F O R M A R E A

L I M B I I
R O M A N E
 Introducere

Interesul pentru Ea are astazi

originile si, mai mijloace suficiente
ales, pentru etapa sa raspunda la
cea mai veche a intrebarea daca o
dezvoltarii limbii forma gramaticala
romane este de este mai veche
mult cunoscut. decat alta, daca un
Dar din cauza ca sunet s-a schimbat
texte scrise in inainte de altul,
romana apar tarziu, daca sensurile
s-a facut in trecut cuvintelor si
si se mai fac si in formele se inlantuie
zilele noastre sau nu in timp.
afirmatii care ating Paginile urmatoare
in ultima instanta se adreseaza
istoria, nu limba cititorilor cultivati
care nu sunt insa
romanilor.
lingvisti
 Intre latinitate si dacism

Latinitatea incepe sa Dacismul se contureaza ca un

fie pusa in evidenta curent de idei odata cu
intre secolele al interesul pentru etnogeneza
XVI-lea si al XVIII-lea sau mitologia spatiului
de cronicarii ca geto-dac.
Grigore Ureche, Miron
Costin, Ion Neculce.
Promovarea latinitatii Latinitatea si dacismul
atinge apogeul prin sunt concepte care
reprezentantii Scolii desemneaza doua curente
Ardelene, dar evident de idei in literatura, istorie
si cultura romana.
apare o serie de
exagerari, referindu-se
la originea pur romana
a poporului si limbii
romane. Impotriva
acestor exagerari se
vor situa
reprezentantii Junimii,
in special Titu
Maiorescu.
 Originea limbii romane

Limba romana provine din latina populara vorbita sau

latina vulgara (lat. vulagaris=popular). Acest aspect al
latinei sta si la baza celorlalte limbi romanice:
italiana, spaniola, portugheza, catalana, occitana sau
provensala, romansa sau retoromana si franceza. A
mai existat una, a zecea, dalmata, dar in secolul al
XIX-lea ea a incetat sa mai fie folosita.

Formarea limbii romane

Procesul de formare al limbii romane se incheie in

secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor migratoare:
gotii, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influentat
limba, fara a modifica fondul principal de cuvinte si
structura gramaticala de origine latina.
 Lexicul
Când vorbim de structura
unei limbi şi de felul
În trecerea de la latină la
în care ea este transmisă,
limbile romanice au avut
trebuie să precizăm
loc o serie de transformări
că între diversele
ale vocabularului, ale căror
compartimente ale
urmări se regăsesc în toate
acestei structuri există
limbile romanice.
deosebiri: în timp ce
gramatica este partea
cea mai stabilă şi cea Poziţia lexicului moştenit
mai sistematică a limbii, din latină. Din cele spuse
vocabularul este partea până acum rezultă indirect
cea mai puţin sistematică că lexicul moştenit din
şi cea mai mobilă, latină ocupă în română, la
pentru că mereu apar fel ca în celelalte limbi
noţiuni noi, care trebuie romanice, o poziţie
denumite, paralel cu importantă, în ciuda
pierderea interesului faptului că din latină s-a
pentru noţiuni învechite, păstrat în limba română un
ale căror nume ies număr relativ mic de
treptat din uz. cuvinte, aproximativ 2000.
 Lexicul

Cuvinte păstrate în diverse La o dată greu de precizat,

limbi romanice. Cele mai o serie de cuvinte vechi
multe cuvinte latineşti greceşti au pătruns în
s-au păstrat într-un număr latina dunăreană şi din
de limbi romanice. aceasta s-au transmis
limbii române: broatec,
cir, ciumă, frică, jur (din în
ex: fierbe s-a păstrat şi în jur, împrejur), papură,
spaniolă: hervir şi în părângă, plai, spân, sterp,
portugheză: ferver), alte stup etc.
ori numai în română şi
franceză (mânca, fr.
manger).

Cuvinte vechi greceşti.

Latina din provinciile
dunărene s-a dez
voltat în contact cu
vechea greacă.
 Formarea cuvintelor
Asemănările cu celelalte
limbi romanice sunt
Între vocabular şi
remarcabile şi în ceea ce
structura gramaticală
priveşte felul cum a
se află domeniul formării
evoluat fiecare dintre
cuvintelor, în sensul
cele trei principale
că sistemul derivativ
procedee de formare a
este mai bine organizat
cuvintelor.
decât vocabularul, dar,
în acelaşi timp, este Alt criteriu suplimentar,
mai puţin închis decât care să dovedescă
sistemul morfologic. moştenirea unui derivat din
latină, este raportul dintre
La fel cu toate celelalte derivat şi cuvântul presupus
limbi romanice, a sta la baza acestuia.Atunci
româna cunoaşte cele când raportul nu este
trei feluri principale de motivat semantic în
a forma cuvinte: română, derivatul poate fi
derivarea cu ajutorul considerat moştenit din
prefixelor, a sufixelor şi latină
compunerea.
 Formarea cuvintelor

ex : iepar nu are nici o legătură Sistemul de compunere

cu termenul iapă, de la care
aparent este derivat, fiindcă
iepar înseamnă „păzitor de cai",
nu *„păzitor de iepe" şi nu s-ar
explica de ce s-ar fi recurs la
derivarea de la femininul iapă,
dacă numele generic este cal
(masculin).
din latina clasică a suferit,
de asemenea, mari
schimbări în limbile
romanice, cea mai
importantă fiind faptul că
nu se păstrează tipul de
compunere tematică decât
în unele formaţii izolate
neanalizabile.

