Limba spaniolă (español), numită uneori și limba casteliană (castellano), este o limbă

romanică din subgrupul iberic. Este una dintre cele șase limbi oficiale ale Organizației Națiunilor
Unite.
Spaniolă se situează pe locul întâi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului
vorbitorilor care o au ca limbă maternă, fiind precedată doar de chineza mandarină. O vorbesc ca
prima și a doua limbă între 450[2] și 500 milioane de persoane.[3]
Spaniola ocupă, de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din lume, fiind învățată
de cel puțin 14 milioane de studenți.[4] Conform altor surse, acest număr depășește 46 de
milioane de studenți distribuiți în 90 de țări.[5]
Atât spaniola, cât și alte limbi romanice, reprezintă o continuare modernă a latinei vulgare, limbă
care a fost vorbită împreună cu latina cultă în fostul Imperiu Roman și care a pus bazele tuturor
limbilor romanice moderne. Datorită propagării sale în America, spaniola este limba neolatină
care a cunoscut cea mai largă răspândire în lume.

Cuprins

 1Origine și nume
o 1.1Primele influențe ale limbii spaniole ( înainte de apariția limbii latine )
o 1.2Influența majoră a limbii latine asupra limbii spaniole
o 1.3Spaniola modernă
o 1.4Dispută de nume
 2Clasificare și limbi înrudite
 3Istorie
 4Distribuție geografică
o 4.1Europa
o 4.2America
o 4.3Filipine
o 4.4Alte părți ale lumii
 5Variante
o 5.1Iudeo-spaniola
o 5.2Papiamento
o 5.3Creolele spaniole
 6Sistem de scriere
 7Lexic
o 7.1Fondul preroman
 8Fonetică
o 8.1Consoane
o 8.2Vocale
o 8.3Accentul
 9Gramatică
o 9.1Verbe
o 9.2Substantive
o 9.3Adjective și adverbe
o 9.4Determinante
 10Note
 11Vezi și
 12Legături externe

Origine și nume[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Nume date limbii spaniole.

Primele influențe ale limbii spaniole ( înainte de apariția limbii

latine )[modificare | modificare sursă]
Datele istorice ne arată că la începutul primului mileniu î.Hr. peninsula Iberică era ocupată de
popoare ce se diferențiau în funcție de limbile vorbite. De aceea, în secolul 9 î.Hr. erau:

 celții în zona de nord-vest si interiorul peninsulei

 tartisienii în sud-vest
 lusitanii în vest
 ibericii situați pe coasta mediteraneană
De asemeni, în afara de aceste popoare, descoperirile arheologice relatează existența unor
colonii grecești. Acestea au fost descoperite pe coasta de sud-est a peninsulei. Grecii au
influențat lingvistic evoluția acestei zone. Numele Iberia vine din limba greaca de la termenul
„Iber”.
Limba Proto-Bască este predecesorul limbii basce. Această limbă a fost vorbita in vestul munților
Pirinei și se aseamănă extrem de mult cu limba aquitaniană. Prima persoană care a abordat
schimbarile lingvistice istorice asupra limbii bașce a fost Koldo Mitxelena.
Limba proto-bască ce a stat la baza formării limbii bașce a influențat extrem de mult limba
spaniola. Schimbarea de la latinul „f-” la pronunția spaniolă „h-„, a fost atribuita în mare parte
influenței bașce și proto-bașce.
Limbile Celtiberiană și Gallaeciană fac parte din grupul de limbi celtice continentale. Modul în
care limba celtiberiană a influențat limba spaniolă este vizibilă prin exprimarea consoanelor fără
voce, precum și elierea consoanelor vocale.
Exemple de cuvinte preluate din limba celtiberiană:

 „sulita” – lanza ( Celtiberiană ) – lanza ( spaniolă )

