Toma Raluca - Cuvinte Si Expresii

Cuvinte şi expresii biblice în limba română –
o analiză retorico-stilistică
AUTOR: Raluca-Felicia Toma

EDITURA: Editura Universitară
ISBN: 978-606-591-471-9
DOI: 10.5682/9786065914719
ANUL PUBLICĂRII: 2012
EDIŢIA: I
5
Cuprins
Sigle şi abrevieri ............................................................. 8
Sigle .............................................................................. 8
Abrevieri ..................................................................... 10
1. Introducere ................................................................ 11
Capitolul al II-lea ........................................................... 25
Tipologia frazeologismelor de origine biblică ............ 25
A. Maxime şi sentenţe ............................................... 25
B. Perifraze ................................................................. 34
C. Alte frazeologisme ................................................ 41
C.1. Locuţiuni .......................................................... 42
C.1.1. Locuţiuni substantivale ............................ 42
C.1.2. Locuţiuni adjectivale ................................. 44
C.1.3. Locuţiuni verbale....................................... 47
C.1.4. Locuţiuni adverbiale ................................. 48
C.1.5. Locuţiuni prepoziţionale ........................... 49
C.1.6. Locuţiuni conjuncţionale .......................... 49
C.1.7. locuţiunile interjecţionale ......................... 49
C.2. Expresii ............................................................ 50
C.3. Formule şi clişee internaţionale ..................... 72
C.4. Idiotismele ....................................................... 72
C.5. Comparaţii ....................................................... 74
C.6. Exclamaţii ........................................................ 75
C.7. Jocurile de cuvinte .......................................... 76
C.8. Aluzia................................................................ 77
D. Enunţuri imperative .............................................. 79
E. Enunţuri interogative ............................................ 80
Capitolul al III-lea .......................................................... 81
Figurile retorico-stilistice ............................................. 81
Figurile repetitive ....................................................... 88
I. Figurile repetiţiei ..................................................... 90
I.1. Fonologice......................................................... 90
I.2. Repetiţii lexicale ................................................ 93
I.3. Repetiţii gramaticale ......................................... 96
6
II. Figurile insistenţei ................................................. 98
II.1. Figurile belşugului de expresie ...................... 99
II.2. Figurile reflecţiei ............................................ 100
II.3. Figuri ale exagerării ....................................... 105
III. Figurile ambiguităţii ............................................ 106
III.1. Figuri ale economiei de expresie ................ 108
III.1.1. Figuri fonologice ..................................... 108
III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei............... 109
III.2.1. Figuri lexico-gramaticale........................ 109
III.3. Figuri ale substituţiei .................................... 114
III.3.1. Figuri ale substituţiei propriu-zise: ....... 114
III.3.2. Figuri ale atenuării: ................................. 116
III.3.3. Figuri ale ironiei ...................................... 117
III. 4. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei ............. 119
IV. Figurile plasticităţii............................................. 122
IV. 1. Figuri ale descripţiei.................................... 123
IV.2. Figuri ale exemplului .................................... 128
IV.3. Figuri dialogistice ......................................... 130
IV.4. Figuri de compoziţie..................................... 132
IV.4.1. Figuri lexicale ......................................... 132
IV.4.2. Figuri descriptive.................................... 132
IV.4.3. Figuri narative ......................................... 134
IV.4.4. Alte figuri ................................................. 135
Concluzii ...................................................................... 136
Bibliografie .................................................................. 138
1. Surse ..................................................................... 138
2. Tratate, monografii, studii, articole .................... 138
3. Enciclopedii, dicţionare, glosare ........................ 144
7
Sigle şi abrevieri
Sigle
BB = Biblia de la 1688 (BB), 2001, volumele I-II,
ediţie îngrijită de Vasile Arvinte şi Ioan Caproşu, Iaşi:
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”.
BB1 = Biblia de la Blaj, traducere după Samoil
Micu-Clain. Ediţie realizată sub egida Academiei
Române, Institutul de Istorie Cluj-Napoca. Director:
Acad. Camil Mureşan; Ioan Chindriş – editor
coordonator; Eugen Pavel – coordonare filologică şi un
colectiv de cercetători, Bucureşti: Editura Academiei
Române.
DEB = Dicţionar enciclopedic al Bibliei (coord. P.-M.
Bogaert et alii). Traducere românească de Dan
Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (Ed. orig. Petit
dictionnaire encyclodédique de la Bible, Turnhout,
Editions Brepols, 1987).
DEL = Ray, Alain; Chantreau, Sophie, 1988,
Dictionnaire des expressions et locutions, Paris.
DELR = Bulgăre, Gheorghe, (coord.), 1969,
Dicţionar de expresii şi locuţiuni româneşti, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică.
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române,
Bucureşti: Univers Enciclopedic.
DFLR = TOMICI, Mile, 2009, Dicţionar frazeologic
al limbii române, Bucureşti: Saeculum E.O.
EB = ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia
Bibliei. Traducere în limba română de Mihaela
8
Mitrofan, Vasile Lup, Adela Pop, Costel Gott, Eugen
Zehan. Cluj: Logos (Ed. orig. Encyclopedia of Bible, Lion
Publishing, Oxford, 1986).
GALR = GUŢU-ROMALO, Valeria (coord.), 2005,
Gramatica limbii române, Bucureşti: Editura Academiei
Române.
GBLR = DINDELEGAN-PANĂ, Gabriela, (coord.),
2010, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti:
Univers Enciclopedic Gold.
Mss. 45 şi Mss. 4389 = Manuscrisul 45 (Mss. 45) şi
Manuscrisul 4389 (Mss. 4389), Studii lingvistice
introductive, la seria „Monumenta linguae dacoromano-
rum”
9
Abrevieri
cf. = confer
ibid. = Ibidem
id. = idem
LL = Limbă şi literatură
NT = Noul Testament
VT = Vechiul Testament.
10
1. Introducere
Premisa pe care ne-am propus să o verificăm prin

această lucrare este aceea că, dincolo de universaliile
gândirii şi universaliile lingvistice, există o contribuţie
proprie a limbii române în formularea şi transmiterea
mesajului textelor sacre, ca a fiecărei limbi în care
acestea au fost traduse.
Obiectivele studiului vizează performanţele limbii
române în transmiterea mesajului acestor texte. Este
vorba despre un text plin de subtilităţi ale gândirii şi
vorbirii, un text dogmatic, deci ideologic prin definiţie,
în ceea ce priveşte conţinutul, dar şi puternic figurativ,
încărcat de simboluri, în ceea ce priveşte forma.
Fiind vorba despre un text dogmatic, adică
despre o ideologie care trebuie însuşită şi respectată în
spiritul şi litera ei, apelul la imagini plastice se impune
de la sine. Ele sunt cu atât mai necesare cu cât
creştinismul propăvăduieşte egalitatea în faţa judecăţii
divine, ceea ce înseamnă că dogma creştină trebuie
redată pe înţelesul celor mulţi, a celor fără ştiinţă de
carte, ca şi pe înţelesul celor cu instruire aleasă, care
trebuie convinşi la nivelul lor de aşteptări de adevărul
Cărţilor Sfinte. Or, o sinteză între aceste modalităţi de
exprimare este tocmai limbajul figurat, cu diverse
trepte de încifrare, şi simbolistica bogată. De altfel, de
câte ori s-a pus problema unui limbaj creştin, ca o
subspecie a limbii literare în idiomurile care au preluat
culegerile de texte ebraico-aramaice într-un cod relativ
unitar, argumentul forte adus în spiritul acestei
11
specificităţi a fost dintotdeauna elementul stilistic. Aşa
s-a întâmplat cu limba greacă veche, în epoca realiză-
rii Septuagintei, aşa s-a întâmplat cu latina, la puţin
timp după ce Vetus Latina şi Vulgata au fost retraduse,
diortosite şi comentate de către succesorii lui Ieronim,
până la aspectul numit „latina creştină”, aşa s-a întâm-
plat cu limbile moderne de astăzi, inclusiv cu româna,
care au evoluat de la o limbă literară mixtă (cu mici di-
ferenţe între limbajul religios şi cel laic) până la varian-
te bine delimitate: limba literară standard - laică, din
care s-au desprins stilurile funcţionale obişnuite
(beletristic, administrativ, ştiinţific etc.), pe de o parte, şi
limbajul religios, pe de altă parte.
Cu privire la celelalte compartimente ale limbii,
particularităţile acesteia din urmă sunt relativ uşor de
evidenţiat: conservarea unor forme arhaice în lexic şi în
structurile morfosintactice; semantismul special şi preferin-
ţa pentru mijloace vechi de organizare morfolexicală - la
nivelul lexicului, amestecul de termeni străini (ebraisme,
grecisme, latinisme populare, slavisme etc.) - mai mult
sau mai puţin adaptate fonomorfologic la specificul
românei, cu termeni neaoşi, populari, regionali, iar
uneori chiar cu neologisme – la acelaşi nivel lexical. În
ceea ce priveşte morfologia şi sintaxa, frapante sunt în
primul rând construcţiile nefireşti pentru limba română –
semn al tiraniei modelelor străine (greceşti, latineşti,
slavone, maghiare) care au stat la baza primelor
versiuni româneşti ale Bibliei, acelea fragmentare, ca şi
acelea integrale, începând cu anul 1688 (vezi
schimbări de regim verbal, de tipul Crede nouă,
Doamne!). Pe de altă parte, din aceeaşi perspectivă
12
retorico-didactică şi, să-i spunem, democratică, adică
din nevoia de sporire a accesibilităţii textului sacru în
rândul maselor de oameni cu nivel scăzut de instruire,
remarcăm tendinţa de simplificare a formelor
flexionare-nominale şi verbale, deopotrivă.
Dar niciuna dintre aceste compartimente ale siste-
mului limbii nu este atât de afectată de conţinutul dog-
matic al Cărţii cum este componenta stilistico-retorică.
De la primele fragmente traduse în româneşte până la
marile monumente de limbă românească (1688, 1795
etc.), apoi, de aici, la literatura parabiblică – marile
exegeze, scrierile teologilor şi ierarhilor-cărturari,
textele hagiografice, literatura liturgică etc., stilul
specific creştin se menţine printr-o mare diversitate de
particularităţi, pe care le-am putea sintetiza astfel:
- folosirea pe scară mare a limbajului figurat;
- cultivarea constantă a expresiilor afective;
- apelul permanent la simboluri creştine, preluate
din universul cotidian;
- un ritm oratoric al frazei, marcat de enunţuri
exclamative şi interogative;
- discursivitate subordonată aceloraşi nuclee
logico-semantice (relaţia om-divinitate şi relaţi-
a omului cu semenii săi, cu natura, cu vieţuitoa-
rele pământului, ca acte de pregătire în vede-
rea întâlnirii cu divinitatea);
- apelul la discursul raportat – utilizarea largă a
parabolei, fabulei, a pildelor şi proverbelor
etc.
În paginile de faţă ne propunem să evidenţiem o par-
te din aceste particularităţi ale structurii retorico-stilistice a
13
textului biblic tălmăcit în limba română, luând în considerare
următoarele aspecte:
- Tipologia structurilor retorice la nivel
sintagmatic, adică acele enunţuri cu forme
relativ stabile, dacă nu chiar fixe, care îşi
dezvăluie semnificaţia numai analizate în
respective contexte şi numai prin combinaţiile
lexico-gramaticale utilizate în text: frazeo-
logisme (idiotisme), expresii libere, perifraze,
locuţiuni, clişee de circulaţie internaţională,
proverbe şi zicători, jocuri de cuvinte etc.
- Tipologia enunţurilor logico-gramaticale (ex-
clamaţia, interogaţia, enunţurile imperative
etc.)
- Tropii şi figurile de stil specifice retoricii
creştine
- Simbolismul unor imagini biblice
Limbile diferite au reflectat în manieră proprie
mesajele textelor sacre. Disponibilităţile lingvistice ale
unei comunităţi sunt cele care conferă valori diferite u-
nor sintagme sau expresii cu mare grad de generalita-
te. În plus, receptarea este marcată şi de universul exis-
tenţei emiţătorilor şi destinatarilor mesajului, univers
material concret, care încarcă diversele componente ale
înlănţuirii verbale cu conotaţii a căror complexitate
este, practic, nelimitată. De exemplu, un frazeologism
de tipul dreptatea leului nu devine eficient ca act al vor-
birii decât într-o comunitate în care cuvântul leu se
asociază cu noţiunea de puternic şi, prin personificare,
stăpân absolut. În plus, evoluţia societăţii umane induce
pierderi sau adăugiri în diversitatea denotaţiilor şi
14
conotaţiilor. Prin evoluţia şi lărgirea ariei cunoaşterii,
metafora leului devine funcţională chiar şi în regiunile
unde nu trăiesc aceste animale.
Mai ales acestea din urmă sunt responsabile de
marea varietate a interpretărilor mesajului unui text
scripturistic, dat fiind faptul că expresivitatea, conotati-
vitatea sunt trăsături definitorii ale frazeologismelor.
Lucrarea supune atenţiei un text plin de subtilităţi
ale gândirii şi vorbirii, rezultat al unor secole de
decantare a gândirii umane în formule lingvistice cu o
mare concentrare de sugestii, care a fost redat în
diverse limbi, mai vechi sau mai noi.
Interesul nostru vizează, evident, româna.
Mijloacele prin care încercăm să ajungem la unele
concluzii în acest sens sunt cele ale analizei pragmatico-
stilistice în vederea valorificării tuturor elementelor
expresivităţii lingvistice – valorile stilistice fiind marcate
de forţa aluziilor, a simbolurilor extralingvistice.
Vom începe demersul nostru prin încercarea de a
defini conceptul de „frazeologie”.
În paginile acestei lucrări vom folosi termenul de
frazeologie în sensul cel mai larg posibil. Altfel spus,
prin frazeologie înţelegem orice unitate frazeologică.
Sintagma „unitate frazeologică” a fost folosită
prima oară în 1905 de către stilisticianul elveţian
Charles Bally, în Précis de stylistique (capitolul „La
phraséologie”).
N.V. Vinogradov preia termenul de la Bally, pe
când alţi lingvişti îl evită, considerându-l ambiguu.
I.V. Arnold propune folosirea termenului de „set expre-
ssion”, care are avantajul de a marca, prin înseşi ele-
15
mentele lui componente, caracteristicile esenţiale ale fe-
nomenelor denumite astfel. 1 I.N. Timeskova şi N.A. Tar-
hova vorbesc despre frazeologie ca despre domeniul
locuţiunilor frazeologice.
În deceniile din urmă, lingvişti români ca Iorgu
Iordan, Ioana Boroianu, Th. Hristea, Aristiţa Negreanu,
Sanda Golopenţia, Stelian Dumistrăcel, G. Pană-
Dindelegan, Gh. Colţun, dar şi străini ca Alain Ray şi
Sophie Chantreau, A. P. Cowie au tratat aspecte
particulare ale frazeologiei.
Multe lucrări de specialitate au în vedere numai
locuţiunile, expresiile, perifrazele, expresiile idiomatice,
clişeele internaţionale, neglijând proverbele.
Dicţionarele tratează diferit frazeologia. În
Prefaţă, Le Nouveau Petit Robert foloseşte pentru
frazeologie termenul de „locuţiune” ca „grup de cuvinte
care formează o unitate şi nu pot fi modificate după
voinţă”.
Lucrarea Phraseology (Cowie, (ed.), 2001)
defineşte frazeologia drept „phraseological word - like
units or sentence - like units of a language”, „formulae,
idioms, fixed or semi-fixed collocations”.
Alain Ray şi Sophie Chantreau, în Dictionnaire des
expressions et locutions, definesc frazeologia ca „sistem
1 I. Arnold, The English Words, Moscova, 1966, p. 181: „The chapter has
received its heading (set expression, n.n.) because the great ambiguity of the
terms phraseologiy an idioms accepted in Soviet linguistics” şi p. 182: termenul
de „set expression" „is on contrary more definite and self-explanatory
because the first element points aut the most important characteristc of these
units, namely, there stability, their fixed and really made nature”. Termenii
ruseşti corespunzători (v. I. V. Arnold, Leksicologija sovremennogo anglh'skogo
iazyka, Moscova, 1959, p. 187 şi urm.) sunt: „combinaţii stabile” (ustojcvye
sovietanija) şi „combinaţii libere” (svobodnye sovietanija).
16
de particularităţi expresive legate de condiţiile sociale în
care limba este actualizată, adică de utilizatori”.
În aceeaşi lucrare, autorii folosesc termenii „fraze-
ologie” şi „locuţiuni” ca termeni sinonimi, dar denomina-
rea „locuţiune” este privilegiată, fapt petrecut şi în lu-
crările susţinute la Şcoala Normală Superioară de la
Saint-Cloud, în 1993 (în lucrarea cu titlul Locuţiunea,
Colocviul „Locuţiunea”, Saint-Cloud, 1993).
Autorii lucrării Phraseology, cf. Cowie (ed.), 2001,
definesc în sens larg frazeologia, distingând trei
categorii:
a) expresiile integral lexicalizate;
b) expresiile parţial lexicalizate;
c) restricţiile de selectare, pe care Cruse le
denumeşte „afinităţi între cuvinte” (Cruse, 1968:18).
Acestea din urmă sunt descrise şi de Chomsky în
analiza „regulilor restricţionale” (Chomsky, 1971: 202).
În accepţiunea curentă, prin „frazeologie” se
înţelege totalitatea unităţilor frazeologice dintr-o
limbă. Termenul de „unitate frazeologică” este preferat
celui de: „locuţiune”, folosit de Ch. Bally, în Traite de
stylistique française, 3-e ed., Genève-Paris, 1951 şi
H. Mitterand, în Les mots français, Paris, 1963;
„locuţiune frazeologică” întâlnită la I. N. Timeskova şi
V.A. Tarhova, în La lexicologie du français contemporain,
Leningrad, 1967; „expresie", termen prezent în lucrările
lingviştilor români S. Puşcariu, V. Bogrea, Al. Graur;
„idiotism”, la A. J. Greimas, în „Idiotismes, proverbes,
dictons”, publicat în Cahiers de lexicologie, 1962, nr. 2,
p. 41-61; „izolare”, la Al Philippide, în Gramatica
elementară a limbii române, Iaşi, 1897 şi la Iorgu
17
Iordan, în Stilistica limbii române, Bucureşti, 1944.
Prin trăsăturile specifice ale obiectului său de
studiu, frazeologia începe acolo unde vocabularul
întâlneşte sintaxa. Delimitarea domeniului frazeologiei
presupune o delimitare netă a cuvintelor compuse de
unitatea frazeologică.
Conform definiţiei Ioanei Boroianu (articolul „Con-
ceptul de unitate frazeologică; tipuri de unităţi
frazeologice”, în: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1974),
unitatea frazeologică este definită astfel:
„o grupare de cuvinte, motivată sintactic şi care se
caracterizează prin stabilitate (manifestă în frecvenţa
ridicată de apariţii în limbă) şi printr-o unitate de
semnificaţie”.
Valoarea semantică de ansamblu este, de cele
mai multe ori, diferită de valoarea fiecărui element
component:
„Faţă de unităţile lexicale simple, care adaugă, în
general, sensuri figurate sensului propriu iniţial, unităţile
frazeologice pot exista numai în virtutea valorii figurate
a ansamblului, conceperea grupării în sens propriu
ducând la dezagregarea ei ca unitate” 2 (I. Boroianu, art.
cit.).
În Stilistica limbii române, acad. Iorgu Iordan
defineşte unităţile frazeologice ca:
„formule fixe, create oarecum odată pentru
totdeauna, care se transmit prin tradiţie şi se păstrează
neschimbate, atât ca aspect formal, cât şi ca
2 I. Boroianu, „Conceptul de unitate frazeologică”, în: Limbă şi literatură,

Bucureşti, 1974.
18
însemnătate”.3
Th. Hristea defineşte frazeologia ca fiind „un
compartiment al limbii, deosebit de vocabular şi mai ales
de sintaxă”4, ca un domeniu care are ca obiect de
cercetare toate unităţile frazeologice, echivalente reale
sau numai potenţiale ale cuvintelor.
Sunt cercetători care înglobează frazeologia în
lexicografie, iar alţii o subordonează sintaxei. În
această privinţă, Th. Hristea consideră că frazeologia
nu poate fi subordonată în nici un caz sintaxei:
„Aşa cum există în limbă unităţi fonetice, lexicale,
morfemice şi sintactice, la fel există şi unităţi pe care le
numim frazeologice şi pe care le putem grupa într-un alt
compartiment decât cel al vocabularului şi mai ales al
sintaxei”.5
În ceea ce ne priveşte, vom opta pentru înţelesul cu
cea mai largă sferă de cuprindere a noţiunii de
„frazeologie”. În accepţiunea adoptată de noi, frazeo-
logism înseamnă:
• locuţiuni;
• expresii;
• perifraze;
• idiotisme;
• clişee internaţionale;
• proverbe şi zicători.
Studiile generale consacrate frazeologiei, precum
şi cele speciale, referitoare la frazeologia biblică sunt
din ce în ce mai bogat reprezentate pe plan
3 I. Iordan,1975, p. 229.
4 Th. Hristea, 1984, p. 139.
5 Ibidem, p. 140.
19
internaţional şi naţional. Cu toate acestea, frazeologia,
în sine, este un domeniu încă puţin studiat, dacă avem în
vedere importanţa sa în analiza actelor de vorbire.
Cercetările consacrate frazeologiei, ca parte a ştiinţei
limbii, s-au înmulţit îndeosebi din perspectiva gramaticii
contrastive sau a traductologiei. Printre cercetătorii
români care au dat lucrări monografice cu privire la
frazeologisme, locuţiuni, expresii etc. se numără Elena
Silvestru, Mile Tomici, Cecilia Căpăţână ş.a. 6
De mare interes s-au bucurat studiile care
evidenţiază importanţa frazeologiei pentru cultivarea
limbii, precum cele ale Mioarei Avram 7, Theodor
Hristea ş.a.
Studiile apărute nu sunt, însă, lucrări cu caracter
teoretic, general, care să rezolve disputele privind
conceptul lingvistic sau problema clasificării
problemelor frazeologice, ci sunt „studii cu caracter
aplicativ, în care se prezintă fenomenele frazeologice ale
unei limbi”.8 Ultimele decenii au marcat, cum spuneam, o
„descoperire” a importanţei acestui domeniu aflat la
graniţa dintre vocabular şi sintaxă şi, implicit, a condus
la constatarea complexităţii sale, care face dificilă
definirea conceptului de frazeologie şi a clasificării
acesteia. Dificultatea decurge din însăşi natura
frazeologismelor, care prezintă, în ansamblu, o unitate
6 Vezi Mile Tomici, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii române, Bucureşti:
Saeculum E.O.; Elena Sivestru Şodoleanu, 2009, Expresii frazeologice
româneşti din perspectivă comparată, Bucureşti: F.R.M.; Cecilia Căpăţână,
2007 Elemente de frazeologie, Craiova: Editura Universitaria Craiova.
7 Vezi Mioara Avram, „Cultivarea limbii şi frazeologia”, în: Limba română,
Bucureşti, nr. 5/1981; Th. Hristea, „Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul

