V1

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI de Camil Petrescu

,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este una dintre cele mai reprezentative
opere ale lui Camil Petrescu, pentru faptul că în ea sunt încadrate marile teme şi motive ale creaţiei
autorului. Acest aspect se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea romanului în curentul literar al
modernismului. O primă trăsătură evidentă o reprezintă sincronizarea literaturii cu filozofia şi psihologia.
Romanul se structurează pe o idee, pe o pasiune redată prin monolog interior. Personajul este intelectualul
aflat în căutarea absolutului. Autenticitatea, relativismul, sunt concepte noi, teoretizate de Camil Petrescu.
„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, de tip subiectiv,
deoarece are trăsături: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă,
luciditatea analizei, naraţiunea la persoana întâi. Naratorul devine personaj şi scrie propriile experienţe de
viaţă.
Titlul conţine două părţi care numesc cele două experienţe existenţiale: dragostea şi războiul.
Adjectivele „ultima” şi „întâia” arată că eroul a depăşit drama iubirii înşelate şi intră în alte orizonturi de
cunoaştere. „Noaptea” sugerează incertitudinea, îndoiala, necunoscutul.
Tema e pusă în evidenţă prin dezvăluirea condiţiei umane la începutul secolului al XX-lea. Pe
fundalul acestei lumi, se configurează alte două teme, iubirea şi războiul. Dacă prima parte reprezintă
rememorarea iubirii eşuate dintre Ştefan şi Ela, a doua parte, construită sub forma unui jurnal de campanie,
urmăreşte experienţa de pe front, în timpul Primului Război Mondial.
Compoziţional, romanul este alcătuit din două părţi şi treisprezece capitole cu titluri semnificative
„La Piatra Craiului, în munte”, „Diagonalele unui testament”, „Asta-i rochia albastră”, „Ne-a acoperit
pământul lui Dumnezeu” etc. Tehnicile narative sunt specifice romanelor subiective şi psihologice: inserţia,
memoria involuntară, jurnalul, confesiunea, decupajul, contrapunctul. Dacă incipitul este construit realist,
cu detalii de timp şi spaţiu, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, specific prozei de analiză
psihologică.
Indicii spaţio-temporali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţiunii. Acţiunea este plasată în
mediul citadin (Bucureşti, Câmulung), cât şi pe front, şi cuprinde evenimente trăite de protagonist cu doi
ani înainte de 1916, anul intrării României în război, cât şi în timpul desfăşurării acestuia.
Varietatea şi complexitatea conflictelor sunt o trăsătură fundamentală a romanului. Conflictul
central este interior şi se produce în conştiinţa personajului-narator, care trăieşte stări contradictorii în
privinţa Elei. Conflictul exterior pune în evidenţă relaţia personajului cu societatea, cu familia,
accentuîndu-i orgoliul.
Acţiunea romanului începe printr-un artificiu compoziţional: întâmplările primului capitol sunt
posterioare întâmplărilor din Cartea I. Protagonistul e ofiţer în armata română, iar la popotă, asistă la o
discuţie despre dragoste ce îi declanşează memoria involuntară, trezind eroului amintiri legate de cei doi
ani de căsnicie cu Ela. „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că
mă înşală” e fraza cu care debutează al doilea capitol. Tânărul, student la Filozofoie, se căsătoreşte cu Ela,
studentă de la Litere, o fată extrem de frumoasă, dar orfană şi săracă, asemeni lui. Echilibrul familiei e
tulburat de o moştenire pe care Ştefan o primeşte la moartea unchiului său. Din momentul călătoriei la
Odobeşti, povestea de dragoste devine o adevărată „monografie a îndoielii”. Relaţia devine o succesiune de
separări şi împăcări. Din cauza izbucnirii războiului, Ştefan nu mai apucă să verifice dacă soţia îl înşală sau
nu. A doua experienţă existenţială este războiul. Acesta înseamnă haos, ordine date anapoda, mizerie, frică,
frig şi umezeală. Din cauza ordinelor contradictorii, românii trag cu tunurile în proprii fraţi. Experienţele
dramatice modifică atitudinea lui Ştefan faţă de restul existenţei sale. Drama colectivă a războiului pune în
umbră drama individuală a iubirii. În final, rănit şi spitalizat, eroul se sinte detaşat faţă de tot ce-l legase de
Ela. O priveşte cu indiferenţă şi decide să o părăsească. Prin renunţarea la trecut, „adică tot trecutul”,
Gheorghidiu se eliberează de drama iubirii.
Personajul-narator este tipul intelectualului lucid, analitic, introspectiv. Este caracterizat indirect
prin fapte şi atitudini, dar se şi autocaracterizează „Eram alb ca un om fără globule roşii”, „Nu pot gândi
nimic”. Ela rămâne un mister pentru cititorul care nu ştie despre ea, decât ceea ce spune personajul-
narator.
În concluzie, întâlnirea cu romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este
pentru orice cititor o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a
autorului. Fiind un roman subiectiv-psihologic, în el sunt descrise stări sufleteşti şi probleme de conştiinţă.
Gheorghidiu e un personaj definitoriu, reprezentând tipul inadaptatului superior.
V1

717cuvinte