvinte distincte. Acest raport de echivalen arat c din punctul de vedere al limbii
analizate cele dou sunete sunt de fapt identice. Din punct de vedere lingvistic, aceast
identitate este esenial, ntruct decurge din caracteristica definitorie a limbii de a fi un
mijloc de comunicare. Diferena fonetic dintre dou sunete are o importan secundar
atta timp ct ea nu este folosit n scopul comunicrii.
Conceptul de relaie nu trebuie pus n opoziie cu acela de substan sau de
materie, primul aparinnd ordinii ideale, cellalt aparinnd ordinii materiale.
Conceptual de relaie nu face altceva dect s reflecte o realitate obiectiv,
independent de contiin i, ca atare, inclus n sfera conceptului filozofic de materie.
Obiectul specific al fonologiei l constituie inventarierea claselor de sunete
echivalente, definirea acestor clase i a claselor de clase nu dup criterii fonetice, ci dup
criteriul relaiilor specifice pe care aceste clase le contracteaz n sistemul dat i, n
sfrit, descrierea modului n care elementele inventariate definite se comport unele n
raport cu celelalte n lanul vorbirii.
RELAII I CORELAII
ntr-un sistem lingvistic, doi termeni se pot afla n cel puin unul din cele dou
raporturi menionate mai jos:
a) raportul ii, asemntor cu raportul de conjuncie logic: acest raport poate
fi reprezentat ca un raport de coexisten n spaiu sau n timp a doi termini, a i
b, sau ca un raport dinamic, n care a poate fi urmat de b. Un astfel de raport va fi
numit relaie. Un exemplu l constituie raporturile contractate de elementele unui
sistem lingvistic n lanul vorbirii: spunem c, n silaba ta, consoana [t] se afl
n relaie cu vocala [a];
b) raportul sausau, asemntor cu raportul de disjuncie logic, care apare cnd
cei doi termeni se exclude mutual. Raportul este echivalent cu situaia n care
afirmm c disjuncia a V b este adevrat atunci i numai atunci cnd a este
adevrat sau b este adevrat, dar nu amndoi. Acest raport poate fi reprezentat
intuitiv ca un raport ntre doi termeni care, n mod alternativ, pot contacta aceeai
relaie (definit ca sub punctul a). Un astfel de raport va fi numit corelaie. Un
exemplu de corelaie l constituie raportul dintre dou consoane care pot precede,
n aceeai silab, aceeai vocal; spunem c ntre [t] i [s] exist n limba romn

29

o corelaie, ntruct [t] i [s] pot precede, n aceeai silab, vocala [a], aa cum o
arat existena monosilabelor [ta] i [sa], unde poziia imediat antevocalic poate
fi ocupat sau de [t] sau de [s], dar nu de amndou consoanele n acelai timp.
Relaiile i corelaiile pot avea nature diferite, i anume:
1. Termenul a presupune existena termenului b i viceversa. Raportul se stabilete
ntre dou constante, a i b, i se numete raport de interdependen.
2. Termenul a presupune existena termenului b, dar nu i invers. Raportul se
stabilete ntre o constant, b, i o variabil, a, i se numete raport de
dependen.
3. Termenul a nu presupune cu necesitate prezena termenului b i nici termenul b nu
presupune cu necesitate prezena termenului a. Raportul se stabilete ntre dou
variabile, ai i b, i se numete raport de constelaie.
SEMNUL LINGVISTIC
Limba se prezint ca un flux sonor. Cu anumite poriuni ale acestui flux sonor
sunt asociate anumite semnificaii. De exemplu, tranei sonore [kas] i corespunde
semnificaia {cas}. Pentru ca o semnificaie s poat fi considerat ca aparinnd unei
limbi anume, ea trebuie s fie asociat cu o anumit semnificaie.
Cele dou elemente, semnificaia i trana sonor cu rol semnificativ, sunt dou
elemente interdependente n cadrul unei limbi. Acest raport de interdependen dintre
semnificaie i un element semnificativ constituie ceea ce Saussure a numit un semn
lingvistic. Elementul semnificativ, de obicei o secven de sunete, se numete
semnificant, elemental de semnificat (sensul) se numete semnificat. ntr-un cuvnt ca
mas, secvena de sunete [m-a-s-] reprezint semnificantul, sensul {mas} reprezint
semnificatul. Ansamblul semnificanilor dintr-o limb constituie planul expresiei,
ansamblul semnificailor dintr-o limb constituie planul coninutului.
ntre coninut i expresie exist un raport de interdependen. Acest raport poate fi
numit funcie-semn, ntruct el definete un semn lingvistic.
Comutarea. Relaiile i corelaiile descrise caracterizeaz att planul
coninutului, ct i planul expresiei. De exemplu, n unitatea de coninut {singular} i
unitatea de coninut {nominativ}se stabilete o relaie n ansamblul
{mas+feminin+singular+nominativ}corespunztor lanului [mas] din planul expresiei.
ntre unitile de coninut {singular} i {plural}se stabilete o corelaie, ntruct ambele
uniti pot intra alternativ n relaie cu unitatea de coninut {nominativ}, aa cum o
dovedete un ansamblu ca {mas+feminin+plural+nominativ}, corespunztor lanului
[mese] din planul expresiei.
Atunci cnd unei corelaii din planul expresiei i corespunde o corelaie n
planul coninutului, spunem c cele dou uniti corelative din planul expresiei sunt
ntr-un raport de comutare.
n limba romn desinenele [-, -e] sunt correlative, ntruct pot contracta
alternativ o relaie cu o anumit clas de teme nominale [kas-, kapr-, ras-]. Corelaiei
dintre [-] i
[-e] din planul expresiei i corespunde corelaia dintre {singular} i
{plural} din planul coninutului, ntruct cele dou uniti de coninut {singular} i
{plural}contracteaz alternativ o relaie cu aceeai categorie de uniti de coninut, anume

30

cu membrii categoriei {cazului}. Exemplul de mai sus arat c raporturi de comutare pot
fi nregistrate n mod egal n planul coninutului i n planul expresiei.
Identitate i nonidentitate structural
Revenim la exemplele date.
Admind pentru cuvntul merg rostirile [me1rg, me2rg, me3rg,menrg] corespunztoare
momentelor T1, T2, T3,Tn, admitem implicit c ntre sunetele [e1, e2, e3, e n] exist
o corelaie. Acestei corelaii din planul expresiei nu-i corespunde o corelaie din planul
coninutului, ntruct segmentele de expresie amintite sunt legate totdeauna de aceeai
semnificaie. Spunem deci c ntre [e1, e2, e3, en] nu exist un raport de comutare.
Considerm rostirea [kas] corespunztoare momentului T1 i [mas]
corespunztoare mementului T2. ntre [k] i [m] exist o corelaie, ntruct ambele sunete
contracteaz aproximativ aceei relaie, anume cu segmentul [-as]. Corelaiei dintre [k]
i [m] din planul expresiei i corespunde corelaia dintre {cas} i {mas} din planul
coninutului. Aceast corelaie dintre cele dou elemente de coninut se stabilete prin relaia pe
care cei doi termeni o contracteaz n mod alternativ cu segmentul de expresie [-as]. n acest caz
ntre [k] i [m] exist un raport de comutare.
Dat fiind c diferena fonetic dintre [e1, e2, e3, en] nu este folosit niciodat n