limbii române”, în: Limbă şi literatură, Bucureşti, 1984, nr. 1, pp. 5-19.
8 Vezi Fl. Dimitrescu, 1958; P. Guiraud, 1962, p. 62.
20
de sens şi de funcţie şi care au, în acelaşi timp, o
caracteristică structurală definitorie, şi anume,
realizarea lor pe axa sintagmatică, ca grupări de
cuvinte între care se stabilesc relaţii sintactice de
diferite naturi, încadrând fenomenele lingvistice în
sintaxă.
Cu toate că unele definiţii propuse au devenit
puncte de referinţă în bibliografia de specialitate9,
frazeologia continuă să rămână greu de încadrat într-o
definiţie larg acceptată.
Complexitatea manifestărilor fenomenului a
condus în unele lucrări la înlocuirea definiţiei clasice cu
descrierea fenomenului şi la numeroase încercări de
clasificare riguroasă a frazeologismelor.
Chiar şi importanţa frazeologiei, în general, a fost
mai puţin ilustrată în studiile şi articolele apărute.
Dicţionarele frazeologice, tot mai numeroase, sunt fie
dicţionare explicative (explică valorile semantice şi
posibilităţile de folosire ale unor construcţii
frazeologice), fie dicţionare bilingve. Reţinem punctul
de vedere exprimat de Th. Hristea în lucrarea Sinteze
de limba română10 cu privire la importanţa frazeologiei:
9 Vezi, de ex., definiţia „frazeologiei” în Le Petit Robert, Dictionnaire
alphabetique & analogique de la langue française, Paris, 1968 s.v.
phraseologie - „système d'expressions (terminologie et particularitées
sintactique) propres à un usage, un milieu, une époque”. Vezi şi definiţia din
Chambers Twentieth Century Dictionary, London, 1972, s.v. phraseology - „style
or manner of expression on arangement of phrases: pecularities of diction: a
collection of phrases in a language". cf. şi Fl. Dimitrescu, Locuţiunile verbale în
limba română, Bucureşti, 1952, p. 62: „în frazeologie, pe lângă locuţiuni,
proverbe, aforisme scurte, citate din operele unor scriitori celebri, vorbe de spirit
ale oamenilor de seamă, construcţii specifice limbii folosite într-o anumită ramură
de producţie etc, un rol de seamă îl ocupă expresiile”.
10 Th. Hristea, 1984, p. 134-137.
21
• bogăţia unei limbi este dată de bogăţia ei
frazeologică;
• o limbă cu numeroase „frazeologisme” are
mari resurse de expresivitate;
• frazeologia este importantă pentru stilistica
funcţională (variantele funcţionale ale unei limbi se
reduc la diferenţe de natură lexicală şi frazeologică);
• frazeologia contribuie la înţelegerea stilului
publicistic şi a variantelor acestuia;
• frazeologia aduce servicii etimologiei şi lexi-
cografiei;
• studiul frazeologiei ne pune în contact cu
civilizaţia şi cultura unui popor;
• frazeologia aduce mari contribuţii la fenomenul
de relatinizare şi modernizare a limbii române.
În ceea ce priveşte studiul nostru de faţă, selecţia
materialului s-a bazat, în primul rând, pe textele biblice
şi, în al doilea rând, pe dicţionare.
Pentru corpusul de exemple, am lucrat cu ediţia
2001 a Bibliei de la 1688, ediţie îngrijită de Vasile
Arvinte şi Ioan Caproşu, apărută la Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi cu Biblia de la Blaj
(1795), traducere realizată de Samuil Micu. Analiza
din perspectivă lingvistică a celor două texte este
completată cu referiri la Mss. 45 şi la Mss. 4389, B.A.R.,
după modelul propus de Vasile Arvinte în studiile
lingvistice introductive la seria „MONUMENTA LINGUAE
DACOROMANORUM".
Am înregistrat sintagme, expresii etc., în manifes-
tarea cărora am constatat:
• intersectarea criteriilor de clasificare;
22
• interferenţe evidente;
• fenomenul implicaţiei genetice.
Pentru fiecare cuvânt, sintagmă, expresie am făcut
trimitere la textul biblic (capitol, verset) şi am explicat
atât sensul biblic, cât şi semnificaţia actuală.
La textele biblice amintite am adăugat dicţionare
frazeologice în limba română, dar şi bilingve. Cu
precizările de rigoare, am făcut trimiteri la surse
secundare, la care n-am avut acces direct, atunci când
acestea s-au dovedit importante.
Materialul lingvistic selectat va fi clasificat după
tipologia generală a frazeologismelor.
Marea varietate a fenomenelor cuprinse în
frazeologie face dificilă încercarea de clasificare a
respectivelor unităţi. Mulţi cercetători pun sub semnul în-
trebării posibilitatea clasificării lor. Academicianul Ior-
gu Iordan afirma, în Stilistica limbii române, că „izolă-
rile” - în concepţia autorului, idiotisme propriu-zise, for-
mule expresive, metafore, proverbe, zicale de orice fel
etc. – „nu pot fi clasificate după vreo normă
lingvistică”.11
Afirmam anterior că diversitatea fenomenelor
manifestate în frazeologie face dificilă clasificare
acestora. Am consultat, în acest sens, mai mulţi autori.
Astfel, H. Mitterand afirmă despre frazeologisme:
„Elles sont restées longtemps ignorées tout des
grammaire, que des manuels de vocabulaire. C’est
qu’elles se prètent difficilement à la définition et à
l’analyse”.12
11 Ch. Bally, 1951, p. 66.
12 H. Mitterand, 1963, p. 62.
23
Unele criterii au la bază gradul de stabilitate a
grupărilor, altele deosebesc grupările după coeziunea
semantică a componentelor.
După gradul de coeziune şi de motivare semanti-
că, V. V. Vinogradov diferenţiază următoarele tipuri de
unităţi frazeologice: fuziunile frazeologice, unităţile
frazeologice şi combinaţiile frazeologice (Ob osnovnyx
jazyke, în A. A. Şahmatov, Sbornik stratej i materialov,
Moscova - Leningrad, 1947, p. 345-364).
După aceleaşi criterii, Ch. Bally deosebeşte în
Traite de stylistique française „serii frazeologice”13 în
care coeziunea termenilor este absolută şi altele în care
coeziunea termenilor este relativă.
Continuăm demersul nostru prin analiza stilistică a
frazeologismelor biblice, în manifestarea cărora ne
propunem să identificăm fenomenul de intersectare a
criteriilor de clasificare şi interferenţe evidente.
Ne dorim ca lucrarea să contribuie, oarecum, la
clarificarea unor probleme din sfera frazeologiei.
Lucrarea va avea un caracter practic, urmărind
manifestarea lingvistică a frazeologiei din textele
biblice.
Aşadar, analiza noastră vizează un corpus de
texte extrem de bogat în forme şi conţinuturi ale
actelor de comunicare, plasat sub semnul unei dogme
aparent unificatoare, dar extrem de diversificat, ca
surse de provenienţă şi ca modalităţi de concretizare
ale unor tipare frazeologice relativ stabile.
13 Ch. Bally, 1951, p. 66.
24
Capitolul al II-lea
Tipologia frazeologismelor de origine
biblică
După ce am încercat să precizăm care este punctul
nostru de vedere cu privire la sfera de cuprindere a
frazeologiei, în paginile următoare vom preciza
principalele tipuri de frazeologisme identificate în
textele biblice.
A. Maxime şi sentenţe
Unul dintre cele mai bogate izvoare culte ale
maximelor din limba română îl reprezintă Vechiul şi
Noul Testament. Maximele de origine biblică au intrat în
circuitul oral şi s-au adaptat stilului popular, devenind
un adevărat tezaur folcloric. Doar o bună cunoaştere a
izvoarelor ne poate ajuta în demersul de identificare a
originii lor. Reţinem câteva dintre ele, precizând
contextul scripturistic din care provin:
1. „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi”
(Luca, 10.27), este îndemnul Mântuitorului la iubirea
semenilor.
2. „Mulţi chemaţi, puţini aleşi” - este un proverb
de sorginte biblică pe care îl regăsim la Matei (20.16):
„vor fi cei de pe urmă cei dintâi, şi cei dintâi pe
urmă, că mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”.
3. „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7.1)
este redarea cuvintelor Domnului despre aprecierile as-
pre şi subiective pe care le formulăm despre semenii
noştri.
4. „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta”
25
(Matei, 6, 3-4).
Referindu-se la milostenie, Mântuitorul ne
oferă un model al smereniei ascunsă în milostenie.
5. „Şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la
masa Domnului” (Matei, 15, 27-28) – sunt vorbele
femeii cananeence care dă acest răspuns Mântuitorului.
6. „Cine sapă groapa altuia cade singur în ea”, îşi
are izvorul în Biblie, mai precis în înţelepciunea lui Isus
Sirah (27.27) şi în Eclesiastul (10.8):
„Cel ce sapă o groapă poate să cadă în ea şi cel ce
dărâmă un zid poate fi muşcat de şarpe".
7. „Nu aruncaţi mărgăritare la porci!” reprezintă
povaţa pe care o dă Iisus Hristos ucenicilor săi cu
privire la păstrarea şi transmiterea învăţăturii creştine:
„Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi
mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le
calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi".
(Matei, 7.6).
8. „Un câine viu face mai mult decât un câine
mort” are corespondent în Eclesiast (9.4):
„Oare cine va rămâne în viaţă? Pentru toţi cei vii
este o nădejde, pentru că un câine viu este mai de preţ
decât un câine mort”.
9. „Abisul cheamă abisul” (Psalmii, 43.8) exprimă
credinţa că un necaz nu vine singur.
10. „Preafericiţi cei săraci cu duhul” (Matei, 5.3) – for-
mulă care proclamă fericirea celor care ştiu să renunţe la
bunurile terestre.
11. „Potirul amărăciunii” este simbolic redat în
Psalmii (75.9) în expresia „...bea otrava până la fund”
(pedeapsa este absolută).
26
12. „Nimeni nu e prooroc în ţara lui” (Luca 4.24)
este afirmaţia Mântuitorului pe care o regăsim în
Evanghelierul lui Coresi din 1561.
13. „Cei ce scot sabia de sabie vor pieri” (Matei,
26.52) sunt cuvintele spuse de Iisus lui Petru, la
prinderea Domnului în Grădina Ghetsimani.
14. De obârşie biblică este şi proverbul:
„Scoate întâi bârna din ochiul tău (...) şi apoi paiul
din ochiul fratelui tău” (Matei. 7, 1-5).
15. Un avertisment dat ucenicilor exprimă cuvinte-
le Mântuitorului în:
„Cine se va înălţa pe sine se va smeri şi cine se va
smeri pe sine se va înălţa” (Matei, 23.12).
16. „Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”
(Matei 26.52).
17. „Pe cine iubeşte, Domnul îl ceartă” îşi are
originea în afirmaţia Sfântului Apostol Pavel (Evrei,
12.6).
18. „Calea celor fără de lege e ca întunericul de
gros” (Pilde, 4.19).
19. „Cel ce îmi urmează Mie, nu va umbla în
întuneric” (Ioan, 8.12).
20. „Ceea ce vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi
şi voi lor” este un îndemn al Mântuitorului privind
modelul comportamental creştin.
21. „Curăţă mai întâi partea dinăuntru a paharului
şi a blidului, ca să fie şi cea din afară curată” are, de
asemenea, provenienţă biblică (Matei, 23.26).
22. „Dă-i Cezarului ce-i al Cezarului” (Matei,
22.21) transmite învăţătura de a da fiecăruia ce i se
cuvine şi de a armoniza credinţa religioasă cu
27
angajarea civică.
23. „Să înţeleagă cine poate” exprimă ideea de
confuzie, ambiguitate şi o regăsim în Matei (19.21).
24. „Cine nu e cu mine, e împotriva mea” îşi are o-
riginea în textul scripturistic (Luca, 11.23; Matei, 12.30)
şi rezumă în mod sublim mesajul lui Hristos. Formula
condamnă neutralismul.
25. „Caută-l pe Dumnezeu!” (Matei, 7.8; Luca, 11.10):
caută calea spre pocăinţă.
26. Un îndemn la viaţă în credinţa creştină conţine
proverbul „frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii”
(Proverbe, 1.7; 9.10).
27. „Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1.22),
poruncă dată de patru ori de Elohim.
28. Un îndemn la milostenie conţine şi maxima din
Proverbe (19.17):
„cine dă săracilor, îl împrumută pe Dumnezeu”.
29. O maximă ce se adresează celor care sunt su-
puşi poftelor excesive reproduce cuvintele Mântuitoru-
lui: „să nu fii sclavul păcatului” (Romani, 6.17).
30. „Spiritul este ferm, dar corpul este slab” (Mar-
cu, 14.38);
„Spiritul este asemenea vântului, suflă unde vrea”
(Ioan, 3.8) fac referire la raportul spiritual-material.
32. „Slava omoară, dar spiritul dă viaţă”
(Corinteni, 3.6).
33. „Nu poţi vedea faţa lui Dumnezeu” (Geneza,
32.31; Exodul, 33.20) sună a sentinţă în situaţiile când
ne confruntăm cu ceva inaccesibil.
34. „Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu” (Matei,
23.3) cu referire la farisei şi scribi, care transmit corect
28
cuvântul lui Dumnezeu, dar nu îl pun în aplicare.
35. „A construi pe nisip” (Matei, 7.26) face referi-
re la aceia care nu iau aminte la cuvintele lui Hristos.
36. „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” (Exodul,
21.24) - străveche pedeapsă după legea talionului din
legislaţia mozaică.
37. „Câinele se întoarce la vărsătura sa” (Proverbe,
26.11) se foloseşte pentru păcătosul care nu se căieşte.
38. „Nu sunt demn să-ţi dezleg şireturile de la
pantofi” (Luca, 3.16) este expresia folosită de Ioan
Botezătorul, marcând superioritatea pe care o recu-
noaşte la Hristos.
39. „Cel care are urechi de auzit, să audă” (Marcu,
4, 9-23) sunt cuvintele cu care Iisus îşi încheie parabo-
lele, invitând auditoriul să caute sensul ascuns.
40. „Forţează-i să intre!” (Luca, 14.23) - este o
ameninţare, în viziunea lui Luca.
Alegoria vizează evreii care n-au răspuns la
chemarea profeţilor.
41. „Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11.9; Matei, 7.7).
Este o formulă care marchează întreaga putere a
rugăciunii şi care a devenit proverbială.
42. „Omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37.2, 103.15).
Acest panseu reaminteşte de decădere şi moarte.
Epistola lui Petru face ca această temă din Vechiul
Testament să intre în slujba făcută morţilor. Metafora
este folosită şi în Noul Testament. Petru trece de la
pesimismul dezamăgitor al lui Solomon la o credinţă
puternică în mesajul lui Hristos.
43. „Acela dintre voi care n-a păcătuit (...) să
arunce primul piatra” (Ioan, 8.7).
29
Acestea sunt cuvintele Mântuitorului ce fac
trimitere la episodul cu femeia adulteră.
44. „Fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6.34) este
sinonim astăzi cu „fiecare lucru la timpul lui”.
45. „Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii” (Matei,
8.22; Luca, 9.60) sunt cuvintele adresate de Hristos
celui ce i-a cerut, înainte să-l urmeze, să-şi îngroape
morţii (renunţarea la ceea ce este material).
46. „Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9.5; Luca, 5.23)
este un îndemn pe care îl regăsim în Noul Testament ca
poruncă dată de Hristos celui paralizat.
47. „Vai de omul singur!” (Eclesiastul, 4.10).
În sens laic, se foloseşte pentru a combate izola-
rea.
48. „Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi!” (Luca,
4.23).
Proverbul este citat ca atare de Hristos atunci
când intră în ţara sa:
„Cu siguranţă îmi vei citi dictonul: Medicule,
vindecă-te singur. Noi am aflat tot ceea ce s-a întâmplat
în Caphamaim, fă deci la fel în ţara ta”.
49. „Împărăţia mea nu este în această lume” (Ioan,
18.31).
Acesta este răspunsul lui Iisus Hristos către Pilat,
care I-a întrebat dacă el este adevăratul rege al
iudeilor.
50. „Dumnezeu nu vrea ca păcătosul să moară”
(Ezechiel, 33.11).
Dacă expresia este împrumutată din Vechiul Testa-
ment, Noul Testament va dezvolta această temă în pa-
rabola „oii rătăcite, a banului pierdut sau a fiului
30
risipitor”.
51. „Nu se moare decât o dată!” (Proverbe, 9.27).
Fiul Omului nu s-a oferit decât o dată pentru a
răscumpăra păcatele lumii, deoarece „destinul omului
este să moară o singură dată”.
52. „Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17).
Cuvintele sunt adresate de Hristos Mariei Magda-
lena, după înviere.
53. „Nu putem face asta!” (Faptele Apostolilor,
4.20).
După moartea lui Hristos, Pavel şi Ioan s-au
convertit. Preoţii din Ierusalim le-au interzis să predice,
dar apostolii au replicat:
„Nu putem face asta, noi nu putem să nu spunem
ceea ce am văzut şi am înţeles”.
54. „Nimic nou sub soare” (Ecleziastul, 1.10) este
constatarea pesimistă a Ecleziastului, în atacul său faţă
de ceea ce face omul:
„Ceea ce a fost este ce va fi; ceea ce s-a făcut este
ceea ce se va face; nimic nou sub soare”.
55. „Dacă eu te uit, Ierusalim, dreapta mea să mă
uite!” (Psalmii, 137.5).
Psalmul cântă nostalgia şi încrederea evreilor exi-
laţi în Babilon.
56. „A fi trimis de la Pilat la Irod” (Luca, 23, 7-11) –
semnifică pasarea responsabilităţii şi nerezolvarea unor
situaţii critice (cf. şi expresia „De la Ana la Caiafa”).
57. „Intraţi pe uşa strâmtă!” (Matei, 7.13; Luca,
13.24):
„Intraţi prin uşa strâmtă. Largă este uşa şi spaţios
drumul care duce la pierzanie (...). Cu cât mai strâmtă
31
este uşa şi mai anevoios drumul care duce la viaţă, cu
atât mai puţini sunt cei care o găsesc”.
58. „Nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei
întoarce” (Geneza, 3.19).
Şi acest adevăr a fost integrat în slujba de înhu-
mare din ritualurile creştine.
59. „A cădea în propria capcană” (Proverbe, 11.6):
„Dreptatea îi salvează pe cei cinstiţi, dar prin
poftele excesive, cei nelegiuiţi vor cădea în propriile
capcane”.
60. „După faptă şi răsplată” (Vulgata, 17) este
expresia justiţiei imanente.
61. „Pomul se recunoaşte după roade” (Matei,
7.20; Luca, 6.44), expresie pe care Iisus o aplică fal-
şilor profeţi.
62. „Cei ce seamănă cu lacrimi, recoltează cu stri-
găte de bucurie” (Psalmii, 126.5).
Proverbul sugerează ideea constanţei în credinţă,
în ciuda greutăţilor.
63. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni” (Luca,
16.13).
Această maximă face parte din discursul lui Hristos
faţă de discipolii săi, cu scopul de a-i face pe aceştia
să se detaşeze de bogaţi pentru a-l sluji pe Dumnezeu:
„Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni: căci fie el va
detesta pe unul şi îl va iubi pe celălalt, fie se va ataşa de
unul şi va dispreţui pe celălalt. Nu-i puteţi sluji şi pe
Dumnezeu şi pe Mamon”.
64. „O să vă iasă pe nas!” (Numeri, 11.20):
„Domnul vă va da carne, o să mâncaţi: şi nu veţi
mânca o zi sau două, nici cinci, zece sau douăzeci, ci o
32
lună întreagă, până când o să vă iasă pe nas, până o să
aveţi ameţeli de atâta carne" - spune Iehova.
65. „Există o vreme pentru toate” (Ecleziastul, 3.1) – vre-
mea omului, limitată, se opune vremii lui Dumnezeu, care
e veşnică.
66. „Totul s-a împlinit!” (Ioan, 19.30).
Sunt ultimele cuvinte ale lui Iisus pe cruce.
67. „Totul este deşertăciune!” (Ecleziastul, 1.2) a-
minteşte de deşertăciunea condiţiei noastre pe pământ.
68. „Omul nu trăieşte numai cu pâine” (Matei, 4.4),
rămâne „cu tot ceea ce iese din gura lui Dumnezeu”.
Sunt cuvintele lui Hristos în deşert, când este ispitit
de Satana.
69. „Necunoscute sunt căile Domnului” (Romani,
16.33).
Exprimă incapacitatea omului de a înţelege deci-
ziile şi scopurile lui Dumnezeu.
70. „Se spală pe mâini ca Pilat din Pont” (Matei, 27.24).
Expresie a exonerării de responsabilitate, pre-
luată din episodul judecării şi condamnării lui Hristos.
71. „Tot ce este al tău este şi al meu” (Ioan, 17.10)
- sunt cuvintele Mântuitorului către Tatăl Său, după Cina
cea de taină, cu referire la credincioşi.
72. „Cei dintâi vor fi cei din urmă” / „Cei din urmă
vor fi cei dintâi” (Luca, 13.30; Matei, 19.30).
Expresia conchide parabola despre muncitorii din
cea de-a unsprezecea oră.
73. „Iartă-i Doamne, că nu ştiu ce fac!” (Luca,
23.34) sunt cuvintele rostite de Hristos pe cruce.
74. „Calea celor fără de lege e ca întunericul de
gros” (Pilde, 4,19).
33
Există multe zicători, expresii, proverbe care
folosesc un vocabular de provenienţă biblică, dar pe
care nu le regăsim în scrierile canonice şi care se
explică prin transferul de sens, datorat grefării
spiritului laic pe evenimente cu semnificaţie creştină.
Exemple:
„Dă-mi pe Sf. Gheorghe în palmă ca să-ţi dau
vara”;
„A îndruga ceva de Joia Mare” ş.a.m.d.
B. Perifraze
Termenul este sinonim cu „circumlocuţiune”, adică
exprimarea prin mai multe cuvinte a ceea ce s-ar putea
numi şi cu un singur cuvânt:
„Perifraza constă în exprimarea într-un mod
indirect, dezvoltat şi de obicei înflorit, a unei gândiri care
ar fi putut fi transmisă direct şi în acelaşi timp mult mai
simplu şi mai scurt”.14
Numeroase perifraze se întâlnesc în textul biblic, şi
anume:
 Metonimii
Mecanismul metonimiei este ordonat în raportul de
reprezentare „un nume folosit pentru altul” 15: cauza
pentru efect (numele cauzei pentru numele...), efectul
pentru cauză, conţinătorul pentru conţinut, conţinutul
pentru conţinător, semnul pentru lucrul semnificat,
numele abstract pentru numele concret, antecedentul
pentru consecvent, consecventul pentru antecedent etc.
După toate aceste aspecte, metonimiile se subdivid în
14 P. Fontanier, 1968, p. 117.
15 Ibidem, p. 48.
34
următoarele clase:
1. Cauza pentru efect

Însuşi Iisus Hristos s-a servit de metonimie când,
vorbind despre evrei, a spus: „Au pe Moise şi pe
prooroci” (Luca, 16.29), adică au cărţile lui Moise şi pe
cele ale profeţilor.
În Biblie se întâlneşte adesea Iacob, Israel, Iuda,
numele unor patriarhi luate într-un sens larg, pentru a
numi întregul popor evreiesc.
Există şi alte exemple în care cauza este utilizată
în locul efectului: „si peccaverit anima portabit
iniquitatem suam” (Leviticul, 5.1.) „îşi va aduce păcatul”,
adică pedeapsa păcatului săvârşit:
„vom suferi mânia Domnului, căci am păcătuit”
(Mica, c. 17, v. 9), unde prin „mânia Domnului” trebuie
să înţelegem pedeapsa care este urmarea mâniei:
„Să nu opreşti până a doua zi plata celui tocmit cu
ziua” (Leviticul 19.13), lucrul, adică salariul ce i se
cuvine muncitorului pentru munca lui.
Profetul Osea spune că preoţii vor mânca
păcatele poporului „peccata populi mei comedent”
(Osea, 4.8), adică jertfele oferite pentru păcate.
2. Efectul pentru cauză

În Geneză se spune despre Rebeca: „două neamuri
sunt în pântecele tău” (Geneza, 25, 2-3), adică Eseu şi
Iacob, părinţii a două neamuri: Iacob al evreilor, Eseu
al idomenilor.
35
3. Conţinătorul pentru conţinut
Cerul, „împărăţia cerurilor” (Matei), unde îngerii şi
sfinţii se bucură de prezenţa lui Dumnezeu se folosesc
adesea pentru Dumnezeu: a cere ajutorul cerului;
datorită cerului; „am păcătuit faţă de cer şi faţă de tine”,
îi spune fiul risipitor tatălui său.
4. Numele abstract pentru cel concret

Termenul „speranţa” se foloseşte pentru ceea ce
nădăjduim, ne dorim: „Speranţa amânată întristează
sufletul!” (Proverbe, 12.12).
 Metalepsa este „un fel de metonimie prin care se

exprimă ceea ce urmează pentru a face să se înţeleagă
ceea ce precede, sau ceea ce precede pentru a face să se
înţeleagă ceea ce urmează”.16
Cred, spune Profetul: „credidi propter quod locutus
sum” (Psalmii, 115. v. l) - este metalepsă când ne
folosim de verbul a vorbi sau a zice care înseamnă „a
crede”.
 Sinecdoca. Acest termen înseamnă „comprehen-

siune, cuprindere la un loc, concepţie: prin sinecdocă lă-
săm să se înţeleagă, mai mult sau mai puţin, că numele pe
care îl folosim nu semnifică în sens propriu”.17
1. Sinecdoca genului
În Sfânta Scriptură, termenul făpturi (Marcu, 16.15)
nu semnifică, de obicei, decât oamenii. Este sinecdoca
16 Du Marsais, 1981, p. 83.
17 Ibidem, p. 84.
36
genului, deoarece un cuvânt generic nu este luat decât
pentru o specie particulară: făptură este un cuvânt
generic, deoarece cuprinde toate speciile de lucruri
înfăptuite, arborii, animalele etc. În cazul în care se
foloseşte numai pentru oameni, este o sinecdocă a
genului, adică sub numele genului nu se concepe, nu se
exprimă decât o specie particulară: se restrânge
cuvântul generic doar la semnificaţia unui cuvânt care
nu mai marchează decât o specie.
2. Sinecdoca speciei - când un cuvânt care, în sens

propriu, nu semnifică decât o specie particulară, se
foloseşte pentru gen. Exemplu: „toate sufletele casei lui
Iacov - ... născu [lui Iacov] şaispezece suflete” (Geneza,
46, 27-18).
3. Sinecdoca în număr (pluralul pentru singular)

Exemplu: „Este scris în prooroci” (Matei, 3.23),
adică într-una din cărţile vreunuia dintre prooroci.
Alteori, pentru a face o socoteală rotundă, se
adaugă sau „se taie”, ceea ce face ca socoteala să nu
fie rotundă: astfel spunem „versiunea celor şaptezeci”,
în loc să spunem „versiunea celor şaptezeci şi doi de
interpreţi”, care, potrivit Părinţilor Bisericii, au tradus
Biblia în greceşte.
4. Partea pentru tot şi totul pentru parte

