Limba română şi tăbliţele de la Sinaia

Limba română este considerată de contemporani, o ciudăţenie, fiind singura „insulă de

latinitate într-o mare de slavi”. Se poate aprecia totuşi pe baza numeroaselor studii moderne, că
limbile balcanice au toate aceeaşi structură, indiferent de caracterele cu care sunt scrise literele.
De aceea, sunt necesare unele clarificări şi explicaţii, care să explice legătura directă între
textele tăbliţelor de la Sinaia şi limba română. Pentru o mai bună înţelegere a problemelor,
câteva noţiuni generale sunt binevenite.
Din perspectivă istorică, limba română este urmaşa directă a trunchiului principal
lingvistic al pelasgilor, care cuprindea deopotrivă toate cele şapte forme ale semnificaţiei
noţiunilor limbajului. În teritoriile tracilor (care înseamnă urmaşi ai pelasgilor) s-au dezvoltat
toate sensurile limbajului, dar cu preponderenţă cel vulgar, neutru; în Imperiul Roman s-a
dezvoltat mai mult sensul propriu al acestuia; în Grecia antică, mai mult sensurile figurative,
plastice, ce puteau creea legături sugestive cu obiectele comune; în zona germanică sensurile
argotice specifice limbajului minerilor, iar în zona britanică sensurile specifice jargonului
prelucrătorilor de metale. Cum nu există forma „jargotic” derivată de la „jargon” (asemănător
derivării „argotic” de la „argou”) se va folosi termenul „specializat” sau „tehnic”, sau
„profesional”, considerând firească utilizarea termenilor jargonului în comunităţile profesionale
ori ocupaţionale specifice. Din formele iniţiale ale jargonului s-au dezvoltat apoi dialectele
(graiurile), care pe măsură ce populaţia vorbitoare s-a îndepărtat geografic ori s-a izolat cumva
de cea vorbitoare a trunchiului principal al limbii şi a pierdut multe din formele esenţiale ale
noţiunilor, ele fiind înlocuite cu termeni tehnici, din jargon, sau termeni argotici ori familiali.
Acestea au evoluat în limbi noi (cum ar fi engleza sau germana, care s-au dezvoltat prin
formarea familiilor de cuvinte în jurul unor forme specifice ale noţiunilor, în acest caz tehnice).
Chiar şi cuvinte din limbajul familial (care de obicei se pierd datorită circulaţiei restrânse) pot
ajunge expresii ale noţiunilor în jargon sau argou, ori chiar în formele vulgare ori proprii ale
limbajului, în condiţiile în care morala unei comunităţi ori influenţa familiei în comunitate
permit acest lucru. Se mai pot impune datorită intuitivităţii general recunoscute, ori uşurinţei în
exprimare în concordanţă cu structura naturală a aparatului vorbirii (grupări de sunete mai uşor
de pronunţat). Din acest motiv se spune că limba română este o latină vulgară, comună.
Aici ar trebui explicat ce înseamnă noţiune, cuvânt folosit azi oarecum arbitrar în
vorbirea curentă. Noţiunile sunt unice, fiind absolute şi de regulă doar li se asociază cuvinte ce
descriu concentrat forme proprii, comune, figurate, argotice, familiale şi de jargon ale acestora,
ele fiind considerate sinonime, dar ar trebui să se specifice în definiţia de dicţionar că
sinonimele sunt necesare pentru separarea contextelor specifice noţiunilor, altfel existenţa a
două cuvinte cu acelaş înţeles este inutilă şi se pare că limbajul natural nu reţine prea mult în
vocabular astfel de anomalii. Sunt şi excepţii de la această regulă, când noţiunile sunt numite
direct şi descriu esenţa acesteia, forma noţiunii numindu-se esenţială. Denumirile date acestor
forme se numesc termeni şi specifică limitele semantice ale limbajului între care poate fi folosită
fiecare formă în parte. Se mai poate observa că nu întotdeauna o noţiune poate fi folosită în
orice termeni sau contexte, ele fiind specifice unei anumite forme a limbajului. Se disting în
această idee formele esenţiale ale noţiunilor, care nu pot fi folosite exclusiv pentru exprimare
şi comunicare şi nu sunt foarte frecvente. De aceea ele sunt prezente ca particule ce intră în
componenţa cuvintelor, astfel încât cuvântul să sugereze semnificaţia sa chiar prin exprimarea
lui; alte particule, cum ar fi prefixe, sufixe, etc., ajutând la determinarea tipului de complexitate,
domeniului de utilizare ş.a. De exemplu, nu întâmplător, cuvinte ca fizică, forţă, (a) face, încep
cu litera „f”, aceasta indicând domeniul tangibil, material de utilizare ai termenilor noţiunii.