Cea mai productivă şi mai

bogată categorie de
compuse din limbile
romanice moderne este
cea a for maţiilor savante
cu elemente de compunere.
 Morfologia

Spre deosebire de vocabular, structura

gramaticală este latinească aproape în
întregime. Aceasta nu trebuie să nesurprindă,
fiindcă morfologia este partea cea mai
stabilă în limbă şi, prin urmare, este cea
care permite clasificarea limbilor în
familii. Nu se poate forma o frază fără
întrebuinţarea obligatorie a elementelor
latineşti, reprezentate în
primul rând de diversele prepoziţii şi
conjuncţii: cu, de, în, la, pe, şi şi altele,
toate moştenite din latină. Există un mare
număr de convergenţe între română şi
celelalte limbi romanice, care merg până
în detaliu, în transmiterea sistemului
pronumelui.
 Morfologia

Articolul
Prezenţa articolului este o caracteristică
a limbilor romanice, fiindcă în latină
nu exista o clasă de cuvinte specializată
pentru funcţiile articolului; contextul
indica dacă sensul substantivului
corespundea unui substantiv articulat
sau nearticulat din limbile
romanice.

Condiţionalul
Am afirmat înainte că s-a produs şi o
reorganizare
a sistemului verbal. De exemplu, în
toate limbile romanice apare un nou
mod, condiţionalul
 Morfologia

Pluralul
Interesantă este reorganizarea pluralului în limba
română, făcută cu desinenţe de origine latină.
Situaţia din română se aseamănă, până într-un
punct, cu cea din italiană. În ambele limbi, pluralul
are două desinenţe: -e şi -i, prima la substantivele
feminine, iniţial la substantivele de declinarea I:
casa — casae, al căror singular se termina
în -ă (română) sau -a (italiană)

Pronumele
Flexiunea pronumelui este cel mai
bine păstrată în toate
limbile romanice.
 Sintaxa

Se afirmă, de obicei, că sintaxa este un

sistem mai puţin rigid decât cel morfologic.
Această constatare îşi găseşte oglindirea
şi în felul cum s-a transmis şi s-a reorganizat
inventarul de conjuncţii latineşti care
exprimau diferitele raporturi sintactice
şi semantice de coordonare şi subordonare.
In această reorganizare s-au pierdut
numeroase conjuncţii in latina clasică,
dovedindu-se de prisos pentru nevoile
de comunicare ale vorbitorilor cu o viaţă
social-economică şi intelectuală reduse
la strictul necesar, aşa cum erau ele în
epoca latinei târzii.
 Sintaxa

Există două In unele limbi romanice,

particularităţi dintre care se detaşează
sintactice prin care româna şi spaniola,
limbile romanice se complementul direct
deosebesc de latină: poate avea o marcă
exprimarea prepoziţională(pe în
complementului direct română, a în idiomuri
şi reluarea prin iberoromanice şi în
pronume personal a sardă) în anumite condiţii
complementului semantice, de obicei în
necircumstanţial. cazul numelor de
Complementul direct persoană .
este funcţia specifică a
cazului acuzativ şi se
construieşte, în
general, fără prepoziţie.
 Dialectele limbii romane

Teritoriul de formare
a limbii române a fost
atât la nord, cât şi la
sud de Dunăre, şi s-a
încheiat aproximativ
Migraţia popoarelor, după
secolul al X-lea, a dus la
separarea populaţiei care
vorbea limba română, de
la sud de Dunăre, de cea

în secolul al VII-lea, din nord. Astfel au luat

naştere dialectele.
moment de la care se
poate vorbi de existenţa
Se consideră că limba română are
poporului român şi a
patru dialecte: dialectul dacoromân
limbii române. Limba (adică limba română vorbită la nord

română vorbită la nord de Dunăre, pe teritoriul României

de astăzi), dialectul aromân sau
şi la sud de Dunăre, macedoromâna (vorbită de populaţia
între secolele al VII-lea românească din anumite zone din
nordul Greciei, în Macedonia, Albania
şi al X-lea, avea un
şi Bulgaria), dialectul meglenoromân
caracter unitar, motiv (într-o zonă la nord de Salonic,
pentru care lingviştii împărţită între Macedonia şi Grecia),
şi dialectul istroromân (vorbit în
au numit-o limba
câteva localităţi din Peninsula Istria,
română comună. Croaţia).
 Bibliografie

1. Marius Sala-
De la latina la
romana
2. Coteanu Ion-
Originile Limbii
Romane
3. Studiu de caz-
Intre istorie si
mit
 Redactori

Brotac George
Constantin Daria
Constantinescu Daria
Dosaru Maria
Predut Vlad
Rauta Sarah
Stoica Alexandru
 Revista
F O R M A R E A
L I M B I I
R O M A N E