Dumnezeu i-a spus lui Adam: „ţărână eşti, în ţărână
te vei întoarce” (Geneza, 3.19), adică ai fost făcut din
ţărână, ai fost plămădit din pământ).
37
Eufemismul este o figură prin care sunt
deghizate ideile neplăcute, supărătoare sau triste, prin
cuvinte care nu sunt cuvintele proprii ale acestor idei.
Ele exprimă, aparent, ceva mai plăcut, mai puţin
supărător sau mai cuviincios, după nevoie.
Spunem Dumnezeu să te păzească, Dumnezeu să te
binecuvânteze pentru a nu spune: „nu am nimic să-ţi
dau”.
În Sfânta Scriptură, „a binecuvânta” este pus uneori
în locul lui „a blestema”, care este contrariul celui dintâi.
Pentru că nu poate fi conceput ceva mai rău decât furia
cuiva care îl duce în stare să-l suduie pe însuşi
Dumnezeu, în loc de cuvântul a blestema s-a pus
contrariul, prin eufemism. Observăm că avem de-a
face, în realitate, cu o antifrază din categoria mare a
figurilor ambiguităţii.
Deoarece Nabot n-a vrut să-i vândă regelui
Achab o vie de-a lui (moştenire de la părinţi), regina
Izabela, nevasta lui Achab a găsit doi martori mincinoşi
care au jurat că Nabot îl blestemase pe Dumnezeu şi
pe Rege. Însă Scriptura, ca să exprime acest blestem, îi
pune pe martori să spună „Nabot a binecuvântat pe
Dumnezeu şi pe Rege” (Regi III, c.21, v.10.13).
Tot un eufemism sunt cuvintele lui Iov:
„Poate că fiii mei au păcătuit şi au binecuvântat pe
Dumnezeu în inima lor.” (Iov, 1.5).
Metafora
Metafora este o figură prin care se transferă
semnificaţia unui cuvânt la o altă semnificaţie, care nu i
se potriveşte decât în virtutea unei comparaţii pe care
38
o facem în mod implicit şi în prealabil.
Un cuvânt luat în sens metaforic îşi pierde
semnificaţia proprie şi capătă una nouă.
Astfel „steaua magilor” (Matei, 2.1) este o
metaforă pentru un semn care călăuzeşte spre locul unui
eveniment foarte important; „Cartea Exodului” (Exodul)
evocă, metaforic, imaginea de cronică a unei deplasări
în masă, însoţită de fapte uimitoare, de întâmplări
fabuloase, de situaţii extraordinare; „sclavul păcatului”
(Romani, 6.17) este o metaforă pentru cei ce sunt supuşi
poftelor excesive; „fiică a Evei” (Geneza, 3.20); „buricul
lumii” (Ecleziastul, 38.12) - metaforă ce simbolizează
egocentrismul; „nu aruncaţi mărgăritare la porci” (Matei,
7.6) - metaforă pentru învăţătura creştină (Matei, 5.13;
Luca, 14.34-35); „uşa strâmtă” (Matei, 7.13; Luca,
13.24) -pentru calea lui Dumnezeu; „fiu risipitor” (Luca,
15.11-32); „lumina ochilor” (Deutenorom, 32.10); „sânul
lui Abraham” (Luca, 16.19-25) - paradis; „mâna (dege-
tul) lui Dumnezeu” (Exodul, 8.15) -putere; „viţelul de
aur” (cel gras) (Exodul, 32.1-35) - metaforă pentru
abaterea nelegiuită de la un crez; „unsul lui Dumnezeu”
(Psalmii, 105) - apare în contexte metaforice, desem-
nând o persoană cu atribuţii importante; „a se închina
lui Momona” (Matei) - metaforă pentru cei preocupaţi
de înavuţire; „demon de prânz” (Psalmii, 91.6) -
semnifică puseul sexual al celor ce se apropie de 50 de
ani; Golgota (Marcu, 15.22) - loc de pedeapsă; „ţară
de lapte şi miere” (Exodul, 3.8) - metaforă pentru un
tărâm ideal; „soare negru” (Apocalipsa, 6.12) exprimă
metaforic deznădejdea, este, de fapt, un oximoron; „cu
capul tare” (Exodul, 21.9) - încăpăţânat; „turn de fildeş”
39
(Cântarea Cântărilor, 7.5) - refugiu pentru cei ce nu vor
să se amestece cu lumea (adesea peiorativ); „trompeta
judecăţii” (Matei, 24.31) - chemare la ordine; „anii
vacilor slabe” - mizerie; „anii vacilor grase” – prosperi-
tate (Geneza, 41.1-36); „podgoriile Domnului” (Matei,
21.33-46) - poporul lui Dumnezeu; „toiag de bătrâneţe”
(Tobit, 5-18) - sprijin moral, fizic, spiritual; „toiagul lui
Iacob” (Geneza, 30.37) - baghetă magică; „omul e ca
firul ierbii” (Psalmii, 37.2; 103.15); „slova omoară, dar
duhul dă viaţă” (Corinteni, 3.6) are de asemenea semni-
ficaţie metaforică, „lumina ochilor” (Deuteronom,
32.10).
Când Iisus Hristos a spus că „Cel ce pune mâna pe
plug şi se uită înapoi nu este vrednic de împărăţia lui
Dumnezeu” (Luca, 9.62) se referea, desigur, la ucenicii
lui Iisus Hristos care nu trebuie să-şi schimbe purtarea şi
nici credinţa, dacă vor să fie mântuiţi. Conotaţie
metaforică au şi alte personaje din Evanghelie unde
Iisus Hristos spune „să-ţi întorci şi obrazul stâng către cel
care te-a lovit peste dreptul” (Matei, 5.39) sau „să-ţi tai
mâna şi să-ţi scoţi ochiul dacă acestea te împing la
păcat” (Matei, 5.39-40).
Alegoria are foarte mare legătură cu

metafora; alegoria nu este decât o metaforă continuă.
Este un discurs, prezentat mai întâi într-un sens propriu,
care pare cu totul altceva decât vrem să lăsăm să se
înţeleagă şi care, totuşi, nu serveşte decât ca o
comparaţie pentru înţelegerea altui sens, care nu este
exprimat. Alegoria este foarte mult folosită în
proverbe. Proverbele alegorice au mai întâi un sens
40
propriu, care este adevărat, dar care nu este ceea ce
dorim să lăsăm a se înţelege în primul rând.
 „Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11.9; Matei,
7.7);
 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” (Matei, 7.1).
C. Alte frazeologisme
Spre deosebire de îmbinările libere de cuvinte,
cele frazeologice există deja în limbă, sunt consacrate
în uz şi sunt simţite ca unităţi distincte, tocmai pentru că
s-a realizat „într-o măsură mai mare sau mai mică,
structura elementelor care le alcătuiesc” (Th. Hristea). În
raport cu grupurile sintactice libere: piatră ascuţită,
piatră mare, piatră mică etc., îmbinarea lexicală „piatră
de încercare” (Isaia, 8.14), cu sensul de „probă”, este un
frazeologism clar.
Frazeologisme clare sunt şi „înger nimicitor” (Exo-
dul, 12.23); „înger de lumină” (Corinteni, 11.14); „înger
păzitor” (Matei, 25.41); „apostol bun” (Matei, 10. 2);
„bun samaritean” (Luca, 10.30-37); „arborele vieţii”
(Geneza, 2.9); „oaie rătăcită” (Matei, 18.12-13); „ţap
ispăşitor” (Leviticul, 16.8-10); „drumul Domnului” (Fapte-
le Apostolilor, 9.3-8); „coasta lui Adam” (Geneza, 2-22);
„buricul lumii” (Ecleziastul, 38.12); „sarea pământului”
(Matei, 5.13; Luca, 14.34-35).
Unităţile frazeologice (frazeologismele) sunt echi-
valente reale sau numai potenţiale ale cuvintelor. Unele
sunt împrumutate din alte limbi ori calchiate, iar altele
au luat naştere prin metaforă.
În ceea ce ne priveşte, le vom grupa astfel:
41
C.1. Locuţiuni
Gramatica Academiei denumeşte locuţiunea ca
fiind:
„grupul de cuvinte mai mult sau mai puţin sudat care
are un înţeles unitar şi se comportă din punct de vedere
gramatical ca o singură parte de vorbire”.18
Din aceeaşi lucrare rezultă că există locuţiuni
echivalente cu toate părţile de vorbire, în afară de
articol.
Aşa cum era de aşteptat, în textele biblice am
identificat numeroase locuţiuni echivalente fiecărei părţi
de vorbire (în afară de articol) pe care le vom grupa
după cum urmează:
C.1.1. Locuţiuni substantivale sunt acele îmbinări
constante de cuvinte, cu sens unitar, care se comportă
gramatical ca nişte substantive. Ele sunt caracterizate,
în general, prin aceleaşi categorii gramaticale şi prin
aceleaşi compliniri ca şi substantivele. Pot fi frecvent
înlocuite cu substantivele cu rol de echivalent unic.
Materialul pe care urmează să-l prezentăm este
furnizat de ediţiile moderne din Biblia de la 1688 şi
Biblia de la Blaj, cu referi la Mss. 45 şi la Mss. 4389:
 „fără feciorie” (45); „a nu avea feciori” (4389);
„nefacere de feciori” (BB) - faptul de a nu avea
copii (4.1);
 „sfânt între sfinţi” (45, 4389) - parte
preasfântă; superlativ stilistic pentru
exprimarea maximei stări de sfinţenie;
 „fără fund” (45); „fără de fund” (4389);
18 cf. GAR, vol. I, p. 34.
42
„adâncul cel fără de fund” (BB) - abis;
 „fără de lege” (45, BB); „fără de legiuire”
(4389) - injustiţie (4.20; 3.14);
 „împreună trăire” (45); „vieţuire împreună”
(4389) - intimitate;
 „suferirea răului” (45, BB) - resemnare (2.19);
 „bun rod” (45) - nobleţe (sufletească) (8.3);
 „bună prindere” (45) - vigoare (13.19);
 „bună cuviinţă” (45, 4389, BB) - distincţie
(5.17);
 „bună credinţă” (45, BB); „credinţa cea bună”
(4389) - venerare (10.12);
 „urare de străini” (45, BB) - ură faţă de străini,
xenofobie (19.13);
 „iubire de cinste” (45, 4389) - ambiţii (14.18);
 „facere bine” (45); „facere de bine” (4389, BB)
- binefacere (16.24);
 „făcătorul de lut” (45, BB); „lucrătoriul de lut”
(BB) - ofrandă (arsă complet) - (15.7);
 „scriitor de umbră” (45, BB) - pictor (15.4);
 „făcător de aur” (45); „lucrător de aur” (BB) -
aurar (15.19);
 „începătoriul neamurilor” (4389) - conducător
(al unei seminţii) (13.3);
 „neamul cel bun” (4389) - nobleţe genealogică;
 „ziditorul aramei” (45); „ziditor de aramă”
(4389, BB) - lucrător (în aramă);
 „întregăciunea minţii” (45, BB) - inteligenţă;
 „fără de legiuitor” (4389) - sistem dezorgani-
43
zat;
 „fără de legiuire” (4389) - nelegiuire (15.17;
17.2; 5.7) cf. şi supra „fără de lege”
 „surparea de tot” (45, BB); „de tot surparea”
(4389) - ruină (21.17);
 „fără feciorie” (Mss. 45 4.1); „nefacere de feciori”
(BB 4.1); „a nu avea feciori” (Mss. 4389 4.1);
C.1.2. Locuţiuni adjectivale

Locuţiunile adjectivale sunt grupări de cuvinte cu
sens unitar care se comportă gramatical ca nişte
adjective şi care dispun de o expresivitate mai mare
decât aceea a adjectivelor calificative. Se ştie că cele
mai multe se caracterizează prin particularitatea că nu
au nici un adjectiv în componenţa grupului respectiv 19.
Am reţinut pentru exemplificare următoarele locu-
ţiuni adjectivale:
 „vechi a vechilor” (45); „vechile vechilor” (BB) -
foarte vechi (25.27) – superlative stilistice
pentru „străvechi” şi „antic”;
 „fără fier” (45); „fără de fiară” (4389); „fără
de fier” (BB) - nu e fier (17.16) – „neferos”,
lucrat dintr-un material neferos;
 „fără (de) minte” (45, BB, 4389) - necugetat,
prost (5.1);
19 cf. GALR, I, pp. 178-179. Este ciudat să constatăm că în una dintre cele mai
moderne şi mai raţionale tratate de gramatică a limbii române, nu există nicio
referire la locuţiunile adjectivale: Gabriela Pană Dindelegan (coord.),
Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold,
2010, pp. 211-230.
44
 „fără suflare” (45); „fără de suflet” (4389);
„fără de suflare” (BB) - mort (15.5);
 „fără de nădejde” (45, 4389, BB) - neaşteptat
(17.15);
 „fără sfârşit” (45) - larg deschis (19.16);
 „fără de parte” (45, BB) - exclus de la ... ;
 „fără stricăciune” (4389, BB) - inofensiv;
 „fără de chip” (45, BB) – „inform” (11.18);
 „de frate ucigător” (45, BB) - fratricid (10.3);
 „pururi curgător” (45, BB) - care curge
dintotdeauna (11.7) - etern;
 „bine plăcut” (45, 4389, BB) - agreabil (4.10;
9.11);
 „cu bună nădejde” (45, BB); „în nădejde bună”
(4389) - optimism (12.9);
 „de bine făcător” (45, BB); „făcător de bine”
(4389) - binefăcător (7.22);
 „bine nimerit” (45, BB); „drept nimeritor”
(4389) - capabil de a atinge ţinta (5.21);
 „bine părut” (45, BB) - distins (7.22);
 „bine cuvios” (45, BB) - nobil, distins (7.29);
 „de bun fel” (45) - neam bun (8.20);
 „rău la trudă” (45); „rău ostenitoriu” (BB);
„ostenitoriu de răutate” (4389) - care nu se
supune unui efort inutil (15.8);
 „cu rău meşteşug” (45, BB, 4389) - viclean
(1.4; 15.4);
 „îndelungat la viaţă” (45, BB) - longeviv (3.17);
 „îndelungat la mânie” (45); „îndelungu
45
răbdătoriu” (BB) - răbdător (15.1);
 „singur născut” (45, BB); „unul născut” (4389) -
unic (7.22);
 „de o zi” (45, BB) - efemer (5.15);
 „cu puţini ani” (45, BB); „cu vreme scurtă”
(4389) – tânăr, care are o durată scurtă, puţin
(9.5);
 „de o samă chinuit” (45); „asemenea pătimaş”
(BB); „într-un chip pătimaş” (4389) - afectat (în
egală măsură) (7.3);
 „întru tot socotitor” (45); „văzătoriul tuturor”
(4389) - care supraveghează totul;
 „sărac de părinţi” (4389) - orfan (31.21);
 „întru tot puternic” (45, BB); „atotputernic”
(4389) - atotputernic (7.23);
 „de toate hrănitor” (45, BB); „hrănitor tuturor”
(4389) - care hrăneşte pe toţi (18.25);
 „cu multă naştere” (45); „de multă naştere” (BB)
- prolific (4.3);
 „cu multe părţi” (45); „de multe părţi” (BB) -
multiplu (7.22);
 „cu multe griji” (45); „cu multă grijă” (BB) -
neliniştit, îngrijorat (9.15);
 „de mulţi ani” (45, BB, 4389) - îndelungat
(4.8);
 „cel dintâi zidit” (45, BB) - (care a fost creat)
primul (7.1);
 „cu mult preţ” (45, BB) - costisitor (2.7);
 „de ficaţi mâncător” (45) - care mănâncă
46
măruntaie (12.5);
 „de fii omorâtor” (45); ucigător de fii -
pruncucigaş (14.25);
 „tăietor de pădure” (45); „tăietori de păduri”
(BB) - lemnar, dulgher (13.11);
 „de supt mâini” (45); „supt mână” (4389) -
supus, ordonat (14.15);
 „iubitor de bunătate” (45); „iubitor de bine”
(4389) - binevoitor (7.22);
 „iubitor de oameni” (45, BB, 4389) - binevoitor
(1.6);
 „iubitor de cinste” (45, BB, 4389) - demn de a
fi venerat (18.3);
 „iubitor de suflet” (45, BB, 4389) - iubitor (de
viaţă) (11.27).
C.1.3. Locuţiuni verbale

Locuţiunile verbale sunt ansambluri de cuvinte cu
poziţie fixă (necomutabile), mai mult sau mai puţin su-
date, cu sens unitar şi cu comportament unitar de verb.
Printre elementele lor alcătuitoare se află obligatoriu
un verb (la orice diateză).
În textul biblic am identificat, printre multe alte
exemple:
 „a băga în urechi” - a spune (6.2);
 „a da război dinainte” (45, BB) - a lupta
împreună (18.21);
 „a da război împreună” - a lupta împreună
(18.21) ş.a.m.d.
47
C.1.4. Locuţiuni adverbiale

Ansamblurile de cuvinte cu sens unitar, care se
comportă gramatical ca nişte adverbe şi care pot fi
substituite de acestea, de cele mai multe ori, se numesc
locuţiuni adverbiale. În structura acestora intră mai ales
elementele nonadverbiale: substantive, adjective, pro-
nume, numerale, participii pozitive sau negative, inter-
jecţii (însoţite sau nu de prepoziţii sau de conjuncţii).
Am ales pentru ilustrare locuţiunile adverbiale:
 „fără frică” (45); „fără de frică” (4389) - fără
frică (17.4);
 „fără de nădejde” (45, 4389, BB) - în mod
nesperat (7.14);
 „fără vicleşug” (45); „fără de vicleşug” (4389)
- într-o manieră lipsită de invidie (7.14);
 „cu bună învăţătură” (45, BB) - (în mod)
înţelept;
 „cu bună virtute” (45, BB) - virtuos;
 „cu năpraznă” (45) - dintr-o dată, fără veste,
subit (1.19);
 „între toate aceste”, „din toate acestea” (4389)
- (36.28);
 „după aceea” (45) - (5.24) - apoi, pe urmă;
 „după acestea” (4389) - (14.15);
 „pentru aceea” (BB, B 1795) - (17.4; 20.21) -
astfel.
48
C.1.5. Locuţiuni prepoziţionale
În structura acestora intră obligatoriu una sau mai
multe prepoziţii. Locuţiunile prepoziţionale sunt grupări
de cuvinte cu înţeles unitar şi cu rol de prepoziţii în ca-
drul prepoziţiilor. Exemple de locuţiuni prepoziţionale
de sorginte biblică:
 „întru (între) mijlocul” (BB) - (9.33);
 „în mijlocul”, „den mijlocul”, „între mijlocul” (45)
- (2.1, 26.8);
C.1.6. Locuţiuni conjuncţionale
Sunt construcţii analitice cu sens unitar şi cu rol de
conjuncţii în cadrul propoziţiilor sau frazelor. Ele fac
mai clară ideea de coordonare sau de subordonare
stabilită în context, datorită componentelor. În structura
lor intră obligatoriu o conjuncţie sau un cuvânt cu rol
joncţional: pronume de relaţie sau un adverb relativ, la
care se adaugă substantive, pronume, verbe, adverbe,
prepoziţii:
 „căci că” (45) - 32.4;
 „în vreme ce” (BB, 45, B 1795) - (4.3; 35, 7;
39.34);
 „de vreme ce” (BB);
 „în vreme ce”/„în vreme dară cu” (45);
 „că vreme ce”/ „de vreme ce” (4389) - fiindcă,
deoarece - valabil pentru toate.
C.1.7. locuţiunile interjecţionale

Se comportă ca nişte interjecţii şi pot fi substituite
49
prin acestea.
În toate textele biblice amintite, în c10, v15 găsim
locuţiunea interjecţională „vai de mine”.
 Există în textele biblice şi locuţiuni echivalente cu

numeralul. Ca echivalente semantice pentru „ultimul”
reperăm în textul lui Micu „cele de pre urmă” (23.8), iar
în celelalte trei texte „cea (cele) de apoi” (23.8).
C.2. Expresii
Tot frazeologisme sunt şi ceea ce se numeşte, cu un
termen vag, „expresii”, al căror statut este mai mult sau
mai puţin clar stabilit decât al locuţiunilor. Sunt
considerate expresii
„grupările stabile de cuvinte care acoperă
totalitatea unei propoziţii, care au, aşadar, subiect
exprimat său subiect general, larg-subînţeles şi predicat,
cu eventualele compliniri”.20 Orice expresie este, prin
definiţie, mai mult sau mai puţin expresivă,
generatoare de efecte stilistice.
 „orbi care-i conduc pe orbi” (Luca, 6.39)
are sensul de conducători nepricepuţi;
 „a da naştere” (Geneza, 3.16), cu sensul de
„a naşte în durere”;
 „iată-l pe mielul lui Dumnezeu care va ridica
păcatul lumii” (Matei, 26; Ioan, 5.29).
Aceasta este exclamaţia lui Ioan Botezătorul la
20 I. Boroianu, 1974, p. 246. O delimitare mai clară între locuţiuni şi expresii