Astfel, formele noţiunilor au funcţionalitatea de a facilita definirile reciproce ale termenilor cu
ajutorul termenilor familiari folosiţi de individul interesat.
Un alt exemplu elocvent este termenul de „tăbliţă” folosit pentru descrierea artefactelor
în discuţie aici. La un moment dat, am utilizat pentru descrierea lor termenul „plăcuţă”, dar
recitind cele scrise mi-am dat seama că am făcut o greşeală de limbă. Unii ar spune că nu e
mare lucru, căci sunt sinonime, dar nu este aşa. Termenul de plăcuţă este folosit pentru
descrierea a ceva plat, cu aspect uniform (aşa cum este folosit termenul de plăcuţă (sau placă)
de faianţă, unde principala sa caracteristică este de a fi plat, fără a conta aspectul ; se foloseşte
termenul „placare” cu faianţă, nu „tablare” cu faianţă. Termenul de „tăbliţă” este legat însă de
aspectul imaginii pe care o conţine obiectul plat, de aceea tabla din la sala de clasă se numeşte
astfel, fiind indiferent ce se scrie pe ea, şi există separat termenul de „tablou”, unde important
este conţinutul mesajului pictat sau scris, existând o interdependenţă între forma figurativă şi
sensul figurat al noţiunilor, care în cazul limbilor ce au provenit din trunchiul limbii pelasge,
apar deformări de sens. De exemplu, „table” din limba engeză şi franceză – cu pronunţii diferite
– înseamnă masă dar nu mai ţine cont de formele şi sensurile limbajului iniţial, iar limbile în
cauză sunt mai sărace în semnificaţii. Sensul în franceză şi engleză este însă legat de ideea de
etalare pe o suprafaţă plană a hranei, ceea ce spune mult despre latura psihologică a
utilizatorilor, care simt nevoia să-şi arate statutul prin ceea ce pun pe masă, ce îsi are explicaţia
în diferenţa de trăsături morale descrisă de legenda regelui Dromichete şi a lui Lisimah, în care
cel dintâi stabileşte fără echivoc scara valorică a ostentativităţii şi agresiunii gratuite, faţă de
modestia şi munca ce caracterizau pelasgii. Aşadar, pentru artefactele pe care le analizăm aici,
trebuie folosit termenul de „tăbliţă”, căci nu are prea mare importanţă faptul că sunt plate, ci
faptul că sunt un tablou scris al mesajului conţinut. La o analiză mai atentă se observă că în
limba română nu există sinonime decât în cazul împrumuturilor din limbi cu forme şi structuri
lexicale total diferite, cum ar fi de exemplu „nunceac” (din japoneză), care este o unealtă de
treierat cu două beţe legate de o sfoară, pe care o avem şi noi printre uneletele agricole
tradiţionale, pentru care avem termenul de „îmblăciu”.
Dar, ca o consecinţă a evoluţiei limbajului, limba română a păstrat pentru noţiunile ce
desemnează abstracţii şi sensuri figurate ori proprii cu preponderenţă termeni înrudiţi cu cei din
latină, iar pentru cei ce desemnează obiecte sau acţiuni ori concepte fizice şi sensuri figurative,
s-au păstrat noţiuni înrudite cu formele din limba greacă veche. Formele lor corespunzătoare
din limba română apar mai mult sub formă de cuvinte ce aparţin ambelor aspecte majore ale
limbajului. Din păcate, lingviştii se preocupă mai mult de formele proprii şi figurate ale
limbajului, ignorând sensurile noţiunilor, mai ales pe cel comun, sau vulgar, poate pentru că
temenul vulgar a căpătat aspecte peiorative nedorite (confundându-se cu obscen ca termen
comun, cu termenul propriu licenţios, ori ireverenţios în jargonul celor ce se ocupă de educaţie).
Formele limbajului corespunzătoare din limba română apar mai mult ca termeni ce
aparţin ambelor aspecte majore ale acestuia. Din păcate, lingviştii se preocupă mai mult de
formele proprii şi figurate ale limbajului, ignorând sensurile noţiunilor, mai ales pe cel comun,
sau vulgar, poate pentru că temenul vulgar a căpătat aspecte peiorative nedorite, fiind confundat
cu necuviincios.
