NOŢIUNI GENERALE ŞI DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Lexicologia este disciplina lingvistică care studiază cuvintele şi modul lor de

organizare în ansamblul lexical, ca subsistem în sistemul integrator al limbii. Lexicologia
are ca sferă de preocupări nivelul lexical, primul în care limba se organizează biplan, prin
constituirea planului semantic, alături de cel formal (dezvoltat pe temeiul nivelului
fonologic).
Lexicologia are mai multe ramuri, în funcţie de perspectiva teoretico-metodică
adoptată: etimologia, semantica, onomasiologia, formare cuvintelor, lexicografia,
frazeologia, onomastica, lexicostatistica (statistica lexicală).
Etimolgia – a cărei unitate de studiu este etimonul, adică unitatea care poate explica,
sub raport formal şi semantic, altă unitate – este preocupată de originea şi evoluţia unităţilor
lexicale. „Disciplină lingvistică având ca obiect studierea originii cuvintelor dintr-o anumită limbă şi
a evoluţiei lor formale şi semantice până în epoca actuală” (Dicționarul de ştiinţe ale limbii (DŞL)
Semantica este interesată de identificarea şi explicarea raportului dintre forma şi sensul
unităţilor lexicale. „Ramură a lingvisticii, dar şi a altor ştiinţe (filozofie, logică, psihologie), al cărei
obiect de studiu este sensul” (DŞL)
Onomasiologia studiază organizarea vocabularului după ceea ce exprimă cuvintele,
evidenţiind caracterul ontic (de cunoaştere) al lexicului. Are ca obiect de studiu denominaţia.
„Disciplină şi metodă care studiază denumirile date unui concept sau unor concepte înrudite într-o
limbă dată sau în mai multe limbi.” (DŞL)
Formarea cuvintelor (neologia) – studiază mecanismul de formare a cuvintelor noi în
limba română şi evidenţiază caracterul sistematic al acestui proces. „Ansamblu de procedee
(sufixare, prefixare, compunere, conversiune, derivare regresivă) care permit formarea de unităţi
lexicale noi într-o limbă, plecând de la anumite rădăcini” (DŞL)
Lexicografia – se ocupă de explicarea şi definirea sensurilor cuvintelor, de clasificarea
şi înregistrarea lor în dicţionare şi enciclopedii. „Disciplină lingvistică [...], tehnică elaborată şi
comentată de alcătuire a dicţionarelor, domeniu al lingvisticii aplicate.” (DŞL)
Frazeologia studiază unităţile frazeologice (frazeologismele = combinaţii stabile de
două sau mai multe cuvinte, cu un sens unitar), „Disciplină lingvistică în curs de constituire
care se ocupă cu studiul unităţilor frazeologice dintr-o limbă sau dintr-un grup de limbi (apariţia şi
originea acestora, uzul în comunicarea curentă ori în stilurile/limbajele specializate, familiile
frazeologice, rolul unităţilor frazeologice în modernizarea limbii literare” (DŞL)
Onomastica are ca obiect de studiu numele proprii. „Disciplină lingvistică al cărei obiect
de studiu este originea, formarea şi evoluţia numelor proprii de persoană (antroponim), studiu
diferenţiat de cel al altor nume proprii (cum ar fi cele ale numelor de locuri (Toponimie)” (DŞL)
 Concepte de bază în analiza lexico-semantică

Lexic / vocabular. Lexicul reprezintă totalitatea cuvintelor unei limbi, dar este
considerat o unitate abstractă, pentru că este greu de delimitat şi de analizat, din pricina
dificultăţilor de ordin cantitativ, dar şi a mobilităţii şi varietăţilor cuvintelor dintr-o limbă.
„Cea mai concretă şi accesibilă reprezentare a lexicului unei limbi ne este dată de
dicţionarele monolingve care pot însuma de la 50000 la peste 150000 de cuvinte. În aceste
condiţii, se procedează la delimitări cantitative şi calitative [...] se impune distincţia dintre
lexicul comun, cuprinzând cuvintele care asigură înţelegerea sau intersubiectivitatea dintre
vorbitori şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii” (Bidu-Vrănceanu,
2005:13).
