Meniul principal













Căutare
 Creare cont
 Autentificare
Unelte personale


Cuprins
 ascunde

Început


Clasificare


Răspândire


Statut


Reglementare


Influența asupra altor limbi


Limbi creole cu bază lexicală franceză


Varietăți regionale


 Istorie


Fonologie, fonetică și prozodie


Gramatică
Toggle Gramatică subsection
o
Morfologie


Determinanții și părțile de vorbire nominale


Verbul


Părțile de vorbire neflexibile

o
Sintaxă


Lexic


Ortografie


Note


Surse bibliografice


Legături externe
Toggle Legături externe subsection
o
Organisme de reglementare a limbii

o
Dicționare


Dicționare explicative


Dicționare francez-român / român-francez

o
Limba franceză ca limbă străină
 
Vezi și

Limba franceză
257 limbi
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Modificare
 Modificare sursă
 Istoric
Unelte

















De la Wikipedia, enciclopedia liberă
Franceză
français
Pronunție fʁɑ̃'sɛ

Vorbită în Franța, Africa francofonă, Belgia (Regiunea

Capitalei Bruxelles, Valonia și câteva orașe
din Flandra), Canada (majoritar în
provincia Québec), Elveția (Romandia), Italia 
(Valle d'Aosta), Haiti și alte, în total 51 de
țări din întreaga lume

Regiuni Europa
Occidentală, Asia, Africa, America, Oceania

Număr de
220 de milioane[1] (locul 6)
vorbitori

Limbă-
latină
mamă

Sistem de alfabetul latin (variantă franceză)

scriere

Tipologie SVO
lingvistică limbă flexionară

Clasificare

limbi indo-europene

 italice
o romanice
 italo-occidentale
 occidentale
 gal
o-
iber
ice

g



Statut oficial și codificare
Limbă 29 de țări
oficială în
35 de organizații

Organ de Academia Franceză

reglement Academie Royale de Langue et de littérature
are Françaises[*]
Office québécois de la langue française[*]  

ISO 639-1 fr

ISO 639-2 fra (T)

fre (B)

ISO 639-3
(cel mai
fra
răspândit
dialect)

SIL FRA

Extras

Cântecul lui Roland — stanța VII

Marsile fit amener dix mules blanches, que lui avait
envoyées le roi de Suatille. Leurs freins sont d’or ; les
selles serties d’argent. Les messagers montent ; en leurs
mains ils portent des branches d’olivier. Ils s’en vinrent
vers Charles, qui tient France en sa baillie. Charles ne
peut s’en garder : ils le tromperont.

Răspândire în lume
 Răspândirea limbii franceze în lume

Puteți vizita Wikipedia în franceză.

Această pagină poate conține caractere Unicode

Modifică date / text 

Limba franceză
Istorie
Varietăți regionale
Fonologie, fonetică și prozodie
Gramatică
Morfologie
Determinanții și părțile de vorbire nominale
Verbul
Părțile de vorbire neflexibile
Sintaxă
Lexic
Lista Swadesh a limbii franceze
Ortografie

Limba franceză (în franceză la langue française [la 'lɑ̃ɡ fʁɑ̃'sɛːz] sau le français [lə

fʁɑ̃'sɛ]) este o limbă indoeuropeană din familia limbilor romanice, anume din ramura
de vest a acestora, unde, în grupul limbilor galoromanice, este una dintre limbile oïl.
Franceza este vorbită în total de aproximativ 220 de milioane de oameni fie ca limbă
maternă, ca limbă secundă sau ca limbă străină, în țările membre, asociate sau cu
statut de observatoare din Organizația Internațională a Francofoniei (OIF)[2], precum
și în alte câteva țări din afara acesteia, ca Algeria sau Statele Unite ale Americii[1]. Nu
există date precise nici despre cei care au franceza ca limbă maternă. Numărul lor
este estimat la 110 milioane[3].
În clasamentul numărului de vorbitori ai diferitelor limbi, franceza este pe locul al VI-
lea în lume și pe locul al II-lea în Europa[4]. Franceza este limbă oficială în 29 de țări,
ocupând în această privință locul al II-lea după limba engleză.
Ca limbă străină, franceza este, după engleză, limba învățată de cele mai multe
persoane (120 de milioane), în majoritatea țărilor [4].
5% din spațiul Internetului ar fi ocupat de limba franceză, fiind pe locul 6-8 printre
limbile cele mai folosite[5].
Franceza a evoluat din limba latină populară vorbită în Antichitate în jumătatea de
nord a Galiei, devenind, în urma unui proces istoric îndelungat, dominantă pe tot
teritoriul Franței actuale și în regiuni limitrofe ale unor țări vecine. Începând cu secolul
al XVII-lea, Franța și-a extins limba peste mări, în zone existente pe
toate continentele, datorită expansiunii sale coloniale. Tot din secolul al XVII-lea și
până la începutul celui de-al XX-lea, grație ponderii economice și culturii Franței,
limba acesteia a fost principala limbă de comunicare internațională. Deși după Primul
război mondial engleza a ocupat treptat locul I, franceza are în continuare un rol
important în comunicarea la nivel mondial.