(adverbiale, în speţă) apare în Gabriela Pană-Dindelegan, 2010, p. 307.
(vezi GBLR).
50
vederea lui lisus. Astăzi, mielul lui Dumnezeu se
foloseşte cu sensul uzual de cuminte.
 „mergi în pace, credinţa te-a salvat” este
formula adresată de Hristos păcătoasei care se
căieşte. Uzual, este formulă de rămas bun.
 „Alfa şi Omega” (Apocalipsa, 22.13) -
cuvintele lui Iehova prin care acesta îşi exprimă
superioritatea sunt echivalente cu „a fi cheia şi
lacătul” sau „a fi pâinea şi cuţitul”, adică a fi tot,
un om care ţine în mână toate şi dispune de toate,
un factotum;
 „măgăriţa din Balaam” (Numeri, 27.28)
este o expresie folosită cu semnificaţia de „cale
miraculoasă”, de impunere a unui adevăr esenţial,
dar neglijat;
 „înger păzitor” (Geneza, 16.17), alteori
„trimis al Domnului” se foloseşte cu referire la o
persoană protectoare;
 „înger ucigător” (Exodul, 12,23) sau îngerul
lui Iehova se foloseşte cu sensul de
„ucigaş”/„justiţiar”;
 „înger de lumină” (Corinteni, 11.14) cu
sensul de Satan: „însuşi Satan se ascunde în înger
de lumină” unde frumuseţea şi strălucirea sunt
capcane ale răului;
 „căderea îngerilor” (Apocalipsa, 1.1;
Corinteni, 12.1) este percepută simplist ca
„sfârşitul lumii"; în viziune biblică, fiind descrierea
inspirată a trecerii lumii în dimensiunea ideală a
credinţei în Dumnezeu.
51
 „apostol bun” (Matei, 10.2) reperat în
textul biblic, se foloseşte pentru cel ce apără sau
propagă o idee, om de bine. Alteori exprimă o
ironie (om zelos).
 „arborele vieţii” (Geneza, 2.9)
simbolizează viaţa;
 „arborele cunoştinţei binelui şi răului”
(Geneza, 2.19-17).
Astfel este numit unul dintre cei doi arbori
divini din Paradisul terestru, cel în care se află
fructul oprit;
 „copacul lui Jesse” (Isaia, 1.1) este
arborele genealogic al lui Hristos. De formă
restrânsă şi înaltă, copacul lui Isaia a devenit temă
de vitralii.
 „profeţii lui Baal” (Luca, 11.15-19)
denumeşte în textul scripturistic servitorii ipocriţi ai
divinităţii. Uzual, desemnează persoane lipsite de
harul pe care îl revendică prin înşelăciune sau
care le este atribuit de naivitatea unora din jur.
 „sărutul lui Iuda” (Matei, 26.48) este
frecvent utilizată expresia pentru gestul de
afecţiune al unei persoane care are, în realitate,
intenţii duşmănoase;
 „a construi pe nisip” (Matei, 7.26) - a se
lansa într-o acţiune ambiţioasă ale cărei baze nu
sunt solide;
 „fiara Apocalipsei” (Apocalipsa, 11.7) este
o metaforă de mare sugestie pentru un monstru
care anunţă un dezastru exterminator;
52
 „alb ca zăpada” (Psalmii, 51.9; Leviticul,
6.3) - simbol al inocenţei;
 „ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53.7).
Pentru Biblie, expresia exprimă atitudinea
inconştientă, ascunzând femeia adulteră. Isaia
vorbeşte despre slujitorul umilit „ca un miel dus la
abator”, imagine în care creştinii îl văd pe
Hristos. În sens uzual, desemnează imaginea
omului resemnat.
 „bun samaritean” (Luca, 10.30-37) - per-
soană care se sacrifică pentru aproapele său;
 „păstor bun” (Ioan, 10.11) - om devotat
până la moarte;
 „ţap ispăşitor” (Leviticul, 16.8-10) - cel
care poartă responsabilitatea;
 „pentru o îmbucătură de pâine” (Proverbe,
28.21) - preţ derizoriu;
 „oaie rătăcită” (Matei, 18.12-13) - om ce
se îndepărtează de comportamentele sociale
obişnuite;
 „Cain e Abel” (Geneza, 4.3-16) - prototip
de fratricid;
 „nunta din Cana” (Ioan, 2,1-11) - simbol al
festinului unde nu lipseşte nimic;
 „cântă cântarea lui Simion” (Luca, 2.25-35) - să
mori în pace, să vezi la ceasul morţii că un ideal
devine realitate;
 „cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa, 6.2-8) – ima-
gine înspăimântătoare sau ironică a unei cavalerii;
53
 „un singur trup” (Matei, 19.5) - uniune
totală între oameni, adesea în cuplu;
 „a deveni statuie de sare” (Geneza, 19.26) - a
rămâne nemişcat din cauza stupefacţiei, a
indignării;
 „a nu fi nici cald, nici rece” (Apocalipsa,
3.16) - a nu avea o părere sigură;
 „drumul Damascului” (Faptele Apostolilor,
9,3-8) - simbol al căinţei;
 „drumul crucii” (drumul Golgotei) - călăto-
rie chinuitoare, dureroasă;
 „calul lui lob” (lob, 39,19-25) - cutezanţă
în luptă;
 „cal de bătaie” (Zaharia, 10,3) – fiinţă
veşnic nedreptăţită; Iehova face calul lui de
bătaie din turma lui;
 „părul lui Absalom” (Samuel, 18.9) - lucru
de care suntem mândri şi care duce la pierzania
noastră;
 „cu inima deschisă” (Psalmii, 7,10).
Expresia poate fi apropiată de o altă
sintagmă mai citată pentru cititorul de astăzi:
„scruta inima şi rinichii”. Inima, principalul organ
ascuns, este considerat sediul gândirii, inteligenţei,
memoriei, al sentimentelor şi dorinţelor. Rinichii,
asociaţi cu inima, erau mai degrabă sediul
emoţiilor şi sentimentelor, al bucuriei şi
amărăciunii. Numai Dumnezeu poate cunoaşte
intenţiile ascunse ale oamenilor, fie că sunt de
ordin afectiv, fie că sunt de ordin intelectual.
54
Sinceritatea însemna deschiderea inimii: „Ne-am
adresat vouă cu inima foarte deschisă”, le scrie
Pavel corintenilor.
 „porumbiţa aducând rămurica de măslin”
(Geneza, 8.11) a rămas simbolul păcii şi al împă-
cării;
 „colos cu picioarele de lut” (Daniel, 2,31-
45) - forţă aparentă;
 „au întrecut măsura” (Matei, 23.32).
Iisus le reproşează scribilor şi fariseilor că „au
întrecut măsura”. Expresia trebuie luată literal. Ea
este folosită şi de Sfântul Pavel care vorbeşte de
„măsura păcatelor”.
 „să înţeleagă cine poate” (Matei, 19.12)
este o variaţiune a expresiei „cine are urechi de
auzit să audă”. Vorbind în parabole, Hristos nu se
adresează decât celor capabili să-l înţeleagă.
 „Rahela care nu vrea să fie consolată”
(Matei, 2.18) - mamă care şi-a pierdut copiii;
 „lepădarea Sfântului Petru” (Luca, 22.34) – sem-
nifică abandonarea unui crez, a divinităţii, în
momente de grea cumpănă;
 „cornul lui Moise” (Exodul, 34.29) - temă
iconografică;
 „coasta lui Adam” (Geneza, 2.22) - femeia.
După tradiţia elohimistă, Dumnezeu l-a creat pe
om după chipul său. După cea iehovistă, Iehova-
Elohim l-a creat pe Adam singur. Din coasta lui
Adam a fost creată femeia.
 „cunună de spini” (Marcu, 15.17) -
55
pedeapsă a martirului, simbol al violenţei;
 „să vă treacă prin sită” (Luca, 22.31).
Hristos îi prezice lui Simon-Petru lepădarea:
„Simon, Simon, iată că Satana vă cheamă să vă
treacă prin sită, precum grâul”. Uzual, o folosim cu
sensul de „a examina cu de-amănuntul”.
 „ţipaţi pe acoperiş” (Matei, 10.17) – Pro-
clamaţi peste tot! Astfel defineşte Hristos sarcina
Apostolilor:
„Ceea ce vă spun în întuneric spuneţi voi în
lumină şi ceea ce auziţi cu urechile, ţipaţi pe
acoperiş, ca să vă audă mulţimea”. Acoperişurile
permit oratorului să se facă auzit.
 „a sta cu braţele încrucişate” (Proverbe,
6.10) - proverb biblic, cu referire la poziţia
leneşului sau a celui fără ocupaţie;
 „creşteţi şi vă înmulţiţi” (Geneza, 1.22) – po-
runcă dată în a şasea zi de Elohim, omului şi
femeii (o înmulţire necesară);
 „dansul lui Salome” (Matei, 14.6-12) – ten-
taţie;
 „lupta lui David cu Goliah” (Samuel, 17.4-51)
- simbol al luptei nedrepte, în care cel mai slab
iese învingător prin viclenie;
 „David dansând în faţa corăbiei” (Samuel,
6.14) - ridicolul situaţiei;
 „David şi Bethsabea” (Samuel, 11) – expre-
sie care sugerează puterea femeii asupra bărba-
tului (chiar şi asupra celor mai înţelepţi);
 „Tabelele legii” (Exodul, 34.28) - cele zece
56
porunci, cele zece cuvinte date lui Moise pe
Muntele Sinai şi gravate pe două table ale legii -
simbol al legii. Aceste porunci sunt detaliate în
Exodul (20.1-17) şi Dt. (5.6-21), apoi amintite în
Lv. (19.11-37).
 „talantul văduvei” (Luca, 21,1-4) - puţin cu
puţin > mult;
 „din adâncuri te chem” (Psalmii, 130) – cân-
tec funebru, adâncimile reprezentând abisurile
apelor în care este înghiţit păcătosul, rugăciunea
disperată: „Din adâncuri te chem, Doamne!
Doamne, ascultă-mi vocea!”.
 „două greutăţi, două măsuri” (Dt., 25,13-14)
ca simbol al necinstei, al dreptăţii. Biblia cunoaşte
doar sensul propriu. „Două greutăţi, două măsuri,
sunt ambele neplăcute lui Dumnezeu” cu referire la
cei ce strică balanţele. Din Vechiul Testament,
balanţa a devenit atribut al justiţiei divine, unde
este cântărită cinstea omului.
 „în faţa veşniciei” (Geneza, 10.9) – expresie
proverbială în Geneză;
 „doctorii Legii” (Luca, 5.17; 7.30).
În Noul Testament, „scrib” şi „doctor al legii”
par sinonime. Expresia este folosită în sens ironic.
 „degetul lui Dumnezeu” (Exodul, 8.15).
Încă din Vechiul Testament expresia desemnea-
ză printr-o metaforă o intervenţie supranaturală,
un eveniment a cărui cauză nu este cunoscută. Ma-
gii egipteni folosesc expresia „este mâna lui Dum-
nezeu”, intrată în uz cu sensul de „mâna destinului”.
57
 „armă cu două tăişuri” (Apocalipsa, 1.16-
2.12) - reprezintă în Biblie armă ucigătoare.
Folosirea la figurat apare în Proverbe, unde sabia
cu două tăişuri desemnează buzele femeii adulte-
re, care distilează rând pe rând mierea şi pelinul,
dulcele şi amarul.
 „pentru un blid de supă” (Geneza, 25.33-
34) - pentru foarte puţin, pentru o răsplată
derizorie;
 „la stânga şi la dreapta” (Zaharia, 12.6).
La originea expresiei ar putea sta obiceiul de
a desemna nordul la stânga şi sudul la dreapta.
 „scara lui Iacob” (Geneza, 28.12) - scară
infinită;
 „scrieţi pe nisip” (Ioan, 8.6):
„Cel ce n-a păcătuit niciodată, acela să arunce
primul piatra” a fost scris pe nisip. Ceea ce era
scris pe nisip erau păcatele femeii vinovate,
cuvinte care au fost şterse de vânt îndată ce
păcatele au fost mărturisite. Expresia are în Biblie
sens diferit de cel atribuit astăzi.
 „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai
abandonat?” (Psalmii, 22.2; Matei, 27.46) este
strigătul de suferinţă al Mântuitorului. Expresia a
fost sursă a multor controverse: poartă amprenta
îndoielii sau a încrederii în Dumnezeu, exprimată
chiar şi în ceasul morţii.
 „Elie în carul lui de foc” (Ecleziastul, 48,9) îi
desemnează pe cei care nu se mulţumesc cu ceea
ce sunt, nu se resemnează cu reuşitele şi eşecurile
58
lor;
 „să audă cel ce are urechi” (Marcu, 4.9-23)
este o altă parabolă a Mântuitorului. Se foloseşte
cu sens ironic.
 „burete cu venin” (de oţet) (Luca, 26.36;
Marcu, 15.36) - gest de prefăcută compasiune,
insultă;
 „steaua magilor” (Matei, 2.1) - stea
călăuzitoare;
 „femeie puternică în Scripturi” (Proverbe,
31,10-31) - femeie harnică, gospodară;
 „frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5)
simbolizează omul purtat de destinul său;
 „al 7/9-lea cer” (Corinteni, 12.2) - sediul
lui Dumnezeu (extaz mistic); care are calitatea de
a fi fericit, a fi cu capul în nori (de fericire);
 „credinţa care mişcă munţii” (Matei, 17.20) –
încredere absolută în puterea credinţei;
 „Daniel în groapa cu lei” (Daniel, 6) este
simbolul integrităţii justiţiei;
 „cu sudoarea frunţii” (Geneza, 3.19) - este
pedeapsa lui Adam. Alungat din Paradis, a
trebuit să-şi câştige pâinea cu sudoarea frunţii (să
cultive pământul...).
 „spada arhanghelului/a îngerului/a heruvi-
nului” (Geneza, 3.24) denumeşte arma care, după
păcatul originar, interzicea intrarea în Paradis a
lui Adam şi a Evei; simbolizează o ameninţare, o
interdicţie, o mână justiţiară;
 „picătură de apă în mare” (Ecleziastul,
59
18.10) metaforă pentru zilele omului în raport cu
eternitatea; cantitate neglijabilă;
 „dacă bobul de grâu nu moare” (Ioan,
12.24) - metaforă aplicată vieţii umane, care
pierde pe cel care-l iubeşte prea mult, dar pe
care trebuia să-l invidiem pe pământ pentru că a
câştigat viaţa eternă;
 „cu sabia între dinţi”, atitudine a lui Hristos
la Apocalipsă; a rămas imaginea salvatorului
înarmat până-n dinţi;
 „scrâşniri din dinţi” (Matei, 8.12; Luca,
13.28) este ameninţarea care revine constant, în
gura lui Hristos pentru a evoca durerile din infern:
„Vor exista plângeri şi scrâşniri din dinţi”. O folosim
pentru a marca dezamăgirea, furia, ranchiuna,
durerea.
 „harpa lui David” (Samuel, 16.14.23) – me-
taforă pentru tot ceea ce reuşeşte să consoleze,
să liniştească sufletul cuiva;
 „muncitor de la ultima oră” (Matei, 30.9) – pa-
rabola îi asigură pe cei care s-au convertit mai târziu
că vor primi aceeaşi răsplată cu cei credincioşi din
naştere. Nu este vorba de a încuraja lenea, ci de a
da tuturor aceeaşi şansă.
 „nu mi-a sunat ceasul” (Ioan, 2.4) – expre-
sia presupune o concepţie deterministă a vieţii, în
care fiecare eveniment este programat la timpul
său (toate la timpul lor);
 „ca un singur om” (Ieremia, 6.23; Ecleziastul
1.10) are în Biblie acelaşi sens ca cel de astăzi.
60
Frecvent auzim expresia fii om, utilizată de David
pe patul de moarte: „Eu plec pe calea pe care
pleacă toţi muritorii: fii ferm, fii om.”, îi spune
acesta lui Solomon.
 „crengi de palmier” (Marcu, 11.9-10; Matei
21.9-15) au fost agăţate de locuitorii Ierusalimului
atunci când Iisus a sosit în Oraşul Sfânt, în semn de
respect;
 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său”
(Geneza, 1.27).
Pasajul este important deoarece pune bazele
antropocentrismului creaţiei. Uzual, exprimă
asemănarea întocmai cu cineva sau ceva.
 „separă grâul de neghină” (Matei, 13.24) -
parabola este un răspuns la problema existenţei
răului;
 „Muntele Măslinilor” (Luca, 22.39-46) - loc
de îndoială şi durere;
 „losif, vândut de fraţii săi” (Geneza, 37.27-
28) se spune despre un om care a fost trădat de
cei apropiaţi;
 „fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6.34) – a-
pel mai mult sau mai puţin ironic la delăsare;
 „ziua Judecăţii de Apoi” (Sofronie, 1.15) – cân-
tec al tristeţii; ameninţare cu răzbunarea;
 „Iuda Macabeu” (Macabeu, 9.19-21) - a
muri în culmea victoriei;
 „Judecata de Apoi” (Matei, 10.15; 11.22-24) -
face aluzie la judecata lui Hristos, în urma căreia cei
răi vor fi pedepsiţi, iar cei buni vor fi răsplătiţi;
61
 „Judecata lui Solomon” (Regi, 3.16-28) – sim-
bol al dreptăţii;
 „limbi de foc” (Faptele Apostolilor, 2.3) – alu-
zie la coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor,
care Ie-a permis să vorbească alte limbi; a avea
darul limbilor;
 „numele meu este legiune” (Marcu, 5.9; Luca
8.30) - este adesea aplicată celor care nu-şi
cunosc numele, dar şi celor care sunt foarte mulţi,
nenumăraţi, copleşitori prin cantitate;
 „mană cerească” (Exodul, 16.4) se
foloseşte cu sensul de surpriză plăcută, de situaţie
neaşteptată care aduce belşug sau în sensul de
„sursă inepuizabilă de câştig”;
 „haina lui Iosif” (Geneza, 39.12) - expresie
sinonimă cu „mărturie mincinoasă”;
 „haina lui Elie” (Regi, 19.13-19) – instru-
ment de „investitură”;
 „neguţătorii din Templu” (Marc,u 11.15;
Luca, 19.45) - cei care pun materialul mai presus
de spiritual;
 „urmă pe fruntea lui Cain” (Geneza, 4.15) – pe-
cetea de pe fruntea lui Cain este, totodată, blestem şi
protecţie;
 „muntele sacru” (Exodul, 19.12) - este sim-
bolul Sfintei Scripturi, ceva căruia îi datorăm
respect absolut;
 „înmulţirea pâinilor” (Matei, 14.15-21;
Luca, 9.12-17) simbolizează universalitatea
sacrificiului şi manifestarea binefacerilor acestuia
62
în plan terestru;
 „plebea din Ninive” (Ioan, 4.11) - este
simbolul lipsei judecăţii morale; „prostime”;
 „Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17) - apărare
emfatică;
 „buricul lumii” (Ecleziatul, 38.12) - expresie
înregistrată de dicţionare cu sensul de „cel mai
important dintre toţi”;
 „cel care hrăneşte păsările” (Matei, 6.26) –
exprimă credinţă că Dumnezeu are grijă de toţi;
 „prin acţiunea Sfântului Duh” (Matei, 1.18)
- în mod misterios;
 „bârna din ochii tăi” (Matei, 7.3-5; Luca,
6.41-42) - aluzia se aplică celor care fac morală
şi uită să-şi îndrepte propriile greşeli;
 „pâinea noastră cea de toate zilele” (Matei,
6.11; Luca 11.3) simbolismul pâinilor ne-a rămas
într-un număr mare de ritualuri şi expresii;
 „Raiul pe pământ” (Geneza, 2.8) denumeşte
Grădina Edenului, paradisul pierdut şi, în
accepţiunea cotidiană, un loc încântător, adesea o
natură pură sau o simplitate tulburătoare;
 „îi vor fi iertate multe” (Luca, 7.47) – subli-
niază ironic indulgenţa excesivă de care dăm
dovadă faţă de oamenii influenţi;
 „nu mai au decât pielea pe oase” (Psalmii,
102.6) este formulă luată din rugăciunea unui
nefericit care îşi spune păsul în faţa lui Iehova.
Este sinonimă cu cea întrebuinţată astăzi la adresa
cuiva foarte slab: e numai piele şi oase.
63
 pescar de oameni (Luca, 5.1-11).
Iisus îi predică lui Petru că el va fi „pescar de
oameni”, adică va scoate prin vorbele sale
mulţimile din întuneric.
 „pelerinii din Eumaiis” (Luca, 24.13-35) îi
denumeşte pe cei care sunt consolaţi de un
miracol.
 „ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi”
(Samuel, 17) - imagine a protecţiei materne;
 „cărturari şi farisei” (Matei, 23.13) -
oameni ipocriţi:
„Vai de voi, cărturari şi farisei, comedianţi
care închideţi oamenilor poarta cerurilor! Căci voi,
cei care nu intraţi, nu-i lăsaţi nici pe alţii să intre!”.
 „Tu eşti Petru şi pe această piatră” (Matei,
16.18-19) înseamnă a avea cheile Paradisului -
formulă de învestitură;
 „piatră de încercare” (Isaia, 8.14; 28.16)
se foloseşte pentru a exprima un obstacol;
 „piatră unghiulară” (Isaia, 28.16).
La Esail, Mesia este piatra unghiulară pe care
Iehova o pune în Sion. Petru şi Pavel îl vor
desemna pe Hristos astfel. Expresia îi
desemnează pe apostoli ca fondatorii casei lui
Dumnezeu, construită începând cu această piatră.
Expresia se foloseşte în arhitectură, piatra
unghiulară este piatra fundamentală (formează
unghiul clădirii ce urmează a fi construită) şi
marchează, simbolic, începutul construcţiei.
 „plângător ca o Magdalenă” (Luca, 7.37-
64
47) - a plânge în hohote, expresie inspirată de
imaginea Magdalenei care asistă la răstignirea
Mântuitorului şi-i spală cu lacrimi picioarele şi le
şterge cu părul ei;
 „fructul oprit” (Geneza, 2.17; 3.1) – expre-
sie folosită pentru a desemna o dorinţă greu de
împlinit; uneori este utilizată în sens sexual;
 „uşa strâmtă” (Matei, 7.13; 3.1) se
foloseşte în viaţa profesională când alegem calea
cea mai dificilă pentru a obţine rezultate pe
termen lung;
 „bogatul cel rău” (Luca, 16.19-25) se
foloseşte la adresa cuiva zgârcit, care nu ştie ce
este mărinimia şi caritatea;
 „Solomon şi regina sa, Saba” (Regi, 10.1-10)
- tema este legată de profunzimea enigmelor şi de
înţelepciunea universală; evocă luxul;
 „Altarele lui Solomon” (Regi, 11) - idolatrie;
 „Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26.33) - loc
venerabil, în care nu intrăm decât cu acordul cuiva
şi cu respect temător, pioşenie (adesea, se foloseş-
te cu sens ironic);
 „trebuie să văd ca să cred” (loan, 20.24-29)
stă la baza expresiilor intrate în uz: Toma
necredinciosul şi crede şi nu cerceta!;
 apă vie (loan, 4.1-30) - simbolizează uni-
versalitatea credinţei, numele ei este legat de pu-
ţuri sau fântâni;
 „puternic precum Samson” (Judecătorii,
13.15) - forţă supraomenească.
65
 „părul lui Samson” (Judecătorii, 16) - sediu
al forţei fizice şi morale. Dalila, a treia femeie
iubită de Samson, îi ia acestuia, după trei
tentative infructuoase, secretul forţei sale, aflat în
părul pe care nu l-a tuns niciodată. Dalila îl a-
doarme pe Samson pe genunchi, aduce pe cineva
să-i taie părul şi ia parte filistinilor. Forţa simbo-
lizată de păr are corespondenţă în unele culturi.
 „a distruge coloanele precum Samson”
(Judecătorii, 16.25-30) - distrugerea unui echilibru
social. Coloanele templului au rămas simbolurile
valorilor morale, materiale sau spirituale ale unei
civilizaţii sau societăţi. A le distruge înseamnă a
anula convenţiile şi obiceiurile, pentru a crea o
nouă ordine, mai bună, dacă se poate.
 „deschiderea celui de-al şaptelea sigiliu”
(Apocalipsa 5.1) semnifică un moment solemn. Cele
şapte sigilii pecetluiesc cartea care conţine
destinul lumii. Numai Hristos îl va desface, la
sfârşitul veacurilor. Deschiderea fiecăruia dintre
ele va provoca şapte flageluri ale Apocalipsei.
 „sarea pământului” (Matei, 5.13; Luca,
14.34-35) este o expresie pe care o găsim
explicată în dicţionare cu sensul de „parte de
bază”, de „frunte” a unei societăţi sau a unui grup
social; ceea ce dă sens, gust unei compoziţii;
 „parabola semănătorului/a semăna cuvântul
cel bun” (Matei, 13.3-9; Luca, 8.4-5) - metaforă a
învăţării: seminţele aruncate pe teren fertil dau
roade, cele aruncate pe teren pietros rămân neîn-
66
colţite. La fel se întâmplă cu învăţăturile transmise
unor învăţăcei predispuşi să nu înveţe ceva.
 „Mormânt alb” (Matei, 23-27) - este insulta
adresată de Iisus fariseilor, care în exterior arată
bine, dar pe dinăuntru sunt „plini de oseminte ale
morţilor şi de impurităţi de toate felurile”. Imaginea
vine de la obiceiul palestinian de a picta în alb
mormintele al căror conţinut este impur; astfel ele
sunt vizibile şi noaptea.
 „voce de serafim” (Isaia, 6.2) - înger, prie-
ten credincios, cu glas dulce sau care cântă pro-
slăvirea;
 „şarpe, demon ispititor” (Geneza, 3.1-5) -
cel care incită la păcat;
 „în vecii vecilor” (Psalmii, 9.6;10.16;
37.29; 45.18; 48.15) - cu valoare superlativă -
întotdeauna.
 „pecetea celor aleşi în Apocalipsă”
(Apocalipsa 7.3-8).
O profeţie a lui Ezechiel foloseşte sintagma
„pecetea celor aleşi”, cu referire la o cruce făcută
pe fruntea celor drepţi, graţie cărora ei sunt
salvaţi atunci când îngerii nimicitori se abat
asupra Ierusalimului.
 „Simion de Cyrene” (Luca, 23.26) - cel care
face bine, te ajută la nevoi;
 „Simion Magicianul” (Marcu, 15.21; Luca,
23.26) - de aici şi termenul simonie care exprimă
o dorinţă de a vinde sau de a cumpăra un lucru
spiritual, un sacrament;
67
 „Sodoma şi Gomora” (Geneza, 18.20 -
19.29) - face referire la homosexualitate;
 „cheaguri de sânge” (Luca, 22.44) - aluzie
la moartea lui Hristos: sudoarea lui devenise
„cheaguri de sânge care cădeau pe pământ”. Su-
doarea a devenit simbolul muncii. Expresia tradu-
ce astăzi munca asiduă şi nu chinurile agoniei.
 „martor al lui Iehova” (Isaia, 43,10; 44.8) - nu-
me dat celor care se consacră predicării Bibliei;
 „pământul promis, Canaan” (Geneza,
13.15; 24.7; 28.13) - simbolic, scopul unei căutări
sau scopul vieţii; ţinut minunat;
 „cu grumazul sub jug” (Exodul, 3.9) - cu
capul tare; la origine, este atitudinea celui care se
făleşte, care priveşte în ochii celuilalt şi refuză
să-şi încline capul chiar şi atunci când este vinovat;
 „tohu-bohu” (Geneza, 1.2).
Expresia a intrat în uz pentru a desemna o
aiureală asemănătoare haosului.
 „Turnul lui Babel” (11.1-9) - a devenit
simbol al orgoliului uman, al amestecului de
populaţii care nu se înţeleg între ele şi al înmulţirii
limbilor;
 „turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor, 7-5) - se
constituie în refugiu al celor ce nu vor să se
amestece cu lumea (adesea peiorativ);
 „traversarea deşertului” (Exodul) - simbol al
unei perioade de rătăcire care precede triumful în
viaţa unui om;
 „tunica fără cusătură a lui Hristos” (Ioan,
68
19.23) - se spune pentru o operă a cărei unitate
este incontestabilă. Tunica simbolizează unitatea
Bisericii, care nu poate fi divizată nici de schisme,
nici de erezii.
 „deşertăciune a deşertăciunilor, totul este
deşertăciune” (Ecleziast, 1.2) este un enunţ-simbol
al deşertăciunii condiţiei noastre terestre.
Superlativul „deşertăciune a deşertăciunilor”
ilustrează cele mai pesimiste formule din Biblie,
alături de „nimic nou sub soare” şi „te vei întoarce
în ţărână”.
 „la început a fost Cuvântul” (Ioan, 1.14;
Geneza, 19.13).
Tema lui Hristos-Logos este specifică gândirii
lui Ioan. La figurat, spunem că începutul fiecărei
lucrări este cuvântul.
 „bătrânii Apocalipsei” (Apocalipsa, 4.4) -
alai celest al lui Hristos;
 „Nu se pune vin nou în damigene vechi”
(Matei, 9.17).
Expresia justifică abandonul creştinilor faţă de
Legea mozaică. Devenită proverb, semnifică
faptul că nu putem schimba lumea păstrând
vechile obiceiuri.
 „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele mele”
(Luca, 24.39) echivalentă cu expresia „în carne şi
oase, eu sunt!”; „Atingeţi-mă, priviţi-mă; un duh nu
are nici carne nici oase, cum vedeţi că am eu”.
 „glasul celui care predică în deşert” (Luca,
3.4; Matei 3.3).
69
Astăzi, expresia se aplică celor care vorbesc
de pomană, pentru că nu-i ascultă nimeni.
 „tot ce este al tău este şi al meu” (loan,
17.10).
Expresia continuă să simbolizeze dreptul egal
asupra bunurilor materiale (între soţi, de exem-
plu).
 „nu va rămâne piatră pe piatră” (Marcu,
13.2) - distrugere totală;
 „a-ţi purta crucea” (Matei, 10.38; 16.24;
Luca, 9.23; 14.27) are sensul de a îndura cu multă
răbdare suferinţele, o povară necesară mântuirii,
potrivit învăţăturii lui Hristos.
 „aşezaţi de-a dreapta Tatălui” (Matei,
22.24), unde dreapta este locul puterii, al
autorităţii, al binelui;
 „în cele patru vânturi” (Ecleziastul, 37.9;
Zaharia, 2.10) - în toate direcţiile, peste tot, în
toată lumea;
 „cei dintâi vor fi cei din urmă” (Luca, 13.30;
Matei, 19.30) - formulă consolatoare pentru cei
care au fost victimele unei nedreptăţi. Pentru cei
ce şi-au pus numele pe o listă de aşteptare
înseamnă că toţi sunt egali, toţi au aceeaşi şansă;
primii şi ultimii.
 „Cetatea Sfântă” (Apocalipsa,3.121;21.2) -
echivalentă cu o viziune paradisiacă;
 „ţară al cărui guvern este un puşti”
(Ecleziastul, 10.16) cu referire la conducătorii
slabi;
70
 „ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3.8) – tă-
râm ideal;
 „Să fie anatema!” (Leviticul, 27.28; Isaia
34.23) – blestem;
 „ce-am scris, am scris” (loan, 19.22);
 „suntem cenuşă şi umbră” (Geneza, 3.19;
18.27);
 „a se închina lui Mamona” (Matei) – simbo-
lizează preocuparea pentru înavuţire. Lăcomia
asimilează lipsa de scrupule, înşelăciunea şi crima.
 „cina cea de Taină” (Marcu) - se foloseşte
pentru tipul de reuniune unde se discută chestiuni
esenţiale;
 „unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105) - apare
în contexte metaforice, sugerând selecţia celor
buni;
 „schimbarea la Faţă” (Marcu) - defineşte o
metamorfozare de necrezut, a unei persoane, mai
ales sub aspect fizic, dar şi cu conotaţii spirituale;
 „păcatul originar” (Facerea) - desemnează
un act volitiv de abatere faţă de o autoritate
recunoscută;
 „literă de Scriptură” (Matei) - respectarea
întocmai a unor sfaturi, ordine, principii;
 „învierea lui Lazăr” (loan) - constituie un
termen de comparaţie pentru un fapt incredibil;
 „învierea lui Iisus” (Marcu) - expresia este
suferinţă pentru un eveniment singular, dar cu
importanţă capitală în existenţa cuiva;
71
 „Drumul Damascului” (Faptele Apostolilor) -
formulă pentru revelaţii esenţiale.
C.3. Formule şi clişee internaţionale