limba romn pentru a distinge dou cuvinte, spunem c sunetele [e1, e2, e3, e n] sunt
din punct de vedere structural identice. Dat fiind c diferena fonetic dintre [k] i [m]
este folosit n limba romn pentru a distinge dou cuvinte, spunem c sunetele [k] i
[m] sunt, din punct de vedere structural, diferite.
Mai precis, putem spune c dou sunete care se afl ntr-un raport de comutare
sunt ntotdeauna structural diferite; dou sunete care nu se afl niciodat n raport de
comutare sunt, n limba respectiv, structural echivalente.
Un raport de comutare pune n eviden faptul c cei doi termeni ai corelaiei
contracteaz funcii-semn diferite, n timp ce absena raportului de comutare pune n
eviden faptul c cei doi termeni ai corelaiei contracteaz aceeai funcie-semn.
Se poate uor demonstra c ntr-un mod analog se pune problema identitii i a
nonidentitii n planul coninutului.
Segmentarea
Dac ntr-o poriune mai mare de text ntlnim tranele sonore [sak, zak, fack] associate
cu coninuturile {sac, zac, fac}, putem trage urmtoarele concluzii:
1) c poriunea [-ak], identic n cazul celor trei cuvinte, este n relaie cu
segmentele iniiale [s, z, f], care difer ntre ele n cazul celor trei cuvinte;
2) c ntre [s, z, f] se stabilete o corelaie;
3) c ntre [s, z, f] exist un raport de comutare i, n consecin, segmentele
iniiale ale celor trei cuvinte sunt structural diferite;
4) c segmentul [sak] se poate descompune n dou elemente: segmentul
[-ak] , comun celor trei cuvinte, i segmentul iniial [s], care difereniaz
cuvntul [sak] de celelalte dou cuvinte.
Dac alturi de cuvintele amintite mai sus mai ntlnim i cuvinte ca [sok], [suk],
associate cu coninuturile {soc, suc}, putem stabili existena unui raport de comutare ntre
segmentele [a, o, u] care sunt structural diferite, iar segmentul [sak] poate fi descompus
din nou n dou elemente: un element [s-k], comun cuvintelor [sak, sok, suk], i
elemental [a], care difereniaz cuvntul [sak] de celelalte dou cuvinte.

31

Dac alturi de cuvintele discutate mai considerm i cuvintele [sap], [sar], a

cror ocuren este posibil ntr-un text de limb romn, putem, de asemenea, s
stabilim existena unui raport de comutare ntre segmentele finale [k, p, r], care sunt
structural diferite, iar segmentul [sak] poate fi, n felul acesta, descompus din nou, ntr-o
tran iniial [sa-], comun celor trei cuvinte, i elementul [k], care difereniaz cuvntul
[sak] de celelalte dou cuvinte.
Examinarea succesiv a acestor raporturi (relaii, corelaii, comutri) ne permite
s divizm segmentul [sak] n trei elemente [s, a, k], care n acelai timp constituie
expresia cuvntului sac i o difereniaz de expresia altor cuvinte.
Generaliznd, putem spune c o tran sonor ab poate fi segmentat din punct de
vedere structural n a i b dac cel puin unul dintre cele dou elemente (a sau b) intr n
raport de comutare cu un alt element, c, cu alte cuvinte, dac n limba dat alturi de
expresia ab exist cel puin una dintre expresiile ac sau cb.
Prin operaia de segmentare descris ajungem la stabilirea unui inventar de uniti
care se repartizeaz n dou categorii, n funcie de locul pe care membrii acestor
categorii l ocup n structura silabei (o serie de uniti au capacitatea de a forma singure
o silab, alte uniti nu pot forma o silab dect atunci cnd sunt nsoite de o unitate din
prima categorie; unitile din prima categorie poart numele de vocale, unitile din a
doua categorie se numesc consoane; ntre cele dou categorii se stabilete un raport de
dependen).
Raportul de dependen se stabilete ntre categorii, nu ntre un membru
determinat al unei categorii i un membru determinat al celeilalte categorii. De exemplu,
consoana [p] nu face necesar prezena unei anumite vocale pentru a forma o silab, ci
pur i simplu prezena unei vocale oarecare. ntre un membru anumit al categoriei
consoanelor i un membru anumit al categoriei vocalelor se stabilete deci un raport de
constelaie: n silaba [pa], de exemplu, consoana [p] nu cere cu necesitate prezena
vocalei [a]; dovada o face existena unor silabe ca [pe, pi, po, pu]; vocala [a] nu cere cu
necessitate prezena consoanei [p]; dovada o face existena unor silabe ca [ba, da, la].
ntre membrii aceleiai categorii se stabilete, de asemenea, un raport de
constelaie, aa cum o dovedete existena unor silabe ca [sta, sa, ta] sau [kra, ka, ra] sau
[aj, aw, oj, uj, ej, ew, ow].
Segmentele care se repartizeaz n cele dou clase amintite, vocalele i
consoanele, i care au fost obinute prin aplicarea aceluiai procedeu de segmentare nu
pot fi divizate n uniti mai mici care s poat fi definite cu ajutorul acelorai raporturi,
pe baza locului pe care aceste uniti l ocup n structura silabei.
Trsturi distinctive
Aplicnd procedeul de segmentare formulat, putem descompune trana sonor
[zak] n sonoritate+localizare dental+ [-ak], dac considerm perechea de cuvinte [zak,
sak]. Dac comparm pe [sak] cu [tak], putem descompune segmentul iniial n
friciune+localizare dental, ntruct ntre friciune i ocluziune dental exist un raport
de comutare, aa cum o arat existena celor dou cuvinte menionate. Trana sonor
[sak] se poate diviza ntr-un segment iniial friciune care o distinge de cuvntul [tak], al
crui segment iniial este o ocluziune, i o tran localizare dental+ [ak], comun celor
dou cuvinte.
Dup cum se vede, consoana [t] a fost segmentat n ocluziune+localizare
dental. Pe baza unui procedeu analog poate segmenta orice consoan i orice vocal.

32

Rezultatul acestei segmentri l constittuie un inventar de elemente ca sonoritate,

localizare dental, localizare labial, friciune, ocluziune, nazalitate etc. Aceste elemente
se grupeaz i ele n categorii, pe baza unor raporturi specifice. De exemplu, elementul
sonoritate apare nsoit ntotdeauna de un anumit mod de articulaie i de o anumit
localizare, aa cum o indic prezena consoanelor sonore occlusive [b, d, g] i continue
[v, z, ]; n cele dou serii, consoanele difer prin localizare: labial, dental, velar i
labial, dental, anteropalatal. n schimb, un anumit mod de articulaie i o anumit
localizare pot aprea i fr elementul sonoritate, aa cum o indic existena
corespondentelor surde ale celor dou serii [p, t, k] i [f, s, ]. Spunem deci c ntre
categoria sonoritii i categoriile mod de articulaie i localizare exist un raport de
dependen, n care elementul dependent l constituie sonoritatea. Categoriile mod de
articulaie i localizare sunt interdependente, ntruct cele dou categorii se presupun
reciproc: nu exist consoane constituite numai dintr-o anumit localizare sau numai dintrun anumit mod de articulaie.
ntre membrii determinai ai unor clase diverse se stabilesc corelaii: de exemplu,
elementul localizare dental poate fi nsoit fie de elementul de friciune, fie de elementul
de ocluziune, fie de elementul semiocluziune asa cum o indica existenta consoanelor [s,
t, t]. Elementul ocluziune poate fi insotit de una dintre localizarile posibile, labiala,
dentala etc., asa cum o dovedeste existenta consoanelor [p, t, k].
Se observa ca rezultatul segmentarii consoanelor il constituie o serie de
unitati care se definesc prin raporturile pe care le contracteaza in structura consoanelor.
Observatii analoge se pot face si cu privire la segmentarea vocalelor.
Unitatile descrise mai sus apartin la niveluri diferite: cele dintii se definesc
in raport cu locul pe care il ocupa in structura silabei, cele din urma se definesc prin locul
pe care il ocupa in structura unitatilor din prima categorie, adica in structura consoanelor.
Unitatile din cea de a doua categoric le numim trasaturi distinctive . Se
observa ca si trasaturile distinctive pot fi descrise structural, pe baza unui ansamblu de
relatii si corelatii specifice. Unitatile din prima categorie pot fi descrise pe baza relatiilor
contractate in structura silabei, iar trasaturile distinctive pe baza relatiilor contractate in
structura unitatilor din prima categoric.
Trasaturile distinctive reprezinta termeni ireductibili, adica termeni care nu
pot fi segmentati printr-o procedura analoga cu cea descrisa mai sus.
Analiza unui text ne permite sa stabilim un numar de serii de unitati ca-racterizate
prin raporturile de corelatie contractate de membrii lor constitutivi. Intre unitatile
corelative stabilite pe baza relatiei cu un element dat sau, in alti termeni, intre unitatile
corelative care apar intr-o pozitie oarecare, P1 si unitatile corelative care apar in alta
pozitie, P2, nu exista raporturi de comutare, deoarece fiecare pozitie determina o serie de
particularitati fonice ale segmentelor care pot aparea in pozitia respectiva. De exemplu,
daca in Px apar segmentete x, y, z, contextul fonic simbolizat prin Pt determina o anumita
particularitate fonica a tuturor segmentelor fonice care apar in pozitia data; vom
simboliza aceasta particularitate prin indicele [-J]. Spunem deci ca in P^ apar segmentele
xv yv zv In P2 apar segmentele x2, yz, z2, unde indicele [2] simbolizeaza o particularitate
fonica anumita, determinata de pozitia P2 si comuna tuturor membrilor corelatiei.
Intre un membru oarecare al seriei xlt ylt zl si un membru oarecare al seriei
x2, y^> zz nu exista raporturi de comutare.

