Adelina-Maria Ciobanu

Grupa F-R
Anul III

Istoricul ortografiei limbii române

Ortografia limbii române este ansamblul de reguli care stabilesc scrierea corectă a limbii
române. De la primul text scris în limba română care s-a păstrat (Scrisoarea lui Neacșu din
Câmpulung, 1521) până la scrierile de astăzi, normele ortografice au trecut prin nenumărate
etape.

Scrisoarea lui Neacșu din Câmpulung, 1521

În mod cert, documentele păstrate folosesc (după criterii confesionale) fie alfabetul chirilic de
redacție medio-bulgară, fie alfabetul latin, cu ortografii eclectice inspirate după modele
ortografice maghiare, poloneze, etc. Scrierea româno-chirilică era utilizată până la începutul
secolului al XIX-lea exclusiv de către românii ortodocși, iar cea româno-latină după modele
străine numai de către românii catolici sau reformați, cu unele excepții (de exemplu Luca
Stroici sau Dimitrie Cantemir - în scrierile acestora destinate exclusiv cititorilor străini). Dialectul
sud-dunărean aromân sau macedo-vlah a fost scris până la începutul secolului al XIX-lea numai
cu alfabetul grecesc.
Așadar, începând cu secolele X-XV, cărțile bisericești răspândite la români erau scrise în limba
veche slavă vorbită în jurul Salonicului, limba întemeietorilor culturii slave Chiril și Metodiu, iar
grafia chirilică nu s-a schimbat aproape deloc în decursul secolelor. Unii cred că ortografia
slavonă urmează regulile stabilite la reforma patriarhului Târnovei, Eftimie, un cărturar de seamă
din secolul al XIV-lea.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, învățații Școlii Ardelene, având în vedere și prețuind originea

latină a limbii române, au început implementarea alfabetului latin în scrierea limbii române,
urmând un model național românesc, bazat pe corespondențele fonetice dintre limba latină și
limba română. Alfabetul chirilic a continuat să fie folosit până în anii 1860-1862, când limba
română a început să fie reglementată oficial.

Utilizarea alfabetului latin în scrierea limbii române, propusă de Școala Ardeleană în anii 1779-
1780, a devenit oficială pentru autoritățile civile din România și din Imperiul Austriei între
anii 1860 și 1862, fiind acceptată de Biserica Ortodoxă Română abia în anul 1881. Trebuie să
remarcăm că alfabetul chirilic românesc a fost adaptat încă din secolul al XV-lea pentru redarea
sunetelor limbii române, în ciuda numărului său mult prea mare de slove omofone și în parte cu
totul inutile, în timp ce alfabetul grecesc pentru dialectul aromân și cel latin pentru dialectul
dacoromân s-au adaptat cu mult mai greu pentru notarea sunetelor specifice românești. Este
necesar să reamintim pentru valoarea lor anticipativă cel două texte scrise în limba română cu
grafie latină, de la sfârșitul secolului al XVI-lea: Carte de cântece (1571-1575) în Transilvania
și Tatăl nostru, scris de boierul moldovean Luca Stroici și tipărit în Polonia în 1593.

La sfârșitul secolului al XVI-lea diaconul Coresi face primele încercări de standardizare a

ortografiei. Prin cărțile pe care le-a tradus și tipărit în românește (Întrebarea
creștinească în 1560, Liturghierul în 1570 etc.) el pune bazele unei limbi române literare și
liturgice unitare.
Dimitrie Eustatievici din Brașov este autorul celei mai vechi lucrări dedicate gramaticii limbii
române care s-a păstrat (1757), în care se enunță o serie de reguli ortografice pentru limba
română scrisă cu alfabetul chirilic.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, preocuparea pentru ortografia limbii
române s-a intensificat odată cu lupta dusă de Școala Ardeleană pentru demonstrarea latinității
poporului și limbii române. La această luptă au contribuit printre alții Gheorghe Șincai, Petru
Maior și Samuil Micu. Acesta din urmă a propus primele reguli ortografice pentru scrierea
cu alfabetul latin în Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian (Viena, 1779), prima
tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin.
În 1819, Petru Maior a publicat Ortographia Romana sive latino-valachica una cum clavi qua
penetralia originationis vocum reserantur, cu anexa Dialog pentru începutul limbii române întră
nepot și unchiu, reeditate în 1825 în Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc..., primul
lexicon cvadrilingv al limbii române, cunoscut și sub numele de Lexiconul de la Buda, operă
monumentală la redactarea și revizuirea căreia a lucrat și Petru Maior.