Multe frazeologisme provin din categoria destul
de bine reprezentată a aşa-numitelor clişee internaţio-
nale: „formules et cliches internationaux” 21, cum le nu-
mesc unii autori din vechile generaţii de lingvişti.
Foarte interesante sunt clişeele internaţionale care
au la bază textul biblic, care trebuie bine cunoscut
pentru a le înţelege sensul şi felul în care au apărut
aceste frazeologisme, devenite internaţionale. Le cităm
pe cele mai uzuale:
 „Arca lui Noe” (Geneza 6.14) dezvoltă mai
multe semnificaţii: loc al salvării prin credinţă,
aglomerare de făpturi de mare diversitate, spaţiu
al vieţii în timpul unui cataclism, loc al speranţei în
mântuire.
 „Mărul lui Adam” aminteşte de fructul oprit
din care a muşcat Adam, la îndemnul Evei.
 „Turnul (lui) Babel” (Geneza, 11.1-9) este
simbolul orgoliului uman, simbol al înmulţirii limbi-
lor, prin aluzie la pedeapsa divină; simbolul multi-
culturalismului.
C.4. Idiotismele au un înţeles figurat, care

aparţine întregului grup frazeologic, imposibil de
tradus ad litteram într-o altă limbă.
Sensul literal al Sfintei Scripturi ar fi greu de
21 Andrievska, 1958, p. 112; J. Marouzeau, 1933, p. 85-92.
72
înţeles fără a avea cunoştinţe de ebraică şi greacă,
adică de uzajul din limbile ebraică şi greacă.
Traducătorii sensului literal redau cuvintele în ade-
văratul sens al textului. De exemplu, în Psalmi, sunt mai
multe versete care nu pot fi înţelese în latină! Şi în Noul
Testament sunt mai multe pasaje care nu ar putea fi
înţelese fără cunoaşterea idiotismelor, adică felul de a
vorbi specific autorilor vechi. Cuvântul ebraic ce
corespunde cuvântului latin verbum se foloseşte în
ebraică, pentru „lucru semnificat de cuvânt”; este lucrul
generic ce corespunde lui negotium sau lui res al
latinilor. Transeaum usque ad Bethleem et videamus hoc
verbum quod factum est (Luca 2.15): „Să mergem până
la Bethleem şi să vedem ce s-a întâmplat”. Tot astfel,
când în versetul 3, cap. 8 din Deuteronom se spune
(DEUS) dedit tibi cibum manna quod ignorabas tu et
patres tui, ut ostenderet tibi quod non in solo pane vivat
homo sed in omni verbo quod egreditur de ore Dei
(Dumnezeu) - „ţi-a dat ca hrană mana, pe care tu şi
părinţii tăi nu o cunoşteaţi, ca să-ţi arate că nu numai cu
pâine trăieşte omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui
Dumnezeu”. In omni verbo înseamnă in omni re, adică
despre tot ce Dumnezeu zice sau vrea să slujească
drept hrană.
Tot în acest sens foloseşte cuvintele Iisus Hristos:
Diavolul îi propune să schimbe pietrele în pâine, dar
Iisus Hristos îi spune că nu este nevoie de această
schimbare, căci omul nu trăieşte numai cu pâine, se mai
hrăneşte şi cu tot ce vrea Dumnezeu să-i dea ca hrană,
cu tot ce Dumnezeu spune că-i va sluji ca hrană (Matei,
4.4): acesta este sensul literal; cel care este, de obicei,
73
dat acestor cuvinte, nu este decât sens moral.
C.5. Comparaţii
Există apropieri însemnate între comparaţie şi
metaforă. Metafora este, după Aristotel, o comparaţie
subînţeleasă şi scurtată sau eliptică.
În textele biblice remarcăm comparaţii simple,
folosite doar cu scopul de a clarifica o idee abstractă,
aşa-numitele comparaţii filosofice. Iată câteva
exemple:
 „alb ca zăpada” (Psalmii, 51.9; Leviticul,
6.3): „...spală-mă şi mai vârtos ca zăpada mă voi
albi”.
Albul simbolizează nevinovăţia, puritatea.
 „ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53.7) are
sensul de resemnare; atitudine a omului resemnat
cu soarta sa;
 „puternic asemenea morţii” (Cântarea
Cântărilor, 8.6).
Moartea pe care nu o învinge nimeni
simbolizează forţa absolută;
 „omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37.2;
103.15).
Am arătat mai sus că această temă din V.T. a
fost integrată în textul rostit la slujba făcută
morţilor. Apoi este preluată în N.T.. Evanghelia
este cea care asigură florilor sale o viaţă veşnică.
 „bătrân ca Mathusalem” (Geneza, 5.27) -
foarte bătrân;
 „sărac precum Iacob” (Iov, 1.13-22) - a fi
74
gol cum l-a făcut Dumnezeu;
 „a se spăla pe mâini ca Pilat din Pont”
(Matei, 27.24) - a evita asumarea responsabili-
tăţii (într-o afacere compromiţătoare).
Comparaţia constă, cum se ştie, în punerea în
paralel a doi termeni în temeiul unei asemănări, pentru
a scoate în evidenţă caracteristicile unuia dintre ei. Prin
comparaţie, se apropie
„un obiect de alt obiect străin, sau de el însuşi,
pentru a-l defini, a-l reliefa sau pentru a-i dezvălui sensul
prin raporturi de adecvare sau de neadecvare, de
asemănare sau de diferenţiere (...) Comparaţia poate
contribui considerabil la frumuseţea discursului fiind una
din podoabele cele mai seducătoare.”22
Comparaţia este forma elementară a imaginaţiei
vizuale. Ea precede metafora, adică acea comparaţie
în care unul din termeni lipseşte, „atunci când ambii
termeni nu sunt topiţi în unul singur”.23
C.6. Exclamaţii
Exclamaţia este un enunţ brusc, în proză sau vers,
exprimând un sentiment puternic, dezlănţuit.
Ea este folosită în exprimarea
„tuturor pasiunilor, sentimentelor, dorinţelor inimii, în
exprimarea bucuriei, durerii, milei, duioşiei, admiraţiei,
terorii, urii, ironiei, laudei, deciziei, imprecaţiei etc.”24
 „Bucură-te, preafericită fecioară, domnul
22 P. Fontanier, 1968, p. 342.

23 R. de Gourmont, 1902, apud Tudor Vianu, Studii de stilistică, p. 315.
24 P. Fontanier, 1968, p. 337.
75
este cu tine!” (Luca, 1.28-42), formulă de salut,
prin care îngerul Gabriel o anunţă pe Maria că-i
va da naştere lui Iisus;
 „Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1.22)
este o poruncă;
 „Iată Omul!” (Ioan, 19.5) - prezentare
emfatică;
 „Lăsaţi pe morţi să-şi îngroape morţii”
(Matei, 9.5; Luca 5.23) este un imperativ, ca şi
 „Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9.5; Luca,
5.23);
 „Fiat lux! Să fie lumină!” (Geneza, 1.3;
Corinteni, 4.6), formulă care însoţeşte o revelaţie,
o creaţie, o descoperire;
 „Vai de omul cel singur!” (Ecleziastul, 4.10)
denunţă nebunia celui ce munceşte doar pentru sine;
 „Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!” (Luca,
4.23) - expresie de îndoială;
 „Nu mă atinge!” (Ioan, 20.17) - apărare
emfatică;
 „Dacă eu te uit, Ierusalim!” (Psalmii, 137.5) –
psalmul cântă nostalgia şi încrederea evreilor,
exilaţi în Babilon;
 „Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!” (Luca, 23.34).
aceste cuvinte au rămas simbolul iertării;
 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei,
7.1; Luca, 6.37).
C.7. Jocurile de cuvinte - întemeiate pe o

diferenţă de sens între cuvinte cu pronunţie similară,
76
realizabil graţie ambiguităţii textului:
 „tu eşti Piatră şi pe această piatră...” (Matei,
16.18-19);
 „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este
deşertăciune” (Ecleziastul, 1.2);
 „nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei
întoarce” (Geneza, 3.19);
 „os din osul meu şi carne din carnea mea”
(Geneza, 2.23).
C.8. Aluzia - manieră de a evoca neexplicit o

persoană sau un lucru, fără a le menţiona direct. Figură
de stil care exprimă un lucru lăsând să se înţeleagă alt
lucru:
 „Alfa şi Omega” (Apocalisa, 22.13) – primul
şi ultimul; începutul şi sfârşitul;
 „Adam” (Geneza, 2.7) - primul om;
 „coasta lui Adam” (Geneza, 2.22) – femeie;
 „Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19.24-25-27)
loc de perdiţie, cuib de vicii;
 „martorii lui Iehova” (Isaia, 43.10; 44.8) – pro-
păvăduitorii Bibliei;
 „doctorii Legii” (Luca, 5.17; 7.30) - îi denu-
meşte pe cei avizaţi să apere Biserica;
 „David dansând în faţa corabiei” (Samuel,
6.14) - judecători ridicoli;
 „cărturari şi farisei” (Matei, 23.13) – sintag-
mă folosită pentru a-i denumi pe cei ipocriţi;
 „voce de serafim” (Isaia, 6.2) desemnează un
77
prieten credincios;
 „soare negru” (Apocalipsa, 6.12) – sfârşitul;
 „pământul promis, Canaan” (Geneza, 13.15) -
expresie întrebuinţată cu sensul de ideal, scop al
unei căutări;
 „turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor, 7.5) - loc
de refugiu;
 „a-şi purta crucea” (Luca 3.23; 14.27);
 „viţelul cel gras/de aur” (Exodul, 32:1-35) - se
adresează celor care se închină la un singur idol
(aurul); simbol al banilor şi al puterii;
 „mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26.28; Apoca-
lipsa 12.11; Ioan 5.29) – cuminte;
 „în costumul lui Adam” (Geneza, 2.7) - gol
puşcă.
Termenul aluzie ţine de esenţa ambiguităţii. Ea
oferă posibilitatea de a reconstrui, prin reflecţie
spontană, comparaţie, de a recunoaşte analogia dintre
termeni, pentru ca apoi să înţeleagă mesajul enunţului.
„Aluzia, observa Morier, este una din figurile cele
mai bogate, cele mai dedicate şi cele mai variate. Ea are
caracter mixt şi se reflectă în numeroase alte figuri,
făcând parte din substanţa lor şi se împleteşte cu alte
figuri.” 25
„Nu este adevărat că prin aluzie se spune un lucru
ca să se înţeleagă altul”26, menirea aluziei fiind să
sugereze comparaţia care se face de la sine între acel
obiect şi ceea ce se comunică efectiv, cu scopul ca ceea
25 Morier, 1961, p. 15.

26 Ibidem, p. 4.
78
ce se comunică să fie un enunţ cât mai sugestiv:
 „a nu vedea faţa lui Dumnezeu” (Geneza
32,31);
 a vedea paiul din ochiul altuia” (Matei, 7,3-
5; Luca, 6,41-42);
 „a arunca mărgăritare la porci” (Matei,
7,6);
 „a cânta mai ales într-o singură notă”
(Samuel, 22,50);
 „a recunoaşte pomul după roade” (Matei,
7,20; Luca, 6,44).
D. Enunţuri imperative
„Ave, Maria!” (Luca, 1,28-42);
„Daţi Cezarului ce-i al Cezarului!” (Matei,
22,21);
„Creşteţi şi vă înmulţiţi!” (Geneza, 1,22);
„Din adâncuri te chem!” (Psalmii, 1,30);
„Iată Omul!” (Ioan, 19,5);
„Ridică-te şi umblă!” (Matei, 9,5; Luca, 5,25);
„Să fie lumină!” (Geneza, 1,3; Corinteni, 4,6);
„Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!” (Luca,
4,23);
„Nu mă atinge!” (Ioan, 20,17);
„Dacă eu te uit, Ierusalim!” (Psalmii, 137,5);
„Iartă-i, Doamne, căci nu ştiu ce fac!” (Luca,
23,34);
„După faptă şi răsplată!” ( Vulgata, 17);
„Pace vouă!” (Luca, 24,36);
„Să fie anatema!” (Levitic, 27,28; Isaia, 34,2-5);
79
„Nu putem face asta!” (Faptele Apostolilor,
4,20);
„Să vă iasă pe nas!” (Numeri, 11,20);
„Totul s-a împlinit!” (Ioan, 19,30);
„Lăsaţi copiii să vină la mine!” (Luca, 18,16;
Matei, 3,3);
„Mergeţi în pace!” (Luca, 7,50);
„Pleacă de la mine, Satan!” (Matei, 4,10).
E. Enunţuri interogative
„Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”
(Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).
80
Capitolul al III-lea
Figurile retorico-stilistice
Înainte de a încerca să pătrundem în profunzimea
expresiilor biblice, înainte de a propune o analiză
realizată cu minuţia pe care ar merita-o aceste
nestemate de gândire şi exprimare umană, suntem
obligaţi să stabilim o ordine a acestora, după criteriul
structurilor retorice manifestate în evoluţia lor.
Descompunerea mecanismelor retorico-stilistice, care au
dat impresia de îmbinări obscure a elementelor
componente, dezvăluie, de fapt, cum se condensează
simbolismul şi metaforicul limbii, peste tot prezente.
Folosirea stilului aluziv, a alegoriei, ţine de
înclinaţia omului pentru vorbirea figurată, încărcată
conotativ dincolo de puterea cuvintelor aflate la gradul
zero al denotaţiei. Acest stil se întâlneşte frecvent şi în
scrierile laice, evident. Dar în literatura religioasă el
devine o necesitate, pentru că facilitează mult efortul
exegetic, atâta timp cât textul biblic este abstract prin
natura sa. Explicarea unor relaţii cu transcedentalul prin
apel la imagini ale imanentului este un mecanism foarte
uzitat în pasajele biblice şi în întreaga literatura
parabiblică. După modelul învăţăturii Sfântului Pavel,
exegeţii se străduiesc să găsească în Vechiul Testament
prefigurări ale fiecărui eveniment, personaj, al fiecărei
idei întâlnite în Noul Testament. Iar modelul pentru
aceste exegeze se găseşte în însuşi textul scripturistic.27
Uneori se ajunge chiar la o exagerare a interpretărilor.
27 cf. P. Gh. Bârlea, 2000, Introducere în studiul latinei creştine, Bucureşti:
Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”, p. 183.
81
Dar esenţa rămâne valabilă: limbajul figurat constituie
trăsătura definitorie cea mai pregnantă a stilului biblic
şi a stilului întregii literaturi religioase. În exemplele
selectate de noi în această carte revine de câteva ori
citatul „Tu eşti Petru şi pe această piatră voi clădi biserica
mea” (Matei, 16,18-19). Revenirea citatului se explică
prin puternica sa legătură metaforică, ceea ce
înseamnă că devine o paradigmă pentru mai multe
tipuri de figuri de stil, apoi prin faptul că el dovedeşte
cum procesul metaforizării şi abstractizării unor
concepte sfârşeşte prin a crea o imagine curentă,
considerată normală, simplă şi clară, în limbajul religios.
Biblia recurge întâi la o comparaţie, căci împărăţia lui
Dumnezeu este asemuită cu un vast edificiu; lărgind
cadrul, credincioşii reprezintă pietrele acestei
construcţii, Iisus Hristos este făuritorul, iar Petru este una
din pietrele de temelie. Aşadar, termenii care exprimă
noţiunea de edificaţie („zidire”, „construcţie”, „înălţare”
etc.) dobândesc sensuri noi care merg de la concret la
abstract: construirea unei biserici → împărăţia lui
Dumnezeu → zidirea credinţei în sufletul omului ş.a.m.d.
Cu timpul, valoarea strict artistică, metaforică, a
imaginii rămâne în plan secund, iar utilizatorii textului
biblic ajung să folosească în mod curent termenii
respectivi – zidire, edificare, construcţie – cu sensurile
exclusiv abstracte: „acceptarea dogmei creştine”;
„întărire sufletească”; „pildă bună” etc.
Cercetătorii reconstituie frecvent procesul
metaforizării unor asemenea cuvinte, preluate din
universul citadin al credincioşilor, în scopul redării unor
noţiuni abstracte, fundamentale în credinţa creştină:
82
iubirea faţă de Dumnezeu, dragostea faţă de
aproapele nostru, păcatul, virtuţile creştine (mila,
generozitatea, sinceritatea etc.), gloria martirilor,
fericirea cerească ş.a.m.d.
În paginile de mai jos vom arăta, destul de
schematic, căci nu ne-am propus mai mult, relaţia dintre
sensul propriu şi sensul figurat, în cheie creştină, a unor
asemenea cuvinte şi sintagme.
Figurile stilului constituie obiectul cel mai important
al stilisticii - pe care o putem numi stilistică retorică. Ele
sunt valorile expresive stereotipe ale limbii, care
funcţionează păstrându-şi un loc privilegiat alături de
valorile expresive libere ale limbii, obiect al „gramaticii
expresive”.
Funcţia stilistică are o structură dialectică, în sensul
că, pe de o parte, prin ineditul său, neagă ceea ce este
uzual şi banal în limbajul comun, iar pe de altă parte,
prin accesibilitate, el se constituie în instrument de
comunicare cu valoare generală, ca şi limbajul uzual.
Impulsul şi finalitatea fenomenului stilistic stau în
necesitatea autoreflectării unei individualităţi umane, a
eului ca agent al actului de creaţie.
Când spunem că stilul înseamnă alegerea
cuvintelor şi construcţiilor care scapă gramaticii, trebuie
să înţelegem că valorile stilistice se definesc după
reguli proprii. Ceea ce spune Dumarsais despre tropi,
afirmând că tratarea tropilor ţine de resortul
gramaticii, ne face să înţelegem „adevărata semnificaţie
a cuvintelor şi în ce sens sunt întrebuinţate în vorbire”.28
Se poate spune despre figuri, în general, acelaşi lucru.
28 Dumarsais, 1981, p. 22.
83
Dumarsais se referă la gramatică în sens mai larg, la
ceea ce înţelegem astăzi prin lingvistică:
„Între funcţia stilistică şi valoarea estetică a figurilor
există o valoare dialectică, în sensul că, pe de o parte,
valoarea estetică determină funcţia poetică sau stilistică:
o indică, o face posibilă, o generează, aspect care ne
ajută să o analizăm pe una prin cealaltă, iar, pe de altă
parte, frecvenţa funcţiei stilistice o alimentează evolutiv
pe cea din urmă, ajutând-o nu numai să se concretizeze,
ci să se dezvolte, să crească, adică să-şi rafineze şi să-şi
complice structura stilistică sau estetică chiar”.29
În esenţă, valorile „gramaticii expresive” nu sunt
altceva decât rădăcina tuturor figurilor, în sensul că
„tehnica” realizării celor patru grupe ale figurilor
definesc câteva fenomene care constituie obiectul
analizei gramaticale:
• coordonarea şi subordonarea asindetică în
propoziţie şi în frază reprezintă un fenomen expresiv
prin ambiguitate;
• circumstanţele „false”, adică cele ale căror
structură de suprafaţă se opune structurii de adâncime,
reprezintă un fenomen expresiv, şi anume, ambiguita-
tea generată de substituţie;
• paralelismul sintetic oferă un exemplu de
repetiţie în care insistenţa este dublată de simetrie, aşa
cum sunt cele peste douăzeci şi trei de figuri ale
repetiţiei;
• polisindetul şi construcţiile perifrastice oferă un
exemplu de fenomene expresive prin insistenţă;
29 G. N. Dragomirescu, 1975, p. 13.
84
• atributul, în special cel adjectival, ca şi apo-
ziţia, ilustrează cel de-al patrulea element al expres-
sivităţii lingvistice, şi anume, plasticitatea.
Putem concluziona că toate figurile de stil alcătu-
iesc un sistem propriu, supraadăugat sistemului limbii
care l-a generat, îl întreţine şi-l actualizează continuu.
Structura de sistem a ansamblului tuturor figurilor
are drept consecinţă două fenomene particulare, şi
anume:
• fenomenul de interferenţă (împletire) între fi-
guri;
• fenomenul de implicaţie (generativ), pe care-l
prezintă cele mai multe figuri, şi anume: unele figuri mai
simple generează altele mai complexe ori, prin
dezvoltare compoziţională, chiar acele specii ale unora
din genurile literare.
La întrebarea „ce sunt figurile?” redăm în
continuare răspunsul oferit de Dumarsais:
„Acest cuvânt are el însuşi un sens figurat. Este o
metaforă. Figură, în sens propriu este forma exterioară a
unui corp. Toate corpurile au întindere; dar, în afară de
această proprietate generală de a fi întinse, ele mai au
fiecare figura lor şi forma lor particulară, care face ca
fiecare corp să apară în ochii noştri diferit de alt corp;
ele fac mai întâi să cunoaştem ceea ce gândim; au mai
întâi această proprietate generală care convine tuturor
frazelor şi îmbinărilor de cuvinte şi care constă în a
semnifica ceva, în virtutea construcţiei gramaticale”.30
Dar, mai mult, expresiile figurate au şi o modi-
30 Dumarsais, 1981, p. 7-8.
85
ficare particulară care le este proprie şi în virtutea
acestei modificări particulare recunoaştem o specie
aparte fiecărei figuri:
„În afară de un număr mic de figuri rezervat stilului
elevat, observă autorul citat, celelalte se regăsesc în
limbajul cel mai comun.” 31 „În adevăr - spune acelaşi
autor - eu sunt convins că se fac mai multe figuri într-o zi
de târg la piaţă, decât în mai multe adunări
academice.”32
Fontanier adaugă că observaţia aceasta
„este un adevăr care a fost recunoscut din toate
timpurile şi Boileau, cred, spune înaintea lui Dumarsais că
se fac mai multe metafore într-o zi de târg la piaţă decât
se găsesc în Eneida”.33
Pierre Fontanier subliniază faptul că în limba
uzuală se folosesc nenumărate cuvinte are nu mai pot fi
recunoscute din cauză că şi-au pierdut caracterul
particular prin generalizare:
„S-ar putea dovedi cu mii de exemple că figurile
cele mai îndrăzneţe, în principiu, încetează de a mai fi
privite ca figuri în momentul în care ele au devenit
comune şi uzuale”.34
În interiorul fiecărei compartimentări din cadrul
celor patru grupe trebuie făcută şi diviziunea figurilor,
cu referire la nivelul lingvistic la care ele se realizează:
fonologic, lexical, gramatical.
În concluzie, esenţa şi tehnica vorbirii artistice,
inclusiv cea „figurată”, ar fi:
31 Ibidem.
32 Ibidem.
33 Ibidem, p. 3-4.
34 Fontanier, 1968, p. 165.
86
• cuvântul artistic, construcţie „figurată” are, în plus
faţă de vorbirea comună, un coeficient sporit de
intensitate expresivă, ale cărei surse sunt:
 insistenţa şi simetria;
 ambiguitatea;
 plasticitatea.
• tehnica actualizării acestor surse
 insistenţa şi simetria, realizate prin repetiţie
şi amplificare; ambiguitatea, realizată, în
primul rând, prin substituţie şi economie a
expresiei;
 plasticitatea, realizată prin tehnica
descripţiei şi compoziţiei, în mare, cele
patru grupe şi subgrupe ale figurile sunt
următoarele:
În studiul nostru, vom ţine seama de subdiviziunile
tropilor şi figurilor, aşa cum au fost ele sintetizate de
către Gh. N. Dragomirescu, bazat la rândul său pe
tratatele clasice ale lui Dumarsais, Fontanier ş.a.35:
I. figurile repetiţiei
I.l. fonologice;
I.2. lexicale;
I.3. gramaticale.
II. figurile insistenţei
II.1. figuri ale belşugului de expresie
II.1.1. fonologice
II.1.2. lexico-gramaticale
II.2. figuri ale reflexiei
35 Gh. N. Dragomirescu, 1975, pp. 22-23 et passim.
87
II.3. figuri ale exagerării
III. figurile ambiguităţii
III.1. figuri ale economiei de expresie
III.1.1. fonologice
III.1.2. lexico-gramaticale
III.2. figuri ale similitudinii şi analogiei
III.2.1. fonologice
III.2.2. lexico-gramaticale
III.3. figuri ale substituţiei
III.3.1. figuri de substituţie propriu-zisă
III.3.2. figuri ale atenuării
III.3.3. figuri ale ironiei
III.4. figuri ale simulării
III.5. figuri ale contradicţiei
III.6. figuri ale abaterii logice şi gramaticale
IV. figurile plasticităţii
IV.1. figuri ale descripţiei
IV.2. figuri ale exemplului
IV.3. figuri ale compoziţiei
Schema de mai sus ne dă posibilitatea studierii
figurilor în corelaţia lor tematică şi de sistem.
Figurile repetitive
Structurile care au la bază tehnica repetiţiei sunt
de maximă importanţă pentru întreaga stilistică a
figurilor, deoarece ilustrează, prin construcţia lor,
caracterul stereotip al tuturor figurilor şi întrunesc toate
atributele specifice ale materiei lingvistice. „Efectele
semantice” ale unora din figurile repetiţiei anticipează
ori chiar generează o parte din figurile capitolelor
următoare:
88
„Repetiţia creează o figură de stil prin crearea unor
combinaţii fonologice, lexicale şi gramaticale cu caracter
stereotip, cu o structură în care efectul insistenţei este
amplificat de cel al simetriei ori chiar de anumite efecte
semantice”.36
Figurile repetiţiei au o mare valoare estetică,
deoarece au calitatea de a exprima o idee mai plastic
şi mai sugestiv decât îmbinările libere ale vorbirii
comune, prin „plastic” înţelegându-se ceva mai sensibil
(orice idee abstractă este comunicată cu ajutorul unor
imagini vizuale) şi mai sugestiv, deoarece au un ecou
prelungit în memorie şi chiar cu asocieri neaşteptate.
Valoarea estetică a repetiţiei rezultă nu numai din
faptul că serveşte pentru a sublinia ceea ce trebuie
bine întipărit, adică a intensifica receptarea imaginii
(ideii), ci şi pentru că, în general, determină o
„întârziere şi prin aceasta o reculegere a atenţiei, a
succesiunii imaginilor, ideilor”.37
Repetiţia figurată încântă şi prin simetrie şi, în
acelaşi timp, are darul de a mobiliza atenţia prin
ambiguitate.
Printre elementele care asigură valoarea estetică
a figurilor de repetiţie se numără simetria, concepută
ca unul dintre elementele de bază ale frumosului, şi
anume, ca expresie a unor relaţii constatate între
determinările care compun obiectul frumos, între
elementele externe ori formale, legate între ele prin
similitudine, cât şi prin disimilitudine faţă de cel puţin un
element constant de conţinut, la care se raportează în
36 Gh. N. Dragomirescu, 1975, p. 26.
37 K. Krause, p. 318.
89
mod necesar.
Ne vom opri în continuare asupra figurilor repetiţi-
ei, exemplificându-le cu expresii extrase din textul bi-
blic:
I. Figurile repetiţiei
I.1. Fonologice
 Aliteraţia, prin repetiţia unor consoane
(sau a unor silabe), de obicei din rădăcina
cuvintelor, are efect eufonic, imitativ (onomatopeic)
ori expresiv (simbolic); efectul aliteraţiei se
datorează, de cele mai multe ori, accentului
afectiv pe care-l poartă sunetele repetate:
 „Drumul Damascului” (Faptele, Apostolilor);
 „vecii vecilor” (Psalmii, 9,6; 10,16; 37,29);
 „Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântă-
rilor);
 „intrarea în Ierusalim” (Matei);
 „cântă cântarea (lui Simeon)” (Luca, 2,25-
31) – în plan gramatical, este vorba
despre un Acuzativ intern, definit tot în
termeni retorico-stilistici drept „figură
etimologică”;
 „muntele Măslinilor” (Luca, 22,39-40);
 „David dansând” (în faţa corăbiei) (Samuel,
6,14);
 „Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33);
 „pământul promis” (Canaan) (Geneza,
13,15).
90
În exemplele date, efectul eufonic al
aliteraţiei este mai greu de analizat, deoarece el
constituie o senzaţie lingvistică idiomatică, o sime-
trie acustică, în cuvinte şi enunţ, percepută subiec-
tiv. Noi analizăm virtuţile compensatorii ale limbii
române în redarea acestor efecte, fără să ştim
sigur că traducătorii le-au perceput exact pe cele
din original şi le-au redat prin echivalentele cele
mai potrivite din limba-ţintă.
În orice caz, N. Trubetzkoy era de părere că
se poate elabora o estetică a sunetelor. Este cazul
poeziei (în totalitate) şi a unei bune părţi din
proză care, prin definiţie, reprezintă „o
organizare a sistemului de sunete al limbii” .38
Rezultatul obţinut într-o traducere ne face să
credem că aserţiunile cercetătorilor citaţi sunt
foarte adevărate.
 Asonanţa, repetiţie care stă la baza