33

Este posibil, de asemenea, ca doi termeni corelativi sa nu se gaseasca intr-un

raport de comutare.
Absenta raportului de comutare dintre doi termeni ne permite sa
consideram ca termenii respectivi sint echivalenti din punct de vedere structural.
Stabilirea claselor de segmente fonice echivalente se face pe baza examinarii distribuitiei
termenilor.
Doua sau mai multe segmente care pot aparea in aceeasi pozitie se gasesc in
distribute contrastiva. Se poate observa ca o corelatie poate fi descrisa ca fapt de
distribute contrastiva. Doua segmente care se afla in distributie contrastiva pot sa se afle,
in acelasi timp, si in raport de comutare sau pot sa nu se afle intr-un astfel de raport. De
exemplu, in limba romana, inaintea unei consoane velare (k, g) apare in mod normal un
[tj] ; exista insa si pronuntia [n]: [banka] in loc de [bav)ka], cu pronuntia normala.
Spunem ca [n] si [)] se afla in distribute contrastiva, insa nu si in raport de comutare,
deoarece nu exista in limba romana nici o pereche de cuvinte a caror expresie sa se
distinga numai prin faptul ca unul dintre cuvinte contine un [n], iar celalalt un [yj]. Doi
termeni in distribute contrastiva care nu se afla in raport de comutare sunt in raport de
variatie libera.
Doua sau mai multe segmente care pot aparea in aceeasi pozitie se gasesc in
distribute contrastiva. Se poate observa ca o corelatie poate fi descrisa ca fapt de
distribute contrastiva. Doua segmente care se afla in distributie contrastiva pot sa se afle,
in acelasi timp, si in raport de comutare sau pot sa nu se afle intr-un astfel de raport. De
exemplu, in limba romana, inaintea unei consoane velare (k, g) apare in mod normal un
[tj] ; exista insa si pronuntia [n]: [banka] in loc de [bav)ka], cu pronuntia normala.
Spunem ca [n] si [)] se afla in distribute contrastiva, insa nu si in raport de comutare,
deoarece nu exista in limba romana nici o pereche de cuvinte a caror expresie sa se
distinga numai prin faptul ca unul dintre cuvinte contine un [n], iar celalalt un [yj]. Doi
termeni in distribute contrastiva care nu se afla in raport de comutare sunt in raport de
variatie libera.
Daca doi termeni in distribute contrastiva sunt in acelasi timp si in raport de
comutare, ei apartin la clase diferite de sunete echivalente. De exemplu, segmentele [s,z]
apartin la clase diferite de sunete echivalente, deoarece cele doua sunete sunt in distribute
contrastiva (apar inainte de [a] la initiala de silaba, dupa pauza) si sunt in raport de
comutare (deoarece cuvintele [sak,, zak] difera intre ele numai prin aceea ca expresia
primului cuvant contine un [s] initial, iar expresia celui de al doilea contine un [z] initial).
Sunetele [n, -q] sunt, in limba romana, echivalente (sau, in alti termeni, apartin la
aceeasi clasa de sunete echivalente), deoarece se afla in distribute contrastiva, fara a fi in
acelasi timp si in raport de comutare. In limba romana [n, vj] sunt in raport de variatie
libera.
Sunt in distribute complementara doi termeni sau doua serii de termeni care nu
apar niciodata in distribute contrastiva sau, cu alte cuvinte, doi termeni sau doua serii
de termeni care se exclud din toate pozitiile. Am aratat ca trebuie admis din principiu ca
fiecare context, fiecare pozitie determina prezenta unei anumite particularitati fonice,
comune intregii serii de segmente fonice care apar in pozitia respectiva. Este deci firesc
ca doua segmente fonice care apar in pozitii diferite sa aiba particularitati fonice diferite,
determinate de pozitia in care apar cei doi termeni.

34

Este evident ca intre doi termeni in distributie complementara nu poate exista un

raport de comutare.
Dat fiind ca absenta unui raport de comutare indica echivalenta structurala a
termenilor distribuiti complementar, rezulta ca doua segmente fonice in distributie
complementara trebuie considerate ca facand parte din aceeasi clasa de sunete
echivalente.
Doua sau mai multe segmente fonice pot sa contrasteze, in anumite pozitii, iar in
alte pozitii unul sau unii dintre termeni sa fie exclusi. De exemplu, in limba romana, [r,
s] contrasteaza inainte de vocala, dupa pauza, asa cum o arata existenta segmentelor
initiale ale cuvintelor [rak, sak], [rupa, supa]; in schimb, inainte de o alta consoana,dupa
pauza, ocurenta lui [r] este exclusa, fiind admisa numai ocurenta lui [s] : [sta, sport, strik].
In cazul in care doi sau mai multi termeni nu contrasteaza in toate pozitiile, in
sensul ca exista pozitii din care este exclusa ocurenta unor anumiti termeni, spunem ca
termenii in discutie se afla in distributie defectiva.
Trebuie observat ca distributia defectiva este o modalitate generala de
distributie a segmentelor fonice, intrucat, dupa cunostintele noastre, nu exista
in nici o limba nici un cuplu de sunete care sa contrasteze in absolut toate
pozitiile.
Aceasta situatie are o consecinta importanta pentru stabilirea echivalentei sau
nonechivalentei a doua segmente fonice. Pentru a stabili daca doua segmente fonice x, y
apartin la clase diferite de sunete echivalente, nu este nevoie ca cele doua sunete sa
comute in toate pozitiile posibile in sistemul lingvistic dat. Pentru a stabili daca doua
segmente fonice apartin la clase distincte de sunete echivalente este necesar si suficient
ca cele doua segmente sa contrasteze si sa comute in citeva pozitii sau, cel putin, intr-o
singura pozitie. Posibilitatea de a contrasta intr-un numar mai mare de pozitii masoara
,,randamentul functional" al opozitiei in discutie si reprezinta un fapt statistic, si nu un
fapt de sistem.
Asadar, pentru a stabili daca doua segmente fonice nu sint echivalente, trebuie sa
aratam ca ele nu sint in distributie complementara, adica trebuie sa aratam ca cele doua
segmente contrasteaza si comuta indiferent de faptul daca cele doua segmente
contrasteaza in toate pozitiile (situatie foarte rar intilnita, daca nu chiar inexistenta), sau
daca exista un numar mai mic sau mai mare de pozitii din care unul din termeni este
exclus.
Fonemul drept clasa de variante si varietati.
Cu ajutorul tipurilor de distributie enumerate si al raportului de comutare
se poate ajunge la stabilirea unui numar de unitati invariante in raport cu distributia si cu
actele individuale de comunicare.
Numim varietati ,,individuale", sunetele care sunt in functie de momentul
concret al comunicarii si variaza in raport fie cu individul care vorbeste, fie cu
momentul in care acelasi individ pronunta sunetul respectiv. Mai sus am citat
exemplul lui [e] din [merg], care poate fi pronuntat in mod diferit de acelasi
vorbitor, in momente diferite, sau de diferiti vorbitori; segmentele pe care le-am
notat [e1, e2, . . ., en] reprezinta varietati ale lui [e]. Spunem ca doua sau mai multe
segmente fonice sunt varietati ale aceleiasi unitati daca intre aceste segmente care se
afla in distributie contrastiva nu exista niciodata un raport de comutare.