Clasificare[modificare | modificare sursă]
Limba franceză aparține ramurii galo-romanice a familiei limbilor romanice. Chiar
dacă în Franța au fost vorbite o multitudine de limbi romanice, împărțite în două mari
familii, limbi nordice (limbi oïl) și limbi sudice (limbi oc, care aparțin ramurii
iberoromanice), nucleul limbii standard a fost cea vorbită în Evul Mediu la Paris și în
împrejurimi, și adoptată de curtea regală. Aceasta s-a impus treptat în cadrul
procesului de formare a statului centralizat francez, înglobând într-o sinteză elemente
din toate celelalte, în principal din cele nordice.
Din cauza tendinței generale de centralizare care s-a manifestat în decursul istoriei
Franței, celelalte limbi, neavând stadard, s-au eclipsat treptat, ajungând să fie
considerate patois, adică graiuri, termenul francez având și o nuanță de sens
depreciativă. Actualmente însă, lingviștii tind să le considere pe cele principale limbi
aparte[6].
Codul limbii este  fr  respectiv  fra  sau  fre  (după ISO 639); pentru franceza veche
(842 până la 1400), codul este  fro  și pentru franceza medie (cca. 1400 până
la 1600) codul este  frm .

Răspândire[modificare | modificare sursă]
 Numărul francofonilor pe continente (în 2018)

Nivelul cunoașterii limbii franceze în Uniunea Europeană și în țările candidate,

în 2005[7]
În țările europene membre ale OIF, cei mai mulți francofoni trăiesc în Franța (62,5
milioane), în Belgia (4,4 milioane) și în Elveția (3,8 milioane)[8]. Din celelalte țări vest-
europene membre ale OIF, la aceste cifre se mai adaugă 1,2 milioane, iar din
regiunea Valle d'Aosta din Italia, țară care nu este în OIF, încă 90.000. În țările
din Europa Centrală și de Est sunt 6 milioane de francofoni. Dintre acestea se
distinge România, cu 1,8 milioane.
 Comunitățile lingvistice din Belgia. Cu roșu, cea

franceză Placă bilingvă (franceză și flamandă) cu nume

de stradă în Bruxelles Limbile vorbite în Elveția.

Cu culoarea verde, limba franceză
Din țările OIF din Africa Subsahariană și din Maroc există date numai despre cei care
știu și să citească și să scrie în franceză. Numărul acestora este de 31 milioane
în Republica Democrată Congo, 10,3 milioane în Maroc, 7,3 milioane în Coasta de
Fildeș, 7 milioane în Camerun, câte 3 milioane în Benin, Burkina Faso și Senegal,
câte 2 milioane în Republica Congo, Guineea, Mali, Niger și Togo, câte 1,5 milioane
în Republica Centrafricană și în Ciad.
Din mai multe țări OIF africane sunt date nu numai despre cei care știu să citească și
să scrie în franceză, ci și despre cei care doar vorbesc limba. Din ambele categorii
sunt în total 8,7 milioane de oameni, dintre care mai mulți în Tunisia (6,6 milioane)
și Ghana (1 million). Aici se poate include și Algeria, care nu este membră a OIF, cu
11,2 milioane.
 Africa francofonă
      Țări de obicei considerate francofone
      Țări uneori considerate francofone
      Țări care nu sunt francofone, dar sunt membre sau observatoare în OIF

Bilet de metrou din Alger, cu text bilingv (arabă și

franceză) Placă bilingvă (arabă și franceză) cu nume de

stradă în Alexandria
În țările OIF din Orientul Apropiat, cunosc franceza 0,3 milioane în Egipt și 0,7
milioane în Liban, iar în Israel, care nu este în OIF, se estimează între 0,3 și 0,7
milioane numărul cunoscătorilor de franceză.