Cele mai elocvente şi simple exemple sunt cele ce desemnează părţile reproducătoare
ale organismului uman. Pentru termenul comun, vulgar, cu care se numeşte organul
reproducător masculin (care are de fapt în plus caracterul de licenţios, adică necuviincios, fiind
recomandat în vorbire termenul propriu nu pentru că este vulgar ci dă dovadă de lipsă de respect
faţă de un interlocutor dinafara cercului intim) avem în limbaj superior, termenul esenţial al
noţiunii falus, care este rădăcina multor cuvinte, cum ar fi falnic, fală, etc. Pentru termenul
propriu al noţiunii se utilizează în limba literară termenul de penis, ce a fost păstrat în latină, iar
pentru sensul figurativ, ce descrie cel mai bine aspectul fizic cel mai apropiat, este os, care s-a
păstrat în greacă sub forma πέος (péos), asemănarea fonetică fiind evidentă, iar semnificaţia în
termeni moderni fiind “cu aspect de os” (în erecţie, condiţie obligatorie a procreerii pe cale
naturală). În limba română, această formă s-a păstrat şi în hrisoavele vechi, sub forma de “os
domnesc”, pentru a sublinia faptul că urmaşul la care se face referire nu este un epigon (urmaş
spiritual de calitate inferioară) sau adoptat, precizându-se astfel succesiunea naturală, precisă,
fizică a acestuia, despre ai căror beneficiari se presupunea că ar fi moştenit toate calităţile
părintelui, atât cele fizice cât şi cele psihice şi intelectuale. Există şi forme argotice, sau din
jargon, cum ar fi “ciocan”, ori “sculă”, ori familiale cum ar fi “cocoşel”, etc., ce nu pot fi
contabilizate în totalitate.
Pentru a sublinia diferenţa necuviincios-vulgar putem aminti expresia vulgară “a trage
clopotele” (unei femei), care din pudibonderie academică este interpretat ca “a curta”. De fapt
expresia este o metaforă care aseamănă sânii femeii cu clopotele, “tragerea” de “clopotele”
femeii făcând parte din preludiului unui act sexual, metafora înlocuind exprimarea
necuviincioasă. De observat că expresia apare şi ca refren al unui cântec modern în limba
engleză cu acelaş nume “Ring my bell”1, cu interpretarea oficială “sună la uşa mea” (ori mai
nou “caută-mă la telefon”), cu toate că întreg textul cântecului este o invitaţie transparentă la
un act sexual. Folosirea formei de singular a substantivului (bell) sugerează mai mult stimularea
directă a organului sexual, mult mai intim, deci mai necuviincios, pentru care s-a şi folosit
metafora.
Semantica vulgară exprimă un limbaj neutru, folosit de vulgul care nu este nici
specializat în domeniul practic (îngust) al unei meserii pentru a fi nevoit să figureze noţiunile,
dar nici nu este un teoretician al gândirii spirituale înalte pentru a gândi metaforic. Coexistă
bineînţeles şi celelalte forme specifice ale limbajului: esenţialul, jargonul, argoul şi familialul.
Această mică expunere are rolul de a sublinia faptul că limba română este limba
dezvoltată din cea a pelasgilor, păstrând în structura sa modernă toate formele iniţiale ale
limbajului, specificate mai sus, astfel încât gândind în limba română modernă putem înţelege
uşor limba pelasgilor.
Cu toate acestea, scrierea de pe tăbliţele de la Sinaia pare şi acum ermetică sau stranie,
putând fi citite în registrul propriu sau figurat al limbajului, iar fiecare cuvânt putând fi un
termen diferit pentru aceeaşi noţiune.
Nici un istoric sau lingvist nu are curaj să-şi rişte “cariera” sau postul călduţ, de unde
papă un ban cinstit, cam chinuit, dar satisfăcător pentru a-l menţine pe linia de plutire. Unii nici
nu le iau în considerare, apreciindu-le ca “falsuri”. Cu toate acestea, împins de curiozitate, am
căutat să “descifrez” independent de alte traduceri, una din tăbliţele de la Sinaia (turnată pe la
280 î.e.n).
Mai jos, este imaginea tăbliţei, urmată de interpretarea lui Olariu Constantin
(administratorul sie-ului ariminia.ro) un cercetător asiduu si foarte bine documentat al istoriei
vechi, apoi prin comparaţie interpretarea pe care am dat-o personal textului.