35

Daca doua sau mai multe segmente fonice se afla in distributie

contrastiva si intre ele exista si un raport de comutare, atunci aceste segmente
reprezinta varietati ale unor unitati diferite. Daca consideram cuvintele [dar, dor,
dur], constatam ca [a, o, u] reprezinta varietati ale unor unitati diferite, deoarece
intre cele trei segmente exista un raport de comutare: corelatia [a.^o: u] este legata
de corelatia {dar: dor: dur} din planul continutului.
Fonemele /a, o, u/ sunt unitati invariante in raport cu diversele pozitii. In acelasi
timp, fonemele sint constructe care nu pot fi definite cu ajutorul observatiei directe, ci cu
ajutorul unor concepte ca cele de ,,comutare", ,,distributie", ,,transformare",
,,echivalenta". Varietatile si variantele nu fac altceva decit sa ,,reprezinte" fonemul.
Fonemul este legat de variante si de varietati printr-un raport de ,,incorporare", adica
printr-un ansamblu de reguli de corespondenta intre construct si realitatea obiectiva
(fonetica, in cazul nostru).
Varietatea este distincta de sunet prin faptul ca ea reprezinta o raportare a
sunetului concret la fonem, adica la capacitatea de a intra intr-un raport de comutare cu
un alt sunet. Fonemul este distinct de variantele sale prin faptul ca se defineste printr-un
raport determinat intre variante, si anume pe baza raportului de distributie complementara
si de transformare pozitionala. Totalitatea variantelor si varietatilor unui fonem constituie
alofonele fonemului respectiv.
Dupa operatia de reductie a variantelor, anumite secvente sonore care apar in lantul
vorbirii pun problema interpretarii lor ca secventa de doua sau mai multe foneme sau ca
reprezentant al unui singur fonem. De exemplu, daca segmentul x poate fi interpretat ca
alofon al fonemului X si daca y poate fi interpretat ca alofon al lui Y, atunci, daca
secventa xy prezinta anumite particularitati de distributie in raport cu elementele ei
constitutive, x si y, ea poate fi interpretata ca monofonematica.
Particularitatea de distributie despre care am vorbit si pe care xy trebuie sa o
prezinte in raport cu x si y este urmatoarea: exista cel putin un context (pozitie) in care
ocurenta lui x face cu necesitate predictabila ocurenta lui y, sau invers. Daca secventa xy
satisface aceasta conditie, ea poate primi o interpretare monofonematica. Se observa ca
interpretarea monofonematica este facultativa, intrucat secventa xy poate fi tot atat de
bine interpretata si ca succesiunea fonemelor X, Y.
Intelegem prin sistem ansamblul unitatilor rezultate dintr-o operatie de reductie a
variantelor. Descrierea sistemului fonologic se face prin definirea elementelor sale (=
unitatile rezultate din reductia variantelor) in raport cu relatiile specifice pe care ele le
contracteaza. Relevant in definitia elementelor unui sistem este deci locul pe care aceste
elemente il ocupa in ansamblul sistemului, si nu natura lor fonetica.
Vom numi categorii totalitatea elementelor care contracteaza aceeasi relatie. Sa
consideram doua transe sonore [des'fak] si ['des'fak]. Se constata ca cele doua transe
fonice sunt in parte identice si in parte diferite.
Sunt identice din punctul de vedere al secventei de sunete si sunt diferite
din punctul de vedere al intensitatii cu care sunt pronuntate secventele identice de sunete.
In primul caz, transa [des] este pronuntata neintens, iar transa [fak] este pronuntata
intens; in al doilea caz, ambele transe, [des] si [fak], sunt pronuntate intens. Intre
,,intensitate" notata prin ['] si absenta ei pe care o vom nota prin [] exista o corelatie,
stabilita pe baza relatiei cu aceeasi transa sonora, [des].

36

Intre ['] si [0] exista un raport de comutare deoarece corelatia dintre ['] si [0] este
legata de corelatia de continut dintre {desfac} si{desfac}. Rezulta de aici ca ['] si [0]
reprezinta variante ale unor unitati distincte. Intre elementele ['] sau [0] si transe sonore
de tipul [des] , [fak] etc. nu exista niciodata raporturi de comutare. Elementele din clasa
[',0] si cele din clasa [des, fak] etc. nu pot fi considerate ca variante ale acelorasi unitati.
Spunem ca elementele [', 0] si elementele [des, fak] etc. apartin la categorii diferite.
Daca consideram, de asemenea, segmentul ['vine], intonat cu o ridicare a
vocii care coincide cu ultima transa a segmentului si pe care o vom simboliza prin
[], si segmentul ['vine] intonat fara o astfel de ridicare a tonului fapt simbolizat
prin [] constatam ca exista o corelatie intre [], si [] stabilita pe baza relatiei cu
transa sonora identica, ['vine]. Intre [] si [] este un raport de comutare, deoarece
corelatiei dintre [] si [] din planul expresiei ii corespunde corelatia dintre
{interogativ} si {noninterogativ} din planul continutului.
In locul transei sonore ['vine] poate figura orice alta transa sonora, de
lungime variabila [a'learga ],, a'learga ; maj'vine , maj'vine ; da , da ],; . . .].
Intre elementele din clasa [, ] si elementele din clasa ['vine, a'learga, da . . .] nu
exista raporturi de comutare. Elementele din prima clasa si din cea de a doua nu pot
fi interpretate ca variante ale acelorasi unitati. Rezulta de aici ca transele de tipul
['vine, a'learga, da . . .] si elementele de tipul [, ] apartin la categorii diferite.
Trebuie subliniat, de asemenea, faptul ca intre elementele clasei [', 0] i
elementele clasei [, ] nu exista raporturi de comutare, cele doua clase de elemente
constituind categorii diferite. Numim accente elementele din categoria [', 0] si
intonatii elementele din categoria [[, ] .
Cea mai mica transa fonica susceptibila de a fi caracterizata printr-un accent si
numai unul o vom numi silaba. Intre silaba, pe de o parte, si accent si intonate, pe de alta
parte, exista un raport de dependenta: silaba poate fi accentuata sau intonata sau si
intonata si accentuata; silaba reprezinta elementul constant, iar accentul si intonatia
elementul variabil. Silaba reprezinta elementul independent, accentul si intonatia
elementele dependente
Numim sintagma fonologica o structura constituita printr-un raport de
dependenta, intre o silaba si un element dependent de ea, din categoria accentelor sau
intonatiilor.
Raportul care se stabileste in interiorul aceleiasi sintagme intre membrii ei
constitutivi il numim raport homosintqgmatic. Intre accentul ['] si silaba [des] se
stabileste un raport homosintagmatic.
Raportul care se stabileste intre elementele unor sintagme diferite il numim
raport heterosintagmatic.
Secventa fonica [desfak] este constituita din doua silabe: [des] si [fak].
Atunci cand accentul ['] sta pe silaba [fak], silaba [des] poate primi accentul
[']: ['des'fak] sau accentul [0]: [Odes'fak]. In schimb, daca silaba [des] are accentul
[0], atunci silaba [fak] are cu necesitate accentul [']: [Odes'fak]. Intre [o] si ['] se
stabileste un raport de dependenta, iar accentul [0] depinde de accentul ['].
Se observa insa ca acest raport de determinare angajeaza membri ai unor
sintagme (fonologice) diferite: accentul [0] al sintagmei [Odes] determina accentul
['] al sintagmei ['fak]. Dependenta este deci heterosintagmatica.