formării expresiilor următoare, în care observăm
omofonia vocalei accentuate în două sau mai
multe cuvinte:
 „după faptă şi răsplată” (Vulgata, 17);
 „tot ce este al tău este şi al meu” (Ioan,
17,10);
 „a fi neam după Adam” (Geneza, 2,7).
Asonanţa, explică Morier, ar exprima o
simplă insistenţă sau ar traduce etape succesive în
timp şi spaţiu, iar alteori „poate să pună în evidenţă
38 cf. Rene Wellek, Austin Waren, 1967, p. 21.
91
timbre expresive”.39
În asonanţă se constată caracterul relativ al
ilustrării şi un oarecare subiectivism.
Asonanţa este interpretată mai obiectiv de
către lorgu Iordan, care observă că „nevoia de
expresivitate din care izvorăsc (rima, asonanta şi
aliteraţia) pare a fi de natură pur estetică”.40
Ilustrative pentru asonantă sunt construcţiile:
„tău şi meu”, „neam şi Adam” sau cea intrată în
uzul comun „faptă şi răsplată”.
 Disproforonul, termen folosit de autorii

latini pentru denumirea aliteraţiei unor consoane
greu de pronunţat:
 „deşertăciunea deşertăciunilor, totul este
deşertăciune” (Ecleziastul 1,2).
Dificultatea nu ţine de pronunţare, ci de
înţelegerea enunţului, care, din motive de fonetică
sintactică, se caracterizează printr-un echivoc
lexical destul de greu de evitat.
 Iotacismul este o denumire a aliteraţiei în

situaţia când sunetul care se repetă este i; este
procedeul folosit în expresia:
 „intrarea în Ierusalim” (Matei).
 Mitacismul este tot o aliteraţie, când

consoana repetată este m:
39 Morier, p. 39.
40 Iorgu Iordan, 1975, p. 98.
92
 „Muntele Măslinilor” (Luca, 22,39-40).
 Polisigma este denumirea aliteraţiei când

consoana care se repetă este s:
 „Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33).
 Tautofonia, repetiţie excesivă a aceluiaşi

sunet, eventual silabă, cu efect neplăcut, inestetic:
 „deşertăciune a deşertăciunilor, totul este
deşertăciune” (Ecleziatul, 1,2).
I.2. Repetiţii lexicale

 Anonimaţia constă în repetarea unui nume
propriu, cel mai adesea de persoană, prin
apelativul din care, de regulă, provine din
antonomază, cu scopul de a sugera caracterizarea
persoanei respective, prin referire la sensul
numelui comun. Schema anonimaţiei ar fi X...x....
sau x...X...
 „Tu eşti Petru şi pe această piatră...” (Matei,
16,18-19).
În exemplul de mai sus, numele comun este
folosit ca o repetiţie a celui propriu nu pentru
echivalare semantică, ci pentru ca personajele să
se caracterizeze prin opoziţie semantică cu
apelativul piatră.
 Chiasmul este o repetare inversă a unor

funcţii gramaticale, altfel spus, succesiunea a două
sintagme diferite lexical, din care a doua repetă
93
aceleaşi funcţii gramaticale ale celei dintâi, dar în
ordine inversă: 12:21 sau AB/BA; este prezent în
construcţia:
 „Cel care scoate sabia, de sabie va pieri”
(Matei, 26,52).
Structura chiasmului nu duce întotdeauna la
acelaşi efect expresiv. Ca şi în cazul celorlalte
figuri, funcţia poetică a chiasmului depinde de
context. Iorgu Iordan atribuie chiasmului, în afară
de efectul stilistic legat de context, şi o valoare
estetică.41
 Climaxul este o repetiţie lexicală, şi

anume, o anadiploză care poate fi, în privinţa
conţinutului, progresivă (x/x ... y/y ... z/z):
 „os din osul meu şi carne din carnea mea”
(Geneza, 2,23).
Gradaţia, ca figură specifică, este de fapt o
enumerare progresivă. Ea poate fi ascendentă sau
descendentă.
 Epanadiploza (dublare la sfârşit şi la

început) este acea figură care constă în repetarea
aceluiaşi cuvânt (grup de cuvinte) şi la sfârşitul şi
la începutul unei unităţi sintactice (x...x / y...y):
 „abisul cheamă abisul” (Psalmii, 43,8);
 „orbi care-i conduc pe orbi (Luca, 63,9).
În epanadiploza dată, termenii sunt de natură
nominală (avem un exemplu de repetiţie
41 Iorgu Iordan, 1975, p. 102.
94
poliptotică într-o construcţie în care cuvântul care
se repetă are acelaşi aspect flexionar).
 Parigmenonul este o figură definită de

prezenţa în propoziţie sau vers a unor părţi de
vorbire nominale ori verbale, cu aceeaşi rădăcină;
o întâlnim în formularea:
 „cântă cântarea lui Simeon” (Luca, 2,25-
39);
Observăm că avem de a face cu aceeaşi
figura etymologica, cu deosebirea că elementele
congruente sunt verbul predicat şi complementul
său (cântă cântarea).
Parigmenonul se mai numeşte în latină şi
figura per pleonasmos. Dar o construcţie poate fi
pleonastică în cazul în care cuvintele cu rădăcină
comună stau într-un raport de determinare directă
care nu ajută, în nici un fel, termenului regent să-şi
sporească expresivitatea. Considerăm că exem-
plul dat are încărcătură expresivă.
 Poliptotonul constă în repetarea aceluiaşi

cuvânt în diverse forme flexionare (X1...x2...x3).
Poliptotonul înseamnă repetiţia unui cuvânt
declinabil la diferite cazuri. Prin extensiune, s-a
unit astfel şi un verb repetat la diverse forme
flexionare. Din această cauză, vom încadra trimi-
terile la textul biblic în poliptoton substantival, cu
observaţia că, în primul exemplu, odată cu schim-
barea flexionară, s-a produs şi o diversificare se-
mantică.
95
 „deşertăciunea deşertăciunilor...” (Eclezias-
tul, 1,2);
 „în vecii vecilor” (Psalmii, 9,6;10,16;
37,29);
 „Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântări-
lor);
 „Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33).
I.3. Repetiţii gramaticale
 Anadiploza o identificăm în textele

biblice în acele expresii în care se repetă un
cuvânt sau un grup de cuvinte din finalul unei
unităţi sintactice sau metrice, imediat (sau aproape
imediat) la începutul unităţii sintactice sau metrice
următoare (...x / x...):
 „ce-am scris, am scris” (Ioan, 19,22);
 „nu eşti decât ţărână şi în ţărână te vei
întoarce” (Geneza, 3,19);
 „cel ce scoate sabia, de sabie va pieri”
(Matei, 26,52).
 Diafora este o specie de antanaclază, în

care cuvântul care se repetă capătă, prin context,
o nuanţă foarte fină de înţeles diferit. Fineţea
diversificării semnificaţiei se datorează cel mai
adesea unui context mai dificil de analizat:
întoarce” (Geneza, 3,19);
 „lăsaţi-i pe copii să vină la mine” (Matei,
96
8,22; Luca, 9,60).
Diafora este una din figurile repetiţiei care a
provocat multe controverse. Altfel, cercetătorii au
definit diferit termenul. În Meyers Handbuch i se
spune „repetiţie a unui cuvânt, cu înţeles diferit, de
obicei, mai puternic” (fără exemple), iar exemplul
dat de Larousse nu pare să ilustreze nici nuanţa
semnificaţiei, nici sensul mai puternic. În exemplele
citate este vorba despre o nuanţă destul de
delicată.
 Epifora constă în repetarea unui cuvânt

sau a unui grup de cuvinte la sfârşitul unor unităţi
sintactice sau metrice (este inversul anaforei); este
un procedeu retoric folosit în contexte biblice ca:
 „Daţi Cezarului ce e al Cezarului” (Matei,
22,21);
 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei,
7,1; Luca, 6,37);
 „Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu”
(Matei, 23,3);
 „Lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii”
(Matei, 8,22; Luca, 9,60).
Diviziunea figurilor repetiţiei, cu referiri la nivelul
lingvistic la care se realizează (fonologic, lexical,
gramatical), nu permite o delimitare clară, perfectă a
acestora, deoarece mai toate speciile şi subspeciile de
figuri au interferenţe aşa de evidente, încât pot trece
cu uşurinţă dintr-o categorie în alta, asemănarea
datorându-se fie înrudirii genetice (unele sunt generate
de altele), fie fenomenului împletirii fortuite dintre
97
figuri, în cazul în care o figură poate apărea în schema
alteia, fără o necesitate formală.
De exemplu, aliteraţia interferează cu iotacismul,
mitacismul şi polisigma (toate generate de aliteraţie),
dar şi cu poliptoton-ul şi parigmenon-ul în care cuvântul
repetat şi-a schimbat aspectul flexionar şi chiar afixul
lexical.
II. Figurile insistenţei

În textele biblice, expresivitatea unei comunicări
verbale se dezvoltă nu numai prin insistenţa iterativă,
ca în cazul figurilor repetiţiei, ci şi prin alte mijloace,
cum ar fi insistenţa realizată prin enunţ augmentativ,
reflexiv sau prin exagerare.
La fel ca în textele laice, dar încă mai pregnant,
insistenţa augmentativă exprimă formele care se carac-
terizează prin elemente de analiză şi adaos, cum ar fi
figurile belşugului de expresie şi figurile exagerării, iar
insistenţa reflexivă o exprimă formele care permit
scriitorului să se oprească asupra ideii tematice, fie
reluând-o în alţi termeni (explicitări), fie formulând ex-
clamativ altă idee, cu rolul să o sublinieze pe cea tema-
tică, cum ar fi figurile reflecţiei.
Grupate tematic, figurile insistenţei sunt urmă-
toarele:
II.1. Figurile belşugului de expresie

II.2. Figurile reflecţiei
II.3. Figuri ale exagerării
98
II.1. Figurile belşugului de expresie
 Climaxul - definit în capitolul anterior;

aspect al interferenţei figurilor de stil.
 Deprecaţia, termen folosit cu semnificaţia

de „rugăciune”, este o figură de stil care, la
origine, constă într-o implorare adresată zeilor
pentru înlăturarea unei nenorociri ori a unei
pedepse. În zilele noastre, deprecaţia şi-a pierdut
caracterul religios, folosindu-se mai mult pentru a
exprima intensitatea suferinţei decât speranţa în
mântuirea implorată:
 „Doamne, Dumnezeul meu, de ce m-ai
abandonat?” (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).
 Enumeraţia constă în descompunerea unui

tot în diverse părţi componente, enunţându-le suc-
cesiv sau în expunerea tuturor circumstanţelor unei
acţiuni.
 „împărăţia mea, domnia mea nu e în
această lume” (loan, 18,31).
 Epifonemul este o figură de insistenţă prin

adaos, constând în adăugarea, la finele unui enunţ
sau unităţi compoziţionale, a unei „exclamaţii
sentenţioase”, rezumând sau caracterizând ceea
ce s-a spus mai înainte:
 „Pleacă de la mine, Satan!” (Matei,
4,10).
99
II.2. Figurile reflecţiei
 Exclamaţia, ca manifestare bruscă şi

puternică a vocii, constă dintr-un enunţ, în proză
sau în vers, prin care se exprimă un puternic
sentiment de surpriză, de mânie, de bucurie.
 Aleluia! (Psalmii, 104,35);
 Osana! (Marcu, 11,9-10; Matei, 21,9-
15);
 Iată Omul! (loan, 19,5);
 Ave Maria! (Luca, 1,28-42).
Pentru ca o exclamaţie să devină figură de
stil, trebuie îndeplinite două condiţii: să fie un
enunţ, propoziţie sau frază, legat de un context
care să-l justifice; să exprime un sentiment (ca în
exemplele mai sus menţionate).
Biblia, fiind prin definiţie un text de adresare
directă către credincios, cuprinde numeroase
asemenea figuri. Exclamaţia este folosită în
exprimarea
„tuturor pasiunilor, sentimentelor, dorinţelor
inimii, în exprimarea bucuriei, durerii, milei, duioşiei,
admiraţiei, terorii, urii, ironiei, laudei, imprecaţiei
etc.”42
 Hendiada, „unu exprimat prin două”, este

utilizată în exprimarea unei noţiuni prin două
substantive coordonate prin conjuncţia şi, dintre
42 P. Fontanier, 1968, p. 337.
100
care al doilea ar trebui să fie atributul celuilalt, ca
substantiv în genitiv ori adjectiv cu acelaşi radical:
 „Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19,24-
25-27);
 „După faptă şi răsplată” (Vulgata, 17);
 „Suntem cenuşă şi umbră” (Geneza,
3,19; 18,27; Psalmii 103,14).
Efectul stilistic al acestei figuri este rezultatul
belşugului de expresie (aspect al insistenţelor
cantitative) şi al structurii gramaticale: raportul de
coordonare sugerează mai mult decât exprimă
relaţia dintre noţiuni.
 Entimema comunică o gândire exprimată

fie printr-o contradicţie, fie în forma unei concluzii;
o întâlnim în expresiile:
 „cel ce seamănă vânt, culege furtună”
(Osea, 8,7);
 „cei ce seamănă în lacrimi, recoltează în
strigăte de bucurie” (Psalmii, 126,5).
Entimema de mai sus exprimă o concluzie
care este comparabilă cu o maximă. De aceea,
poate fi definită şi ca maximă sau sentenţă
motivată.
 Imprecaţia, tradusă ad litteram ca

„rugăciune împotriva cuiva”, este o figură de stil
prin care se enunţă, Ia modul imperativ, dorinţa
pedepsirii unei persoane, singulare sau colective,
vinovată fie faţă de cel ce formulează rugăciu-
nea, fie faţă de societate. Este o figură cu o evo-
101
luţie istorică, ajunsă astăzi la stadiul desuetudinii:
 „Să fie anatema!” (Levitic 27,28; Isaia
34,2-5).
 Jurământul sau autoimprecaţia-legământ.

Caracteristica lexico-gramaticală a jurământului
este aceea că imprecaţia se exprimă întotdeauna
într-o principală, însoţită permanent (efectiv, prin
subînţelegere ori chiar prin elipsă) de o
subordonată condiţională, menită să exprime
circumstanţa care motivează jurământul:
 „Dacă eu te uit, Ierusalim, dreapta mea
să mă uite!” (Psalmii, 137,5);
 „Dacă bobul de grâu nu moare!” (Ioan,
12,24).
 Maxima sau Sentenţa subliniază obiectul

(ideea) printr-un enunţ concis, exprimând o
reflecţie profundă şi generalizatoare asupra lui.
Maxima are această funcţie stilistică atunci când
este solicitată de un context pe care îl luminează;
maxima poate fi socotită figură de stil chiar şi
desprinsă din contextul care a generat-o şi a cărui
umbră o simţim plutind în spaţiul ei.
Maxima, ca figură de stil, trebuie să exprime
un adevăr moral sau filozofic, cât mai frumos,
sugestiv, cu ajutorul unor mijloace de expresie
care pot fi chiar figurate, nu într-un limbaj ştiinţific,
abstract.
Unii autori fac distincţie între denumirile
maximă, sentenţă, aforism etc., considerându-le
102
sinonime parţiale. Astfel, sentenţa ar avea mai
mult un caracter filozofic sau retoric, iar maxima
ar exprima o cugetare cu caracter moral. În
realitate, sentenţa este sinonim absolut cu maxima.
Folosim pentru exemplificare:
 „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!”
(Matei, 7,1);
 „Să nu ştie stânga ta ce face dreapta
ta!” (Matei, 6,3-4);
 „Cine sapă groapa altuia cade singur în
ea”. (Ecleziastul, 10,8);
 „Un câine viu face mai mult decât un
câine mort” (Ecleziastul, 9,4);
 „Nimeni nu e proroc în ţara lui” (Luca,
4,24);
 „Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”
(Matei, 26,52);
 „Frica de Dumnezeu e începutul
înţelepciunii” (Proverbe, 1,7; 9,10);
 „Bateţi şi vi se va deschide!” (Luca, 11,9;
Matei, 7,7);
 „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni”
(Luca, 16,13);
 „Există o vreme pentru toate”
(Ecleziastul, 3,1);
 „Totul este deşertăciune” (Ecleziastul,
1,2);
 „Necunoscute sunt căile Domnului”
(Romani, 11,33);
 „Cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,
13,30; Matei, 19,30);
103
 „Cei ce seamănă în lacrimi, recoltează în
strigăte de bucurie” (Psalmii, 26,5).
 Perifraza exprimă în mai multe cuvinte

ceea ce s-ar putea spune (scrie) într-unul singur.
Adăugăm amănuntul, deloc lipsit de
importanţă, că nu orice perifrază este figură de
stil (ori funcţie poetică). Pentru a putea deosebi
perifraza stilistică de perifraza explicitară, se pot
menţiona, după Dumarsais43, cele patru surse
generatoare ale sale:
- decenţa;
- nevoia de claritate;
- nevoia de înfrumuseţare (perifrază
poetică);
- necesitatea la traducerea unui termen
dintr-o limbă în alta, ori de câte ori nu avem un
corespondent lexical.
 Pleonasmul constă în folosirea mai multor

cuvinte sau construcţii decât ar fi necesar pentru a
exprima o idee sau o imagine, cu scopul de a
exprima mai energic, mai convingător ideea sau
imaginea respectivă:
 „cântă cântarea lui Simeon” (Luca, 2,25-
39).
Construcţia aceasta, deşi pleonastică, nu este
condamnabilă, deoarece are valoare stilistică.
43 Dumarsais, 1981, p. 220-229.
104
II.3. Figuri ale exagerării
 Hiperbola, figură de insistenţă care constă

în exagerarea expresiei, fie mărind, fie micşorând
imaginea obiectului (de obicei concret) peste
limitele sale fireşti:
 „pentru o îmbucătură de pâine”
(Proverbe, 28,21) - preţ derizoriu;
 „picătură de apă în mare” (Ecleziastul,
18,10) - cantitate neglijabilă;
 „ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3,8) -
tărâm ideal, plin de promisiuni şi prosperitate;
 „numai piele şi oase” (Psalmii, 102,6) -
imaginea unei persoane foarte slabe;
întoarce” (Geneza, 3,19) -exprimă fragilitatea
şi vremelnicia fiinţei omeneşti;
 „lumina ochilor” (Deuteronom);
 „suntem cenuşă şi umbră” (Geneza,
3,19; 18,27; Psalmii 105,14);
 „unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105) -
persoană foarte importantă;
 „puternic asemenea morţii” (Cântarea
Cântărilor, 8,6).
Seneca a observat faptul că scopul fiecărei
hiperbole este de a ajunge la adevăr prin
minciună, este o ficţiune care nu înşeală.
 Superlativul stilistic este o altă figură de
105
stil care constă în exprimarea superlativului pe
calea substituirii construcţiei proprii – consacrată
gramatical, fie printr-un inedit gramatical, fie, mai
ales, prin construcţii străine ca structură de
suprafaţă, dar apte ca structură de adâncime să
exprime ideea de superlativ:
 „Cântarea Cântărilor” (Cântarea Cântă-
rilor);
 „Sfântul Sfinţilor” (Exodul, 26,33);
 „în vecii vecilor” (Psalmii, 9,6; 10, 16;
37, 29).
Se constată din diviziunea făcută mai sus
legătura organică dintre figurile repetiţiei şi
figurile insistenţei. În acelaşi timp, se constată
interferenţe la nivelul figurii insistenţei. Compa-
rând entitema cu maxima, observăm că ea se
poate împleti cu antimetateza şi, mai ales, cu pa-
radoxul. Demetrios o raportează şi la epifonem,
cu care s-ar putea confunda.
III. Figurile ambiguităţii
Intensitatea expresivităţii unei comunicări verbale

se realizează şi prin fenomenul general al sugestiei,
prin ecoul semnului lingvistic implicit care se manifestă în
momentul receptării semnului lingvistic explicit.
În continuare, vom prezenta figurile care
intensifică expresivitatea prin:
 economia de expresie - care generează
sugestia prin ceea ce lipseşte în construcţia
sonoră a comunicării, dar se face simţit intuitiv în
106
receptarea enunţului (redundanţă stilistică);
 similitudinea şi analogia între ceea ce
se percepe şi ceea ce trebuie receptat efectiv;
 substituţia între termenul care trebuie
receptat şi termenul care se percepe, în virtutea
unei relaţii de sinonimie stilistică şi a unei
intenţionalităţi exprimată prin context sau situaţie
şi intuită ca atare de către interlocutor (cititor):
substituţie propriu-zisă, simulare, atenuare, ironie,
opoziţie şi contradicţie;
 „abaterea” logică sau gramaticală, care
are rolul să nu anuleze comunicarea, ci, întârziind
perceperea semnului lingvistic, să-l facă mai
sugestiv.
Grupate tematic, figurile ambiguităţii întâlnite în
textele biblice sunt:
III.1. Figuri ale economiei de expresie

III.1.1. figuri fonologice
III.1.2. figuri lexico-gramaticale
III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei
III.2.1. figuri fonologice
III.2.2. figuri lexico-gramaticale
III.3. Figuri ale substituţiei
III.3.1. figuri ale substituţiei propriu-zise
III.3.2. figuri ale alternării
III.3.3. figuri ale ironiei
III.4. Figuri ale simulării
III.5. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei
107
III.6. Figuri ale abaterii logice şi gramaticale 44
III.1. Figuri ale economiei de expresie
III.1.1. Figuri fonologice

 Apocopa („scoatere afară”), figură care
constă în scurtarea unui cuvânt prin înlăturarea
unui sunet (vocală) sau a unei silabe (eventual 2-3
silabe), fără ca înţelesul cuvântului să sufere; o
găsim în enunţul:
 Satan (Matei, 4,10; Marcu, 4,15),
pleacă de la mine, Satan! Dispariţia părţii finale
a cuvântului Satană este deliberată şi
subordonată caracterului idiomatic al limbii.
 Sinalefa („fuziune”) constă în contopirea, în

rostire, a vocalei de la sfârşitul unui cuvânt cu pri-
ma vocală a cuvântului imediat următor. Prin con-
topire, se ajunge, în general, la dispariţia uneia
dintre cele două vocale care se întâlnesc, iar sina-
lefă se numeşte numai contopirea, prin dispariţia
vocalei finale, deoarece atunci când prin contopire
dispare vocala iniţială, avem de- a face cu o
ecthlipsă (gr. ekthlipsis). Iată un astfel de caz:
 „ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi”
(Samuel, 17).
Contopirea vocalelor este generată nu numai
44 Am folosit, ca de obicei, clasificările propuse de către Gh. N.

