LIMBILE ROMANICE SI

GERMANICE
REFERAT LIMBA LATINA
ELEV RADULESCU CRISTINA
CLASA a IX- a C

1
 Limbile romanice

• Limbile romanice sau neolatine sunt toate limbile derivate din latina
populara. Fac parte din subfamilia italică a limbilor indo-europene.
Au mai mult de 700 de milioane de vorbitori nativi răspândiți în
întreaga lume, mai ales în Europa, America de Sud și Africa.
• Limbile romanice își au rădăcinile în sociolectul popular al
limbii latine vorbit de legioniști, colonizatori și comercianți ai
Imperiului Roman, deosebit de limba clasică folosită de clasele
superioare ale societății. Între anii 350 î.Hr și 150 expansiunea
Imperiului a dus la aceea că latina a devenit limba dominantă a
Europei de Vest și de Sud continentale, influențând de asemenea
dialectele folosite în Marea Britanie, Africa de Nord și partea de
nord a Balcanilor.
2
 Limbile romanice

• În timpul căderii Imperiului și după împărțirea lui în secolul al V-lea,

dialectele latine au început să se diferențieze ducând la apariția
limbilor noi. Imperii de peste mări create de Portugalia, Spania și
Franța au dus la răspândirea limbilor romanice în lume. Acum peste
70% din vorbitorii limbilor neolatine trăiesc în afara Europei.
• În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în
cazul limbii române din cele slave – fonologia, morfologia, lexica și
sintaxa tuturor limbii romanice au evoluat în cea mai mare parte din
latina populara. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine
(totuși româna și-a dezvoltat unul prin punerea pronumelor
demonstrative latine la sfârșitul cuvintelor) și prin urmare folosesc
mai multe prepoziții.
3
 Limbile romanice

• Evolutia limbilor romanice in comparatie cu limba latina si raspandirea acestora pe

glob
1.Limba sardă: 8%;
• Limba sardă (în sardă: limba sarda) este principala limbă vorbită în Sardinia, Italia
și este considerată a fi cea mai conservatoare limbă romanică.
• Datorită acestei istorii a insulei, care a fost izolată de continent pentru mii de ani,
și doar în vremurile recente a fost mai ușor de comunicat cu continentul, a fost
posibil să se mențină anumite caracteristici ale limbii latine vulgare arhaice
dispărute în alte zone.
• Una din caracteristicile acestei limbi este lipsa cuvintelor de origine grecească, care
sunt prezente în toate celelalte limbi romanice.
• De asemenea, limba sardă are și multe cuvinte care sunt mai apropiate de cele din
limba română decât de latină sau italiană, deși influența acestor două limbi
exercitată asupra sarzilor a durat sute de ani.
4
 Limbile romanice

2.Limba italiană: 12%;

• Limba italiană (italiano, lingua italiana) este o limbă romanică din subgrupul italo-dalmat vorbită
de aproximativ 62 de milioane de oameni, din care majoritatea locuiesc în Italia.[1] Se bucură de
statutul de limbă oficială în trei țări — Italia, San Marino și Elveția (împreună cu franceză,
germană și retoromană)] și este folosită auxiliar în Vatican. Deține de asemenea statutul de
limbă de minoritate în părțile Croației și Sloveniei situate pe Istria.
• Limba italiană standard se bazează pe dialectele folosite în Toscana și este asemănătoare atât cu
limba latină cât și cu alte limbi romanice. Similitudinea lexicală cu franceză este estimată la 89% (
Matteo Bartoli le numește pe italiana și franceza „limbi inovative”, în opoziție cu limbile
Peninsulei Iberice și româna), la 87% cu catalană, la 85% cu sardă, la 82% cu spaniolă, la 78% cu
ladină și la 77% cu româna. Printre limbile romanice mari, este și cea mai asemănătoare cu
limba română. Se caracterizează prin păstrarea consoanelor și vocalelor duble și accentului cu
rolul distinctiv.
• Influența italienei pe alte limbi a fost moderată și este vizibilă cel mai puternic în artă, mai ales în
muzică. Ideile Școli Ardelene și latinismului au dus la mărirea numărului cuvintelor de origine
italiană în limba română. Astăzi, cuvintele care intră în lexicul altor limbi se referă mai ales la
artă culinară, exemple românești fiind pizza, pastă sau spaghete.
5
 Limbile romanice

