ETIMOLOGIA LIMBII ITALIENE

Limba italiană (italiano, lingua italiana) este o limbă romanică din subgrupul italo-
dalmat vorbită de aproximativ 62 de milioane de oameni, din care majoritatea
locuiesc în Italia.
Se bucură de statutul de limbă oficială în trei ţări — Italia (inclusiv în Sicilia şi
Sardinia), San Marino şi Elveţia (împreună cu franceză, germană şi retoromană) şi
este folosită auxiliar în Vatican, alături de cea latină.
Deţine de asemenea statutul de limbă de minoritate în părţile Croaţiei şi Sloveniei
situate pe Istria.
Limba italiană a influenţat limba spaniolă, astfel ea este vorbită în Argentina în urma
fluxului masiv de emigranţi italieni.
Limba italiană standard se bazează pe dialectele folosite în Toscana şi este
asemănătoare atât cu limba latină cât şi cu alte limbi romanice.
Italiana derivă din latina vulgară, o variantă populară a limbii romanilor. Aparţine
familiei limbilor indo-europene şi italice şi face parte dintr-o rămură mare a limbilor
romanice.
Limba italiană utilizează alfabetul latin, cu 21 de litere. Literele j, k, w, x şi y nu sunt
utilizate decât în cuvintele împrumutate.
Numeroase dialecte italo-romane pot fi clasificate după rădăcinile lor lingvistice
comune. Astfel, ele toate provin de la limba latină, însă limbile anterioare dominaţiei
romane, substraturile, sunt diferite in funcţie de regiunile şi au condiţionat deseori
evoluţia dialectelor.
Forma literară standard are la bază dialectul florentin, care nu este însă vorbit de
mulţi italieni, care folosesc, în schimb, dialecte regionale:
– dialectul italian de sus (galo-italian).
– dialectul venet, în nord-estul Italiei.
– dialectul toscan.
– dialectele din Marche, Umbria şi Roma.
– dialectele din Abruzzi, Puglia, Napoli, Campania şi Lucania;
– dialectele din Calabria, Otranto şi Sicilia.
Sitografie
: www.atlantelinguistico.it/dialetti/Intervista.html)

http://italianatraduceri.ro/cateva-date-interesante-despre-limba-italiana/

Ciobanu Maria Adelina- FR/R