Răsăritul soarelui în țara eschimoșilor

În ţinuturile veşnic îngheţate ale Polului nordic — pe unde trăieşte poporul eschimoşilor —
noaptea ţine şase luni şi ziua iar şase. Cercetătorii acelor ţinuturi spun că eschimoşii se închină în
faţa soarelui când văd ivindu-se razele lui cele binecuvântate, după o noapte lungă, lungă, de 6
luni.
Ce icoană minunată este aceasta pentru Naşterea Domnului! Şi Mântuitorul a venit în lume după
o noapte lungă, lungă, de mii de veacuri (în care ne băgase greşeala lui Adam). După o noapte
sufletească de mii de ani, lisus Mântuitorul a răsărit în lume ca un „Soare al dreptăţii” şi ca o
„Lumină a cunoştinței”.
La Crăciun se vorbeşte mult despre această istorie, dar ea nu valorează nimic, câtă vreme nu se
petrece şi în sufletul nostru.
Preafrumoasa cântare: „...răsărit-a lumii lumina cunoştinței”, pentru mine n-are nici o valoare,
câtă vreme eu trăiesc în întunericul necunoştinţei şi păcatelor. „Răsăritul cel de sus”, răsăritul
„Soarelui dreptății” n-are pentru mine nici un preţ, câtă vreme el n-a răsărit şi în sufletul meu.
Naşterea Domnului se preface într-un praznic preadulce al sufletelor noastre numai în clipa când
simţim întunericul cel grozav în care trăim şi aşteptăm cu dor şi suspin răsăritul soarelui — aşa
cum îl aşteaptă eschimoşii.
Când, după această aşteptare și suspinare, răsare deodată în sufletul nostru „lumina cunoștinței”,
lumina vieții, lumina cea
mare care l-a schimbat pe Saul în Pavel — aceasta este, aceasta trebuie să fie bucuria cea
adevărată a Naşterii Domnului.

«Lumina Satelor» anul 1929, nr. 52, pag. 1

Preot Iosif Trifa