 „realizare” – logroño ( Celtiberiană ) – logroño ( spaniolă )
 „vrajitoare” – bruja ( Celtiberiană ) – bruja ( spaniolă )
Influența majoră a limbii latine asupra limbii
spaniole[modificare | modificare sursă]
Spaniola s-a dezvoltat din dialectul latin vorbit în zonele limitrofe dintre Cantabria, Burgos, La
Rioja și Álava, provinciile de nord din actuala Spanie, devenind cel mai popular idiom al Regatului
Castiliei (latina a fost o limbă oficială). De aici vine și numele original al dialectului, castellano,
care face o referință la zona geografică de unde provine limba. Celălalt nume, español, vine de
la Hispaniolus din latina medievală, mai precis din forma sa corectă Spaniolus.[6] Ramón
Menéndez Pidal oferă altă explicație etimologică. Cuvintelor clasice hispanus și hispanicus li se
atașau în latina vulgară sufixul -one (cf. în spaniolă: bretón, borgoñón, în franceză wallon etc.),
astfel cuvântul hispanione s-a schimbat în españón, și apoi în español.[7] Acest cuvânt a fost apoi
împrumutat de către alte limbi romanice
(cf. catalană espanyol, franceză espagnol, italiană spagnolo, occitană espanhòu, portugheză esp
anhol, română spaniol).
Evenimentele istorice, socio-economice și folosirea spaniolei ca limbă de schimb au permis
acesteia să devină lingua franca în Peninsula Iberică, însă aceste fapte n-au dus la dispariția
altor limbi vorbite acolo. Se estimează că în a doua jumătate a secolului XVI 80% din locuitorii
Spaniei vorbeau spaniola.[8]

Spaniola modernă[modificare | modificare sursă]

În timpul epocii colonizărilor, Spania era o putere globală și era una dintre cele mai puternice
națiuni pe mare, cu o flotă enormă și un sistem de rețele comerciale navale extrem de bine pus la
punct. Acest fapt a ajutat mult în răspândirea limbii spaniole în Lumea Nouă, deoarece un număr
impresionant de exploratori, căutători de aur, coloniști sau aventurieri spanioli au năvălit spre
Vest, spre noile pământuri descoperite. Efectul acestei mișcări masive de coloniști poate fi văzut
astăzi, când majoritatea țărilor din America de Sud și America Centrală la fel ca și cele
din Caraibe au spaniola ca limbă oficială.

Dispută de nume[modificare | modificare sursă]

Conform dicționarului normativ, publicat de către Academia Regală Spaniolă, și Dicționarului
Panhispanic de Chestiuni,[9] aprobat de 22 academii de limbă spaniolă ca normativ,
numele español și castellano sunt sinonime, ambele fiind acceptate. Asociația Academiilor Limbii
Spaniole, care întrunește toate academiile de limbă spaniolă din țările hispanofone, recomandă
numele español spre a fi folosit, în general, în alte limbi naționale
(cf. germană Spanisch, engleză Spanish, poloneză hiszpański, rusă испанский).

Clasificare și limbi înrudite[modificare | modificare sursă]

Vezi și: Limbi ibero-romanice.
Spaniola face parte din subgrupul ibero-romanic al limbilor romanice.[10] Are multe în comun cu
limbile aragoneză, asturiană, catalană, galiciană și portugheză. Spaniolii se pot înțelege și cu
vorbitorii limbii italiene, fără a cunoaște italiana. Limba ladino, vorbită de către sefarzi, este de
fapt castiliana medievală, influențată de turcă și ebraică. Fiind o limbă romanică găsim multe
similitudini cu limba română, foarte mulți cetățeni români care au emigrat în Spania după 1989
îmbrățișând cu ușurință limba spaniolă. Acesta este unul din motivele pentru care densitatea
traducerilor din/în limba spaniolă pe teritoriul României, precum și a interpretariatelor simultane
sau consecutive din/în limba spaniolă este foarte crescută.
Matteo Bartoli, un lingvist italian, și Valeriu Rusu au clasificat-o, împreună cu alte limbi ibero-
romanice și romanice orientale, ca limbă conservativă, care a păstrat multe cuvinte devenite
arhaice în alte limbi romanice.[11] Tabelul de mai jos indică câteva similarități:

Limbi
Limbi inovative
conservative
Latină Latină
Italian
Spaniolă Română Franceză
ă

día zi DIES giorno jour DIVRNVM

hermoso frumos FORMOSVS bello beau BELLVS

más mai MAGIS più plus PLVS

mesa masă MENSA tavola table TABVLA

poner pune(re) PONERE mettere mettre MITTERE

Istorie[modificare | modificare sursă]

Pagină din Grammatica lui Antonio de Nebrija

Istoria limbii spaniole începe cu dialectele iberice ale latinei vulgare, limbă vorbită de
populația Imperiului Roman. Variantele vorbite în Spania nordică de astăzi au pus bazele
dezvoltării ulterioare a limbii. După căderea Imperiului Roman de Apus în secolul V, influența
latinei clasice asupra poporului a fost succesiv redusă. Latina vorbită pe vremea aceea
reprezenta o mixtură a varietăților romanice hispanice, între care era și castiliana veche. În
secolul VIII, invazia musulmană în peninsula Iberică duce la formarea celor două zone de
latinitate: Al-Andalus (Andaluzia contemporană), unde se utilizau dialecte romanice cunoscute
sub denumirea de „limba mozarabă”, aflată sub influența puternică a limbilor
invadatorilor: arabei și berberei, și zona nordică, unde s-au format regatele creștine, iar din
dialecte romanice s-au dezvoltat aparte de castiliană și alte limbi romanice moderne:
limbile catalană, aragoneză, astur-leoneză și galiciano-portugheză.[12]
Castiliana primitivă a derivat din latină în comitatul medieval al Castiliei și se afla sub influența
limbilor bască și vizigotă. Cele mai vechi texte în spaniolă sunt Glosas Emilianenses („Glosele
Emiliane”), ce s-au păstrat în Mănăstirea Yuso aflată în San Millán de la Cogolla, La Rioja,
Spania. Această localitate era considerată ca fiind un centru cultural medieval.
Spaniola s-a extins la sudul peninsulei datorită Reconquistei și uniunilor regatelor creștine
(uniunea Castiliei și Leónului, Castiliei și Aragonului și apoi formarea statului spaniol). În secolul
XV, în timpul procesului de unificare a Spaniei, Antonio de Nebrija a publicat Grammatica. Acesta
este primul tratat al gramaticii limbii spanille și în genere al unei limbi vulgare europene.
Colonizarea și cucerirea Americii a permis expansiunea limbii spre cea mai mare parte a
continentului american.
În prezent limba spaniolă este una dintre cele mai vorbite și populare limbi ale lumii și cea mai
folosită limbă romanică. Este utilizată în Organizația Națiunilor Unite, Uniunea Europeană și, ca
limbă oficială, în Uniunea Latină. Numărul vorbitorilor crește repede dat fiind faptul că stă pe locul
doi ca cea mai studiată limbă din lume, precedată doar de limba engleză.[13]

Distribuție geografică[modificare | modificare sursă]