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau
vocabularelor. Vocabularul s-ar reprezenta prin diferite submulţimi de cuvinte, delimitate din
diferite puncte de vedere din ansamblul lexical al unei limbi.
Cuvântul este unitate de referinţă în definirea mai multor concepte lexicale şi
lingvistice.
Orice limbă, ca sistem, are un lexic alcătuit din totalitatea cuvintelor ei. Aşadar, relaţia
dintre lexic şi cuvânt este de natura celei dintre întreg şi parte. Întrebarea ce este cuvântul a
preocupat pe gânditori din cele mai vechi timpuri, terenul definirii cuvântului devenind,
mai ales în secolul al XX-lea, locul de confruntare a părerilor lingviştilor, filozofilor,
psihologilor, logicienilor de diverse orientări. Din această cauză, cuvântul pare ceva bine
cunoscut, dar interpretarea lui nu este simplă.
Cuvântul poate fi definit în mai multe feluri:
1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere aflat între două spaţii
tipografice (blancuri);
2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme
(unităţi minimale cu sens);
3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei
procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ,
menţinerea înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă
bine. / Învaţă bine Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip,
păstrându-se înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă,
scrie (se păstrează sensul general ´face’).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se
asociază numai cu nume de fiinţe.
În urma aplicării celor trei criterii se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit
astfel: numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie
proprie, poate fi substituit cu o unitate similară şi este permutabil. (I.Coteanu 1985:11-16)
4. Cuvântul este semn lingvistic, adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar
imaginea obiectului numit (semnificat – signifié), cu imaginea corpului fonetic al semnului
(semnificant – signifiant). Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă
 şi e reprezentat de reunirea noţiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are
proprietatea de a trimite la obiectele din realitatea extralingvistică, numite referenţi; această
interpretare are în vedere doar cuvintele denominative, fixând o relaţie constantă între
referent şi numele său.

Semn lingvistic

imagine imagine

corp fonetic obiect

Semnificaţie şi / sau sens. Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a

desemna procesul care asociază un obiect, o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce, unii
autori disting semnificaţia, ca valoare stabilă, de sens, care depinde de situaţiile concrete de
comunicare. Distincţia între semnificaţie şi sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca
imagine generalizatoare, care exclude caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor, iar
particularizarea ei se realizează în şi prin contexte situaţionale sau verbale. (Compară
LUCEAFĂR - care actualizează semnificaţia ’planeta Venus’, cu luceafărul de dimineaţă sau
luceafărul de seară – utilizări contextuale, care actualizează anumite sensuri).
Conţinutul semantic al cuvântului este totalitatea reprezentărilor esenţiale, adică
reflexul condiţionat de cuvânt în mintea vorbitorului, care nu poate fi identic cu obiectul
semnificat. Acest aspect face necesară lămurirea denotaţiei.
Denotaţia (denotarea, desemnarea, denumirea) este „actul prin care unui obiect
(lucru, fiinţă, eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume” (Bidu-Vrănceanu
2005:19). Desemnând valoarea conceptuală, cognitivă a unui cuvânt, denotaţia are caracter
stabil, reuneşte elemente semantice non-subiective, identificabile în general în afară de
context. Prin această interpretare denotaţia se apropie în cea mai mare măsură de semnificaţie
şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a vorbitorilor. Spre exemplu (Iordan-
Robu 1978:238), ne referim la cuvântul LUNĂ şi la denotatul lui. Spunem despre lună că este
luna, indiferent dacă are forma rotundă a cercului sau una dintre celelalte forme mai reduse,
până la cea de seceră. Indiferent de formele în care luna poate apărea ca obiect al percepţiei
vizuale, cuvântul lună actualizează în mod constant în mintea noastră trăsături distinctive
constante (luna se află permanent în spaţiul planetar, în raporturi constante cu alte corpuri
cereşti şi, simultan, în mişcare), care constituie denotatul. Denotatul nu este identic cu
obiectul în forma pe care o supunem percepţiei vizuale directe ca obiect al unei singure
percepţii, ci este element al cunoaşterii omului despre lume, definit prin trăsături distinctive
constante, sesizabile prin înţelegerea lunii ca obiect al gândirii. Dacă privesc cercul lunii şi
spun „aceasta este luna” înseamnă că am reacţionat la forma ei perceptibilă ca la un semn pe
care îl înţeleg şi exprim această înţelegere în cuvinte în care este codificată gândirea mea
despre lună. Dacă admitem diferenţierea făcută mai sus între semnificaţie şi sens, semnificaţia
ar corespunde denotaţiei, în timp ce sensul ar corespunde conotaţiei (conotaţiilor).