Indicator de localitate bilingv (arabă și franceză)

în Liban
În zona Oceanului Indian sunt în total 1,9 milioane de francofoni, cei mai mulți
în Madagascar (1 million).
În America de Nord, cei mai mulți francofoni trăiesc în Canada (9,6 milioane), iar în
Statele Unite, care nu este în OIF, 2,1 milioane de persoane vorbesc franceza acasă,
după cum formulează documentele recensământului din anul 2000.

Distribuția limbii engleze și a limbii franceze în

Canada
      Engleză – 56,9%
      Bilingvism anglo-francez – 16,1%
      Franceză – 21,3%
      Teritorii locuite de mai puțin de 0,4 persoană/km2

Limba franceză în SUA. Proporția celor care

vorbesc franceza acasă în comitatele locuite și de francofoni
      6-12%
      12-18%
      Peste 18%
 Indicator rutier bilingv (engleză și franceză) la o
intrare în Louisiana
În regiunile din Marea Caraibelor aparținând Franței (insulele din Antilele
Mici și Guiana), precum și în Haiti, țară membră a OIF, numărul francofonilor este de
1,9 milioane, dintre care 1,2 milioane în Haiti.
În țările din Indochina sunt în total 1,7 milioane de francofoni, iar în Oceania 0,5
milioane.
În afara cifrelor menționate mai sus, celor 220 de milioane de francofoni le mai
aparțin încă 72 de milioane de persoane numite „parțial francofone” [4].
În ceea ce-i privește pe cei care au franceza ca limbă maternă, numărul lor este
estimat la 77 de milioane în Europa[4], iar în Canada, unde rezultatele
recensământului din 2006 dau date precise despre aceasta, numărul lor este de
6.817.650.

Statut[modificare | modificare sursă]
Din cele 29 de state suverane în care franceza este limbă oficială, în 13 ea este
singura cu acest statut[8]:
 Franța  Gabon  Niger
 Benin  Guineea  Republica
 Burkina  Mali Democrată
Faso  Monaco Congo
 Congo  Senegal
 Coasta de  Togo
Fildeș

În alte 16 state suverane, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte limbi:
 Belgia  Djibouti  Madagascar
 Burundi  Elveția  Republica
 Camerun  Guineea Centrafricană
 Canada Ecuatorială  Rwanda
 Ciad  Haiti  Seychelles
 Comore  Luxemburg  Vanuatu

Franceza este oficială și în 15 formațiuni administrativ-teritoriale care sunt state

nesuverane în cadrul unor state federale, sau sunt teritorii autonome. În 6 dintre
acestea, franceza este singura limbă oficială:
 în Elveția:  în Belgia:
 o Cantonul
Geneva o Comunitatea
o Cantonul Franceză[9]
Jura  în Canada:
o Cantonul o provincia Québec
Neuchâtel
o Cantonul
Vaud

În alte 11 teritorii, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte limbi:
 în Elveția:  în Regatul Unit:  în Canada:
o Canto o provincia  o provincia 
nul Guernsey Noul
Berna o provincia  Brunswic
o Canto Jersey k
nul  în India: o Teritoriil
Fribou o teritoriul e de
rg federal Pu Nord-
o Canto ducherry Vest
nul o teritoriul 
Valais Nunavut
 în Italia: o teritoriul 
o regiun Yukon
ea Vall
e
d'Aost
a

Sunt și țări în care franceza nu este oficială, dar există reglementări juridice în
legătură cu ea:

 În Statele Unite:
o În statul Louisiana, franceza poate fi folosită în învățământ, în
justiție, în actele notariale și în media.
o În statul Maine, buletinele electorale pot fi redactate și în
franceză, iar unii angajați ai statului, de exemplu pădurarii, sunt
obligați să cunoască franceza.
 În Mauritius este permisă folosirea francezei în justiție, în învățământ și în
media.
În alte țări, franceza nu are niciun statut juridic, dar în practică este folosită intens,
mai ales în învățământ și în media. Este cazul țărilor arabe foste colonii franceze:

 În Tunisia se predau în franceză începând cu învățământul mediu științele

exacte, economice, informatica și disciplinele tehnice.
 În Maroc se predă în franceză la mai multe facultăți din învățământul
superior.
 În Algeria, învățământul științific și tehnic superior are loc în franceză.
 În Liban, invățământul este bilingv, arab-francez sau arab-englez. Al doilea
caștigă treptat teren, dar primul este încă preponderent.
În fiecare țară arabă francofonă există presă în franceză, mai ales în Tunisia, Maroc
și Algeria.
Franceza este una din cele șase limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite, una
din cele trei limbi de lucru ale Uniunii Europene, limba folosită pe plan intern
la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, singura limbă oficială a Uniunii Poștale
Universale și una din limbile oficiale a numeroase organizații internaționale [4].
În principalele țări francofone există și o legislație referitoare la limbă. În Franța este
vorba de „legea Toubon” din 1994[10], care prevede în ce documente și situații este
obligatorie folosirea francezei: prezentarea bunurilor și serviciilor, informațiile
destinate consumatorilor, inscripțiile și informațiile din locurile
publice, contractele încheiate de persoane publice, contractele de muncă, ofertele de
serviciu, documentele interne destinate salariaților în întreprinderi. Se prevede de
asemenea că limba de predare în învățământ este franceza. Această lege conține și
sancțiuni. În Comunitatea Franceză din Belgia există un decret [11] care prevede
folosirea de termeni francezi în locul termenilor străini în documentele de interes
public, dar respectarea sa nu poate fi urmărită, pentru că nu prevede sancțiuni. În
Québec, deși nu este stat suveran, este totuși în vigoare Carta limbii
franceze din 1977[12], conform căreia franceza este limba oficială a provinciei.