3.Limba spaniolă: 20%;

• Limba spaniolă (lengua española, español), numită uneori și limba
castiliană (castellano), este o limbă romanică din subgrupul iberic. Este una
dintre cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor Unite.
• Spaniola se situează pe locul doi ca cea mai vorbită limbă în lume conform
numărului vorbitorilor care o au ca limbă maternă, fiind precedată doar de
chineza mandarină. O vorbesc ca prima și a doua limbă între 450 și 500
milioane de persoane. Se plasează pe locul trei ca cea mai folosită limbă atât
maternă, cât și străină, fiind întrecută de chineza mandarină și de engleză.
• Spaniola ocupă, de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din
lume, fiind învățată de cel puțin de 14 milioane de studenți. Conform altor
surse, acest număr depășește 46 de milioane de studenți distribuiți în 90 de
țări
6
 Limbile romanice

4.Limba română: 23,5%;

• Limba română este o limbă indo-europeană, din grupul italic și din subgrupul oriental al
limbilor romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în
urma spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică limba
română mai este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân.
Uneori, din motive politice, autoritățile Republicii Moldova folosesc denumirea de
limbă moldovenească.
• Limba română este vorbită în toată lumea de un număr de persoane între 23,4 și 28 milioane.
Dintre acestea, circa 20 de milioane se află în România, unde româna (dialectul dacoromân) este
limbă oficială și, conform recensământului populației din 2002, este limbă maternă pentru peste
90% din populație).
• Sub denumirea de limba moldovenească, limba română se bucură de statutul de limbă de stat și în
Republica Moldova, fiind limba maternă pentru 75% din populație; în schimb, „limba de
comunicare interetnică” este limba rusă, ceea ce în practică obligă majoritatea băștinașă să
cunoască rusa și îi scutește pe minoritari să cunoască limba de stat.
• Limba română este una dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia).
De asemenea este limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații
internaționale, precum Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).
7
 Limbile romanice

5.Limba occitană (provensală): 25%;