Conotaţia (Conotaţiile) „exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui
cuvânt” (Bidu-Vrănceanu 2005:19). Datorită funcţionării sociale a semnului lingvistic, pot
interveni modificări ale interpretării raportului dintre semn şi unele însuşiri ale obiectului;
de asemenea, unele sensuri secundare ale cuvântului pot fi determinate de intenţiile de
comunicare ale vorbitorului, exprimate contextual. Exemplificăm: Cuvântul LEU are
denotaţia ’mamifer din familia felinelor (Panthera leo), cu talie anumiră, cu greutate corporală
mare, cu gheare retractile ş.a.‘; conotaţia semnului LEU presupune referirea la faptul că
animalul numit astfel este luat drept o fiinţă cu putere fizică excepţională, cu înfăţişare
măreaţă, regele animalelor etc., trăsături condiţionate de caracteristicile animalului, aşa cum
rezultă din denotaţia precizată mai sus. Conotaţia se suprapune denotaţiei ca o reprezentare
suplimentară, care constă într-o asociaţie de idei datorată fie realităţii obiective, fie
imaginaţiei (interpretării subiective). Când se operează cu conotaţii, obiectul desemnat se
poate şterge temporar din memorie. De la imaginea globală a obiectului, se poate ajunge la
imaginea atributelor lui, nedetaşate de el, şi apoi aceste elemente se pot estompa reciproc,
stabilindu-se alte asociaţii de idei care reprezintă conotaţii. Într-un context ca X se luptă ca un
LEU pentru a-şi câştiga drepturile, din denotaţia cuvântului LEU se selectează numai ideea de
’forţă, putere‘, iar conotaţia respectivă poate fi considerată socială, pentru că poate fi
înţeleasă şi folosită de majoritatea vorbitorilor. (Bidu-Vrănceanu 2005:49).
Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. „În orice
moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de
sensuri. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor
lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică.
Echilibrul semantic este asigurat de stabilitatea denotaţiei şi de faptul că ea este una singură”
(Bidu-Vrănceanu 2005:51).
Nici un cuvânt nu conţine mai mult de un sens denotativ. Chiar cele care denumesc
mai multe obiecte, uneori diferite, se supun acestei reguli. Exemplu (Coteanu 1985:43-44):
„Căţel înseamnă „pui de câine”, dar şi „pui de lup”, „pui de vulpe”. El denumeşte în plus
diverse dispozitive tehnice şi fiecare din componentele unui bulb de usturoi, dând impresia
că are mai multe sensuri denotative. În realitate, semnificaţia „pui de ...” este unică dacă se
referă la vulpe, la lup sau la alt animal din ceea ce zoologii cuprind în familia canis [...].
Celelalte două valori nu sunt proprii. Denumirea unui dispozitiv mecanic prin căţel se
datorează unei metafore pe care o putem reface uşor, iar denumirea în acelaşi fel a unei părţi
din căpăţâna de usturoi nu diferă prin nimic de cea anterioară, fiind şi ea tot o metaforă.
Caracterul figurat al ultimelor două valori ar putea justifica tratarea lor drept sensuri
conotative, dacă am cădea de acord asupra echivalării conotaţiei cu figuratul, deşi ne aflăm
ţn faţa unei conotaţii mascate de uzură”.