Indicator „oprire la intersecție” în Québec

Reglementare[modificare | modificare sursă]
Formarea standardului limbii franceze a fost un proces îndelungat legat de
impunerea francezei în paralel cu cea a puterii centrale pe tot teritoriul Franței. În
acest proces au jucat un rol important și grupuri de intelectuali, în vremea Renașterii
franceze, și, mai ales începând cu secolul al XVII-lea, instituții oficiale, în primul
rând Academia Franceză, destinate normării limbii. Până pe la jumătatea secolului al
XX-lea au fost considerate corecte, de urmat și de predat numai cuvintele din
dicționarele Academiei și regulile fixate de gramaticile acesteia și ale adepților ei.
Încă din secolul al XIX-lea, începând cu afirmarea romantismului, literatura s-a
eliberat tot mai mult de normele lingvistice clasice, prezentând un spectru foarte larg
și variat al folosirii limbii. Normele sunt în general respectate în varietatea vorbită și
mai ales cea scrisă a registrului de limbă curent, și cu atât mai mult în registrul
elevat. Limbajul mediei este influențat de limba vorbită de majoritatea populației, mai
ales de lexicul registrului familiar.
În secolul al XXI-lea, în Franța se ocupă de standard, de promovarea limbii, de
protejarea ei față de engleză, nu numai Academia, ci și alte organisme oficiale,
precum Conseil supérieur de la langue française (Ministerul Limbii
Franceze), Délégation générale à la langue française et aux langues de
France (Delegația Generală pentru Limba Franceză și Limbile din Franța) și, în
cadrul, acesteia Commission d'enrichissement de la langue française (Comisia de
Îmbogățire a limbii franceze)[13]. Academia nu mai este autoritatea supremă în ceea
ce privește standardul, existând diferențe de vederi nu numai între lingviști, ci chiar și
între instituții. Un exemplu pregnant în acest sens sunt disputele în jurul
reformării ortografiei. În 1990, la inițiativa guvernului, Consiliul Superior al Limbii
Franceze elaborează și propune o reformă limitată a ortografiei, acceptată de
Academie, și o publică sub formă de raport în Journal officiel[14]. Propunerile
provoacă multe reacții negative[15]. Și Academia revine asupra acceptului ei, iar
rectificările ortografiei rămân facultative.
Și în alte țări unde franceza este oficială au fost înființate organisme de reglementare
a ei. În Belgia există Conseil de la langue française et de la politique
linguistique (Consiliul Limbii Franceze și al Politicii Lingvistice) și Direction de la
langue française (Direcția Limbii Franceze), în Québec există Ministère de la langue
française și Office québécois de la langue française (Oficiul din Québec al Limbii
Franceze), în Elveția – Délégation à la langue française (Delegația pentru Limba
Franceză). La nivelul Francofoniei funcționează Conseil international de la langue
française (Consiliul Internațional al Limbii Franceze).
Între principalele țări francofone există unele mici deosebiri de standard. De exemplu,
în Belgia și în Elveția, lui soixante-dix „șaptezeci” îi corespunde cuvântul septante. În
Québec, standardul acceptă mult mai puține împrumuturi din engleză decât în
Franța. De pildă, în cea din urmă, cuvântului „parcare” îi corespunde parking, dar în
primul – stationnement. O mențiune aparte se cuvine tendinței determinate de
principiul egalității dintre sexe de a da și o formă de feminin substantivelor nume de
persoană ce desemnează ocupații, profesiuni, funcții și titluri care au tradițional
numai formă de masculin. În Québec, aceasta s-a generalizat și a intrat în standard
încă din anii 1980[16]. În Franța, Institut national de la langue française
(INaLF) (Institutul Național al Limbii Franceze), din cadrul Centre national de la
recherche scientifique (CNRS) (Centrul Național al Cercetării Științifice), a scos un
ghid[17] care prezintă principiile acestor feminizări, formele feminine deja existente și
cele nou propuse. Aceste inovații au fost sprijinite de guvern, dar nu au fost
acceptate de Academie. Și în Elveția s-a oficializat feminizarea [18]. Între formele
acceptate sunt unele deosebiri de la țară la țară. De exemplu, pentru cuvântul
„autoare”, ghidul din Franța recomandă une auteur sau une auteure, în Québec s-a
adoptat numai une auteure[19], iar în Elveția se recomandă une autrice[20].

Influența asupra altor limbi[modificare | modificare sursă]

Bogăția lexicului francez datorează mult împrumuturilor din diferite alte limbi
(vezi Lexicul limbii franceze), dar și franceza a influențat lexicul multor limbi.
Această influență se exercita deja în Evul Mediu. În secolul al XI-lea a început
influența francezei asupra limbii engleze, când Anglia a fost cucerită de oșteni care
vorbeau limbi oïl, mai ales cea normandă. Nobilimea și curtea regală vorbea așa-
numita limbă anglo-normandă, regii vorbind-o până la sfârșitul secolului al XIV-lea. A
continuat apoi să influențeze engleza limba franceză formată complet între timp pe
continent. Se datorează mai ales prestigiului limbii franceze scrise faptul că lexicul
limbii engleze a fost francez în proporție de 60% până în secolul al XVIII-lea[21].
Poezia truverilor s-a răspândit și în Italia și în teritoriile de limbă germană.
Cuvintele mangiare „a mânca” (< franceză manger) și avventura „aventură” (<
franc. aventure) au ajuns în limba italiană în secolul al XII-lea. Cel din urmă a intrat în
același timp în germană, sub forma Abenteuer[22]. În secolul al XVI-lea a continuat
intrarea de cuvinte franceze în aceste limbi.
Cuvinte franceze au ajuns în și mai multe limbi europene în secolul al XVII-lea, când
Franța era o mare putere politică și culturală, apoi în secolul al XVIII-lea, când
puterea țării scăzuse, dar impactul său cultural a crescut datorită ideilor Epocii
Luminilor. Pe vremea aceea, din America de Nord și până în Rusia, aristocrații și
intelectualii nu se puteau lipsi de cunoașterea limbii franceze. Franceza devenise
limba comunicării internaționale în locul latinei, în diplomație și în științe[23].
În secolul al XIX-lea, influența francezei s-a extins și asupra limbilor care se vorbeau
în coloniile Franței.
Cuvinte franceze sunt prezente în multe domenii, mai ales în gastronomie, în modă,
în cosmetică, în domeniul militar și în cel al sentimentelor și caracterului [24].
Engleza este limba care a împrumutat cele mai multe cuvinte din franceză. În secolul
al XXI-lea, lexicul limbii engleze încă mai este, după unii autori [25] în proporție de
30%, după alții[26] în proporție de 33% de origine franceză.
Altă limbă în care sunt relativ multe cuvinte de origine franceză este româna: 22,12%
din lexic[27].
În limba poloneză au intrat circa 3.500 de cuvinte franceze, în urma relațiilor strânse
dintre Franța și Polonia începute în secolul al XVIII-lea[28].
Și în limba spaniolă sunt circa 2.000 de cuvinte din franceză, 7,1% din lexic [29].
Au fost împrumutate cuvinte franceze și de către limbi îndepărtate de franceză,
genetic, geografic sau din ambele puncte de vedere. Astfel sunt, printre altele, limba
maghiară sau limba persană, care ambele au adoptat, de exemplu,
cuvântul rouge „ruj”, sau chiar limba chineză, în care „alo” la telefon se spune wei, de
la cuvântul ouais din registrul de limbă familiar al francezei, corespunzător
lui oui „da”, din registrul curent[22].

