Boboc Adriana

Romana-Engleza
An II
Subiectul I
Lingviști români și străini de prestigiu, istorici, arheologi, au pus în evidență de-a lungul
timpului date și documente de limbă care statuează originea limbii române și caracterul ei.
Dupa războaiele dintre daci și romani, Dacia devine provincie romană si rămâne stăpânită timp
de 165 de ani (106-271) de romani.

Lexicului moştenit din latină. Din cele spuse până acum reiese indirect că lexicul moştenit din
latină ocupă în română, la fel ca în celelalte limbi romanice, o poziţie importantă, în ciuda
faptului că din latină a ramas în limba română intr-un număr relativ mic de cuvinte, aproximativ
2000. Cineva poate să zica că un număr de 2000 nu reprezintă prea mult pentru un vocabular
care are peste 150.000 de cuvinte. Şi totuşi această părere poate fi negata.
În "Dacia felix" continuă procesul de romanizare și după plecarea oficială a armatei și a
administrației romane în 271, prin intensificarea intrarii limbii latine în masele largi rurale.
Limba română vine din latina populară vorbită sau latina vulgară (lat. vulgaris = popular). Acest
aspect stă și la baza altor limbi romanice: italiană, spaniolă, portugheză, catalană, occitană sau
provensală, romansa sau retoromană și franceză. A mai existat una, a zecea, dalmata, dar în
secolul al XIX-lea nu a mai fost folosita.
Procesul de formare al limbii române se termina în secolul al VII-lea. Invaziile popoarelor
migratoare: goții, gepizii, hunii, avarii, slavii, etc. au influențat limba, fără aschimba fondul
principal de cuvinte și structura gramaticală de origine latină.

Cuvintele moștenite din latină sunt stratul limbii române și împreună formează fondul esențial al

limbi române. Cuvintele de origine latină au intrat în limba romana începând cu secolele II-VI, în
etapa de formare a poporului român și a limbii române, dar și în urmatoarele secole.

Urmând în linii mari clasificarea lui I. Fischer, în care am operat unele comasări de subcategorii,
am ajuns la următoarele grupări:
Pentru sex şi vârstă: auş „bătrân11 (< lat. auus, cu sufixul -uş din substratul traco-dac; auus
există şi în unele dialecte italiene); băiat (foarte probabil din latină, cu foarte multe discuţii
etimologice); bărbat (< lat. barbatus existent în alte limbi romanice, cu sensul etimologic „(om)
cu barbă“, sensul din română este atestat în latină); bătrân (< lat. ueteranus, şi în unele limbi
romanice; sensul din română atestat în texte latineşti); famen (< lat. *feminus; femina
panromanicfemeie (< lat. familia, evoluţie semantică caracteristică românei; sensul etimologic
se păstrează în aromână şi în dacoromâna din secolul al XVI-lea; cuvântul s-a transmis italienei
şi retoromanei; arom. pupă, mase. pup „copil“ (< lat. pup(p)a, păstrat în dialecte italiene şi
retoromane); tânăr (< lat. tener, panromanic cu sensul etimologic „gingaş, proaspăt"; sensul
din română este o evoluţie proprie); vergură (< lat. uirgo, moştenit şi în italiană şi sardă).
Trunciul si organele interne:
fiere (< lat. fel, felem, panromanic); iie „vintre, partea de jos a abdomenului44 (< lat. ilia, şi în
alte limbi romanice); inimă (< lat. anima, panromanic, în română cu sens schimbat; vechiul sens
„suflet44, păstrat în toate limbile romanice); maţ (< lat. matia, păstrat în sardă şi italiană;
forma maţ este un singular refăcut de la maţe, plural normal de la matia > maţă); măruntaie (<
lat. *minutalia; sensul românesc este atestat în latină, celelalte limbi romanice au sensul
etimologic „mărunţişuri44); mătrice „pântecele mamei44 (< lat. matrix, bine păstrat în
Romania; piept (< lat. pectus, panromanic); plămân (< lat. pulmonem, bine păstrat în Romania);
rărunchi (< lat. *renunculus, păstrat în sardă şi dialectal în franceză; s-a confundat cu rărunchi
< lat. ranunculus, numele unei plante).
Diverse: carne (< lat. caro, carnis, panromanic) crunt (< lat. cruentus, „plin de sânge“ evoluat
în română la sensul „crâncen, cumplit14; cuvântul s-a păstrat şi în retoromană); muşchi (< lat.
musculus, păstrat în puţine limbi romanice; osos (< lat. ossuosus sau format pe teren românesc);
piele (< lat. pellis, panromanic); plăpând (< lat. palpabundus, moştenit numai de română).
Activitate intelectuala: ameninţa (< lat. *adminaciare, bine reprezentat în Romania); crede (<
lat. credere, panromanic); cugeta (< lat. cogitare, bine reprezentat în Romania); cuvânt (< lat.
conuentus păstrat şi în retoromană şi vechea spaniolă; sensul românesc, şi în albaneză); înţelege
(< lat. intelligere, existent şi în retoromană); învăţa (< lat. inuitiare, păstrat în unele limbi
romanice).