Între echilibrul semantic şi schimbările de sens este o foarte strânsă legătură.
Cercetătorii au încercat să găsească procedeele generale ale schimbărilor de sens. Variaţiile
sensului unui cuvânt se pot clasa în trei tipuri principale:
a) Îngustarea sensului, adică trecerea de la sensul general la unul particular; de
exemplu, lat. nutricium însemna în latină „hrană, în general“, dar continuatorul lui
românesc, NUTREŢ, înseamnă exclusiv „hrană pentru animale domestice erbivore,
constituită de obicei din plante care care sunt recoltate şi folosite ca furaj“; STEAG = „unitate
militară mai mică, având drapel propriu“ ajunge prin restrângere de sens să fie astăzi
sinonim cu drapel şi să aibă doar sensul de „drapel“.
b) Lărgirea sensului, adică dezvoltarea de la un sens particular la unul general; de
exemplu, PASĂRE, în româneşte a dobândit un sens mai larg decât avea latinescul passer,
care îi stă la bază şi care însemna „vrabie“. Alt exemplu: iniţial, cuvântul MITOCAN a
însemnat exclusiv „locuitor al unui metoc (variantă-mitoc)“, metoc însemnând „mănăstire
mică subordonată unei mănăstiri mari“; cu timpul, mitocan şi-a lărgit sensul ajungând să
însemne şi „locuitor de pe lângă oraş, de la periferia oraşului“, adică mahalagiu în sensul
propriu al cuvântului; de aici şi până la actualul sens al lui mitocan „om cu comportament
grosolan, vulgar“, schimbarea de sens a fost înlesnită şi de existenţa în limbă a unor cuvinte
cu un final asemănător şi cu sens peiorativ – grosolan, bădăran, mârlan, ţopârlan.
c) Transferul de sens prin asemănare între nume sau prin contiguitate de nume,
reprezintă, în mare, metafora (asemănarea,similitudinea) şi metonimia (contiguitatea).
Procedeele prin care se realizează aceste schimbări, considerate devieri sau abateri de la
denotaţie, sunt cunoscute şi studiate sub numele de tropi. Prin tropi se realizează sensurile
conotative (expresive, afective) care se găsesc virtual în denotaţie. Denotatul are multe
aspecte, unele imprevizibile la prima abordare; este suficient ca, din diverse cauze, unul
dintre aspecte să apară şi să se impună la un moment dat, dominând pe celelalte, pentru ca
termenul să capete posibilitatea de a reda şi aspectul neglijat anterior (aşa a ajuns ca prin
analogie sau contiguitate să apară sensuri conotative).
Metafora1 este schimbarea numelui unui obiect prin numele altuia, între cele două
obiecte existând o asemănare oricât de mică (o analogie). Un exemplu: TOPORAŞ ca nume al
plantei căreia i se mai spune şi violetă. Termenii sunt: floare, forma florii, topor mic (forma
toporului); identităţile: o floare care are aceeaşi formă ca un topor mic. Analogia fiind comparaţie,
termenul care uneşte elementele metaforei, deşi neexprimat, este întotdeauna căutat, pentru
că numai el permite decodarea ei corectă. „De aceea, metafora a fost caracterizată şi ca o
comparaţie din care lipseşte al treilea termen, tertium comparationis, deci ca rezultat al unei
combinări asigurate de un catalizator care trebuie descoperit.”(Coteanu 1985:55-56)
Metafora se realizează printr-o amalgamare sau intersecţie semică neobişnuită între doi
termeni diferiţi semantic, intersecţie inteligibilă numai în context. Distanţa semantică dintre
termenii metaforei poate fi oricât de mare, pentru că este o figură necondiţionată din acest
punct de vedere. Analiza pune în evidenţă deosebirile de sens care asigură expresivitatea
metaforei, dar şi faptul că prin context se stabileşte o punte de legătură manifestată printr-o
trăsătură de sens (sem) comună între termenul metaforizat şi cel metaforic. De exemplu: dacă unui
om care vorbeşte mult şi fără rost i se spune că latră, avem a face cu neutralizarea opoziţiei
dintre A VORBI şi A LĂTRA, care, altfel sunt unităţi distincte. A vorbi poate fi analizat în
trăsăturile de sens (seme): 1. „a emite sunete“, 2. „a articula cuvinte“, 3 „a exprima gânduri,
sentimente umane“. De asemenea, a lătra e format din trăsăturile de sens: 1′ „a scoate
sunete“, 2′„a repeta sunete scurte sacadate“, 3′ „a reda stările caracteristice speciei câine“.