• Occitana sau limba òc (occitan, lenga d'òc, cuvântul òc însemnând „da”) este o
limbă romanică vorbită în partea de sud a Franței, în Italia de nord-vest (Văile Occitane și
Guardia Piemontese) în Spania de nord (Vall d'Aran) și în Monaco. Spațiul lingvistic și
cultural occitan se numește Occitania. Dialectele occitanei includ auvergnat (auvernhat),
gascon, languedocien (lengadocian), limousin (lemosin), provençal (provençau) și
vivaro-alpin (vivaroalpenc).[2][3]
• Occitana este atât o limbă orală vorbită de către milioane de oameni până astăzi și o limbă
literară folosită în artă (mai ales poezie, vedeți articolul trubadur) și administrare deja în
Evul Mediu, concurând la început cu latina și mai apoi fiind ștearsă progresiv de franceza.
Dispăriția modului oficial de scriere a precedat cea de a uzului oral cotidian. Politica de
devalorizare și represiuni față de limba occităna a pus-o pe cale de dispariție completă.
• Occitana prezintă mare diversitate – sunt șase dialecte și mai multe norme literare
accentuate prin coexistența mai multor versiuni de ortografie. Este o limbă de o
tradiție literară foarte lungă. Nu există însă normele unificate de scriere și pronunție, așa că
un vorbitor de occitană vorbește de fapt unul dintre dialectele ei.
8
 Limbile romanice
6.Limba portugheză: 31%;
• Portugheza (português, de asemenea língua portuguesa) este o limbă romanică originară
din nord-vestul Peninsulei Iberice (Galicia și nordul Portugaliei de astăzi). Este unica limbă
oficială în Angola, Brazilia, Capul Verde, Guineea-Bissau, Mozambic, Portugalia și
São Tomé și Príncipe, iar în Macao și Timorul de Est este co-oficială cu chineza și, respectiv,
tetum. Portugheza este oficială și în Guineea Ecuatorială împreună cu limbile spaniolă și
franceză.
• În Galicia (Spania) limba portugheză este oficială sub numele de "limba galiciană" și este
scrisă, în varianta sa oficială, cu ortografia spaniolă. Există, însă, o altă ortografie, comună cu
altele varietățile a limbii portugheze, susținută de Academia Galiciană a Limbii Portugheze.
• Portugheza se clasează a șasea între limbile lumii în funcție de numărul de vorbitori nativi
(peste 200 de milioane) și prima pe continentul sud-american (186 de milioane, peste 51%
din populația continentului). Este de asemenea o importantă limbă de circulație (lingua
franca) în Africa. Portugheza s-a difuzat în întreaga lume în secolele XV-XVI, când Portugalia
a pus bazele unui vast imperiu colonial și comercial (1415–1999), răspândindu-se din Brazilia
în America până în Macao (China). În perioada colonială, au apărut multe creole portugheze,
în mod special în Africa, Asia și Caraibe.
9
 Limbile romanice
7. Limba franceză: 44%
• Franceza (français) este o limbă romanică vorbită de 80 de milioane de oameni ca limbă maternă, 190 de milioane
ca limbă secundară și de încă aproximativ 200 de milioane ca limbă străină, cu un număr semnificant de vorbitori în
57 de țări. Cei mai mulți vorbitori nativi locuiesc în Franța, unde limba a originat. Restul trăiesc în mare parte în
Camerun Canada (în special Quebec, și mai puțin în Ontario și New Brunswick), Belgia, Elveția, Africa, Luxemburg și
Monaco. Cei mai mulți oameni care vorbesc franceza ca limbă secundară trăiesc în Africa francofonică, posibil
depășind numărul de vorbitori nativi.[1] Republica Democrată Congo este țara francofonă cu cea mai numeroasă
populație. Limba franceză este descendentă a limbii latine, cum sunt și limbile naționale: italiana,spaniola, româna
și portugheza, și minoritare: catalana, occitana, neopolitana și multe altele.D ezvoltarea limbii a fost influențată de
asemenea și de limbile celtice a Galiei romane și limbile germanice ale invadatorilor franci.
• Este o limbă oficială în 29 de țări, majoritatea formând cea ce se numește, în franceză, La Francophonie,
comunitatea țărilor vorbitoare de limba franceză. Este o limbă oficială în toate agențiile ONU și un număr mare de
organizații internaționale. Potrivit Uniunii Europene, 129 de milioane (26% din cei 497,198,740) de oameni în cele
27 state membre vorbesc franceza, dintre care 65 milioane(12%) sunt vorbitori nativi și 69 milioane (14%) fie o
vorbesc ca limbă secundară sau limbă străină, ceea ce o face a 3-a cea mai vorbită limbă secundară din Uniune,
după germană și engleză. Înainte de mijlocul sec. XX, franceza servea ca limbă principală în relațiile dintre puterile
europene și coloniale și de asemenea ca lingua franca printre clasesele educate din Europa. Ca rezultat al ambițiilor
coloniale ale Franței între sec. al XVII și sec. XX, Franceza a fost introdusă în America, Africa, Polinezia și Caraibe. Ca
urmare, multe limbi creole s-au format prin combinarea limbii franceze cu limbile native.

10
 Limbile romanice

• Diferente lingvistice intre limbile romanice

Luam cateva sintagme si le transpunem in mai multe limbi romane
• Limba latina:Salutem!
• Limba romana : Salut!
• Limba italiana:Ciao!
• Limba spaniola: Hola!
• Limba portugheza: Ola!
• Limba franceza: Salut!

11
 Limbile romanice

2. Limba latina:lingua latine

• Limba romana : limba latina
• Limba italiana: lingua latino
• Limba spaniola:lengua latino
• Limba portugheza:linguagem latino
• Limba franceza: la langue latine
3.Limba latina: Linguae romanicae latinae.
• Limba romana:Limbile romanice provin din limba latina
• Limba italiana: Lingue romanze derivate dal latino.
• Limba spaniola: Lenguas romances derivadas del latin.
• Limba portugheza: Línguas românicas derivada do latim.
• Limba franceza:Les langues romanes derivees du latin .
12
 Limbile germanice

• Limbile germanice reprezinta o familie din cadrul grupului indo-

european, ce cuprinde majoritatea limbilor din nordul si din vestul
Europei care pornesc de la o limba germanica comuna, vorbita initial
de un numar de triburi ce ocupau aproximativ teritoriul din sudul
Peninsulei Scandinave, al insulelor daneze si al Germaniei din zona
baltica.
• Triburile germanice au cucerit ulterior, îndeosebi dupa secolul al III-lea
d.Hr., teritorii europene extinse, în unele dintre ele reusind sa-si
impuna limba, care, evoluînd separat în diferite regiuni, s-a
transformat în limbi independente, legate însa prin originea lor în
aceeasi limba-baza, reprezentata de germanica comuna.