1
Melodie înregistrată de Anita Ward, în 1979, al cărei titlu iniţial a fost “Jumbo Ring My Bell”, cu un
sens evident sexual, plasat în context.
 Interpretarea lui Olariu :
DOPA(după) CAPO(cap, judecată) DIO(sfînt) ZABELIO AIU(aiu: usturoi, arzător)
SOR(soare) SE ZERI(a zări) NA(na: a da, a doborî) GLOTO(gloată) ARMOSO(armată)
DAB(cetate, întăritură) SIRMIO DROMIGTO KRO(croi: tăietură, lovitură) MOS(moşi: a lucra
ceva încet şi pe ascuns) POL(pol: jumătate dintr-un întreg). TABIO(tabie: cetate) LINA(lina: a
potoli, a se adăposti) TO ISO (izi: a mînca) RAGA(rage: a plînge) SIO(sîi: a se teme, a se sfii)
O RUSI(roşi) SE-GETA(săgeată: copil sărman). BRE! NODE(nodă: genunchi) NOS(nosa: hai!
hai-de!) GEO(giu: vioi) TOE(toi: mulţime, a calma) OSTI(răsărit). SAR MOGA (mo-gă: om
simplu, nepriceput) TO DAB(cetate) SCUT(scuti: a apăra, a ierta) GET. KOS(coş: tabără
militară) RASAR(răzare: sclipirea razelor soarelui) M.(mato: conducător) GITIO SATO(saţu:
săturare) PO(po: a striga pe cineva). Interior: SLIDO(sladu: produs din care se face berea,
gălăgie).
Cursiv :
Sfîntul Zabelio a judecat şi a dat armatei populare a cetăţii Sirmio condusă de Dromixto
(Dromicto), acel soare arzător care i-a culcat la pământ şi i-a lovit pe furiş pe jumătate din ei.
Locuitorii cetăţii s-au ascuns să nu fie mîncaţi, au plîns pînă s-au înroşit şi se temeau ca nişte
copii sărmani. Bre! Haide să îngenunchem repede către răsărit pentru rugăciune şi să ne liniştim.
Toţi locuitorii simpli ai cetăţii geţilor au sărit să primească iertare (apărare). Pînă la răsăritul
soarelui conducătorul geţilor s-a săturat de strigătele din tabăra militară. Interior: gălăgie.
În interpretarea lui Olariu, nu este clar al cui sfânt este Zabelio şi pare ciudat ca geţii să-
şi atace proprii oameni. De asemeni aspectul general al naraţiunii, fără detalii, dar cu înflorituri
de şezătoare, ar fi făcut parte din tradiţia orală si nu ar fi fost necesară scrierea ei pe o tăbliţă
metalică. Totodată, aspectul foarte concis al întregii descrieri narative, nu pare să fie un imn
închinat faptelor lui Zabelio, caz în care s-ar fi făcut risipă de aprecieri măgulitoare. Cam la fel
de aproximativ s-au interpretat în limbaj modern şi scrierile filosofilor antici elini, de unde şi
confuziile actuale între termenii moderni folosiţi, care au de fapt corespondenţi evidenţi în
limba română, cu înţelesuri total diferite faţă de cele sugerate de exegeţii de alte limbi.
Ideea ca moldovenii să-i atace pe sarmaţi cu care erau vecini şi de fapt de acelas neam
(aşa cum arată şi harta de mai jos), pare destul de verosimilă în condiţiile în care sarmaţii fiind
crescători de animale (purtători de sarică, ciobani, crescători de animale) probabil au intrat pe
culturile geţilor (agricultorilor) moldoveni. Se poate pune problema de ce această situaţie ar fi
condus la o luptă aşa de acerbă, dar ca şi azi, dacă turmele de animale intră în culturi, se iscă
certuri între vecini, numai că la acea vreme era o problemă gravă de supravieţuire, putând fi
ameninţată cu înfometarea o întreagă regiune, din cauza unei astfel de întâmplări. Acest lucru
confirmă şi justa traducere personală a ultimei părţi a textului de pe tabliţă, unde spune că

mogulul (mai-marele) aşezării sarmate s-ar fi ascuns, conştient fiind de gravitatea faptei de a
intra cu animalele în culturile geţilor moldoveni.
