Perceval sau comunicarea eșuată

(Aflat la vânătoare într-o zi de primăvară, în pădure, tânărul Perceval aruncă sulița)

când în față, când în spate, când în sus, până auzi venind prin pădure cinci cavaleri înarmați,
înveșmântați în armuri. Lovite de crengile stejarilor și ale carpenilor, armele făceau un
zgomot asurzitor. Zalele fremătau, lăncile se loveau de scuturi, suna și lemnul, suna și fierul
din scuturi și armuri. Băiatul îi aude, dar nu-i vede pe cei ce se apropiau în mare grabă. Se
minunează deci și zice:
«Pe legea mea, avea dreptate mama când spunea că diavolii sunt cele mai fioroase
ființe din lume. M-a mai învățat să-mi fac cruce ca să scap de ei. De povața asta n-am să țin
cont, ba chiar n-o să-mi fac cruce deloc. O să-l lovesc îndată pe cel mai puternic cu una din
săgețile mele și cred că niciunul nu se va mai apropia de mine».
Astfel își spuse tânărul în sinea lui înainte de a-i vedea. Însă când i-a văzut la loc
deschis, după ce au ieșit din pădure, cu zalele zornăind, cu coifurile strălucind, cu verdele,
roșul, auriul, argintiul și albastrul armurilor lucind în soare, i s-au părut tare frumoși și plăcuți
la vedere. Atunci își spuse: «Mulțumescu-ți ție Doamne c-ai adus îngeri în fața mea. Mare
păcat am făcut și mult am greșit când am zis că-s diavoli. Nu m-a mințit mama când mi-a
spus că îngerii-s cele mai frumoase făpturi, în afară de Dumnezeu, care-i de departe cel mai
frumos. (...) Cred că acum îl am chiar pe El în fața ochilor, căci este acolo unul de zece ori
mai frumos ca toți. Mama mi-a zis că trebuie să crezi în Dumnezeu, să-l adori, să i te rogi și
să i te închini. Mă voi închina deci la acesta, dar și la ceilalți care-s cu el». Se aruncă de
îndată la pământ și se apucă să spună crezul și toate rugăciunile învățate de la mama lui.
Văzând aceasta, mai marele cavalerilor le spuse celorlalți:
«Stați pe loc! Băiatul acela a căzut jos de frică. Dacă ne-am duce acum toți la el, s-ar
speria de moarte și nu ne-ar mai răspunde la nicio întrebare».
Se opresc deci, iar el se îndreaptă iute spre tânăr, îl salută și-l liniștește spunându-i:
- Nu-ți fie frică, băiete!
- Nu mi-e frică deloc, martor mi-e Mântuitorul în care cred. Ești cumva Dumnezeu?
- Pe legea mea, ncidecum.
- Atunci cine ești?
- Sunt un cavaler!
-N-am întâlnit niciodată vreun cavaler, n-am văzut niciunul și n-am auzit pe nimeni
vorbind despre așa ceva, zise tânărul. Ești chiar mai frumos ca Dumnezeu. Oh! De-aș putea și
eu să fiu la fel de strălucitor și voinic ca tine!»
După aceste vorbe, cavalerul se apropie și mai mult de el și-l întrebă:
- Ai văzut cumva trecând pe aici cinci cavaleri și trei fecioare?
Însă băiatul vrea să mai afle ceva. Întinde mâna spre lance și spune:
- Domnule bun și frumos care te numești cavaler, ce este asta?
-Mi se pare c-am nimerit-o cam prost, își spuse cavalerul. Bunul și frumosul meu
prieten, credeam că eu o să aflu ceva de la tine, iar tu vrei să răspund eu la întrebările tale.
Bine, o să-ți răspund. Asta este lancea mea.
- Spune-mi, o arunci așa cum fac eu cu săgețile mele?
- Oh, nu, tinere! Tare prostuț mai ești! Lovesc cu ea de aproape.
- Săgețile mele sunt mai bune, că eu ucid cu ele orice pasăre sau animal din câte sunt
în bătaia arcului.
- Băiete, nu de asta îmi pasă mie acum! Vorbește-mi mai degrabă de cavalerii aceia.
Spune-mi dacă știi unde sunt. Dar fecioarele, le-ai văzut?
Fără să stea mult pe gânduri, flăcăul pune mâna pe scut și iar întreabă:
- Asta ce-i și la ce-ți trebuie?
 -Băiete, văd că ai de gând să mă păcălești și să schimbi mereu vorba. Mă ierte
Dumnezeu, dar credeam că o să aflu eu ceva de la tine și văd că mereu vrei să afli tu ceva de
la mine! Am să-ți răspund totuși fiindcă-mi ești simpatic. Acesta se cheamă scut.
- Se cheamă scut?
- Chiar așa, și nu-i un fleac, fiindcă-mi este foarte de folos. Când cineva vrea să dea în
mine, el primește toate loviturile. De asta îmi trebuie.
Cavalerii rămași în urmă s-au apropiat între timp de căpetenia lor și l-au întrebat:
- Seniore, ce-ți tot spune țărănușul ăsta galez?
-Nu știe de nici unele. Mă ierte Dumnezeu, dar nu-mi răspunde deschis la nicio
întrebare. Mă tot întreabă el pe mine cum se cheamă și la ce-mi trebuie toate câte le am pe
mine (...) Totuși n-o să plec de aici până n-o să-i spun tot ce vrea să știe.
Acestea fiind spuse, îl întrebă din nou:
-Băiete, nu-ți fie cu supărare, spune-mi totuși de i-ai întâlnit sau i-ai văzut pe cei cinci
cavaleri și pe fecioare.
Flăcăul nostru îl apucă nici una nici două de poalele cămășii de zale și-i zise:
- Da’cu ce te-ai îmbrăcat, frumosul meu domn?
- Cum, băiete, tu nu știi ce-i asta?
- Eu... nu.
- Sunt zalele mele, grele ca fierul.
- Sunt din fier?
- După cum vezi.
-Habar n-aveam, jur pe Bunul Dumnezeu, dar tare-s frumoase! Ce faci cu ele? La ce-s
bune?
- Băiete, dacă ai vrea să mă străpungi cu sulița sau cu săgeata, nu mi-ai putea face
niciun rău.
- Domnule cavaler, bine că Dumnezeu nu le-a dat un astfel de veșmânt cerbilor sau
căprioarelor. M-aș lăsa de vânat, că n-aș mai prinde nimic.
Cavalerul întrebă iar:
-Tinere, Dumnezeu fie cu tine, dar ai de gând să-mi spui ceva despre cavaleri și
despre fecioare?
Dar cel care mai avea încă nevoie de multă minte îl întrebă:
- Așa te-ai născut?
- Nicidecum, tinere. Nimeni nu se poate naște așa.
- Atunci, cine te-a îmbrăcat așa?
-Ei bine, o să-ți spun îndată (...) Regele Artur mi-a dat aceste veșminte și m-a făcut
cavaler acum cinci zile. Spune-mi acum ceva de cavalerii care au trecut pe aici ducând cu ei
trei fecioare. Mergeau la trap, sau la galop?
- Seniore, uită-te la codrul acela mare de pe munte. Acolo e pasul Valdone. Acolo-s
oamenii care lucrează ogoarele mamei. Îți vor spune de au văzut pe careva».

(Cavalerul Perceval, traducere de Maria Pavel, Editura Demiurg, Iași 2004, p. 20-23).

N.B. Ținând seama de condițiile unei comunicări reușite, de ce aceasta este eșuată?
Este ea eșuată în întregime? (Încercați să priviți lucrurile și din perspectiva comunicării între
generații!)