37

Numim unitati suprasegmentale unitatile care pot contracta un raport de

dependenta heterosintagmatica.
Numim unitati segmentale unitatile care nu pot contracta niciodata raporturi
de dependenta heterosintagmatica.
In categoria unitatilor suprasegmentale intra accentele si intonatiile. Mai sus
am aratat cum accentul poate contracta un raport de dependenta
heterosintagmatica.
Se poate arata ca si intonatia poate contracta o dependenta
heterosintagmatica. Astfel, intre conturul terminal ascendent [], conturul terminal
descendent [], pe de o parte, si conturul terminal neutru [|], pe de alta parte, se
stabileste un raport de dependenta: conturul terminal [|] este totdeauna urmat de o
secventa intonata cu contur terminal [] sau []; in schimb, contururile [] si [] pot
aparea neprecedate de o secventa intonata cu contur[|].
Dependenta este, in mod evident, heterosintagmatica, ceea ce dovedeste ca
intonatia, in limba romana, poate fi considerata ca element suprasegmental.
Unitatile suprasegmentale sunt intensive atunci cand caracterizeaza o
singura silaba si extensive atunci cind pot caracteriza un segment fonic cu o
extensiune mai mare decit o singura silaba.
Accentul in limba romana reprezinta o categorie suprasegmentala intensiva, iar
intonatia o categorie suprasegmentala extensiva.
Elementele constitutive ale silabei sunt vocalele si consoanele.
Vocalele si consoanele se deosebesc de intonatie si accent prin faptul ca nu contracteaza
niciodata raporturi de dependenta heterosintagmatica. De aceea, vocalele si consoanele
fac parte dintr-o categorie diferita de elemente, si anume din categoria unitatilor
segmentale, caracterizata prin absenta raporturilor de dependenta heterosintagmatica.
Vocalele si consoanele constitute segmentul fonic, in timp ce accentele si intonatia
il caracterizeaza
Unitatile definite anterior constituie categorii care se definesc prin faptul ca
membrii lor constitutivi nu se comporta in mod identic in raport cu o relatie data.
Unitatile constitutive ale fiecarei categorii se definesc si ele, fiecare in parte,
printr-o serie de relatii specifice. Determinarea locului pe care fiecare unitate il ocupa in
interiorul categoriei la care apartine duce la stabilirea unui sistem partial al categoriilor in
discutie. Vom vorbi deci de sistemul partial al intonatiei, al accentului, al vocalelor si al
consoanelor.
In cadrul unei categorii determinate, unitatile care se gasesc totdeauna, prin
definite, in raport de comutare se disting intre ele din punctul de vedere al substantei care
le constituie. In cazul in care unitatile sunt constituite din sunete, diferentele sunt de
natura fonetica; in cazul in care unitatile sunt constituite din culori, diferentele sunt de
natura cromatica; in cazul in care unitatile apartin planului continutului, diferentele sunt
semantice s.a.m.d.
In cazul unei categorii fonologice ca aceea a consoanelor [p, t, k, f, s, h], de
exemplu, se poate da o descriere detaliata a tuturor sunetelor sau nuantelor de sunete care
reprezinta fonemul /p/, sau fonemul /t/, sau fonemul /k/ s.a.m.d. Se poate descrie, de
asemenea, si diferenta fonetica dintre unitatile /p, t, k, f, s, h/. Se poate spune, de
exemplu, ca /p, t, k/ sint consoane intrerupte si ca /f, s, h/ sint consoane continue; ca /p, f/
sint labiale, /t, s/, dentale, iar /k, h/, postpalatale. E posibila stabilirea unei corespondente

38

intre fiecare fonem in parte si reprezentantii lui fonetici. Se poate da o descriere fonetica
a diferentei structurale dintre foneme.
Conceptul de opozitie fonologica din terminologia Scolii de la Praga nu este
altceva decit stabilirea corespondentei dintre o diferenta structurala intre doua foneme si
o diferenta intre doua sunete (sau clase de sunete).
In cazul in care dintr-o anumita pozitie sunt exclusi numai termeni care
prezinta o anumita particularitate fonetica si este admisa ocurenta totalitatii
termenilor care nu poseda aceasta particularitate fonetica, spunem ca avem a face
cu un fenomen de neutralizare.
De exemplu, in limba rusa, inainte de pauza este exclusa ocurenta totalitatii
consoanelor sonore si este admisa ocurenta tuturor consoanelor non-sonore.
Neutralizarea pune in evidenta un raport particular care exista intre
substanta fonica a celor doua (serii de) foneme care se neutralizeaza.
STRUCTURA
Intelegem prin descrierea structurii fonologice o operatie de sinteza prin care se
determina posibilitatile combinatorii si tipurile de combinatii posibile in limba data, pe
baza cunoasterii unitatilor sistemului.
Structura fonologica de baza este silaba. Determinand posibilitatile combinatorii
ale fonemelor in cadrul silabei si modalitatile de combinare a silabelor, se poate ajunge la
un model al secventelor posibile de foneme in limba descrisa .
Silaba are trei elemente constitutive: un segment vocalic, SV, si doua segmente
consonantice: un segment initial, SI, si un segment final, SF.
Conform definitiilor date categoriilor de consoana (C) si vocala (V), o silaba
poate avea ca singur element constitutiv un SV; prezenta unui SI sau a unui SF, sau si a
unui SI si a unui SF este facultativa.
La randul lor, fiecare dintre cei trei constituenti ai silabei poate fi constituit din
unul sau mai multe elemente. Structura fiecarui SV, SI, SF se descrie indicand numarul
maxim de elemente constitutive si ordinea in care aceste elemente constitutive pot aparea.
Un SV poate fi constituit dintr-o singura vocala, V, din doua vocale, VV, sau
din trei vocale, VVV.
Structura posibila a unui SV poate fi determinata prin stabilirea claselor de
distribute a vocalelor.
Exista vocale care nu se pot combina niciodata intre ele pentru a constitui un
nucleu complex; in schimb, orice alta vocala a sistemului se poate combina cu una
dintre vocalele apartinand primei clase. Este cazul vocalelor /a, a, i/ din limba
romana, care niciodata nu se pot combina intre ele in cadrul unui SV complex; in
schimb, fiecare dintre aceste vocale se poate combina cu o alta vocala care nu
apartine acestei clase: /e, i, o, u/, asa cum o dovedeste existenta unor SV de tipul: [ja,
ea, oa, aj, aw, aj, ij, iw, aw].
Unele vocale pot aparea numai in functie silabica (de exemplu, /a, a, i/ in
limba romana), altele pot aparea si in functie silabica si in functie non-silabica, in
calitate de constituenti nesilabici ai unui SV.
Vocalele care pot aparea in functie non-silabica se impart in trei clase
posibile de distributie: a) care preceda vocala silabica si nu o pot niciodata urma; b)