Distribuția geografică a limbii spaniole

Vorbitori
[ascunde]Țară Vorbitori L1 Ref.
L2

În lume
 426.515.910 91.308.400

Spaniola ca limbă oficială sau limbă națională

 Mexic 109.000.000 7.460.000

 Columbia 46.600.000 94.200

 Argentina 40.300.000 1.070.000

 Spania 38.400.000 7.490.000

 Venezuela 29.100.000 694.000

 Peru 24.300.000 2.070.000

 Chile 15.800.000 1.630.000

 Ecuador 14.700.000 805.000

 Cuba 11.200.000

 Guatemala 9.750.000 3.271.000

 Republica 9.240.000 61.500

Dominicană

 Honduras 7.980.000 148.000

 El Salvador 6.270.000 500

 Nicaragua 5.310.000 578.000

 Bolivia 4.450.000 4.930.000

 Costa Rica 4.440.000 89.600

  Puerto Rico 3.490.000 136.000

 Uruguay 3.270.000 77.800

 Panama 2.880.000 524.000

 Paraguay 387.000 4.250.000

 Guineea Ecuatorială 685.000

Limbă de uz comun

 Statele Unite 37.000.000 15.000.000

 Franța 452.000 8.400.000

 Belize 174.000 22.000

 Andorra 27.600 21.600

 Gibraltar 14.400

 Maroc 6.590 3.410.000

 Curaçao 5.700

 Trinidad și Tobago 4.100 61.800

 Filipine 2.660 2.560.000

 Bonaire 1.270

 Sint Eustatius 130

 Saba 70
Spaniola este una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene,[14] Organizației Statelor Ibero-
Americane,[15] Organizației Statelor Americane,[16] Organizației Națiunilor Unite,[17] Mercosur-
ului[18] și Statelor Andine.[19]

Europa[modificare | modificare sursă]

Cunoașterea limbii spaniole în Uniunea Europeană în 2006

      Țară nativă

      Mai mult de 8,99%

      Între 4% și 8,99%

      Între 1% și 3,99%

      Mai puțin de 1%

Spaniola este limbă oficială în Spania, țara de la care și-a moștenit numele și unde s-a dezvoltat.
În Spania, spaniola se vorbește cu excepția: a) regiunii de nord-est (Catalonia, Valencia, Insulele
Baleare), unde se vorbește catalana de aproximativ 4,5 milioane de vorbitori; b) regiunii de nord –
cele patru provincii basce (Álava, Guipúzcoa, Navarra, Vizcaya) cu aproximativ 700.000 de
vorbitori; c) regiunii de nord-vest – Galicia – unde se vorbește galiciana de către 2,5 milioane de
oameni (centre mai importante: A Coruña, Lugo, Ourense, Pontevedra); d) regiunii Val d'Aran –
unde se vorbește o varietate a gasconei (devenită din 1990 limba oficială a văii).
Rămâne în uz și în Gibraltar, dar acolo doar limba engleză este folosită oficial.[20] Limba spaniolă
este la fel vorbită (neoficial) în Andorra, unde doar limba catalană se bucură de statutul de limbă
statală.[21] Este și una dintre cele 24 de limbi oficiale ale Uniunii Europene.[22] Există comunități
vorbitoare de spaniolă și în alte state europene: Elveția, unde castiliana este cea mai vorbită
limbă minoritară,[23] Regatul Unit, Franța și Germania.[24]

America[modificare | modificare sursă]
Majoritatea vorbitorilor limbii spaniole locuiesc în America Latină. Dintre țările cu cel mai ridicat
număr al hispanofonilor, doar Spania nu se află în America. Țările cu cea mai mare populație
hispanofonă sunt Mexic și Columbia, ambele amplasate pe acest continent. La nivel național,
spaniola este oficială în Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, El
Salvador, Guatemala, Honduras, Mexic, Nicaragua, Panama, Paraguay, Peru, Republica
Dominicană, Uruguay și Venezuela.[25] De asemenea, este oficială în regiunea dependentă față
de Statele Unite, Puerto Rico, alături de limba engleză.[26]
Spaniola nu este recunoscută oficială în fosta colonie britanică Belize, dar, conform
recensământului din 2000, 52,1% dintre locuitori cunosc și vorbesc spaniola la un nivel avansat.
[27]
 Limba este păstrată datorită urmașilor colonizatorilor spanioli, care au rămas în regiune din
secolul XVII. Totuși, engleza este cea care se bucură de statutul de limbă oficială unică a țării.[28]
Spaniola a devenit din ce în ce mai importantă în Brazilia datorită proximității și schimbului
comercial între acest stat și vecinii săi hispanofoni, mai ales datorită intrării în componența
grupării politice Mercosur.[29] În 2005, Congresul Național al Braziliei aprobă un act, acceptat apoi
și de către Președinte, care a făcut limba spaniolă disciplină școlară în licee.[30] De asemenea,
de-a lungul frontierei între Brazilia și Uruguay, este vorbită limba creolă, numită aici „portuñol”.[31]
În Haiti, limba franceză este una dintre două limbi oficiale, cu toate că o vorbesc doar 10% din
populație. Majoritatea haitienilor vorbesc creola, care de asemenea este oficială. Creola este
bazată pe franceză și unele limbi africane, dar a fost profund influențată și de spaniolă. Deși
spaniola în sine nu este oficială, ea este vorbită de către cea mai mare parte a populației, în
special cea care locuiește lângă frontiera cu Republica Dominicană.
Trinidad și Tobago au fost colonizate pentru prima dată de către spanioli în 1498. Deși mai târziu
ambele insule au ajuns sub dominația engleză, populația locală a păstrat limba primilor
colonizatori. Fiindcă Trinidad se află în apropierea coastelor nordice ale Americii de Sud, rămâne
influențat de vecinii săi hispanofoni. Recensământul recent a dovedit că mai mult de 1.500 de
locuitori vorbesc spaniola.