Interpretare proprie :
ΔOΠA KAΠO ΔYO ZABELIO AYO ΣOP
Dopa capo dio zabelio (probabil legat de zăbala) aio sor (în şa)
După capătul zilelor strunind caii (cu zăbala) şi în şa
ΣOΣEPINA ΓΛOTO ARMOΣA ΔAB
soserina Gloata armatei dab (dav)
au sosit Grosul armatei în cetate
ΣIPMIO ΔPC(sau O) (M I ) X⊙O KPOMOS
sirmio După ? zece mii? (scuturi) cromos
(sarmate) dupa ce sau mii IX (9) sau cronos,
sau şir-mio dro sau vreo sau zile (cercul cu punct) cu sensul : un timp de,
ori, după cum s-a
consemnat
Pe randul 4 cuvantul pare sa fie molt(d)avio (Cel mai probabil moldovean)
MOΛTABIO ΛIN AT O IΣ
Moltabio lin at o? is
Sau moltavio sau ajunsi (la ora) îs, sunt
OPA X∙ A ЏIO
Ora? 10 (dimineaţa ?) gio=zi ?
Pâna aici, cel mai probabil : “La capătul zilelor de mers calare, grosul armatei a sosit în
cetatea sarmată. După cum se spune (se consemneaza în cronică - ori s-a mai transmis, probabil
tot în scris), sunt o mie de scuturi (ostaşi) moldoveni care au ajuns la ora a zecea a dimineţii”
Mai departe :
OPV ΣIΣE ЏE ⊙ A BPE
oru (ori) Siseci(saizeci ?) de zi a vre(a)
Sau după Sau şase
Cel mai probabil :ori după
(Semnul ⊙ este folosit azi pentru a semnifica în fizică masa solară).
 NO ΔEN OΣ ΓEOTO
No den Os geoto (ale getilor ?)
Sau legat : BPE NO ΔEN OΣ ΓEOTO
Vre(a) nu dea (os) la geoto (geti, cu sensul de pedestrasi, infanteristi)
,
"Adică nu vrea să o dea geţilor"
Cel mai probabil : “După şase [ori şaizeci de – mai puţin probabil] zile [probabil de
luptă], nu vor să dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor ”
Sub imagine :
ΣAP MOΓATΩ ΔAB ΣKYT Џ(CI)ET
Sar mogato dab schit (cetate)
mogulul ciobanilor Sau Џ(CI)ETABPE= cetate
Sar mogul (mai marele sarmaţilor) Sau dav, cetate? Aşezare, loc
Cu sensul de castel, întăritură, probabil cu intenţia
de a indica un anumit loc în cetate
Jos:
KOΣPA ΣAPM CI(Џ)TIOS A TOPO
Făcută ? emisă? Sarmis oras la locul
Făcută la locul oraşului lui Sar (al ciobanilor)

Aşadar, interpretarea cea mai probabilă a textului din punctul meu de vedere, este că era
un mesaj în urma căruia se aşteptau instrucţiuni sau ajutor (sprijin militar), exact ca în tacticile
de luptă moderne şi avea următorul înţeles :
“După două zile de mers călare, grosul armatei a sosit la cetatea sarmată. După cum se
spune [se consemnează în cronică, adică probabil s-a mai raportat anterior tot în scris unui şef
mai mare], sunt o mie de scuturi [ostaşi pedeştri] moldoveni care au ajuns la ora a zecea a
dimineţii. După şase atacuri [probabil succesive în aceeaşi zi sau câte unul pe zi], nu vor să o
dea [cetatea- reprezentată sub formă de desen] geţilor [ţăranilor noştri]. În acest loc întărit din
cetate [indicat în desen] se ascunde mai marele [mogulul] sarmaţilor [ciobanilor]. Făcută la
locul oraşului Sar [al ciobanilor]”
Pe plăcuţă apare un lucru interesant, anume două triunghiuri care încadrează două figuri
diferite, care împreună cu portretul aflat între ele, pot reprezenta un soi de sigiliu, sau semnătură,
pentru confirmarea autenticităţii tăbliţei, pentru primitor (prezentat în detaliu în partea stânga a
figurii de mai jos).
 În primul triunghi este reprezentat clar un dragon, a cărui formă seamănă izbitor cu
ce a munţilor Carpaţi, după cum se observă şi după harta pe care aceştia sunt marcaţi cu albastru.