Limbi creole cu bază lexicală franceză[modificare | modificare

sursă]
În imperiul colonial francez s-au creat numeroase limbi creole. În secolul al XXI-lea
sunt repertoriate 15[30]:

 în America: creola din Louisiana, cea din Haiti, cea din Guadelupa, cea din
Martinica, cea din Dominica, cea din Sfânta Lucia, cea din Trinidad, cea
din Guyana, cea din insulele Les Saintes;
 în Oceanul Indian, având ca trunchi comun creola mascarin, numită
și bourbonnais: creola din Réunion, cea din Mauritius, cea din insula
Rodrigues, cea din Seychelles, cea din arhipelagul Chagos (vorbită în
Mauritius de urmașii celor deportați aici din Chagos);
 în Oceania: creola tayo (în Noua Caledonie).
În două țări, creola locală este limbă oficială: în Haiti (pe lângă franceză) [31] și în
Seychelles (pe lângă engleză și franceză).

Varietăți regionale[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Varietățile regionale ale limbii franceze.
Conform interpretării din secolul al XXI-lea, varietăți regionale ale limbii franceze sunt
considerate ansamblurile de particularități cu care este folosită limba complet formată
și însușită de toți vorbitorii din Francofonie, în diferitele teritorii din lume ale acesteia.
Aceste varietăți nu se confundă cu graiurile numite tradițional patois în franceză,
vorbite pe teritoriul din Franța al limbii franceze din Evul Mediu până prin secolul al
XIX-lea, și care practic au dispărut[32]. Varietățile regionale ale limbii franceze actuale
nu se confundă nici cu celelalte limbi oïl vorbite în jumătatea de nord a Franței, care
n-au dispărut total, și care sunt considerate oficial limbi regionale, împreună cu alte
limbi romanice din afara grupului oïl și cu alte limbi neromanice[33].

Principalele varietăți și grupuri de varietăți regionale ale limbii franceze

Franceza are foarte multe varietăți regionale. Principalele varietăți și grupuri de
varietăți sunt următoarele (reprezentate pe harta de mai sus):
 în Europa:  în Africa:
o în Franța: o din Magreb (în Mauritania,
 de Maroc, Algeria și Tunisia);
nord; o din Africa Subsahariană (mai
 de sud; ales în fostele colonii franceze și
o belgiană; belgiene);
o elvețiană;  din Oceanul Indian (în Madagascar și pe
 în America: insulele care au aparținut cândva sau aparțin
Franței);
o în Canada:
 în Asia:
 din
provinc o libaneză;
ia o din Puducherry (în India);
Québec o indochineză (în Vietnam, Laos și 
 ; Cambodgia);
 acadian  în Oceania:
ă (în o din Noua Caledonie;
princip o polineziană.
al în
provinc
ia New
Brunsw
ick);
o cadiană (în Statele
Unite ale Americii,
în statul Louisiana);
o antileză (în
Haiti, Guadelupa și 
Martinica);
o guyaneză;

Fiecare dintre cele de mai sus se subîmparte în alte varietăți regionale, de exemplu
în cea din sudul Franței este o varietate lyoneză, în cea din Québec
una montréaleză, în cea din Antile una haitiană, în cea din Oceanul Indian una din
Mauritius etc.