Între cei doi termeni se stabileşte o relaţie de intersecţie, cele două mulţimi de trăsături de
sens se întretaie , iar la intersecţia lor se află trăsătura de sens comună 1 - 1′ (a scoate, a
emite sunete), care asigură procesul de mataforizare. Cele două operaţii care asigură
reorganizarea trăsăturilor de sens (seme) comune sunt suprimarea şi/sau adăugarea semelor.
În exemplul dat se observă baza semantică comună a celor doi termeni şi opoziţia dintre ei;

1
Metafora a fost discutată pe larg în retorică şi în mai toate disciplinele filologice; ea este o noţiune
fundamentală a studiilor de stilistică, de poetică şi de estetică, iar mai recent şi de semiotică. Încă din
antichitate, când filozofii şi oratorii au anlizat posibilităţile unei exprimări alese, îngrijite, figura
centrală a retoricii antice era tocmai metafora (translatio), şi a redevnit în actualitate ca problematică
centrală a neoretoricii sec. XX.
termenul metaforic a lătra se suprapune parţial peste termenul propriu a vorbi, şi păstrează
2′, 3′, dar numai ca aspect sugestiv: „a vorbi sacadat, ca şi cum ar reda stări proprii câinelui“.
Mecanismul metaforei se bazează pe faptul că trăsăturile sensului propriu al cuvintelor în
discuţie nu dispar total, ci se produce o reorganizare a dispoziţiei lor, trecând pe primul plan
trăsătura de sens comună.
Metaforele de tipul celei discutate mai sus apar ca unităţi consacrate în sistemul limbii,
care sunt, în general, menţionate în dicţionare după sensurile proprii care le-au generat. Ele
poartă numele de metafore implicite. Alte metafore au însă o structură aparte, rezultată din
folosirea simultană a ambilor termeni: înger de copil, bujor de fată. Ele sunt numite metafore
explicite: în cazul lor, cei doi termeni, cel figurat, bujor, şi cel propriu, fată, sunt puşi faţă în
faţă, prezenţa celui din urmă asigurând o mai puternică forţă de sugestie primului.
Decodarea metaforei explicite se face chiar prin structura ei sintagmatică şi de aceea distanţa
dintre cei doi termeni poate fi foarte mare. Organizarea sintagmatică a metaforelor explicite
le face strâns dependente de context şi de aceea ele sunt mai puţin numeroase în limba
comună decât metaforele implicite. Ele sunt mereu în schimbare şi, ca atare, dicţionarele le
înregistrează rar ca unităţi consacrate de sistem.
Fie ca aparţin limbii comune, fie limbajului poetic, metaforele au acelaşi mecanism
semantic de producere.
Metaforele din limba comună se pot repartiza în câteva categorii, în funcţie de sferele
semantice pe care le reprezintă:
 metafora animat pentru inanimat se poate exemplifica prin nume ale părţilor corpului
omenesc date unor obiecte: capul / fruntea satului/clasei, ochiul geamului sau al ciorapului, gura
râului sau cotul râului;
 metafora animat pentru animat se bazează pe transferul de sens de la om la animale
sau invers. Vezi exemplul verbului a lătra care dezvoltă sens metaforic prin referire la om;
 metafora inanimat pentru animat se poate exemplifica prin numele unor obiecte
atribuite unor părţi ale corpului omenesc: nodul gâtului, fluierul piciorului;
 metafora inanimat pentru inanimat se bazează de obicei pe asemănare de formă şi
poate fi ilustrată prin numele unor plante: lăcrămioare, părăluţe, cerceluşi ş.a.