13
 Limbile germanice
• Aceasta limba nu este însa atestata în scris si reprezenta o ramura a limbilor indo-
europene, fata de care prezinta o reducere a cazurilor la patru si a timpurilor de
baza la doua (prezent si trecut). O trasatura proprie germanicii a fost crearea unei
declinari speciale a adjectivului.
• Din cea mai veche faza cunoscuta (secolele al IIIlea– al IV-lea d.Hr.) limbile
germanice se împart în trei grupuri distincte:
1) grupul de est, 2) grupul de nord si 3) grupul de vest.
• Grupul de est cuprinde limbi astazi disparute, dintre care cea mai importanta este
gotica, vorbita de o populatie ce s-a extins din zona rîului Vistula si a întemeiat în
secolul al II-lea d.Hr. regatele ostrogot si vizigot. Limba gotica este cunoscuta din
fragmentele pastrate din Biblia tradusa de episcopul Wulfila (Ulfilas), în secolul al VI-
lea, cînd gotii se aflau în regiunile Dunarii de jos. Acest episcop a creat alfabetul
gotic alcatuit din 27 de litere, bazat pe cel grec cu semne din cel latin si din cel runic.
• Aceasta scriere a fost folosita în epoca veche de toate limbile germanice, unele
dintre ele (precum germana) utilizîndu-l pîna în secolul al XX-lea.
14
 Limbile germanice

• Grupul limbilor germanice de nord sau scandinav cuprinde astazi

limbile islandeza (care este cea mai apropiata de germanica comuna,
avînd multe trasaturi arhaice),norvegiana, daneza si suedeza, dar care
formau în trecut o singura limba relativ unitara (limba nordica), din
care s-au pastrat inscriptii cu caractere runice înca din secolul al III-
lea25.
• Unitatea limbii vechi nordice a tinut pîna în secolul al IX-lea, cînd, în
urma expansiunii popoarelor scandinave (“epoca vikingilor”, secolele
IX-XI),diferentierele dialectale s-au accentuat, ceea ce a dus la
formarea a patru limbi.
• Limbile moderne nordice se considera ca s-au desavîrsit în secolul al
XVI-lea, cînd s-a definitivat si aspectul lor literar.
15
 Limbile germanice

• Grupul de vest al limbilor germanice cuprinde limbi cu mari diferente

între ele: germana, neerlandeza, frizona, lexemburgheza si engleza.
• Ceea ce se poate observa în acest grup este faptul ca, în ciuda unitatii
lor originare, limbile prezinta nu numai individualitate accentuata
fiecare, ci si deosebiri dialectale pronuntate, care au condus, în cazul
neerlandezei la încercari de a realiza variante literare deosebite
pentru grupa de dialecte sudice (flamande) si pentru grupa celor
nord-vestice (olandeze).
• Din grupul limbilor germanice de vest fac parte limbile cu cea mai
mare raspîndire, între care se remarca în mod deosebit engleza,
devenita, în epoca moderna, limba de comunicare internationala.

16
 Limbile germanice

• Limba islandeza este vorbita în insula cu acelasi nume de 200 mii de vorbitori si este puternic individualizata

între limbile germanice, avînd un caracter foarte arhaic deoarece pastreaza elementele cele mai multe din
germanica comuna.
- A mentinut cele trei genuri gramaticale si sistemul complet de declinare cu patru cazuri complet distincte.
- Este o limba foarte unitara si are un aspect cultivat foarte vechi cu multe realizari literare importante. Nu
împrumuta cuvinte straine de la alte limbi si, de aceea, realizeaza elemente pentru a denumi realitati
noi de obicei cu mijloace interne.
• În Evul mediu, islandeza s-a bucurat de un mare prestigiu între limbile nordice, deoarece, începînd cu secolul
al X-lea, a fost reprezentata de opere cu un înalt nivel artistic, precum Edda, o colectie de legende ale eroilor
si zeilor, Saga, biografii ale oamenilor ilustri, si
poezia de curte a scalzilor (numele vechilor poeti scandinavi).