Istorie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Istoria limbii franceze.
Istoria limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată
în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația autohtonă,
în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-lea. Limba
galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei limbi franceze. Se
formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană[34].
Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei
este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea politică
înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a francilor. Totuși,
elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi franceze. Limba galo-romană
este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei, sub influența francă, încep să
formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu alte trăsături comune, încep să
formeze gruparea dialectelor oc[35][34].
Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează primele texte scrise ce
reflectă o limbă diferită de latină. În secolul al IX-lea se diferențiază net
dialectele oïl de cele oc[36].
În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl, dar în
ele, trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele opere literare nu sunt
scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois, vorbit în regiunea din
jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă prestigiu.
Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită prestigiului
dialectului françois, de asemenea formându-se și răspândindu-se treptat o limbă
scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația regală, pe lângă
latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a răspândirii și impunerii treptate
a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își extinde dominația pe tot
teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în vestul Elveției și în teritorii de
pe alte continente, evoluând și îmbogățindu-se continuu cu elemente
din idiomurile pe care le înlocuiește în mare parte, și cu împrumuturi din multe limbi
străine[37].
În secolele XIV-XVI (perioada francezei medii), limba evoluează, printre altele
simplificându-se prin eliminarea declinării. În secolul al XVI-lea, cel al Renașterii, se
împrumută multe latinisme și italianisme, iar limba literară[38] se îmbogățește și cu
cuvinte din celelalte idiomuri vorbite în țară. Apar primele lucrări lingvistice
(dicționare, gramatici) care se ocupă de limba franceză, împreună cu preocupări de
unificare a limbii literare. În același timp, regalitatea caută să înlocuiască latina în
administrație și în justiție[39].
Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (epoca Luminilor) sunt perioada francezei
clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba literară
este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce
caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o
structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și lexicul
ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este perioada în care,
datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este limba de comunicare
internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu se impune majoritar în
vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină idiomurile locale[40].
În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză de
la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o impună
în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să câștige
teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea francezei ca
politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin intermediul școlii,
momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar public, gratuit și obligatoriu.
De atunci, extinderea treptată a duratei școlarizării duce la utilizarea francezei de
către toți locuitorii, în detrimentul idiomurilor locale [41].
În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan
mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de comunicare
internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial adoptată să se limiteze
pe cât posibil influența englezei asupra ei, și să se mențină răspândirea pe care o
mai are în lume[42].

Fonologie, fonetică și prozodie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Fonologia, fonetica și prozodia limbii franceze.
Aspectul sonor al limbii franceze prezintă următoarele caracteristici generale:

 Articularea sunetelor se face cu o tensiune musculară mare și constantă,

ceea ce determină în principal o mare stabilitate a timbrului sunetelor.
 În franceză sunt preponderente sunetele cu loc de articulare anterior.
 Sunt preponderente silabele deschise (55%) [43] față de cele închise, ceea
ce conferă francezei un caracter de limbă foarte vocalică, deci clară și
sonoră[44].
 Vorbirea este segmentată în grupuri ritmice, a căror unitate este asigurată
de un singur accent principal, pe ultima silabă a grupului ritmic, de
înlănțuirea (enchaînement) consonantică și vocalică, de elidare și de
legătură (liaison).
  Ritmul vorbirii se caracterizează prin periodicitatea relativ regulată a
silabelor accentuate și neaccentuate, prin egalitatea de durată și
de intensitate a acestora și prin numărul nici prea mic, nici prea mare de
silabe dintr-un grup ritmic (3-7)[45].

