Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteza daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp si alte influențe. Procesul de formare a limbii române este unul complex și de lungă durată. În ciuda împrumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constituitive – sistemul fonetic, structura gramaticală și cea mai mare parte a fondului lexical principal – sunt de origine latina. Limba românâ face parte din familia limbilor romanice, împreună cu limba franceză, italiană, spaniolă și altele. Toate limbile romanice au evoluat în limba latină populară, varianta orală a limbii latine, folosită în vorbirea familiară și care ignoră aspectele normative. Procesul de formare a limbii române este unul complex și de lungă durată. Încadrându-se în familia limbilor romanice, româna este rezultatul unui ansamblu de evoluții și influențe suferite de latina adusă de coloniștii români în Dacia și în provinciile dunarene ale Imperiului român. Procesul de transformare a latinei populare durează câteva secole și are anumite particularități în nordul și în sudul dunării. O prima fază evoultivă ar fi apariția limbii române comune din latina vulgară. Prin așezarea slavilor și a bulgarilor în zona sud-dunăreana au loc stramutări de populație românească, rezultatul fiind apariția celor patru dialecte românești. Româna este o limbă romanică deoarece elementele sale constitutive sunt de origine latină. Procesul complex de transformare a latinei populare în limba română a acționat la fiecare nivel al limbii. La nivel fonetic au acționat mai multe legi, precum transformarea consoanei l aflată între doua vocale în r, modificarea unor vocale urmate de consoana n. În limba română, cuvintele cu cea mai mare putere de circulație sunt cele de origine latină Cuvintele din fondul principal lexical se caracterizează prin frecvența mare în vorbire, prin polisemantism, prin stabilitate, majoritatea fiind de origine latină 20% de origine slavă, iar restul de alte origini. Din limba dacă s-au păstrat puține cuvinte, dar ele fac parte din fondul lexical principal, cu putere derivativă: abur, baltă, barză, viezure etc. și câteva toponime: Argeș, Somes, Prut etc. Evoluția limbii române literare a fost împărțită de istoricii limbii în două mari etape: perioada veche – până la 1780 și perioada modernă: după 1780. Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc carți religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea. Primul document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, din 1521. În secolul al XVIII-lea, tendința de îmbogățire a limbii se accelerează, ea manifestându-se tot sub înrăurirea limbilor greacă și latină. Prima gramatică românească aparține lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul (1757). Limba literară este aspectul cel mai elaborat, mai îngrijit al limbii unei comunități, stabilit prin norme unitare și consolidat prin scris. Limba literara este deopotrivă conservatoare și inovatoare, acceptând modernizare. În secolul XX, au apărut mai multe lucrări din nevoia de a surprinde aspectul normal al limbii din diferite puncte de vedere, dar și de a înregistra elementele de modernizare care au pătruns treptat în limbă. În concluzie, originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat in timp și alte influențe. Procesul de formare a limbii române este unul complex și de lungă durată. În ciuda îprumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit în contact, româna este o limba romanică pentru că structura gramaticală și vocabularul de baza sunt majoritar latine. Răspândirea scrisului și a tiparului au determinat că pe parcursul a trei secole (între 1550 și 1850) limba romînă să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaștem acum. Originea limbii romane ese legata de procesul de formare a poporului roman, proces de sinteza daco- romana, asupra caruia s-au exercitat in timp si alte influente. Procesul de formare a limbii romane este unul complex si de lunga durata. In ciuda imprumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit in contact, romana este o limba romanica pentru ca elementele sale constituitive – sistemul fonetic, structura gramaticala si cea mai mare parte a fondului lexical principal – sunt de origine latina. Limba romana face parte din familia limbilor romanice, impreuna cu limba franceza, italiana, spaniola si altele. Toate limbile romanice au evoluat in limba latina populara, varianta orala a limbii latine, folosita in vorbirea familiara si care ignora aspectele normative. Procesul de formare a limbii romane este unul complex si de lunga durata. Incadrandu-se in familia limbilor romanice, romana este rezultatul unui ansamblu de evolutii si influente suferite de latina adusa de colonistii romani in Dacia si in provinciile dunarene ale Imperiului roman. Procesul de transformare a latinei populare dureaza cateva secole si are anumite particularitati in nordul si in sudul dunarii. O prima faza evoultiva ar fi aparitia limbii romane comune din latina vulgara. Prin asezarea slavilor si a bulgarilor in zona sud-dunareana au loc stramutari de populatie romaneasca, rezultatul fiind aparitia celor patru dialecte romanesti. Romana este o limba romanica deoarece elementele sale constitutive sunt de origine latina. Procesul complex de transformare a latinei populare in limba romana a actionat la fiecare nivel al limbii. La nivel fonetic au actionat mai multe legi, precum transformarea consoanei l aflata intre doua vocale in r, modificarea unor vocale urmate de consoana n. In limba romana, cuvintele cu cea mai mare putere de circulatie sunt cele de origine latina. Cuvintele din fondul principal lexical se caracterizeaza prin frecventa mare in vorbire, prin polisemantism, prin stabilitate, majoritatea fiind de origine latina, 20% de origine slava, iar restul de alte origini. Din limba daca s-au pastrat putine cuvinte, dar ele fac parte din fondul lexical principal, cu putere derivativa: abur, balta, barza, viezure etc. si cateva toponime: Arges, Somes, Prut etc. Evolutia limbii romane literare a fost impartita de istoricii limbii in doua mari etape: perioada veche – pana la 1780 si perioada moderna: dupa 1780. Perioada veche este dominata de cultura slavona, din care se traduc carti religioase sau laice incepand cu secolul al XVI-lea. Primul document in limba romana care s-a pastrat este Scrisoarea lui Neacsu din Campulung catre judele Brasovului, din 1521. In secolul al XVIII-lea, tendinta de imbogatire a limbii se accelereaza, ea manifestandu-se tot sub inraurirea limbilor greaca si latina. Prima gramatica romaneasca apartine lui Dimitrie Eustatievici Brasoveanul (1757). Limba literara este aspectul cel mai elaborat, mai ingrijit al limbii unei comunitati, stabilit prin norme unitare si consolidat prin scris. Limba literara este deopotriva conservatoare si inovatoare, acceptand modernizare. In secolul XX, au aparut mai multe lucrari din nevoia de a surprinde aspectul normat al limbii din diferite puncte de vedere, dar si de a inregistra elementele de modernizare care au patruns treptat in limba. Cele mai recente asemenea lucrari sunt: DOOM 2 si Gramativa limbii romane (GALR) In concluzie, originea limbii romane este legata de procesul de formare a poporului roman, proces de sinteza daco-romana, asupra caruia s-au exercitat in timp si alte influente. Despre procesul de romanizare, majoritatea specialistilor considera ca s-a desfasurat incepand cu secolul 1 I.Hr. si pana in sec. VII d. Hr. Procesul de formare a limbii romane este unul complex si de lunga durata. In ciuda imprumuturilor diverse din alte limbi cu care a venit in contact, romana este o limba romanica pentru ca structura gramaticala si vocabularul de baza sunt majoritar latine. Raspandirea scrisului si a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei secole (intre 1550 si 1850) limba romana sa se unifice definitiv in structura pe care o cunoastem acum.