17
 Limbile germanice
• Limba norvegiana este limba oficiala în Norvegia, dar este vorbita si în alte zone, si are în
jur de 4.300.000 de vorbitori. Ea este în buna parte reciproc inteligibila cu suedeza si
daneza. În structura gramaticala se remarca dublarea articolului, la fel ca în suedeza, daca
substantivul este precedat de adjectiv.
• Declinarea este simplificata, cu o singura forma pentru singular la toate cazurile, în afara
de genitivul cu -s, si o singura forma pentru plural. Diateza pasiva se realizeaza sintetic, cu
ajutorul desinentei -s. Flexiunea verbala este simplificata, în limba vorbita folosindu-se o
singura forma pentru toate persoanelesi numerele.
• Timp de trei secole, între 1536 si 1814, Norvegia a fost sub stapînire daneza si, în acest
timp, limba norvegiana nu a mai fost folosita ca limba literara, fiind înlocuita de daneza.
În aceste conditii, s-a creat un aspect al limbii literare daneze influentata de dialectele
norvegiene (bokmol), care este folosit pîna astazi ca limba oficiala.
• În a doua jumatate a secolului al XIX-lea însa, s-a creat si o limba literara bazata pe
dialectele locale (nynorsk), încît astazi, în Norvegia, functioneaza de fapt doua limbi
literare. S-au facut unele încercari de unificare a lor (de exemplu, în 1939, prin
propunerea unei limbi standard comune, numite samnorsk “norvegiana comuna”), dar
ele nu avut succes.
18
 Limbile germanice
• Limba suedeza are peste 8.300. 000 de vorbitori înSuedia, dar este folosita ca a doua limba de înca 40.000dintre
locuitorii din Finlanda (în aceasta tara avînd statutul de a doua limba oficiala). A devenit foarte apropiatade
norvegiana ca urmare a stapînirii Norvegiei de catre Suedia pe parcursul secolului al XIX-lea (1814-1905). În suedeza,
articolul hotarît este postpus, ca în româna, dar, cînd substantivul este precedat de un adjectiv, articolul este dublu,
antepus adjectivului si postpus substantivului (fenomenul circumpozitiei): det stora skippet “nava mare”. La plural,
exista numeroase desinente, ca în germana (si în islandeza), si, tot ca în germana, desinentele sînt însotite de
alternante fonetice (Umlaut). Relatiile cazuale se exprima analitic, cu ajutorul prepozitiilor, iar flexiunea adjectivala
are doua aspecte, tare si slaba, ca în daneza si în olandeza, însa cu forme mai putine decît în germana. Diateza pasiva
se poate realiza analitic (cu blive), dar si sintetic (cu -s).
• Persoana verbala este marcata prin pronumele personal, forma verbului ramînînd neschimbata. Timpurile verbale
sînt marcate, ca în toate limbile germanice, de schimbarea morfemelor interioare, vocalice sau consonantice (Ablaut).
Cele mai vechi texte în suedeza sînt inscriptii runice din secolul al IX-lea si al X-lea, iar scrierile cu alfabet latin încep în
secolul al XIV-lea, în veacul urmator dezvoltîndu-se o literatura bogata si variata. Traducerea Bibliei (în 1540-1541) si
introducerea tiparului au fost factori hotarîtori pentru dezvoltarea limbii literare. Ca urmare a intensificarii ritmului
împrumuturilor din diferite limbi (franceza, engleza, germana etc.), în secolul al XIX-lea, s-a manifestat un puternic
curent purist care milita pentru înlocuirea lor (în special a celor din germana) prin cuvinte vechi nordice sau prin
creatii proprii.
19
 Limbile germanice