Metonimia este „o schimbare condiţionată a numelor obiectelor, condiţia fiind ca
numele înlocuitor să indice ceva aflat în contingenţă cu obiectul exprimat prin termenul
dinaintea înlocuirii. Astfel, când cineva spune că are ureche muzicală, prin aceasta se înţelege
că este apt pentru a face/studia muzică, ureche fiind întrebuinţat metonimic pentru auz; sau
când se spune că cineva are un Grigorescu, adică un tablou pictat de Grigorescu, adică numele
pictorului este folosit în locul operei lui, constituie de asemenea o metonimie. Între ureche şi auz,
între Grigorescu şi tabloul pictat de el există o corespondenţă calitativă. Metonimia este, prin
urmare, schimbarea unui cuvânt prin altul, cu condiţia ca cele două cuvinte să denumească obiecte
(lucruri, fiinţe etc.) între care există sau se poate imagina o corespondenţă calitativă”(Coteanu
1985:47).
Clasificarea metonimiilor este mai dezvoltată sau mai restrânsă, potrivit cu semantica
numelui înlocuitor. Câteva tipuri mai frecvente de metonimii:
 metonimia persoană pentru lucru (numele autorului pentru opera lui, numele
inventatorului, producătorului pentru obiectul construit, numele eroului literar pentru
operă, numele stăpânului unei proprietăţi pentru proprietate ş.a.): Am cumpărat un
Eminescu (o ediţie nouă din opera lui Eminescu), Şi-a cumpărat un Ford (autoturism fabricat
în uzinele lui Ford), Locuiesc lângă Trei Ierarhi (biserica de sub patronajul celor trei ierarhi)
etc.
 metonimia recipient pentru conţinut (conţinutul, subînţeles sau exprimat, se redă prin
numele vasului sau al altui obiect care poate să conţină ceva): A băut un păhărel mai mult. (=
băutura spirtoasă dintr-un păhărel); punctul de plecare îl constituie numele unui vas ori al
unui recipient cu care se măsoară conţinutul: o baniţă (15 kg. de porumb), o halbă (paharul de
servit bere având capacitatea de1/2 de litru), o cinzeacă (paharul de 50ml pentru servit ţuică),
o baterie (1 litru de vin şi un sifon). Cu cât este mai rar obiectul utilizat ca recipient, cu atât
este mai necesar să i se indice conţinutul: o mână de sare, un braţ de lemne.
O variantă ceva mai îndepărtată a metonimiei se referă la organe şi părţi ale corpului
omenesc, de obicei inima sau capul, mai rar creierul, considerate a fi sediul unor sentimente
sau activităţi Are cap (= minte, inteligenţă) de matematician.
Recipientul poate fi imaginat (echivalat) cu un spaţiu, o clădire, o ţară etc. Sala aplaudă
în picioare ;recipientul poate fi şi o perioadă de timp: studenţii anului I.
 metonimia cauza pentru consecinţă (efect): Omul acesta are mâini de aur. Cuvintele
subliniate ţin locul dibăciei, talentului – se interpretează mâna prin prisma lucrului executat
cu dibăcie. În acestă accepţie, şi alte organe ale omului pot fi denumite nu pentru ceea ce
sunt, ci pentru ceea ce fac: a avea nas fin = a avea
mirosul fin; a avea gură mare, a face gură, a face gât = conţin termeni al căror efect pot fi
ţipetele, gălăgia.
