Originile și evoluția limbii române

Limba română provine din limba latină vorbită în estul Imperiului Roman, după momentul romanizării,
făcând parte din familia limbilor romanice, alături de: franceză, provensală, italiană, sarda, spaniola,
catalana, portugheză, retroromana, dalmată (dispărută azi).

Limbile romanice provin din limba latină populară (vorbită, nu scrisă / cultă) și se considderă ca procesul
de formare a acestora s-ar fi încheiat între secolele al VI-IX-lea.

După secolul al X-lea, înconjurați de popoare care vorbeau alte limbi decât clee romanice, respectiv
slave, turcice, maghiară etc. și având o religie ortodoxă care nu folosea limba latină în biserică, vorbitorii
de limbă română vor pierde cu timpul contactul cu popoarele care vorbesc limbi romanice, recuperând
legătura dupa secolele XVIII – XIX.

Substratul unei limbi este reprezentat de limba pe care o vorbeau populațiile cucerite de romani, în
cazul limbii române, substratul fiind reprezentat de limba dacă, limba daco-getodaților, din care s-au
păstrat puține urme lingvistice („abur”, „a se bucura”, „barză”, „căciulă”, „copac”, „moș” etc.)

Limba română a moștenit cea mai mare parte a vocabularului (cuvinte care denumesc obiecte, însușiri,
acțiuni etc.) și structura gramaticala din limba latină, aceasta reprezentând stratul tuturor limbilor
romanice.

Adstratul unei limbi reprezintă influența care s-a manifestat în această limbă după ce s-a încheiat
procesul ei de formare în limba română, cea mai influență lingvistică manifestată în perioada veche fiind
influența slavă.

Aceasta s-a manifestat în limba română prin intermediul slavonei, limba de cultură folosită în Biserică și
în scrierile culte ale vremii; astfel influența slavă s-a manfiestat pe cale orală, prin contactul direct cu
vecinătățile slave, dar și indirect pe cale cultă, prin diferite texte scrise: cronici, hotărâri domnești, acte
juridice, texte religioase etc.

Slavona s-a manifestat în limba română prin intermediul alfabetului chirilic, creație a călugărilor bulgari
Chiril și Metodiu.

Dialectele și subdialectele limbii române

Începând cu secolele X-XI, unitatea limbii române vechi începe să se scindeze, apărând diferențe
lingvistice între dialectele limbii la nord respectiv la sud de Dunăre.

Astfel, vorbim despre patru dialecte:

- La nord de Dunăre: dialectul dacoromân

- La sud de Dunăre:
 Dialectul aromân (vorbit astăzi în anumite regiuni din Bulgaria, Grecia, Albania,
Macedonia)
 Dialectul meglenoromân (vorbit în nordul Salonicului)
  Dialectul istroromân (vorbit astăzi în Peninsula Istria din Croația)

Dialectul dacoromân cunoaște 5 subdialecte:

 Subdialectul muntenesc – graiul/subdialectul oltenesc

 Subdialectul moldovenesc
 Subdialectul bănățean
 Subdialectul maramureșan
 Subdialectul crișan

La baza limbii române literare actuale se află subdialectul muntenesc, datorită prestigiului intelectual de
care s-a bucurat, remarcându-se în acest sens activitatea Diaconului Coresi din Brașov, traducerea Bibliei
de la București (1688) de către Radu și Serban Greceanu, respectiv activitatea stolnicului Constantin
Cantacuzino.

Latinitate și dacism
De-a lungul istoriei și culturii române, evocarea solemnă a originilor (mitul fondator) s-a raportat fie la
exaltarea daciei, pe de-o parte sau a Imperiului Roman, pe de altă parte.

În acest sens, s-au constituit o serie de teorii mai mult sau mai puțin fanteziste care aduceau în prim plan
fie revendicarea originară din daci, fie cea din romani, fie stipulau amestecul etnic.

Raportarea la moștenirea romană a fost justificată de câteva aspecte:

- Prestigiul istoric de care s-a bucurat Imperiul Roman de-a lungul timpului, acesta evocând
puterea și abilitățile militare incontestabile
- Solidaritatea cu celelalte popoare europene vorbitoare de limbi romanice
- Calități deosebite pe care le asociem cu poporul roman: abilitate militară și politică, simț
organizatoric, disciplină comportamentală, pragmatism etc.

Ideea originii dace a atras prin:

- Emoția sacrificiului și noblețea celui învins în luptă

- Fascinația arhaicului
- Misterul unei civilizatii dispărute etc.

Conceptul de romanitate a poporului român și de latinitate a limbii române apare pentru prima dată în
opera cronciarilor:

- la Grigore Ureche: „iar noi de la Râm ne tragem”;

- la Miron Costin: „și graiul nostru tot de la râmleni a izvorât”
- la Constantin Cantacuzino: „iară noi aromânii suntem adevărați și aleși romani, în credință și în
bărbăție”