• Limba daneza este limba oficiala a Danemarcei,avînd în jur de 5.000.000 de vorbitori. Desi are
multe particularitati gramaticale si lexicale care o apropie de norvegiana si de suedeza, sub
aspect fonetic este destul de diferita de ele. Nu are flexiune cazuala, în afara de –s la cazul
genitiv, relatiile cazuale fiind exprimate cu ajutorul prepozitiilor. Articolul hotarît este enclitic,
daca substantivul este nedeterminat, dar devine proclitic, daca are o determinare adjectivala
(skib “nava”, skibet “nava”, det store skib “nava mare”). Diateza pasiva se poate exprima atît
sintetic, cît si analitic.
• Primele inscriptii runice în limba daneza dateaza din seolul al IX-lea, dar limba literara care se
va dezvolta dupa secolul al XIII-lea, îndeosebi prin textele jurice,
este marcata de diferentieri dialectale. În timpul expansiunii vikingilor, daneza a fost vorbita si
în Normandia si în Anglia.
Normele unitare ale limbii literare au început sa se fixeze dupa raspîndirea Reformei, în secolul
al XVI-lea.
20
 Limbile germanice
• Limba neerlandeza are aproximativ 20.000.000 de vorbitori, însa unitatea ei este controversata, deoarece cele doua
grupuri mari de dialecte, olandeze în nord-vest si flamande în sud, au tins sa-si creeze fiecare un aspect literar, desi
trecerea de la un dialect la altul se face treptat si cu posibilitati de întelegere între vorbitori. De aceea, cred unii
specialisti, este gresit sa se vorbeasca de doua limbi, fiindca sînt de fapt numai doua variante, în ciuda unor traditii
locale în parte diferite în ceea ce priveste normele limbii scrise26. Toate aceste dialecte au, la rîndul lor, mari
afinitati cu grupul de dialecte germane care alcatuiesc germana de jos. Neerlandeza este vorbita în Olanda si în
jumatatea de nord a Belgiei, din varianta ei olandeza fiind formata limba afrikaans, vorbita în Africa de Sud, ca
urmare a prezentei colonistilor buri. Pe continentul american se întrebuinteaza în Surinam si în Antilel Olandeze, iar,
pe cel asiatic, în Indonezia. Neerlandeza este apropiata în morfologie de limba engleza si, ca atare, are un numar
redus de forme flexionare la substantiv (chiar morfemul de genitiv, -s, fiind rar folosit) si la verb, dar în fonetica si în
sintaxa este mai aproape de limba germana. Persoana verbala se marcheaza prin pronumele personale antepuse,
dar si prin desinente, care însa sînt reduse la trei. Diateza pasiva se formeaza numai analitic, uzînd de auxiliarul
worden, iarviitorul se formeaza tot analitic, dat cu auxiliarul zullen ”a vrea, a trebui”. Limba literara neerlandeza s-a
bazat la început pe dialectele flamande, dar, în cursul secolului al XV-lea, s-a întarit pozitia celor olandeze, al caror
rol creste mereu.
• Ca atare, limba literara neerlandeza (sau olandeza) moderna, realizata în a doua jumatatea secolului al XVIIlea, are
la baza dialectele din nord, fiind însa impregnata si de elemente luate din limba frizona. Unificarea ortografiei între
Olanda si Belgia duce la tendinta generala a unificarii vechilor variante literare.
21
 Limbile germanice
• Limbile germanice cu aproximativ 120 milioane de vorbitori, în Germania, Austria si nordul Elvetiei, dar avînd comunitati
importante în numeroase alte state europene siamericane. Cunoaste o varianta bazata pe o forma veche vorbita de evrei,
numita idis. Cu o mare farîmitare dialectala (cuprinzînd si dialectul luxemburghez), datora-ta în principal numeroaselor
formatii statale separate din epoca medievala, germana este apreciata de obicei ca reunind doua grupuri mari de dialecte
germanice continentale, germana de sus, situata geografic în zona sudica, pe baza careia s-a format limba germana
literara, si germana de jos, aflata în zona nordica.
• Între dialecte si, mai ales între grupurile de dialecte, exista deosebiri deosebit de mari, însa dialectele învecinate sînt
reciproc inteligibile. Germana de jos are mari afinitati cu limba neerlandeza, între vorbitorii dialectelor germane si ai celor
olandeze vecine existînd posibilitatea întelegerii. Din punct de vedere fonetic, se remarca faptul ca accentul este de
obicei fix, pe prima silaba a cuvintelor. Structura gramaticala se releva ca fiind puternic flexionara, cu o flexiune nominala
foarte bogata la toate clasele morfologice: substantiv, articol, adjectiv, pronume. Exprimarea numarului la substantiv este
uneori redundanta, atît prin desinente, cît si prin alternante fonetice în radacina.
• Limba germana are un sistem foarte bogat de timpuri compuse în cazul flexiunii verbale, uzînd de auxiliarele haben “a
avea”, sein “a fi” si werden “a deveni”(acesta din urma fiind si auxiliarul pentru diateza pasiva). Exista, la fel ca în engleza,
nuante modale, exprimate cu ajutorul verbelor semiauxiliare: dürfen “a avea voie”, können “a putea, a fi capabil”, müssen
“a trebui, a fi necesar”, mögen “a placea”, wollen “a vrea”, wissen “a sti”. În flexiune, verbul este însotit de pronumele
personale, dar are si desinente de persoana. Numeroase verbe sînt formate cu prefixe care exprima diferite valori
semantice, unele dintre ele fiind separabile în timpul conjugarii.
22
 Limbile germanice
• Teritoriul pe care s-a format limba engleza a fost locuit de triburi celtice, pentru ca, din secolul I î.Hr., sa devina aproape
patru secole provincie romana (Britania) si, prin urmare, sa fie introdusa limba latina. Dupa retragerea romana, la
începutul secolului al V-lea d.Hr., au venit însa aici, de pe continent, triburile germanice ale anglilor, saxonilor si iutilor,
astfel încît prin contopirea dialectelor vorbite de acestia si pe baza unui substrat celt si latin a luat nastere o limba
germanica cu pronuntate trasaturi particulare. Invazia vikingilor, din secolul al Ixlea, si, îndeosebi, îndelungata ocupatie
normanda de peste 200 de ani (dupa anul 1066, cînd normanzii vorbeau un dialect al limbii franceze) au adus elemenete
de adstrat numeroase si importante. Limba engleza veche avea o structura gramaticala preponderent sintetica, cu un
sistem flexionar foarte bogat, care însa, începînd cu epoca medie, a fost treptat înlocuit de constructii analitice, încît faza
moderna este caracterizata tocmai printr-o accentuata nota de analitism, engleza devenind cea mai analitica dintre limbile
germanice si chiar dintre limbile europene. Exista chiar tendita stergerii granitelor dintre partile de vorbire.