Bibliografie:

1. www.paundurlic.com
2. www.timpul.md
3. www.diacronia.ro
 SUBIECTUL II

Locul in care s-a format romana face parte din capitolele cele mai grele si mai controversate ale
filologiei si istoriei romanesti. Tagliavini mai cred ca fenomenele comune de inovatie, mai mult
decat cele de conservare, din cele patru dialecte romanesti sunt atat de multe si de o asemenea
importanta, incat este imposibil sa le atribuim intamplarii, cum ar fi fost daca cele patru dialecte
s-ar fi dezvoltat in locurile ocupate actualmente, fara comunicatii directe intre ele. In legatura cu
spatiul pe care s-au format poporul roman si limba romana s-au formulat cateva opinii:

1. Limba romana si poporul roman s-au format exclusiv la nordul Dunarii – teorie

dezvoltata mai intai de Dimitrie Cantemir, iar apoi de Petru Maior si B. P. Hasdeu). Nu s-au
putut forma argumente in sprijinul acestei teorii, existenta dialectelor romanesti sud-dunarene
(aroman, meglenoroman, istroroman) negand acest lucru.

2. Limba si poporul roman s-au format doar la sudul Dunarii. Mai multi cercetatori au
formulat aceasta teorie, cuunele diferente de la unul la celalalt:

- Unii spun ca poporul roman s-a format in sudul Dunarii, de unde ar fi migrat spre nord
abia prin secolele al XII-lea – al XIII-lea. Aceasta teorie, formulata de lingvisti si istorici straini
din secolele al XVIII-lea avea un subiect politic: dorinta de a veni cu argumente in sprijinul
contestarii vechimii si continuitatii romanilor in Transilvania.

- Ov. Densusianu si Al. Philippide au fixat venirea romanilor in nordul Dunarii in secolele

al VI-lea si al VII-lea. Argumentand cu asemanarile limbii romane cu dalmata si albaneza,
Ov. Densusianu afirma ca centrul de formare a limbii si a poporului roman ar fi in apropierea
teritoriului limbii albaneze si a Dalmatiei.

O alta ipoteză exemplifica trăsăturile latine atât de manifeste dar atât de puțin savante, ale
limbii române, prin existența unei îndelungate latinități pre-romane în Dacia, această latinitate
transmitandu-se prin comerț, prin strămutările de triburi dacice între nordul Dunării și Imperiul
roman, și prin educarea în Imperiu a unor tineri șefi daci luați prizonieri de romani.
 În această teorie, Dacia devine nucleul original al limbii române, populațiile
romane din sudul Dunării provenind din migrații pornite din Dacia. Această teorie incepe de la
istorisirile lui Eutropius și de la scrierile lui Eduard Robert Rösler care consideră că proximitatea
geografică în Balcani explică de ce sunt cuvinte comune între limbile albaneză și română, și
concluzioneaza că nucleul original al limbii române trebuie căutat în actuala Macedonie, de unde
migrații ulterioare, în secolul XIII, ar fi adus « vlahii » în nordul Dunării, la chemarea regilor
maghiari, pentru a popula Transilvania. Lingviștii țărilor din vestul României suntde accord cu
aceasta ipoteza, deoarece ea se potrivește cu teoriile oficiale ale acestor țări, conform cărora nu
existau populații romanice în Transilvania în momentul venirii maghiarilor

Bibliografie:

1. www.scrigroup.com
2. www.diacronia.ro