Relaţia cauză-consecinţă se extinde şi la acţiuni ale simţurilor: a mirosi o afacere, vede
multă latină, unde cuvintele subliniate au sensul de a pricepe, a şti.
 metonimia locul pentru produs: cazul cel mai semnificativ pentru denumirea unui
produs prin numele locului de fabricaţie, este acela al şampaniei, vin din podgoriile
provinciei franceze Champagne, pregătit după o tehnică locală răspândită în toată lumea; pe
acest model, avem în limba română canadiană (după numele unui tip de haine răspândite în
Canada), havană (ţigară de foi fabricate în capitala Cubei – Havana), damasc (tip de ţesătură
care a provenit din Damasc, capitala Siriei), dacia (autoturism fabricat la Piteşti – uzinele
Dacia) ş.a.
 metonimia simbol pentru ceea ce simbolizează: o serie de simboluri ca sceptrul, tronul,
servesc pentru a denumi puterea politică, laurii denumesc gloria, crucea, semiluna denumesc
creştinismul, mahomedanismul ş.a.„Să dea piept cu uraganul ridicat de semilună” (Eminescu).
Metonimia este un trop mai puţin răspândit decât metafora; valorile conotative ale
metonimiei sunt mai logice, mai reci decât sensurile metaforice, de aceea încărcătura ei
expresivă este mai mică. Metonimia este răspândită mai cu seamă la substantive şi aproape
nu de întâlmeşte la verbe şi adjective.
Sinecdoca este o „schimbare de nume între două obiecte, dar numai dacă unul dintre
ele se cuprinde într-un fel oarecare în celălalt” (Coteanu 1985:52). Ea este bazată pe o relaţie
cantitativă.
Tipuri de sinecdocă :
 sinecdoca parte pentru întreg (pars pro toto) : acoperiş sau adăpost pentru locuinţă, casă ;
pâine pentru hrană, existenţă materială.
 sinecdoca întregul pentru parte (totus pro parte) : îmbrăcat în mătase, în catifea, în aur,
cuvintele subliniate fiind utilizate pentru veşminte de mătase, de catifea, împodobite cu fire
de aur.
  sinecdoca singular pentru plural şi invers : obişnuită în limbajul popular pentru
numele popoarelor – în ţara turcului sau bătrâneţile, tinereţile cuiva (pentru bătrâneţea,
tinereţea).
 sinecdoca abstract pentru concret : este un om cu relaţii, în care relaţii înseamnă persoane
importante. Se adresează justiţiei, cuvântul subliniat apare în locul unui element concret în
spaţiu şi timp.
Ceea ce trebuie să reţinem este că îngustarea, lărgirea sau transferul de sens sunt fenomene
permanente în vocabular, atât în sincronie, cât şi în diacronie, numeroase sensuri figurate
nemaifiind simţite ca atare şi încadrându-se în uzul comun. Fenomenul poartă numele de
lexicalizarea tropilor, un proces care are cel puţin două etape :
 una efectuată înainte de faza actuală,
 a doua în curs de realizare (vezi explicaţiile supra la MITOCAN) ;
Lexicalizarea nu atinge toate cuvintele afectate de un trop, ci mai ales cuvintele al căror
echilibru semantic este răsturnat de ieşirea din uz a sensului propriu.

TEME :
1) Identificaţi tipul de trop care stă la baza schimbării sensului cuvintelor subliniate
din următoarele contexte:
 Pentru etimologii se folosea de Tiktin.
 Cerul să te binecuvânteze.
 Anul I va participa la sesiunea ştiinţifică.
 Unii oameni miros câştigurile.
 Copiii sunt bucuria părinţilor.
 Lenjeria de damasc este sănătoasă.
 Vede multă latină.
 Nu-ţi băga nasul unde nu-ţi fierbe oala.
 Mai multe capete luminate l-au sfătuit.
 Îi plăcea să fie în frunte.
 Limba clopotului suna a jale.
 După-amiază a tras un pui de somn.
 Nu-mi plac fetele care se miorlăie.
 Se frământă de grija copiilor.
 Multe ramuri de producţie au fost afectate de criza economică.
 Avea multe guri de hrănit.

2). Pornind da la definiţia de dicţionar a cuvintelor masă, farmacie, blând, fier, explicaţi
opoziţia denotaţie / conotaţie.