• Nu exista clase ale declinarilor sau marci de gen la substantive, manifestîndu-se o singura forma cazuala, la animate, atunci
cînd se foloseste la genitiv morfemul ‘s, desi exista si aici posibilitatea folosirii unei constructii prepozitionale cu aceeasi
valoare. Articolul hotarît si adjectivul sînt invariabile din punctul de vedere al genului si al numarului. La indicativ prezent,
toate persoanele au aceeasi forma, cu exceptia persoanei întîi singular si, de aceea, exprimarea pronumelui subiect este
obligatorie. Engleza are numeroase timpuri si moduri compuse realizate cu ajutorul auxiliarelor, iar semiauxiliarele sînt
folosite pentru redarea modalitatii.

23
 Limbile germanice

• În raport cu limba-baza, limbile germanice manifesta în morfologie tendinta trecerii de la sintetic la

analitic, la fel ca limbile romanice, în cazul substantivului numai islandeza si germana mentinînd
desinente cazuale, caci la celelalte doar genitivul cu –s (genitivul saxon) mai reprezinta o relicva sintetica
(în neerladeza si acesta are însa o întrebuintare redusa). Interesanta este situatia articolului hotarît
germanic sub aspectul pozitiei fata de substantiv, caci, în vreme ce în germana, neerlandeza si engleza el
este întotdeauna proclitic, în norvegiana este numai enclitic, în daneza este enclitic, dar devine proclitic
cînd substantivul este însotit de un adjectiv (acesta antepus), iar în suedeza, desi enclitic se adauga
înînaintea adjectivului determinant (circumpozitie). La fel, formarea diatezei pasive, se realizeaza anali-
tic în germana, neerlandeza si engleza, sintetic în norvegiana, sintetic si analitic în suedeza si în daneza.
• Lexicul limbilor germanice are, pe lînga fondul mostenit, numeroase împrumuturi latino-romanice, cea
mai deschisa în acest sens fiind engleza si cea mai reticenta germana, care uzeaza pe scara larga de
creatii proprii (îdeosebi realizate prin compunere), chiar si atuncicînd are un element împrumutat, avînd
astfel numeroase situatii de sinonimie la nivelul lexicului cult. În sfîrsit, islandeza este aproape în
întregime opaca împrumuturilor, preferînd formatiile cu ajutorul mijloacelor proprii

24