Distribuția limbii spaniole în Statele Unite în 2008. Nuanțele de verde mai închis indică regiuni cu populații
hispanofone mai numeroase.

În Statele Unite ale Americii, conform recensământului din 2006, 44,3 de milioane de locuitori
sunt de origine spaniolă sau hispanică. 34 de milioane sau 12,2% a populației cu vârsta mai
mare de cinci ani folosesc spaniola în uzul familial.[32] Spaniola a avut o istorie lungă în Statele
Unite, pentru că multe state din sud-vestul țării (de exemplu Texas sau California) erau parțial
colonii spaniole, iar acum este în curs de revitalizare datorită migrației umane din America Latină.
Este cea mai studiată limbă străină în școlile Statelor Unite.[33] Deși Statele Unite ale Americii nu
au desemnat nicio limbă drept oficială, spaniola este recunoscută formal la nivel statal în New
Mexico, unde este vorbită de către 30% de locuitori, și rămâne limba principală în Puerto Rico. În
speță, SUA ocupă poziția a cincea pe lista țărilor cu cea mai numeroasă populație hispanofonă
din lume.

Filipine[modificare | modificare sursă]

Distribuția vorbitorilor de chavacano în Mindanao, Filipine

Deși spaniola a fost limbă oficială a Filipinelor, nu era niciodată vorbită de către majoritatea
populației. Importanța sa s-a diminuat la începutul secolului XX după ocuparea insulelor de către
Statele Unite. Introducerea limbii engleze în sistemul filipinez de guvernare a dus la utilizarea mai
redusă a limbii spaniole și, în consecință, pierderea statutului de limbă oficială în 1987.
Președintele Filipinelor, Gloria Macapagal Arroyo, anunță în 2007 că spaniola va deveni încă o
dată un obiect de studiu obligatoriu.[34] Acesta nu înseamnă însă că spaniolă va redeveni limba
oficială a insulelor. Rămâne însă o limbă auxiliară. Conform recensământului din 1990, în Filipine
trăiau 2.658 de vorbitori nativi ai limbii castiliene.[35] Date legate de populația hispanofonă
actualmente sunt indisponsibile pentru că nu au apărut în recensămintele din 1995 și 2000.
Conform recensământului din 2000, 600.000 de locuitori ai Filipinelor vorbesc limba chavacano, o
varietate a creolei spaniole. De asemenea, multe limbi native ale insulelor conțin împrumuturi din
spaniolă datorită influenței europene și mexicane în perioada colonizării.