Dragomirescu, 1975, p. 94 şi următoarele.
108
de nevoia economisirii efortului de articulare, ci şi
de necesitate eufonică (un fel de melodie ce se
adaugă la rostirea cuvântului).
III.2. Figuri ale similitudinii şi analogiei
III.2.1. Figuri lexico-gramaticale

 Comparaţia, figură de stil cu ajutorul
căreia se exprimă un raport de asemănare între
două obiecte, dintre care unul serveşte să evoce
pe celălalt. Procedeul este destul de bine
reprezentat în scrierile biblice:
 „alb ca zăpada” (Psalmii, 51,9;
Leviticul, 6,3);
 „omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37,2;
103,15);
 „ca un singur om” (Ieremia, 6,23;
Ecleziastul, 4,10);
 „bătrân ca Mathusalem” (Geneza,
5,27);
 „sărac precum Iacob” (Iov, 1,13-22);
 „ca o cloşcă ce-şi adună puii sub aripi”
(Samuel, 17);
 „plângător ca o Magdalenă” (Luca,
7,37-47);
 „puternic asemenea morţii” (Cântarea
Cântărilor, 8,6).
Comparaţia biblică nu-şi propune să
determine, să definească obiectul comparat, ci
109
să-l evoce, adică să trezească imaginea vie a
obiectului. Comparaţia este o sintagmă inedită,
plastică şi sugestivă, care „corespunde [...] scopului
pe care-l urmăreşte percepţia estetică, adică
scopului de a îmbogăţi şi a adânci gândirea”.45
Comparaţia implică atât experienţa general
umană, cât şi concepţia specifică unui popor, unui
mediu social, prin prisma căreia este privită viaţa
şi se explică stabilirea unor asemănări între
„obiecte”. Textul scripturistic ne oferă exemple de
comparaţie nominală, comparaţia stabilind o
echivalare analogică între termeni nominali.
 Metafora, figură de stil care constă în
denumirea „obiectului” (lucru, fiinţă, acţiune) cu un
cuvânt impropriu şi anume cu numele altui obiect
asemănător, folosit nu ca noţiune (sinonim), ci ca
imagine care să evoce obiectul asemănat
(comparat):
 „degetul lui Dumnezeu” (Exodul, 8,15);
 „mielul lui Dumnezeu” (Matei, 26,28;
Apocalipsa, 12,11; Ioan, 5,29);
 „măgăriţa lui Balaam” (Numeri,
27,28);
 „buricul lumii” (Ecleziastul, 38,12);
 „nu aruncaţi mărgăritare la porci”
(Matei, 7,6).
Tudor Vianu găseşte că metafora are o
„funcţie sensibilizatoare”46 (după Aristotel, Retorica,
III), aceea de potenţare a impresiei şi o „funcţie
45 T. Vianu, 1955, p. 98, cu trimitere la Elster.
46 Ibidem, p. 62-69.
110
unificatoare”, adică aceea de a sublinia unitatea
dintre diferitele date ale sensibilităţii.
Ca orice altă figură, metafora se poate
împleti cu antiteza, chiasmul şi metonimia.
 Alegoria, figură de stil care constă în
folosirea unei metafore în expunerea narativă sau
plastică a unei idei abstracte.
Exemple:
 „cel ce are urechi de auzit să audă”
(Marcu, 4,9-23);
 „forţează-i pe oameni să intre” (Luca,
14,23);
 „cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,
13,30; Matei, 19,30);
 Simbolul, prin care se exprimă o idee
abstractă cu ajutorul numelui unui obiect ce
aparţine lumii fizice, pe baza unei analogii uşor
de sesizat:
 „degetul lui Dumnezeu” (Exod, 8,15) -
simbol al puterii;
 „toiagul lui Aaron” (Numeri, 17,1-20) -
simbol al puterii;
 „toiagul lui Iacob” (Geneza, 30,37) -
putere magică;
 „Capernaum” (Marcu, 2,2) - simbol al
confuziei, al dezordinii;
 „Cain e Abel” (Geneza, 4,3-16) -
prototip de fratricid;
 „dansul lui Salomeea” (Matei, 14,6-12)
- simbol al unei tentaţii;
111
 „calul lui lob” (Zaharia, 10,3) - simbol
al cutezanţei;
 „frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5);
 „Potop” (Geneza, 6,8) - simbol pentru o
catastrofă;
 „Golgota” (Marcu, 15,22) - loc de
pedeapsă;
 „peştele lui Iona” (Ioan, 2,1) - simbol al
învierii.
Datorită tehnicii substituirii, simbolul poate fi
confundat de multe ori cu metafora şi metonimia cu
care se aseamănă foarte mult prin analogie.
 Aluzia este acel procedeu stilistic care
constă în folosirea unui cuvânt sau a unui enunţ
menit să evoce printr-o comparaţie subînţeleasă
(sugerată), un eveniment sau un personaj din
domeniul istoriei, mitologiei, folclorului, în vederea
caracterizării sugestive a unei situaţii ori a
exprimării sensibile a unei idei abstracte. Tot
aluzie este şi imitarea unui poet, a unui vers
celebru, a unui proverb, a unei zicale, precum şi un
nume de personaj, invocat ca să sugereze
caracterul personajului. Este un procedeu pe care
îl recunoaştem în sintagmele:
 „sărutul lui Iuda” (Luca, 22,47);
 „părul lui Absalom” (Samuel, 18,9);
 „schimbarea la faţă” (Marcu);
 „se închină lui Mamona” (Matei);
 „cina cea de Taină” (Marcu);
 „Toma necredinciosul” (Ioan, 20,26-29);
 „a trimite de la Pilat la Irod” (Luca,
112
23,7-11);
 „Sodoma şi Gomora” (Geneza, 19,24-
25-27);
 „beţia lui Noe” (Geneza, 2,20-27);
 „Daniel în groapa cu lei” (Daniel, 6);
 „Talantul văduvei” (Luca, 21,1-4).
Şi în cazul aluziei se poate constata
fenomenul de împletire cu sinecdoca: „este scris în
prooroci” (Matei, 2,23) şi cu metonimia: „au pe
Moise şi pe prooroci” (Luca, 16,29).
Aluzia a fost definită şi ca „figură prin care se
spune un lucru cu intenţia de a se înţelege altul”47 - de-
finiţie discutabilă. Scopul aluziei nu este acela de a
discuta în mod expres obiectul evocat, ci să
sugereze comparaţia care se face de la sine între
acel obiect şi ceea ce se comunică efectiv, cu
scopul ca ceea ce se comunică să fie un enunţ cât
mai sugestiv. Catachreza, o figură „gramaticaliza-
tă”, reprezintă un fenomen lexical de origine me-
taforică, şi anume, folosirea unui termen figurat
pentru denumirea unui obiect concret sau abstract,
din lipsa unui termen propriu. Exemple:
 toiagul bătrâneţii (Tobit, 5,18);
 steaua magilor (Matei, 2,1).
 Metonimia (vezi p. 24-25).
 Sinecdoca (vezi p. 26-27).
 Personificarea, prin care se atribuie unor
obiecte neînsufleţite însuşiri ale creaturilor vii sau
chiar calităţi omeneşti oricărui obiect însufleţit ori
47 Morier, p. 4.
113
nu, este folosită în expresiile:
 „venirea Apocalipsei” (Apocalipsa, 1,1;
Corinteni, 12,1);
 „spiritul este asemenea vântului, suflă
unde vrea” (Ioan, 3,8);
 „slova omoară, dar spiritul dă viaţă”
(Corinteni, 3,6);
 „frunză purtată de vânt” (Isaia, 64,5);
 „stânga ta să nu ştie ce face dreapta”
(Matei, 6,3);
 „ceasul meu n-a venit încă” (Ioan, 2,4);
 „fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6,34);
 „Moise salvat de ape” (Exodul, 2,1);
 „prin puterea Sfântului Duh” (Matei,
1,18);
 „o nenorocire nu vine singură”
(Ecleziastul, 1,18).
Personificarea este una dintre cele mai
productive figuri şi are rădăcinile adânc înfipte în
limba uzuală, plină de elemente lexicale figurate
„gramaticalizate” prin generalizare.
III.3. Figuri ale substituţiei
III.3.1. Figuri ale substituţiei propriu-zise:

 Antonomaza este o figură de substituţie
prin care se înlocuieşte:
a. un nume propriu de persoană cu unul
comun (tratat ca nume propriu)
114
sau
b. un nume comun cu unul propriu (tratat ca
nume comun), pe baza unei relaţii de
interpolare cvasisinonimică: numele comun
sau propriu trebuie să exprime o
caracterizare a celuilalt.
Am identificat în textele biblice:
 Sfânta Scriptură - Biblia
 Iisus Hristos - Mântuitorul
 Dumnezeu - Tatăl
Antonomaza, fiind o figură de substituţie ge-
nerată de o comparaţie subînţeleasă, este consi-
derată, uneori, o specie a metaforei sau asociată
cu metonimia, fără nici o justificare ştiinţifică.
 Subiectul psihologic este orice segment al
propoziţiei sau frazei care, indiferent de structura
lexicală şi funcţia gramaticală, reprezintă elemen-
tul cunoscut, atât vorbitorului, cât şi interlocutorului,
graţie contextului ori numai situaţiei. În unele
condiţii, subiectul psihologic există în enunţ numai
pentru vorbitor. Funcţia de subiect psihologic pe
care o poate avea cel gramatical este rezultatul
unei implicaţii contextuale care dă subiectului
gramatical o nuanţă de circumstanţial de relaţie.
În frază, subiectul psihologic se recunoaşte mai
uşor prin topică, mai precis, prin dislocarea şi
aşezarea lui în fruntea frazei, cu toate că el ar
trebuie să stea în propoziţia subordonată, în
topica lui specifică:
părăsit?” (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46);
115
 „Doctore, îngrijeşte-te de tine însuţi!”
(Luca, 4,23).
Valoarea estetică a subiectului psihologic se
demonstrează prin faptul că generează, în
propoziţie şi frază, patru figuri de stil frecvente:
anacolut, antipalagă, procatalepsă.
III.3.2. Figuri ale atenuării:

 Eufemismul, ad litteram „zicere de bun
augur”, constă în îndulcirea, prin substituire sau
perifrază, a expresiei unei idei, pe care respectul
faţă de noi înşine şi faţă de alţii ne împiedică,
adesea, s-o numim cu adevăratul său nume:
„femeie de vârstă respectabilă”, în loc de „femeie
bătrână”.
 Pleacă de la mine, Satan! (Matei 4,10).
Eufemismul de mai sus este de tip onomastic,
având două caracteristici: vechimea şi faptul că
este generat de o superstiţie. Satan este folosit în
loc de Drace, pentru care în limba română circulă
„Ăl din lac”, „Ăl de pe comoară”, „Răul”, „Naiba”,
„Ucigă-l crucea”, „Ucigă-l toaca”. Ar putea fi
vorba despre un eufemism - argument stilistic (luat
în derâdere).
 Litota, acea figură care constă în
atenuarea expresiei prin idei pentru a lăsa să se
înţeleagă mai mult decât se spune; este un alt
procedeu retorico-stilistic întâlnit în scrierile
religioase:
 „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!”
116
(Luca, 23,34);
 „anii vacilor slabe” (Geneza, 41,1-36).
Prin litotă „spunem mult prin cuvinte puţine”.48
Acelaşi autor afirmă că în stilistică folosim termenul
de litotă atunci când avem de-a face cu un stil
caracterizat prin concizie, sobrietate şi laconism
(litota recurge la elipsă). Ca structură lingvistică
însă, litota nu este laconică. Efectul ei nu ţine de
principiul economiei de expresie, ci de acela al
belşugului de expresie. Expresivitatea ţine de
conţinutul litotei, nu structura lingvistică a comuni-
cării (deşi această structură este perifrastică şi
conţine, de obicei, negaţia). Prin litotă se realizea-
ză o expresie tolerabilă a unei idei intolerabile:
„nu ştiu ce fac” în loc de „sunt cruzi, criminali”.
III.3.3. Figuri ale ironiei

 Antifraza este un procedeu care întrebu-
inţează un cuvânt, o locuţiune, un enunţ într-un sens
contrar adevăratei sale semnificaţii:
 „mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei,
20,16) – ironic;
 „înger de lumină” (Corinteni, 11.14) –
Satana;
 „cei din urmă vor fi cei dintâi” (Luca,
13,30; Matei, 19,30).
Antifraza este considerată, în general, un
sinonim al ironiei (Laharpe, II, p. 321, p. 29).
48 Morier, 1981, p. 232-233, după definiţiile date de Quitilian, de fapt.
117
Antifraza nu există ca figură de stil de sine
stătătoare. Termenul generalizează sensul comun
al ironiei, eufemismului şi litotei.
 Ironia, figură retorică prin care, cel mai

adesea, se enunţă o apreciere pozitivă ori chiar o
laudă, simulată, pentru a înţelege că-i vorba de o
persiflare ori chiar o batjocură, sau, uneori, o
apreciere negativă simulată în locul celei pozitive,
la adresa unei persoane.
Ironia este, ca şi litota şi eufemismul, uneori o
antifrază, „exprimă contrariul a ceea ce vrea să
se comunice”, dar se deosebesc prin ceea ce
comunică. Eufemismul şi litota sunt expresii
simulate; prima comunică o imagine plăcută a unui
obiect neplăcut, cea de-a doua o „apreciere”
modestă a unui obiect sau sentiment. Amândouă
ascund o judecată de valoare pozitivă, spre
deosebire de ironie, care ascunde una negativă.
Ironia este utilizată întotdeauna ca armă satirică:
 „preafericiţi cei săraci cu duhul” (Matei,
5,3);
 „profeţii lui Baal” (Luca, 11,15-18) –
servitori ipocriţi;
 „fiecare zi cu povara ei” (Matei, 6,34)
– referire, ironică, la delăsare;
 „cavalerii Apocalipsei” (Apocalipsa,
6,2-8) – imagine ironică a unei cavalerii;
 „nu sunt demn să-ţi dezleg şireturile de
la pantofi” (Luca, 3,16) – autoironie.
118
III. 4. Figuri ale opoziţiei şi contradicţiei
 Oximoronul constă în asocierea ingenioa-
să, în aceeaşi sintagmă, a două cuvinte care ex-
primă noţiuni contradictorii.
Construcţia trebuie să reprezinte o sinteză
lexicală, respectiv una care s-ar putea substitui cu
un singur cuvânt. Oximoronul este o imagine care
ţine locul unui enunţ:
 „sărutul lui Iuda” (Matei, 26,48);
 „soare negru” (Apocalipsa, 6,12).
 Paradoxul („contrar aşteptării”, „extraor-

dinar”) este un procedeu prin care se enunţă o
adevărată idee, aparent contrară adevărului sau
opiniei comune:
 „orbi care-i conduc pe orbi” (Luca,
6,39);
 „a privi şi a nu vedea” (Isaia, 6,9;
Matei, 13,14-15);
 „lăsaţi-i pe morţi să-şi îngroape morţii”
(Matei, 8,22; Luca, 9,60).
Ca structură gramaticală, paradoxul este o
sinteză logică între doi termeni ai unui enunţ, cum
ar fi termen subiect aflat în raport de contradicţie
aparentă cu termenul-predicat, raport care pare
că face absurd enunţul. În paradox, ca figură
estetică, cel puţin unul din termenii figurii trebuie
interpretat, nu trebuie înţeles ad litteram.
În „orbi care-i conduc pe orbi” şi „lăsaţi-i pe
morţi să-şi îngroape morţii”, termenii „orbi” şi
119
„morţi” au sens figurat şi reprezintă, în aparenţă,
contradicţii între subiect şi complementul direct
cerut de predicatul enunţurilor.
 Antiteza, ca figură de stil, constă în

asocierea, în acelaşi enunţ sau context mai larg, a
unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar,
menite să se lumineze reciproc.
Antiteza reflectă întotdeauna o gândire
ageră, pătrunzătoare:
 „cunună cu spini” (Marcu, 15,17);
 „talantul văduvei” (Exodul, 34,28);
 „suntem ocărâţi, iar noi binecuvântăm,
suntem urgisiţi, iar noi răbdăm urgisirea, suntem
vorbiţi de rău, iar noi vă răspundem prin
rugăciuni” (Corinteni, 4,12);
 „mulţi chemaţi, puţini aleşi” (Matei,
20,16).
 Metateza, o „deplasare”, o „schimbarea

de loc”:
a. (fonologică) schimbarea locului unor
consoane în interiorul cuvântului;
b. schimbarea locului unui cuvânt într-o
propoziţie din neatenţie sau grabă în
vorbire:
 „îndepărtează de la mine această cupă”
(Matei, 26,39; Luca, 22,42);
 „Iosif vândut de fraţii săi” (Geneza,
37,27-28);
 „dacă bobul de grâu nu moare”, (Ioan,
120
12,24).
Toate aceste grupări de cuvinte ilustrează
metateza, ca figură retorică prin care i se
amintesc auditorului evenimente din trecut, ori i
se prezintă evenimente ale viitorului, ori se
anticipează obiecţiile posibile ale adversarului.
 Inversiunea („răsturnarea ordinii,

succesiunii”) este o figură poetică, realizată prin
abatere de la logica propoziţiei în primul rând,
mai rar, a frazei:
 „necunoscute sunt căile Domnului”
(Romani, 11,33);
 „Au pus un văl pe cap” (Samuel,
15,30);
 „îndepărtează de la mine această
cupă” (Matei, 24,39; Luca, 22,42);
 „numele meu este Legiune” (Marcu, 5,9;
Luca, 8,30);
 „la început a fost Cuvântul” (Ioan,
1,14).
În limba română, ca în toate limbile moderne,
unităţile propoziţiei şi frazei au o topică consacrată.
Această ordine este răsturnată în citările făcute din
cauză că accentul predicativ trece de la predicat la
altă parte de propoziţie, atunci când predicatul este
cunoscut (cu alte cuvinte, unităţile psihologice ale
enunţului nu se mai suprapun celor gramaticale).
121
IV. Figurile plasticităţii
Biblia reprezintă, în esenţa sa, un model de

exprimare plastică în care figurativul este exploatat la
maximum.
În Biblie, figurile plasticităţii ajută la transmiterea
mesajului cu mijloace vizuale (figuri ale descripţiei), cu
obiecte (fictive, în general), cu termen de referinţă
(figuri ale exemplului), cu procedeul cvasiscenic al
dialogului (figuri dialogiste sau dialectice) şi, în sfârşit,
cu procedeul dezvoltării compoziţionale, în care se
îmbină aproape toate trăsăturile esenţiale ale grupelor
precedente (repetiţia, insistenţa şi ambiguitatea; este
vorba de figuri care, în parte, se află şi în grupele
anterioare). O bună parte din aceste figuri nu numai că
aderă organic la tematica şi mesajul operei, descripţia
(inclusiv figurile descriptive), dialogismul, prosopopeea,
paralela, alegoria ş.a., ci se pot extinde la toată
construcţia formală a operei, se constituie în însăşi
forma ei. Exemplu: personificarea se dezvoltă în
fabulă, alegoria se dezvoltă în cimilitură, apolog,
parabolă; anticiparea generează apologia, iar
apologismul stă la baza textului dramatic şi constituie
un element compoziţional fundamental în orice
naraţiune literară etc. Cu alte cuvinte, această grupă
cuprinde toate figurile plasticizante. Grupate tematic,
figurile plasticităţii utilizate în Biblie sunt:
IV.1. figuri ale descripţiei
IV.2. figuri ale exemplului
IV.3. figuri dialogistice
IV.4. figuri de compoziţie
122
IV.4.1. figuri lexicale
IV.4.2. figuri descriptive
IV.4.3. figuri narative
IV.4.4. figuri dialectice şi umoristice
IV.4.5. alte figuri.
Figurile plasticităţii sunt cele mai tipic biblice. Vom
exemplifica aceasta în cele ce urmează:
IV. 1. Figuri ale descripţiei

 Descripţia, figură de stil compoziţională şi
plasticizantă care constă în a înfăţişa, printr-o
acumulare de epitete, metafore ş.a. un lucru, o
fiinţă, un tablou într-un chip sugestiv şi plastic.
Descripţia se reflectă şi într-o simplă frază, uneori
chiar numai într-o sintagmă:
 „arborele cunoştinţei binelui şi răului”
(Geneza, 2,9-17);
 „ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53,7);
 „ţară de lapte şi miere” (Exodul, 3,8);
 „buricul lumii” (Ecleziastul, 38,12);
 „sarea pământului” (Matei, 5,13; Luca,
14,34-35);
 „lumina ochilor” (Deutenoromul,
32,10);
 „mâna (degetul) lui Dumnezeu”
(Exodul, 8,15);
 „sudoarea lui devenise cheaguri de
sânge” (Luca, 22,44);
 „cu capul tare” (Exodul, 32,9);
 „turn de fildeş” (Cântarea Cântărilor,
123
7,5);
 „anii vacilor grase/slabe” (Geneza,
41,1-36);
 „unsul lui Dumnezeu” (Psalmii, 105);
 „lob aşezat pe bălegar” (lob, 2,7-8);
 „arborele vieţii” (Geneza, 2,9);
 „pescar de oameni” (Luca, 5,1-11).
 Epitetul constă în determinarea unui

substantiv sau verb printr-un adjectiv, adverb etc.,
menit să exprime acele însuşiri ale obiectului care
înfăţişează imaginea lui aşa cum se reflectă ea în
simţirea şi fantezia scriitorului:
 „înger nimicitor” (Exodul, 12,23);
 „înger de lumină” (Corinteni, 11,14);
 „înger bun/înger păzitor” (Matei,
25,41);
 „apostol bun (Matei, 10,2);
 „bun samaritean” (Luca, 10,30-37);
 „păstor bun” (Ioan, 10,11);
 „ţap ispăşitor” (Luca, 10,30-37);
 „oaie rătăcită” (Matei, 18,12-13);
 „mană cerească” (Exodul, 16,4;
Apocalipsa, 2,17);
 „muntele sacru” (Exodul, 19,12);
 „apă vie” (Ioan, 4,1-30);
 „uşa strâmtă” (Matei, 7,13; Luca,
13,24);
 „fiu risipitor” (Luca, 15,11-32);
 „viţelul de aur”/„viţelul cel gras”
124
(Exodul, 32,1-35);
 „soare negru” (Apocalipsa, 6,12);
 „cetatea Sfântă” (Apocalipsa, 3,121;
21,2);
 „păcat originar” (Facerea).
Tudor Vianu numeşte acele însuşiri ale
obiectului selectate de simţirea şi fantezia
autorului „însuşiri estetice”.49
Ca orice figură, şi epitetul cere să fie
analizat din punct de vedere gramatical, nu numai
stilistic sau estetic. Gramatical, epitetul poate
avea diverse aspecte, în primul rând după natura
elementului regent, care poate fi un substantiv sau
un verb. Frecvenţa cea mai mare o are
substantivul: „apostol bun”, „păstor bun”, „înger
păzitor”, „ţap ispăşitor”, „oaie rătăcită”, „muntele
sacru”, „Cetatea Sfântă”.
O frecvenţă mare o are şi epitetul adjectival:
„păcat originar”, „soare negru” etc. şi epitetul
substantival în acuzativ cu prepoziţie: „înger de
lumină”.
Epitetul exprimat printr-un substantiv cu
prepoziţie (mai ales cu prepoziţia de) este de
obicei, metaforic.
Valorile expresive ale epitetului ţin mai ales
de semantica lui, adică de sensul termenului epitet
în raport cu termenul regent (cu obiectul evocat),
precum şi de natura lui ca valoare lexicală (ab-
stract, concret). În exemplele prezentate, întâlnim
epitete individuale (după clasificarea propusă de
49 T. Vianu, 1955, p. 12-13.
125
T. Vianu) sau „de circumstanţă” (cf. Larousse s.v.):
este cel care exprimă o însuşire caracteristică,
individuală a obiectului sau care este legat de o
anume împrejurare.
Un caz rar îl constituie epitetul antitetic de
tipul „soare negru” (datorat raportului antitetic cu
regentul său), despre care am arătat deja că
reprezintă ceea ce în retorica clasică se numeşte
oxymoron.
O construcţie rară, de obicei poetică este şi
„apă vie”.
 Definiţia oratorică (sau poetică) este o
figură de stil care constă în definirea obiectului cu
ajutorul unor imagini poetice. Intră aici, în primul
rând, omeoza sau comparaţia:
 „ca boul dus la tăiere” (Isaia, 53,7);
 „armă cu două tăişuri” (Apocalipsa,
1,16; 2,12);
 „omul e ca firul ierbii” (Psalmii, 37,2;
103,15);
 „plângător ca o Magdalenă” (Luca,
7,37-47).
Definiţia oratorică are o formă scurtă,
lapidară, ca o maximă sau sentenţă, după cum se
vede din exemplele date.
 Onomatopeea folosită pentru a sugera

imaginea auditivă a unei acţiuni, cu ajutorul unor
sunete cu timbru imitativ, din alcătuirea cuvântului;
este procedeul pe care îl recunoaştem în expresia:
 „ţipă pe acoperiş” (Matei, 10,27) -
126
proclamă peste tot.
Onomatopeea este un fenomen generic al
structurii sonore, lexicale (uneori, chiar pentru
cuvintele pe care nu le socotim onomatopeice),
fenomen ce trebuie înţeles prin prisma sistemului
fonetic al fiecărei limbi.
Funcţia poetică a fiecărei figuri de stil rezidă
în puterea de sugestie auditivă şi kinestetică,
făcând ca plasticitatea obiectului evocat să se
amplifice cu reprezentarea vie a aspectului vizual
şi a mişcării.
Onomatopeea, notează Demetrios, face
„expunerea vie”.50 Acelaşi autor precizează
următoarele:
„Se numesc onomatopee acele cuvinte care sunt
formate cu scopul de a imita un sentiment sau o
acţiune”.
Efectele onomatopeice pun în evidenţă
contrastivitatea tipologică a limbilor. Este destul
de dificil de ştiut dacă traducătorul român a
sesizat intenţia celui ce a scris în limba veche,
limba-bază de la care a purces în versiunea
oferită sau a creat el însuşi o figură onomatopeică
într-un pasaj care nu avea aşa ceva în textul
originar. Numai analiza comparativă a filiaţiilor
filologice poate clarifica asemenea probleme.
Oricum, onomatopeea poate fi întâlnită în
versiunile româneşti ale Bibliei.
 Apoziţia constă în folosirea unui substantiv

50 Demetrios, 1943, p. 87.
127
cu valoare de epitet pe lângă un alt substantiv cu
funcţie calificativă sau determinativă, simplu sau
urmat de unul sau mai multe epitete.
părăsit”? (Psalmii, 22,2; Matei, 27,46).
Apoziţia, ca figură de stil, este diferită de
apoziţia gramaticală (ca şi atributul adjectival de
epitet). Ea conţine, de obicei, o reflecţie sugerată
de obiectul enunţului. Se poate spune că apoziţia
poate exprima imaginea plastică, sugestivă a
obiectului; este o definiţie poetică, ingenioasă, a
obiectului.
IV.2. Figuri ale exemplului