39

care urmeaza vocala silabica si nu o pot niciodata preceda; c) care pot preceda sau
urma vocala silabica.
Se pot stabili conditiile de distribute in care anumite vocale nu apar decat in
functie non-silabica; de exemplu, in limba romana, vocala /e/ nu apare in functie
nonsilabica decat cand este constituent al unui SV in care cealalta vocala este /a, o/. In
toate celelalte combinatii de vocale, /e/ este totdeauna in functie silabica.
Structura segmentelor SI si SF se descrie prin stabilirea numarului maxim de
constituenti si prin clasele de distributie ale consoanelor in raport cu SV.
In cazul in care un sistem fonologic admite SI constituiti din mai mult
decat o singura consoana, clasele de distributie a consoanelor se pot defini prin pozitia pe
care consoanele apartinind aceleiasi clase o ocupa in grupul de consoane, in raport cu SV.
Unitatile suprasegmentale se caracterizeaza prin faptul ca pot fi dirijate in
rectiune heterosintagmatica. Dat fiind ca, in planul expresiei, sintagma minimala este
silaba, unitatile suprasegmentale se definesc prin faptul ca pot contracta relatii
heterosilabice, spre deosebire de unitatile segmentale (foneme),care nu pot contracta
astfel de relatii.
Unitatile suprasegmentale pot caracteriza o silaba sau un enunt. Unitatile
apartinand primei categorii sunt intensive si sunt reprezentate in limba romana prin
accentele de intensitate, unitatile din cea de a doua categorie sunt extensive si sunt
reprezentate in limba romana prin contururile intonationale.
In limba romana, silabele pot fi pronuntate cu grade diferite de intensitate.
Diferentele privitoare la gradul de intensitate cu care este pronuntata aceeasi silaba
corespund unor diferente in planul continutului.
Daca comparam segmentele de expresie ['des'fak 'as0ta] des fac asta si [des
'fak 'aSflta] desfac asta, constatam ca ,,semnificatia" celor doua segmente difera si
ca aceasta diferenta de semnificatie este solidara cu o diferenta in planul expresiei:
prima portiune a primului segment este pronuntata cu o intensitate mai mare decit
prima portiune (corespunzatoare) a segmentului celui de al doilea. Am notat aceasta
diferenta de intensitate prin [0] (= intensitate slaba) si prin ['] (= intensitate tare).
Spunem deci ca cele doua grade de intensitate sunt comutabile si, in
consecinta, ca reprezinta unitati de expresie distincte.
Exemple de acest fel se pot inmulti:
['kin^ta] ,,prez. ind. al verbului a cinta" fata de [Okin'ta] ,,perf. ind. al aceluiasi verb".
['ko0pij] (copii) fata de [Oko'pij] (copii).
['ti0pik] (tipic) fata de [Oti'pic] (tipic) etc. . .
Daca se compara segmentul de expresie [Olam0a0u'zit des0mintind] (l-am
auzit des mintind), pronuntat cu intentia de a pune in relief verbul auzi si deci pe un
ton mai inalt decit restul frazei, cu segmentul [Olam0a0u'zit^esoinintind] (l-am
auzit desmintind), pronuntat cu aceeasi intonatie, constatam urmatoarele:
a) silaba [des] in primul segment este pronuntata cu o intensitate mai mare deca
aceeasi silaba, in segmentul al doilea;
b) in acelasi timp, silaba [des] din primul segment este pronuntata cu o intensitate
mai mica decit silaba [des] din ['des fak as0ta] des fac asta.

40

c) Silaba [des] din cel de al doilea segment este pronuntata ca o intensitale mai
mare decit silaba [des] din [Odes'fak as0ta] (desfac asta).
Este vorba deci de doua unitati comutabile si deci distincte, pe care le notam
prin [^] si [;]. Gradul de intensitate al acestor unitati este intermediar in raport cu
acela al unitatilor ['] si [0].
Accentele ['] si [^] sint in distributie complementara; accentele [0] si [,] sint
fie in variatie libera, fie in raport de excluziune, in anumite pozitii. Cu alte cuvinte,
nici intre ['] si [^], nici intre [0] si [,] nu exista un raport de comutare. Raport de
comutare exista fie intre ['] si [0]: ['des fak as0ta~ Odes 'fak as0ta] des fac asta ~
desfac asta (cu silaba proeminenta in primul cuvant al frazei); fie intre [^s si [0]:
[des fak 'as0ta''odesfak 'as0ta] desfac as-ta^desfac asta (cu silaba proeminenta in
ultimul cuvint al frazei); fie intre [^] si [0], [des0faku0se 'asota^-^esofakuose
'as0ta] desfacuse asta ^desfacuse asta (cu silaba proeminenta in ultimul cuvant al
frazei).
Rezulta ca accentele ['], [^] reprezinta variante ale accentului tare, iar
accentele [,], [0] reprezinta variante ale accentului slab. Fonematic, vom nota
accentul tare prin /'/ si accentul slab prin /0/.
Manifestarea fonetica a intonatiei este variatia de inaltime in modul de emitere a unei
transe sonore: exista portiuni sonore care sunt emise pe un ton mai inalt in comparatie cu
alte portiuni care sunt emise pe un ton mai scazut. Segmentele sonore a caror intonatie se
compara sunt silabele, in sensul definit mai sus. De exemplu, in raspunsul acasa, dat la
intrebarea unde mergi ?, se compara intonatia silabelor [a-'ka-sa]; rezultatul acestei
comparatii este urmatorul: prima silaba este pronuntata pe un ton oarecare; a doua
silaba este intonata cu o inaltime mai mare decit prima; a treia silaba este intonata cu o
inaltime mai mica decit a doua si aproximativ egala cu prima.
Convenim sa notam inaltimea cea mai mica cu cifra [1] pusa deasupra silabei
respective; tonul mai inalt decit [1] il vom nota cu [2] pus deasupra silabei respective
s.a.m.d. Trebuie specificat faptul ca [1, 2, 3, . . ., ri\ noteaza nu inaltimea absoluta, ci
inaltimea relativa a tonului silabei in discutie,in raport cu inaltimea celorlalte silabe ale
segmentului de expresie considerat.
Pentru stabilirea sistemului intonational, vom examina intonatiile unor segmente de
expresie pe care le vom numi, in conformitate cu terminologia lui H o c k e,
macrosegmente, si care se definesc ca segmente de expresie care pot figura intre doua
pauze.
Vom considera urmatoarele intonatii:
121
12
111
111
11 1
1) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
1 2 1
12
22
233232
3
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
2 121122222111211
21
2) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
121122222311231
231
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
Prin [12, 23] indicam ridicarea tonului de la [1] la [2] sau de la [2] la [3]
pe una si aceeasi silaba. Am dat in paranteze cuvintele bine si mult care pot figura in locul
cuvintului repede in macrosegmentul analizat, pentru a vedea felul in care se comporta

41

intonatia in cuvintele cu structura silabica si accentuala diferita: repede are structura

, bine are structura , mult are structura -L-.
Vom considera urmatoarele intonatii:
121
12
111
111
11 1
1) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
1 2 1
12
22
233232
3
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
2 121122222111211
21
2) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
121122222311231
231
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
Prin [12, 23] indicam ridicarea tonului de la [1] la [2] sau de la [2] la [3]
pe una si aceeasi silaba. Am dat in paranteze cuvintele bine si mult care pot figura in locul
cuvintului repede in macrosegmentul analizat, pentru a vedea felul in care se comporta
intonatia in cuvintele cu structura silabica si accentuala diferita: repede are structura
, bine are structura , mult are structura -L-.
Vom considera urmatoarele intonatii:
121
12
111
111
11 1
1) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
1 2 1
12
22
233232
3
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
2 121122222111211
21
2) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
121122222311231
231
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
Prin [12, 23] indicam ridicarea tonului de la [1] la [2] sau de la [2] la [3]
pe una si aceeasi silaba. Am dat in paranteze cuvintele bine si mult care pot figura in locul
cuvintului repede in macrosegmentul analizat, pentru a vedea felul in care se comporta
intonatia in cuvintele cu structura silabica si accentuala diferita: repede are structura
, bine are structura , mult are structura -L-.
Vom considera urmatoarele intonatii:
121
12
111
111
11 1
1) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
1 2 1
12
22
233232
3
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
2 121122222111211
21
2) I [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
121122222311231
231
II [kopilul mik alearga repede (bine, mult)]
Prin [12, 23] indicam ridicarea tonului de la [1] la [2] sau de la [2] la [3]
pe una si aceeasi silaba. Am dat in paranteze cuvintele bine si mult care pot figura in locul
cuvintului repede in macrosegmentul analizat, pentru a vedea felul in care se comporta
intonatia in cuvintele cu structura silabica si accentuala diferita: repede are structura
, bine are structura , mult are structura -L-.
Daca comparam intonatiile 1) I, II, constatam urmatoarele:

42

Ambele intonatii contin tonul [12] pe aceeasi silaba [mik]. Ultimul cuvant contine
un ton mai scazut decat [12] in exemplul 1) I si un ton mai ridicat decat [12] in exemplul
1) II.
Silabele cuprinse intre silaba [12] si ultimul cuvint sunt intonate cu acelasi ton:
[1] in 1) I si [2] in 1) II. Tonul acestor silabe este identic cu tonul ultimului cuvant si mai
scazut decat [12] in 1) I, identic cu tonul [12] si mai scazut decat tonul ultimului cuvant
in 1) II.
Luand ca punct de reper silaba [12] si tonul ultimului cuvant, constatam ca, in 1)
I, tonul coboara. de la [12] la ultimul cuvint, in timp ce, in 1) II, tonul urca de la [12] la
ultimul cuvint. Silabele cuprinse intre [12] si ultimul cuvant au un ton identic cu al
ultimului cuvant (ex. 1) I) sau cu al silabei [12] (ex. 1) II), si de aceea vom considera
deocamdata nerelevant tonul acestor silabe.
Avem a face deci cu o intonatie descendenta in primul caz si cu o intonatie
ascendenta in cel de al doilea caz. Avand in vedere numai tonul cu care este pronuntata
partea finala (ultimul cuvant) a unui macrosegment, vom vorbi, deci, de un contur
terminal descendent in 1) I si de un contur terminal ascendent in 1) II.
Daca se compara 2) I si 2) II, se constata ca ambele propozitii contin cate doua
silabe la articularea carora se produce o modificare a tonului. In 2) I, silaba [mik] contine
tonul [12] si silaba [re](pede) contine tonul [21]: in 2) II, silaba [mik] contine tonul [12],
iar silaba [re](pede) contine tonul [23].
In ambele cazuri, enuntul, incepind de la silaba [12], este divizat in doua: prima
parte, de la silaba [12] si pina la silaba [12] sau [23] exclusiv, a doua parte, de la silaba
[21] sau [23] inclusiv si pina la pauza.
In ambele cazuri, daca luam ca punct de reper silaba [12] si ultimul cuvant
al primei parti a macrosegmentului, adica cuvantul [alearga], constatam ca ultimul cuvint
este intonat cu un ton identic cu silaba [12], adica cu [2 2 2]:222[alearga].
Daca se compara intonatia silabelor [21] si [23] din cea de a doua parte a
macrosegmentului cu tonul silabei finale a macrosegmentului, se constata ca aceasta a
doua parte a macrosegmentului are un contur final descendent.
Faptul ca in a doua parte a macrosegmentului silabele [21] sau [23] se compara cu
ultima silaba a macrosegmentului, si nu cu ultimul cuvint, nu schimba esential situatia;
macrosegmentul [kopilul mik alearga repede pe
121
12222
"21 111
11 121
strada] poate fi intonat [kopilul mik alearga repede pe strada] sau [kopilul
122222311111
mic alearga repede pe strada]. In acest caz, silabele [21] sau [23] se pot compara
cu tonul ultimului cuvint, [strada], intonat cu [11].
In cazul discutat mai sus, macrosegmentul contine doua contururi terminale:
ultimul descendent si primul neutru, pentru ca ultimul cuvint este intonat cu acelasi ton
ca silaba [12], si anume [2 2 2]: [alearga].
Vom simboliza invariantele fonologice ale celor trei contururi prin: / / = =
contur terminal descendent, / I/ = contur terminal neutru, / / = contur terminal ascendent.

43

 STRUCTURA FONOLOGICA
In acest capitol ne ocupam de aranjamentul unitatilor segmentale in lantul
sintagmatic. Luam in discutie fonemele vocalice si consonantice. Nu luam in consideratie
contururile intonationale, deoarece intre structura constituentilor segmentali si intonatie
nu exista o legatura directa. Intonatia intra in relatie directa numai cu accentul. Aceasta
relatie a fost descrisa. De asemenea, in limba romana nu exista o legatura necesara intre
structura fonematica a silabei si accent.
Unitatea structurala de baza este considerata silaba. In acest capitol va fi descrisa
structura silabei.
In limba romana, silaba poate fi constituita dintr-un segment vocalic, precedat sau
urmat sau si precedat si urmat de un segment consonantic.
Segmentul vocalic poate fi simplu sau complex.
Este nucleul constituit dintr-o singura vocala, in functie silabica, si numai dintr-una
singura. In functie de segment vocalic simplu poate aparea oricare dintre vocalele /a, e, i,
a, o, u/ : /kap, cel, vin, var, sin, mor, sur/ (cap, cel, vin, var, sin, mor, sur).
Poate fi constituit din doua sau trei vocale, dintre care numai una singura se
realizeaza fonetic ca vocala.
Un segment constituit din doua vocale poate fi numit diftong. Un segment vocalic
din trei vocale poate fi numit triftong.
Exista o clasa de vocale care se caracterizeaza prin urmatoarea proprietate: nici
unul dintre membrii clasei respective nu poate forma diftong impreuna cu un alt membru
al aceleiasi clase; in schimb, oricare din membrii clasei poate forma diftong impreuna cu
o vocala care nu apartine clasei respective. Fonemele apartinind clasei astfel definite sunt
vocalele /a, a, i/.
Se poate spune ca, prin definitie, vocalele /a, a, i/ sunt totdeauna in functie
silabica, adica constituie centrul silabei in care apar, si nu pot fi niciodata, atunci cand se
combina cu o alta vocala in interiorul unui segment vocalic complex, in functie
nesilabica.
Toate celelalte vocale, adica /e, i, o, u/ pot aparea fie in functie silabica [ej, iw, ow,
uj], fie in functie asilabica [ea, ja, Qa, aw].
Rezulta de aici.ca orice vocala din seria /e, i, o, u/ apare in functie asilabica cand
formeaza un nucleu complex impreuna cu o vocala din seria [a, a, i].
Intr-un diftong, vocalele /e, o/ sunt totdeauna primul element al diftongului. Toate
celelalte vocale pot fi sau primul sau al doilea element al unui diftong.
Vocalele /i, u/ pot intra in constitutia unor segmente vocalice complexe, compuse
din doua vocale identice /ii, uu/: [vij, a'siduu] (vii, asiduu).
In constitutia triftongilor intra vocala /a/ sau /e/ in functie silabica, toate celelalte
vocale care pot intra in constitutia triftongilor /e, o, i, u/ apar in functie nesilabica.
Vocalele in functie asilabica au urmatoarea distributie in raport cu vocala silabica:
a) ambele vocale pot preceda vocala silabica: [eo'a, joa]: [leoarka, ari-pjgara]
(leoarca, aripioara) ;
b) una dintre vocale preceda, iar cealalta urmeaza vocala silabica: [jaj, jaw, waw,
jej, oaj] [jaj, jaw, Iwaw, pjej, lupoajka] (ia-i, iau, luau, piei, lupoaica) .