Alte părți ale lumii[modificare | modificare sursă]

În Africa, spaniola este o limbă oficială a comunității autonome Insulele Canare[36] și a orașelor
autonome Ceuta și Melilla. Este oficială și în Sahara Occidentală[37] (împreună cu limba arabă),
recunoscută de către ONU, și în Guineea Ecuatorială[38] (împreună cu
limbile franceză și portugheză).
În Oceania, spaniola este vorbită pe Insula Paștelui, o posesiune teritorială a Chile.

Variante[modificare | modificare sursă]

Harta țărilor în care apare fenomenul voseo

      Utilizare pe scară largă în formă orală și scrisă

      Utilizare orală, însă nu și scrisă

      Voseo coexistă cu tuteo

      Țară hispanofonă fără voseo

Există câteva diferențe importante între dialectele limbii spaniole folosite atât în Spania cât și în
America Latină. În Spania se consideră comună pronunția castiliană conform standardului
național, iar folosirea laísmo (o tendință de a pune un pronume de complement direct la în locul
celui de complement indirect le) este dezaprobată.
Spaniola are trei pronume de persoana a II-a la singular: tú, usted și vos. În
general, tú și vos sunt neformale, dar folosirea lor depinde de țară – în Spania utilizarea
pronumelui vos este limitată la liturghie, iar în Argentina tú este cosiderat arhaic. Usted (derivat
din vuestra merced, ce justifică abrevierea vd.) este forma cea mai formală și folosită pentru a
arăta respectul față de interlocutor.
Multe dialecte ale limbii spaniole se disting datorită unora dintre următoarele caracteristici:

 ceceo – lipsă de distincție între fonemele /θ/ și /s/, cu /θ/ fiind sunet utilizat în locul
ambelor. Ceceo poate fi întâlnit aproape numai în Andaluzia.
 distinción – distincție clară între fonemele /θ/ și /s/. Aparține variantei standard a limbii
spaniole.
 lleísmo – lipsă de distincție între fonemele /ʎ/ și /ʝ/, cu /ʎ/ fiind sunet utilizat în locul
ambelor.
 seseo – lipsă de distincție între fonemele /θ/ și /s/, cu /s/ fiind sunet utilizat în locul
ambelor. Seseo este tipic pentru America Latină și dialectul insulelor Canare.
 sheísmo – înlocuirea fonemelor /ʎ/ și /ʝ/ cu /ʃ/.
 voseo – folosirea pronumelui vos în loc de tú, care are loc în principiu
în Argentina, Chile și Uruguay, dar devine populară și în America Centrală.
 yeísmo – lipsă de distincție între fonemele /ʎ/ și /ʝ/, cu /ʝ/ fiind sunet utilizat în locul
ambelor.
 zheísmo – înlocuirea fonemelor /ʎ/ și /ʝ/ cu /ʒ/.
Iudeo-spaniola[modificare | modificare sursă]

Inscripție în spaniola standard și în iudeo-spaniolă în Jaén, Andaluzia

Este limba evreilor alungați din Spania la sfârșitul secolului al XV-lea, după

terminarea Reconquistei (1492). Aceștia au primit adăpost în Imperiul
Otoman (Egipt, Siria, Maroc, Turcia, Grecia, Bulgaria), în Italia (s-au așezat
la Veneția, Napoli, Roma, Livorno, Ferrara), în sudul Germaniei. Iudeo-spaniola mai este numită
și sefardis, după numele „Sefar” dat de evrei Spaniei. Idiomul vorbit de descendenții evreilor
spanioli poartă diferite denumiri – hakatiya în
Maroc, titauni în Algeria, djudezmo în Levant. Sefardis nu trebuie confundat cu ladino. Ladino
este numele dat unei limbi mai arhaice, a rabinilor care au folosit-o pentru a traduce în castiliană
textele biblice ebraice. Sefardis este foarte importantă pentru studierea spaniolei, pentru că
păstrează multe din trăsăturile spaniolei secolului al XV-lea.

Papiamento[modificare | modificare sursă]
Se vorbește într-un singur punct pe glob, în Antilele Olandeze. Are o gramatică portugheză și
lexic spaniol. Este, după unii,