În 1860 și 1862 se adoptă în mod oficial alfabetul latin, dar, contrar propunerii lui Ion Heliade
Rădulescu, a fost preferat principiul etimologic pentru scrierea limbii române. Una dintre
lucrările importante din această perioadă a fost Dicționarul limbii române scris
între 1871 și 1876 de August Treboniu Laurian și Ion C. Massim, într-o ortografie latinizantă.
Lucrarea a fost criticată de Ovid Densusianu în Istoria limbii române (1901) pentru încercarea de
epurare a vocabularului de toate elementele nelatine, proces în care autorii au făcut și greșeli
cauzate de necunoașterea etimologiei unor cuvinte.
Iată una din definițiile acestui dicționar — cuvântul băiețel — în grafia originară:
„BAIATELLU, s. m., deminutivu d’in baiatu, 1. in intellessu propriu: are unu baiatellu
formosu ca unu angerellu; — 2. in intellessu metaforicu, cu espressione de desmerdare, in
locu de amatu: de candu te ai dussu, baiatelle, n'amu mai pusu la gutu margelle.”

În 1904 Titu Maiorescu scria Academiei Române un „Raport înfățișat Academiei Române în
numele secțiunii literare în sesiunea generală de la 1904” referindu-se la revizuirea ortografiei. În
preambul se referea la faptul că revizuirea anterioară începuse în 1869, cu 24 de ani în urmă,
printr-o comisie formată din domnii Alecsandri, Bariț, Hașdeu, Quintescu și Maiorescu. Această
comisie reușise în 1880 să aducă aprobarea în plen asupra unor reguli întemeiate pe un
„etimologism puțin temperat prin concesiuni fonetice, ortografia primită de majoritatea de la
1880 era în esență un fonetism temperat prin «necesități etimologice»”.
Raportul continuă cu constatări despre aplicarea regulilor și aduce în discuție necesitatea ca
Academia să își revizuiască modul de scriere. În urma reformării comisiei, de data aceasta
formată din Iacob Negruzzi și Ioan Bianu în locul domnilor Alecsandri și Barițiu care decedaseră,
se formulează o serie de cereri Academiei printre care, din cauza lipsei unei reguli clare în acest
caz și a faptului că fiecare scria cum dorea, și:
„6. Sonul î se scrie cu î, însă acolo unde este imediat precedat de consoanele c sau  g se
scrie cu â. Motivul acestei din urmă modificări este analogia cu uzul general, introdus la
noi ca și la italieni, de a citi literele c și g înainte de i drept ce  și ge, iar înainte
de  a drept k  și gh. Astfel dacă am scrie, d. e., gînd, cînd, cîntec, cu  î, acest i, cu tot
circumflexul deasupra lui, ne-ar sminti obiceiul cetirii acelor consonante înaintea
vocalei  i, pe când scriind cu â rămânem în conformitate cu deprinderea de mult admisă
la  c și g.”
În continuare propunerea numărul șase propune o excepție la cuvântul român și derivațiile sale
(inclusiv România) să fie scris în acest fel.
Raportul se finalizează prin obligația pe care și-o asumă un comitet format din domnii I.
Bianu, Ovid Densusianu și Titu Maiorescu, aleși de secțiunea literară să alcătuiască, în cazul în
care punctul numărul șase se aprobă neschimbat de plen, „o broșură cuprinzând aplicări la cât
mai multe cazuri înduioase, pentru a pune ortografia adoptată la îndemâna scriitorilor români”.
În octombrie 2005, Academia Română impune să se scrie într-un singur
cuvânt niciunul, niciuna, niciun, nicio, după modelul vreunul etc. Excepție se face atunci
când nici are valoare de adverb sau conjuncție.
Tot atunci se mai schimbă următoarele:

 Despărțirea la capăt de rând se poate face fie pe bază de pronunțare (ex: i-ne-gal, de-zo-
biș-nu-it, a-nor-ga-nic), fie pe baza structurii cuvintelor, ținând seamă de elementele
constitutive, în special prefixe (ex: in-e-gal, dez-o-biș-nu-it, an-or-ga-nic);
 Adaptări: bodyguard/ bodigard, cocktail/ cocteil;
 Forme noi de plural: anacoluturi, algoritmuri, aragaze, jobene, pandișpane;
 Forme verbale noi: (eu) continui;
 Adverbul odată se va scrie legat: Odată ce am stabilit aceste reguli, le vom respecta;
 Sunt corecte ambele
forme: anteturi/antete, căpșune/căpșuni, cireșe/cireși, ferăstrău/fierăstrău, ligheane/lighe
ne, tumoare/tumoră;

Ortografia actuală în România

Împotriva deciziei din 1993 a Academiei Române și-au exprimat poziția numeroși lingviști.
Astfel, Dumitru Irimia scrie în „Gramatica limbii române”, (Editura Polirom, Iași, 1997)
următoarele: „Schimbarea normei ortografice prin Hotărîrea Academiei Române din 17.II.1993 a
fost impusă cu mijloace intrînd în contradicție cu principii fundamentale ale desfășurării vieții
științifice. Modificările impuse (î din â) nu au întemeiere științifică.” Poziții similare au luat
savanți ca Eugen Coșeriu, Alf Lombard, Mioara Avram și George Pruteanu.
S-a revenit la ortografierea tradițională/interbelică a sunetului â/î, în urma inițiativei președintelui
în epocă al Academiei Române Mihai Drăgănescu, căruia i s-au alăturat Nicolae Georgescu,
Cristian Mihail, Pârvu Boerescu, Liviu Onu, Fănuș Băileșteanu și Sorin Paliga, prin cca
20 articole în revista Academica și cotidianul România Liberă, în care se arată că ortografia este o
convenție a utilizatorilor ei, în cadrul căreia nu poate, deci, să existe nimic neștiințific, spre
exemplu, în îmbinarea tradițională a elementelor de fonetism cu cele de etimologism specific
limbii române. S-a avut în vedere și disidența academicianului Al. Rosetti la poziția
oficială/politică (științifică) în chestiunea ortografiei limbii române, înainte de anul 1989. Se mai
arată că - în textele vechi (precum în Psaltirea scheiană, Psalmul 18, scris în jurul anului 1550 și
descoperit în sec. XIX la Voroneț) – s-a scris în alfabet chirilic (impropriu limbii române), cu
semne adaptate pentru î și â, ultimul distinct față de ă, ceea ce apare în cuvintele în și pământul.
Ȋn plus, rezultă faptul de a se fi scris în limba română cu alfabet latin înaintea celui chirilic, în
texte dispărute.

Bibliografie
 Titu Maiorescu, Din „Critice”, ediție îngrijită de Domnica Fimilon-Stoicescu, colecția
Lyceum 12, Editura Tineretului, București, 1967. (pag. 200 - 201; 209 - 210)
 Titu Maiorescu, Critice, două volume apărute la Editura pentru literatură, „Minerva”,
București, 1967.
 Mioara Avram: Ortografie pentru toți, Editura Litera, 2002. Disponibilă în format digital
la Pruteanu.ro (fișier PDF arhivat în format ZIP).
 „Marele dicționar ortografic al limbii române”, editura Litera, 2008
 Academia Republicii Populare Romîne, Institutul de Lingvistică din București, Mic
Dicționar Ortografic, Editura Academiei Republicii Populare Romîne, Ediția a II-a, 1954