44

Segmentul consonantic
Poate fi simplu, adica constituit dintr-o singura consoana (C), sau complex, adica
constituit din doua (CC) sau din trei (CCC) consoane.
Segmentul prevocalic poate avea structura C-, CC-, sau CCC-.
In functie de segment C- poate aparea oricare din consoanele [p, t, k, k", b, d, g, g,
f, v, s, z, J, h, c, g, t, m, n].
In functie de segment CC- pot aparea urmatoarele grupuri de doua consoane: [bl,
br, kl, kn, kr, kt, kv, dr, fl, fr, gl, ^gn, gr, gv, hi, ml, mr, pi, pn, pr, ps, sb, sk, sk', sc, sf, sg,
si, sm, sn, sp, st, sf; jk, Jk', Jf, jl, Jm, Jn, Jp, Jt, JV, Jc, tr, vl, vr, .sb, zg, zg;, zm, zn, zv].
In functie de segment CCC- pot aparea urmatoarele grupuri de trei consoane: /spr,
skr, str, Jtr, sfr, zdr, zgr/ x
Cele aratate mai sus fac posibila urmatoarea clasificare a consoanelor, in raport cu
locul pe care il ocupa in structura unui segment initial.
Consoanele /n, 1, r/ nu pot ocupa decit locul al doilea (imediat inainte de vocala)
intr-un grup de doua consoane. Vom numi aceasta clasa Ix. Aceste consoane pot fi
precedate de /p, t, k, b, d, g, f, h, v, 3, m/ care pot a-parea inainte de cel putin una dintre
consoanele /n, l, r/. Vom numi aceasta clasa clasa I2. Consoanele /s, z, J/ pot ocupa
primul loc intr-un grup de trei consoane atunci cind sint urmate de un grup de doua
consoane, dintre care prima apartine clasei I2 si a doua, clasei I1. Vom numi aceasta clasa
clasa I3.
Consoanele /t, v/ pot aparea in functie secundara de post-iniial, dupa cum o arata
existenta grupurilor /kt, k/gv/.
Consoanele /s/z, J/z/ pot aparea in functie secundara de iniial, dupa cum o arata
existena grupurilor /s/zn, J/3n, s/3l, Jr/.
Consoana /s/ poate aparea in functie tertiara de postinitiala, asa cum o arata
existenta grupului /ps/.
Segmentul postvocalic poate avea structural -C, -CC, -CCC.
In functie de segment -C poate aparea oricare dintre consoanele /p, t, k, k', b, d, g,
f, v, s, z, J, 3, h, c, g, \, I, r, m, n/.
In functie de segment -CC pot aparea urmatoarele grupuri de doua consoane: /bd,
bz, ks, kt, ft, gd, gn, 3d, lb, Ic, Ik, Id, If, Ig, Ig, lm, Ip, Is, If, It, It, Iv, Iz, mb, mf, mn, mp,
mt, mt, ;iz, nk, nk', nc, nd, nf, ng, ng, n3, ns, nf, nt, nt, nz, pc, ps, pt, rb, re, rk, rd, rf, rg,
rg, rh, rl, rm, rn, rp, rs, rj, rt, rt, rv, rz, sk, sm, st, jk, tm, sd, zm/.
In functie de segment -CCC pot aparea grupurile /kst, mpt, nkt, stm/ (mixt,
prompt, sfinx, punct, istm).
Cele aratate mai sus fac posibil urmatoarea clasificare a consoanelor in raport cu
locul pe care l ocupa intr-un segment final.
Consoanele /I, r/ nu pot ocupa decat primul loc intr-un grup final de dou consoane,
adica pozitia imediat postvocalica. Vom numi aceast clas clasa Ft. Consoana /l/ poate
ocupa locul al doilea, atunci cand urmeaz dup /r/. Consoanele /I, r/ pot fi urmate de
oricare dintre consoanele din seria /p, t, k, b, d, g, f, s, J, h, v, z, 3, m, n, g. Consoanele (3,
h, n/ pot urma numai dup /r/.
Numim consoane finale consoanele din clasa F2 si consoane prefinale consoanele
din clasa F1. Nu exist o clas de consoane postfinale, corespunzatoare clasei
preiniialelor. Consoana /l/ poate aparea in funcie secundar final, aa cum o arat
existena grupului /r, I/.

45

In grupuri de trei consoane, ca ultim element, pot aprea consoanele /t, s, m/.
Aceste consoane nu constituie insa o clas diferit de F1 si F2; nici una dintre cele trei
consoane nu satisface condiia c, in grupurile de trei consoane finale, sa ocupe totdeauna
ultimul loc i, in consecin, nu pot fi considerate ca facnd parte dintr-o clas F3, a
consoanelor postfinale.
Consoanele /p, k, b, g, f, s, z, J, 3, m, n/ pot aparea in funcie secundar de
prefinal, aa cum o arat existena grupurilor /pt, pc, ps; kt, ks; bt, bd, bz; gd, gn; rf; st,
sk, sm; zm, zd; Jk, 3d; mb, mf, mn, mp, mt, m^, mz; nt, nd, nk, nk, ng, ng, nt, nc, ng, nf,
ns, nz, nj, n3/.
Consoanele /t, s, m,/ pot aparea ca al treilea element al unui grup de trei consoane
in funcie teriara de postfinal, aa cum o arat existena grupurilor /kst, mpt, nks, nkt,
stm/. In segmentele finale triconsonantice (kst, mpt, nks, nkt, stm/, consoanele finale /k,
m, n/ apar in funcie secundar de prefinal.
Segmentele consonantice intervocalice, atunci cand apar in interiorul unui cuvant,
pot avea formele -C-, -CC-, -CCC-, -CCCC- sau -CCCCC-. Un segment intervocalic
(SInt) poate fi identic cu un segment final (SF), cu un segment iniial (SI) sau cu o
secven SF + SI.
In cazul in care se poate stabili identitatea SInt = SI, atunci intre vocala (V) care
preced segmentul vocalic si segmentul consonantic se situeaza taietura silabica.
Daca SInt = SF + SI, atunci taietura silabica se situeaz in interiorul segmentului
intervocalic: intre sfiritul poriunii din SInt identificabil cu un SF si inceputul poriunii
din SInt identificabil cu un SI.
In descrierea structurii silabei este admis, de obicei, urmatoarea restricie, pe care
o admitem si noi (cf. Kurilowicz, 1948): taietura silabic nu poate fi plasat ntre C si V.
Aadar, in secvene ca VCV sau VCCV etc., tietura silabic nu poate s precead vocala;
silabaiile VC-V, VCC-V nu sunt admise.
Locul tieturii silabice nu poate fi, de cele mai multe ori, determinat in
mod univoc prin analiza structurii grupurilor intervocalice, deoarece acelai segment
intervocalic este susceptibil de mai multe analize. Un SInt poate fi echivalat, de exemplu,
i cu un SF, si cu un SI, i cu un SF + SI. In limba romn, segmentul /st/ din /asta/ poate
fi interpretat i ca un SF, deoarece exist un SF /st/ n cuvinte ca /post/; si ca un SI,
deoarece exist un SI /st/ in cuvinte ca /sta/; si ca un SF+SI, deoarece exista cuvinte
terminate in /s/: /nas/ i cuvinte care incep cu /t/: /tak/.
Dac un SInt nu este identificabil nici cu un SF, nici cu un SI, nici cu un SF + SI,
atunci spunem c SInt este un interludiu, adic un segment care nu este divizat de tietura
silabic i care aparine ambelor silabe.
In limba roman, dat fiind ca orice consoan poate figura att ca SF, ct i ca SI,
orice segment intervocalic de forma -C- se afl situat totdeauna dup tietura silabica,
conform restriciei formulate mai sus. Aadar, orice secvena VCV are structura V-CV. Nu
exist consoane simple in funcie de interludiu.

Semnale demarcative
Exist grupuri de foneme care nu apar niciodat, nici la iniiala de cuvnt, nici la
finala de cuvnt, ci numai in punctul de jonctiune dintre doua morfeme constitutive ale

46

unui cuvnt sau in punctul de jonciune a dou cuvinte. In aceste cazuri, spunem c
grupurile respective semnalizeaz trecerea de la un morfem la altul sau, respectiv, de la
un cuvnt la altul.
Grupurile de la jonciunea sufixelor sunt motivate de finala consonantic a temei i
iniiala consonantica a sufixelor /-ka, -can, -cel, -giu, -Jor, -Jug, -lik, -nik/.

47