ORIGINEA LIMBII ROMÂNE

Limba română este o limbă indo-europeană din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor
romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, româna mai
este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De asemenea,
este limba oficială în România și în Republica Moldova.
Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care circa 24 de
milioane o au ca limbă maternă.[2] Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane[3] se află
în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului
populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una
dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este limbă
oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum Uniunea
Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).
Limba română provine din latina vorbită în părţile de est ale Imperiului Roman. Face parte, deci, din
familia limbilor romanice, dintre care unele au devenit limbi naționale (italiana, franceza, spaniola,
portugheza, romāna), altele au rămas limbi regionale (catalana în Spania, sarda in insula Sardinia,
din Italia, dialectele retoromane în Elveţia) sau au dispărut (dalmata).
În timp, limbile se modifică. Când s-au acumulat multe modificări ( fonetice, gramaticale şi lexicale),
astfel încât varianta de origine nouă nu mai e înţeleasă de vorbitori, se poate vorbi de o limbă nouă.
Totuşi, transformările sunt un fenomen continuu şi gradual, în care nu e uşor să fixam praguri, în
genere, se consideră că procesul de constituire a limbilor romanice s-a încheiat în secolul al IX-lea,
Pentru română, s-au propus mai multe date: formarea limbii române ar fi durat până în secolele VI-
VII sau VIII-IX.
Incepând din secolul al X-lea (deoarece poporul român a fost înconjurat de popoare care vorbeau
limbi din alte familiislavā, maghiarā, turcă- şi având o confesiune ortodoxă care nu utiliza latina în
biserică), vorbitorii de română nu au mai avut, pentru multă vreme, contact cu celelalte limbi
romanice şi au pierdut mai ales legătura cu reperul latinei culte.
. În vreme ce franceza, italiana, spaniola etc. au preluat permanent cuvinte, structuri sintactice şi
modele stilistice din latina medievală, româna s-a dezvoltat în afara acestei influenţe. Recuperarea
fondului cultural latin s-a produs masiv de abia în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea.
In Balcani au rămas grupuri de populaţie romanizată, vorbind dialecte romanice provenind din
„româna comună" - limba care circula (la nord şi la sud de Dunäre) in secolele al VII-lea al X-lea. Se
consideră că româna are patru dialecte: dacoromâna ( cea pe care o desemnăm de obicei prin
termenul de română", vorbită la nord de Dunăre, pe un teritoriu care este, cu aproximație, cel al
României de astăzi ), aromâna ( vorbită în anumite zne din Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria),
meglenoromâna (într-o zonă la nord de Salonic, împărţită între Grecia şi Macedonia) şi istroromāna
(în câteva localități din peninsula Istria, Croaţia ). Cele patru dialecte au trăsături gramaticale şi
lexicale asemănătoare, dar şi destule diferenţe. Dialectele din sudul Dunării au fost influenţate de
contactul cu limbile greacă, macedoneană, croată, italiană, albaneză, bulgară, turcă.
Pentru varietăţile regionale ale dacoromânei se foloseşte termenul subdialect (muntenesc,
moldvenesc, bănăţean, crişean, maramureşean.