 Pilda (sau exemplul), prin care se citează
un fapt, sub forma unei scurte naraţiuni, pentru ca,
pe temeiul analogiei, să se justifice un mesaj:
 „Împărăţia Cerurilor este asemenea
unui aluat pe care o femeie l-a ascuns în trei
măsuri de făină, până s-a dospit toată...” (Matei,
13,24-50);
unui om care a semănat sămânţa bună în ţarina
lui. Dar pe când oamenii dormeau, a venit
vrăjmaşul lui, a semănat neghină printre grâu şi a
plecat. Când paiul a crescut şi a făcut rod, s-a
arătat şi neghina.” (Matei, 13,24-50);
unui ogor. Omul care o găseşte o ascunde. Şi de
bucuria ei, vinde tot ce are şi cumpără ogorul
128
acela.” (Matei, 13,24-50).
Aristotel subliniază că
„exemplul este asemenea unei inducţii, şi
inducţia este un principiu de raţionament”.51 Tot
Aristotel spune că
„sunt două feluri de exemple: unul constă în a
cita fapte anterioare, celălalt în a le inventa tu
însuţi”.
Pilda propriu-zisă înseamnă citarea unui fapt
anterior, real. De aceea, figura poate fi ilustrată
cu exemple din Biblie, istorice. Pilda este o formă
de tranziţie spre figura de compoziţie numită
parabolă sau fabulă.
 Parabola („vorbire alegorică”) constă în

citarea uni exemplu sau pilde imaginare pe
temeiul căreia, graţie analogiei (comparaţiei), se
justifică o afirmaţie, o teză, într-o dezbatere, un
mesaj; acest procedeu este cel mai tipic pentru
textele biblice:
 „Nu judecaţi, spre a nu fi judecaţi. Căci
cu ce judecată judecaţi, veţi fi şi voi judecaţi”
(Luca, 18,10-14; Matei, 7,1-2);
 „Bucuraţi-vă împreună cu mine. Căci mi-
au găsit oaia rătăcită” (Luca, 15,3-7);
 „Cine sapă groapa altuia, cade singur
în ea” (Isus Sirah, 27,27);
 „Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine
însuţi” (Luca 10,27);
51 Aristotel, ed. 2004, p. 104.
129
 „Un câine viu face mai mult decât un
câine mort” (Ecleziast, 9,4);
 „Cel ce are urechi de auzit să audă”
(Marcu, 4,9-23);
 „Dumnezeu nu vrea ca păcătosul să
moară” (Ecleziast, 23,11), temă dezvoltată în
parabola oii rătăcite, a banului pierdut sau a
fiului risipitor;
 „Cei dintâi vor fi cei din urmă/Cei din
urmă vor fi cei dintâi” (Luca, 13,30; Matei,
19,30) - expresia conchide parabola despre
muncitorii din cea de-a treisprezecea oră.
Parabola este o figură de compoziţie, prece-
dată de un scurt îndemn sau urmată de o scurtă
construcţie morală. Astfel este ilustrată de literatu-
ra biblică (o scurtă naraţiune moralizatoare).
Alexandru Vlahuţă, pornind de la parabola „Se-
mănătorului”, a scris poezia programatică „Semă-
nătorul”, comparând pe poet cu semănătorul din
parabolă.
IV.3. Figuri dialogistice

 Apostrofa este acea figură retorică prin
care autorul îşi întrerupe, deodată, firul expunerii,
pentru ca, stăpânit de un sentiment puternic, să se
adreseze unei persoane prezente, absente ori
moarte, unui lucru neînsufleţit, cu o întrebare, cu o
exclamaţie ori cu o afirmaţie sentenţioasă:
 „Doctore, îngrijeşte-te pe tine însuţi!”
(Luca, 4,23).
130
Efectul stilistic al apostrofei constă în faptul
că figura contribuie la sporirea coeficientului de
intensificare a expresiei prin ricoşeu (mesajul face
ocolul, trecând prin receptarea „ipotetică” de
către personajul sau obiectul apostrofei, pentru a
se opri, de fapt, la adevărata destinaţie:
conştiinţa auditorului/cititorului).
 Invocaţia („chemare”, „rugă”), figură care

în retorica clasică însemna rugăciune adresată
unei muze, unei divinităţi pentru a-i cere inspiraţie.
Figura invocaţiei a fost utilizată de Homer (Iliada
şi Odiseea), Vergilius (Aeneida), dar şi de Ion
Budai-Deleanu, în Ţiganiada, de Milton, în
Paradisul pierdut. În literatura română, invocaţie
înseamnă adresarea, mai mult formală, la
divinitate pentru implorarea unui ajutor.
 ... dacă eu te uit, Ierusalim (Psalmii,
137,5).
Astăzi, invocaţia este o figură desuetă, din
pricina caracterului său naiv liric.
 Comunicaţia („convorbire”) este o figură

dialogistică pe care o realizează un orator ce se
adresează auditorului, simulând a-l consulta cu
privire la justeţea unor afirmaţii sau argumente:
 Cel ce este fără de păcat, să arunce
primul piatra! (Ioan 8,71).
 Exclamaţia - propoziţii imperative,

puternic motivate în prealabil:
131
 Să audă cel ce are urechi! (Marcu, 4,9-
23);
 Fă ceea ce spun eu, nu ceea ce fac eu!
(Matei, 23,3).
IV.4. Figuri de compoziţie
IV.4.1. Figuri lexicale

 Hifenul („reunire ocazională a două
cuvinte”) este figura de compoziţie lexicală care
constă din reunirea a două cuvinte în unul singur,
pentru a se exprima o singură noţiune.
Această figură ilustrează abilitatea stilistică
la nivel lexical. Hifenul poate fi ilustrat prin
locuţiunile:
 Atotputernic - locuţiune adjectivală
utilizată o dată în Mss. 4389, Mss. 45 şi BB,
folosind în acelaşi loc locuţiunea adjectivală
„întru tot puternic”;
 Bună-credinţă - locuţiune substantivală
relativ-frecventă în Mss. 45 şi BB (10,12).
IV.4.2. Figuri descriptive

 Demonstraţia este o figură de compoziţie
care constă în descrierea unui fapt particular,
povestirea unui eveniment: o luptă, o furtună etc.
 „crearea lumii” (Geneza, 1,1-13);
 „crearea omului” (Geneza, 1,26-31;
132
2,7-22);
 „Potopul. Arca lui Noe” (Geneza, 6,5-
18; 7,1-23).
 Topografia („descrierea locului”), ca

figură de comparaţie, constă în descrierea locului
(cadrului spaţial) unde are loc o scenă, ori se află
un templu, un palat, un peisaj etc.; o reperăm în:
 „Turnul Babel” (Geneza, 11,1-9);
 „Cina cea de taină” (Luca, 22,8-20).
Exemple de topografie oferă Nicolae Bălces-
cu, în Istoria românilor supt Mihai Voievod Viteazul
şi Calistrat Hogaş, în În munţii Neamţului.
 Cronografia („descrierea timpului”) este o

altă figură de compoziţie care constă în descri-
erea unor momente, arătându-se împrejurările în
care se scurg, cu alte cuvinte, cadrul spaţial al tre-
cerii unui fragment de timp:
 „crearea lumii” (Geneza, 1,1-13).
În literatura română găsim exemple în proza
lui Sadoveanu, dar şi în poezia Sburătorul, de
Ion-Heliade Rădulescu sau Noapte de vară, de
George Coşbuc.
 Etopeea (sau etopoezia) („plăsmuire

morală”) moralis conflictio - constă în personifica-
rea unor lucruri. Din scrierile biblice, am ales spre
exemplificare:
 „slava omoară, dar spiritul dă viaţă”
(Corinteni, 3,6);
133
 „stânga ta să nu ştie ce face dreapta”
(Matei, 6,3);
 „ceasul meu n-a venit încă” (Ioan, 2,4);
 „Moise salvat de ape” (Exodul, 2,1).
 Caracterul este o figură de compoziţie

care constă în zugrăvirea trăsăturilor morale ale
unui tip omenesc (avarul, fricosul, temerarul etc):
 „Rahela, cea care nu vrea să fie conso-
lată” (Matei, 2,18);
 „Simon Magicianul” (Faptele
Apostolilor, 8,18-24).
Caracterul este o generalitate.
IV.4.3. Figuri narative

 Mitul („poveste”, „legendă”), naraţiune
alegorică, de obicei anonimă şi colectivă, menită
să reflecte concepţia asupra vieţii şi lumii, proprie
unui popor, este, de asemenea, prezent în scrierile
la care facem referire:
 „mitul Apocalipsului” (Apocalipsa)
De altfel, esenţa originară a mitului este
religioasă.
El este un fenomen de gândire colectivă care
constă în reprezentarea alegorică şi narativă a
unor fenomene originare, cum ar fi cele legate de
crearea lumii. Pe măsură ce esenţa religioasă s-a
perimat, mitul a trecut în folclor şi în artă, în
general, ca sursă de inspiraţie.
Mitul are unele funcţii în viaţa popoarelor şi
134
anume:
 funcţia metafizică:
o motivează neîndeplinirea unor aspiraţii
ale omenirii.
Ex.: mitul lui Adam, care prin păcatul lui
a făcut imposibilă fericirea.
o explică unele fenomene.
Ex: mitul lui Adam şi Eva (geneza
omenirii);
 funcţia compensatoare:
o reflectă aspiraţia omului spre
perfecţiune.
Ex: mitul sfinţilor;
o reflectă realizarea principiului etic.
Ex: mitul nesupunerii faţă de divinitate
(izgonirea lui Adam şi a Evei din Rai).
IV.4.4. Alte figuri

 Brahiologia este o figură de compoziţie
prin care se realizează un discurs concis, folosin-
du-se, eventual, maxime (sentenţe sau proverbe):
 „Să înţeleagă cine poate” (Matei,
19,21);
 „Există o vreme pentru toate”
(Ecleziastul, 3,1).
Brahiologia este considerată uneori viciu de
vorbire, deoarece face discursul obscur, din cauza
conciziei excesive. De cele mai multe ori, însă, ea
este considerată o calitate, dovadă fiind faptul că
este încadrată în rândul figurilor de stil.
135
Concluzii
În paginile de mai sus am clasificat frazeologis-

mele de sorginte biblică existente în limba română
după criteriul retorico-stilistic, aşa cum rezultă din
structura lor, generată de tehnica simbolizării, supra-
pusă structurii pur lingvistice (fonologică şi lexico-
gramaticală). Am constatat că tehnica realizării unei
figuri poate fi expresia directă a insistenţei şi simetriei:
a insistenţei iterative, care produce figurile repetiţiei,
sau a insistenţei augmentative, care caracterizează fi-
gurile insistenţei, sau, când tehnica metaforizării este
expresia indirectă a insistenţei, aceasta conduce la
gruparea figurilor în categoria mare a ambiguităţii şi,
tot un gen al insistenţei, expresia directă a detaliilor
plastice, grupate sub unele figuri ale plasticităţii. La
nivelul fiecărei compartimentări, ne-am referit la nivelul
lingvistic pe care ele le realizează: fonologic, lexical,
gramatical. Concluzia pe care o desprindem este că
multe specii şi subspecii se încadrează în mai multe
categorii, cauzate de înrudirea genetică (unele sunt
generate de altele) şi de fenomenul împletirii fortuite
între figuri (atunci când o figură poate apărea în
schema alteia, fără o necesitate formală). De exemplu,
metafora, figură a analogiei, poate fi în acelaşi timp şi
figură a substituţiei (alături de metonimie şi sinecdocă),
toate fiind şi figuri ale ambiguităţii. Aristotel numeşte
„metaforă”52 orice „metonimie” observa Dumarsais, fapt
52 Dumarsais, 1981, p. 254-255.
136
explicabil prin legătura pe care unele figuri o au cu
altele, după etimologia lor.
Antifraza, de exemplu, figură a substituţiei, poate
genera eufemismul şi ironia, clasificate în altă categorie
decât cea a antifrazei în capitolul ambiguităţii, şi poate
fi generată fortuit de repetiţie etc. Este vorba despre
ceea ce numim fenomenul împletirii (interferenţei) dintre
figurile simple şi fenomenul implicaţiei genetice.
Fenomenul de interferenţă se manifestă la nivelul
chiasmului care poate fi poliptotă; o epandiploză poa-
te fi îmbinată cu un chiasm etc.: „abisul cheamă abisul”
(Psalmii 43.8), „orbi care-i conduc pe orbi” (Luca 6.39).
Fenomenul implicaţiei genetice se manifestă în
cazul figurilor a căror stereotipie nu se poate analiza
fără a se lua în considerare schema altor figuri
(tautologia şi calamburul, care au la bază antanaclaza
– „deşertăciune a deşertăciunilor, totul este deşertăciune”
(Ecleziast 1.2) şi în cazul figurilor a căror structură este
de ordin compoziţional (ipotipoza - figură descriptivă,
în care se pot împleti organic epitetul, comparaţia,
metafora, perifraza, în care se interferează
antonomaza, metafora, eufemismul: Sfânta Scriptură –
Biblia; Iisus Hristos – Mântuitorul; Dumnezeu – Tatăl). De
asemenea, este cazul construcţiilor care fac să rezulte,
prin dezvoltare compoziţională, alte specii consacrate
ale genurilor literare (personificarea, din care poate
lua naştere fabula; alegoria, din care poate lua
naştere parabola) - toate, figuri ale plasticităţii.
137
Bibliografie
1. Surse
Biblia de la 1688 (BB), 2001, volumele I-II, ediţie
îngrijită de Vasile Arvinte şi Ioan
Caproşu, Iaşi: Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza”.
Biblia de la Blaj, traducere după Samoil Micu-
Clain. Ediţie realizată sub egida Aca-
demiei Române, Institutul de Istorie
Cluj-Napoca. Director: Acad. Camil
Mureşan; Ioan Chindriş – editor coor-
donator; Eugen Pavel – coordonare
filologică şi un colectiv de cercetători,
Bucureşti: Editura Academiei Române.
Manuscrisul 45 (Mss. 45) şi Manuscrisul 4389 (Mss.
4389), Studii lingvistice introductive,
la seria „Monumenta linguae
dacoromanorum”
2. Tratate, monografii, studii, articole

ARISTOTEL, 2004, Retorica, Traducere şi ediţie de
Maria-Cristina Andrieş, Bucureşti:
Editura IRI.
ARNOLD, I., 1966, The English Words, Moscova.
ARVINTE, Vasile (coordonator), 1988-1997, Studiu
138
introductiv la Biblia de la Bucureşti,
(Monumenta Lingaue Dacoromanorum,
vol. I-V), Iaşi: Editura Universităţii
Alexandru Ioan Cuza.
AVRAM, Mioara, „Cultivarea limbii şi
frazeologia”, în: Limba română,
Bucureşti, nr. 5/1981.
BALLY, Ch., 1951, Traite de stylistique française,
3-e ed., Genève-Paris: PUF.
BARR, James, 1971, Sémantique du langage
bibligue. Traduction français par D.
Auscher et J. Prignaud, Paris, Aubier-
Montagne: Edition du Cerf. (Ed. orig.:
The Semantics of Biblical Language,
London, Oxford, University Press,
1960).
BARCLAY, William, 1992, Analiza semantică a unor
termeni din Noul Testament, Societatea
Misionară Română, Wheaton, Illinois,
U.S.A.
BARILLI, Renato, 1975, Poetică şi retorică.
Traducere de Niculina Benguş.
Prefaţă şi note de Vasile Florescu,
Bucureşti: Univers (Ediţie originală:
1969, Milano, Bompiani).
BÂRLEA, P. Gh., 2000, Introducere în studiul latinei
creştine, Bucureşti: Grai şi suflet –
Cultura Naţională.
139
BOROIANU, Ioana, 1974, „Conceptul de unitate
frazeologică; tipuri de unităţi frazeo-
logice” în: Limbă şi literatură, Bucu-
reşti: SSF, nr. 1, pp. 24-34.
BOWMAN, Franck-Paul, 1980, Discours sur
l’éloquence sacre, Genéve: Droz.
CĂPĂŢÂNĂ, Cecilia, 2007, Elemente de frazeolo-
gie, Craiova: Editura Universitaria
Craiova.
COLŢUN, Gheorghe, 2000, Frazeologia limbii
române, Chişinău: Editura Litera.
COTEANU, Ion, 1973, Stilistica funcţională a limbii
române, Bucureşti: Editura Academiei.
COWIE, A. P., 2001, Phraseology, Oxford:
University Press.
DEMETRIOS, 1943, Tratatul despre stil, trad. de C.
Balmuş, Iaşi: Junimea.
DIMITRESCU, Florica, 1958, Locuţiunile verbale în
limba română, Bucureşti: Editura
Academiei.
DINDELEGAN-PANĂ, Gabriela, (coord.), 2010,
Gramatica de bază a limbii române,
Bucureşti: Univers Enciclopedic Gold.
DRAGOMIRESCU, G. N., 1975, Mică enciclopedie
a figurilor de stil, Bucureşti: Editura
140
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
DUMARSAIS, 1981, Despre tropi, , Bucureşti:
Editura Univers.
DUDA, Gabriela; GUGUI, Aglaia; WOJCICKI,
Marie-Jeanne, 1985, Dicţionar de
expresii şi locuţiuni ale limbii române,
Bucureşti: Editura Albatros.
DUMISTRĂCEL, Stelian, 1980, Lexic românesc.
Cuvinte, metafore, expresii, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
FONTANIER, Pierre., 1972, Figurile limbajului,
Trad. de Antonia Constantinescu,
Bucureşti: Editura Univers.
GOUADEC, Daniel, 1997, Terminologie et phraséo-
logié pour traduire. Le concordancier
du traducteur, Paris: La Maison du
Dictionnaire.
GREIMAS, A.J., 1962, „Idiotismes, proverbes,
dictons” în: Cahiers de lexicologie,
Paris, nr. 2.
GROSS, Gustave, 1996, Les expressions figées en
français, Paris: Ophrys.
GUIRAUD, P., 1962, Les locutions françaises, Paris.
GUŢU-ROMALO, Valeria (coord.), 2005, Grama-
141
tica limbii române, Bucureşti: Editura
Academiei Române.
HRISTEA, Th., „Frazeologia şi importanţa ei pentru
studiul limbii române”, în: Limbă şi lite-
ratură, Bucureşti, 1984, nr. 1, pp. 5-19.
HRISTEA, Th., 1984, Sinteze de limba română,
Bucureşti: Editura Albatros.
IACOB, Niculina, 2001, Limbajul biblic românesc
(1640 – 1801), Vol. I-II, Suceava:
Editura Universităţii „Ştefan cel
Mare”.
IONESCU-RUXĂNDOIU, Liliana, 2003, Limbaj şi
comunicare. Elemente de pragmatică
lingvistică, Bucureşti: All.
IORDAN, I., 1975, Stilistica limbii române, Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
LEMAIRE, André, 2000, Le monde de la Bible,
Préface de Frédéric Boyer, Paris:
Editions France Loisirs.
MAINGUENEAU, D., 1998, Analyser les textes de
communication, Paris: Dunod.
MAROUZEAU, J., 1933, „Groupes des mots,
formule set cliches”, în: Revue des
etudes latines, Paris, XI,.
MINNET, Paula, 1985, Vocabulaire théologique
orthodoxe, Paris: Cerf.
142
MITTERAND, H., 1963, Les mots français, Paris:
Hachette.
NEGREANU, Constantin, 1983, Structura prover-
belor româneşti, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică.
NIDA, A., Eugen, 2004, Traducerea sensurilor.
Traducerea: posibilă şi imposibilă.
Studiu introductiv, interviu. Traducere
şi note de Rodica Dimitriu, Iaşi:
Institutul European.
RICOEUR, PAUL, 1984, Metafora vie. Traducere şi
cuvânt înainte de Irina Mavrodin,
Bucureşti: La Metaphore vivé, Univers.
(Ediţia I, originală: 1975, Paris,
Payot).
SILVESTRU ŞODOLESCU, Elena, 2009, Expresii
frazeologice româneşti în perspectivă
comparată, Bucureşti: F.R.M.
SLAVE, Elena, 1991, Metafora în limba română,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
TABARCEA, Cezar, 1982, Poetica proverbului,
Bucureşti: Minerva.
TARHOVA, V. A., 1967, La lexicologie du français
contemporain, Leningrad: Nayka.
TOMA, Felicia Raluca, 2009, Pragmatica
proverbelor biblice, Bucureşti: Editura
Universitară.
143
VIANU, Tudor, 1955, Probleme de stil şi artă
literară, Bucureşti: ESPLA.
VIANU, Tudor, Studii de stilistică, Bucureşti: Editura
pentru literatură.
WELLEK Renné; WAREN Austin, 1967, Teoria
literaturii, Bucureşti: Editura pentru
literatură universală.
3. Enciclopedii, dicţionare, glosare
*** 1998, Dicţionar enciclopedic al Bibliei (DEB),

(coord. P.-M. Bogaert et alii).
Traducere românească de Dan
Sluşanschi, Bucureşti: Humanitas (Ed.
orig. Petit dictionnaire encyclodédique
de la Bible, Turnhout, Editions Brepols,
1987).
*** 19982, Dicţionarul explicativ al limbii române
(DEX), Bucureşti: Univers Enciclopedic.
*** 2001, Dicţionar de proverbe şi zicători
româneşti. Alcătuirea şi prefaţa de
Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu,
Chişinău: Litera Internaţional.
ALEXANDER, Pat (coord.), 1996, Enciclopedia
Bibliei (EB). Traducere în limba
română de Mihaela Mitrofan, Vasile
Lup, Adela Pop, Costel Gott, Eugen
144
Zehan. Cluj: Logos (Ed. orig.
Encyclopedia of Bible, Lion Publishing,
Oxford, 1986).
APPERSON, G. L., 1993, The Wordsworth
Dictionary of Proverbs, Were,
Hertfordschire: Wordsworth Editions
Ltd.
BERG, I., 1968, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate
celebre, Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
BOLOGNE, Jean Claude, 1991, Dictionnaire
commenté des expressions d’origine
biblique, Paris.
BULGĂRE, Gheorghe, (coord.), 1969, Dicţionar de
expresii şi locuţiuni româneşti,
Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
COCAGNAC, Maurice, 1997, Simboluri biblice.
Lexic teologic. Traducere din franceză
de Michaela Slăvescu, Bucureşti:
Humanitas.
DRAGOMIRESCU, Gheorghe, 1995, Dicţionarul
figurilor de stil, Bucureşti: Editura
Ştiinţifică.
ELIADE, Mircea; CULIANU, Petru, Ioan, 1990,
Dicţionar al religiilor, Bucureşti:
Humanitas.
MOESCHLER, Jaques; REBOUL, Anne, 1994,
145
Dictionnaire encyclopédique de
pragmatique, Paris: Seuil. Cf. şi
Dicţionar enciclopedic de pragmatică.
Coordonarea traducerii în română:
Carmen Vlad şi Liana Pop, Cluj:
Echinox, 1999.
MOLINIÉ, Georges, 1992, Dictionnaire de
rhétorique, Paris: Librairie Générale
Française.
MORIER, Henry, 1961, Dictionnaire de Poétique et
de Rhéthorique, P.U.F., Paris.
LÉON-DUFOUR, Xavier et alii (coord.), 2001,
Vocabular de teologie biblică.
Traducere în română coordonată de
Francisca Băltăceanu şi Monica
Broşteanu, Bucureşti: Editura
Arhiepiscopiei Romano-Catolice (Ed.
orig. Vocabulaire de Théologie
Biblique, Paris, Editions du Cref,
1970).
PARAPIRU, Teodor, 2002, Dicţionar enciclopedic de
expresii celebre, Galaţi: Editura Alma.
RAY, Alain; CHANTREAU, Sophie, 1988,
Dictionnaire des expressions et
locutions, Paris.
TOMICI, Mile, 2009, Dicţionar frazeologic al limbii
române, Bucureşti: Saeculum E.O.
146

Toma Raluca - Cuvinte Si Expresii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toma Raluca - Cuvinte Si Expresii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuvinte şi expresii biblice în limba română –

AUTOR: Raluca-Felicia Toma

Premisa pe care ne-am propus să o verificăm prin

2 I. Boroianu, „Conceptul de unitate frazeologică”, în: Limbă şi literatură,

Bucureşti, nr. 5/1981; Th. Hristea, „Frazeologia şi importanţa ei pentru studiul

13 Ch. Bally, 1951, p. 66.

1. Cauza pentru efect

2. Efectul pentru cauză

4. Numele abstract pentru cel concret

 Metalepsa este „un fel de metonimie prin care se

 Sinecdoca. Acest termen înseamnă „comprehen-

2. Sinecdoca speciei - când un cuvânt care, în sens

3. Sinecdoca în număr (pluralul pentru singular)

4. Partea pentru tot şi totul pentru parte

Alegoria are foarte mare legătură cu

C.1.2. Locuţiuni adjectivale

C.1.3. Locuţiuni verbale

C.1.4. Locuţiuni adverbiale

C.1.7. locuţiunile interjecţionale

 Există în textele biblice şi locuţiuni echivalente cu

20 I. Boroianu, 1974, p. 246. O delimitare mai clară între locuţiuni şi expresii

C.3. Formule şi clişee internaţionale

C.4. Idiotismele au un înţeles figurat, care

22 P. Fontanier, 1968, p. 342.

C.7. Jocurile de cuvinte - întemeiate pe o

C.8. Aluzia - manieră de a evoca neexplicit o

25 Morier, 1961, p. 15.

29 G. N. Dragomirescu, 1975, p. 13.

30 Dumarsais, 1981, p. 7-8.

35 Gh. N. Dragomirescu, 1975, pp. 22-23 et passim.

 Asonanţa, repetiţie care stă la baza

38 cf. Rene Wellek, Austin Waren, 1967, p. 21.

 Disproforonul, termen folosit de autorii

 Iotacismul este o denumire a aliteraţiei în

 Mitacismul este tot o aliteraţie, când

 Polisigma este denumirea aliteraţiei când

 Tautofonia, repetiţie excesivă a aceluiaşi

I.2. Repetiţii lexicale

 Chiasmul este o repetare inversă a unor

 Climaxul este o repetiţie lexicală, şi

 Epanadiploza (dublare la sfârşit şi la

41 Iorgu Iordan, 1975, p. 102.

 Parigmenonul este o figură definită de

 Poliptotonul constă în repetarea aceluiaşi

I.3. Repetiţii gramaticale

 Anadiploza o identificăm în textele

 Diafora este o specie de antanaclază, în

 Epifora constă în repetarea unui cuvânt

II. Figurile insistenţei

II.1. Figurile belşugului de expresie

 Climaxul - definit în capitolul anterior;

 Deprecaţia, termen folosit cu semnificaţia

 Enumeraţia constă în descompunerea unui

 Epifonemul este o figură de insistenţă prin

II.2. Figurile reflecţiei

 Exclamaţia, ca manifestare bruscă şi

 Hendiada, „unu exprimat prin două”, este

 Entimema comunică o gândire exprimată

 Imprecaţia, tradusă ad litteram ca

 Jurământul sau autoimprecaţia-legământ.

 Maxima sau Sentenţa subliniază obiectul

 Perifraza exprimă în mai multe cuvinte

 Pleonasmul constă în folosirea mai multor