Acest lucru, în conjuncţie cu constelaţia Dragonului ce se poate identifica deasupra teritoriului
ţării noastre, explică destul de satisfăcător forma „balaurilor” ce erau folosiţi ca steaguri pe
câmpurile de luptă (cu cap de lup şi coadă de dragon). Aşadar, triunghiurile în care sunt
încadrate figurile reprezintă munţi, probabil ca semn al permanenţei stabilitatii şi forţei, ori
chiar muntele sacru, Kogaionul. Foarte interesant este că sub acest triunghi este trecută
inscripţia (putin neclară dar uşor deductibilă) MATER. Genul feminin al denumirii reprezentării
sugerează originea lupoaicei din legenda lui Romulus şi Remus şi explică de ce legenda nu este
despre cei doi fraţi care au un frate sau îndrumător lup, considerând munţii ca un echivalent al
„mamei natură”, care alimentează cu laptele resurselor ei creşterea neamului nostru, indicând
totodată locul unde aceşti munţi se află desenând forma lor, care nu poate fi sesizată atât de
precis decât de la mare înălţime, sau ca urmare a fructificării unor cunştinţe foarte avansate de
topografie.
Al doilea triunghi pare să fie o reprezentare antropomorfă, un soi de vânător cu lance,
care străpunge un animal. Legenda care spune ca Sfântul Gheogrhe ar fi ucis un balaur pentru
a salva o fecioară este o invenție târzie, creştină. Chiar dacă inscripţia de sub acest triunghi este
neclară, cea mai corectă citire ar fi : DACII. Asemănarea reprezentării cu cea din icoanele care
îl reprezintă pe sf. Gheorghe, poate sugera că este arhetipul acestui sfânt din religia creştină,
lucru ce explică şi din ce cauză el este considerat protectorul armatei, cel mai probabil cel care
a trimis mesajul înscris pe tăbliţă fiind un comandant militar. Cum am stabilit anterior faptul că
daci sunt mai degrabă militari decât un trib (al căror model social a fost preluat de spartani),
inscripţia de sub cele două simboluri poate fi interpretată ca „mama dacilor”, ori a luptătorilor.
Figura din centru, probabil şeful militar, arată prin poziţionare că acesta este protejat de natură
şi luptătorii săi, idee prezentă şi în „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu :
” Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,”
Deşi diverşi comentatori ale căror păreri nu sunt prea binevenite în lumea ştiinţifică de
tip conservator susţin că este vorba doar de o preluare târzie a mitului grec al lui Perseus și
Andromeda, această interpretare pare să fie mai aproape de adevăr, în sensul că una din fiicele
lui Perseu şi a Andromedei se numea Autochtoe (adică „născută pe pământul acesta”;
„autohtonă”) iar cealaltă Gorgophone („ucigașa de gorgone”, ce are o apropiere fonetică
evidentă cu numele Gheorghe), ceea ce poate sugera că natura ocroteşte nişte războinici
(capabili de uciderea Gorgonei – o faptă socotită eroică) născuţi pe acest pământ, legendă
echivalentă cu cea greacă despre Belerofon şi Himera.
Faptul ca în iconografia creştină (nu ortodoxă) sf. Gheorghe ucide un balaur, sugerează
foarte clar, fără echivoc, intenţia liderilor noilor credincioşi de a anihila poporul de sub zodia
dragonului (balaur) cu ajutorul propriilor eroi, mai precis prin trădare, lucru care s-a confirmat
în ultimii 2000 de ani de hronic, marii conducători ai neamului nostru neputând fi învinşi decât
prin trădare. Din nefericire, această tactică se păstrează pâna în zilele noastre.
Rămâne la aprecierea cititorului care interpretare este mai aproape de adevăr, dar trebuie
ţinut cont de faptul că asemenea tăbliţe erau de fapt mesaje trimise de liderii pelasgi unul altuia,
sub forma de texte secrete, codate, care citite de cineva care desi cunostea limba, nu cunoştea
subtilităţile limbajului, nu ar fi identificat sensul corect, ci probabil unul mai apropiat de
interpretarea lui Olariu. Cu siguranţă ele erau păstrate apoi pentru scrierea hronicilor, dovadă
fiind faptul că au fost găsite mai multe într-un singur loc. Din păcate ele nu s-au mai recuperat
în forma originală, rămasă la sovietici după primul război mondial unde au fost date pentru
pastrare temporara, drept pentru care se poate spune că ne-am cedat istoria pentru a ne recupera
teritoriul.