Gramatică[modificare | modificare sursă]
Ca limbă romanică, franceza prezintă asemănări, dar și deosebiri față de limba
română în ceea ce privește structura gramaticală[46].
Morfologie[modificare | modificare sursă]
Determinanții și părțile de vorbire nominale[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Determinanții și părțile de vorbire nominale în limba franceză.
Majoritatea determinanților abstracți folosiți în franceză au corespondenți exacți în
română. Aceștia sunt articolul hotărât, articolul nehotărât, adjectivele
pronominale și numeralul, atunci când este folosit ca determinant. Doar
funcția articolului partitiv este îndeplinită prin alte procedee în română. Altă deosebire
între determinanți în cele două limbi este că adjectivele
pronominale posesive și demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de
pronumele corespunzătoare.
Aproape toate părțile de vorbire nominale din franceză se regăsesc și în română.
Este vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în general și
de pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar
pronumele adverbial nu are corespondent exact în română.
Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii
gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și
prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna reprezentate
de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod excepțional, dar este
totdeauna marcat în scris. Genul majorității substantivelor și al unor adjective nu este
indicat de forma cuvintelor, dar în general se poate deduce din forma celor cu care
se acordă, deși de multe ori numai în scris. Unele pronume sunt invariabile și genul
lor este indicat numai de acordul cu alte cuvinte (de exemplu pronumele personale
de persoana a II-a), altele sunt neutre, anume cele care se referă la o propoziție sau
la un verb la infinitiv (de exemplu pronumele demonstrativ cela „aceasta”).
Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice, în afară de română, nu
cunoaște declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui personal.
Verbul[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Verbul în limba franceză.
Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română,
adică diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta fiind
limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi este că în
franceză formele temporale sunt mai numeroase.
Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică, deci nu
redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că în vorbire
sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu categorii de
verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei feluri, dar în vorbire
se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane verbul sună la fel. De
aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt
cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea cuvânt. La persoana
a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la
persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura excepție este cea a
modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în
evidență a persoanei.
Părțile de vorbire neflexibile[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Părțile de vorbire neflexibile în limba franceză.
Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din
română. Adverbul are funcție sintactică, iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte
gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar constitui
singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele cuvinte considerate în
mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și alte două funcții
nesintactice, cea de modalizator și cea de conector.
Spre deosebire de română, în franceză sunt rare adjectivele folosite cu aceeași
formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de
mod, derivate din adjective.
În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și
toate complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt formate
cu prepoziții, înlocuind complet declinarea.
Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un anumit
mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate circumstanțiale.
Sintaxă[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sintaxa limbii franceze.
Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi folosit
un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât, partitiv) sau dintre
adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai determinantul numeral și
anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu un articol. Este o chestiune
complexă cea a cazurilor când substantivul se folosește fără articol.
În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a
locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui
același substantiv față de acesta, precum și al acestor atribute unul față de
celălalt/celelalte.
În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și română în
analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de propoziție între
gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe esențiale în procedeele
(topică, prozodie, construcții) prin care se exprimă rolul de temă și de remă al
diferitelor părți ale propoziției și prin care se scoate în evidență una sau alta dintre
ele.
Privitor la propoziția interogativă, specific pentru franceză este că o anume întrebare
totală sau parțială poate avea de cele mai multe ori nu o singură construcție, ci două,
trei sau patru.
Pentru propoziția negativă este caracteristic faptul că în limba standard aceasta se
bazează totdeauna pe cuvântul negativ ne și aproape totdeauna pe cel puțin încă un
cuvânt negativ.
Fraza franceză care cuprinde numai propoziții coordonate și corespondenta ei
românească nu prezintă diferențe esențiale, însă cea cu propoziție/propoziții
subordonată/subordonate diferă în mai multe privințe. Una este folosirea modului la
care se exprimă predicatul subordonatei, dar și a timpului acestuia, deoarece în
franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în română.
Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[47] subordonat se exprimă cu
verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat numai
prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri cele două
construcții fiind la alegere.

Lexic[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Lexicul limbii franceze.
Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența cuvintelor de
origine latină, fie moștenite, fie împrumutate după constituirea limbii. Există și
un substrat galic, din care au rămas relativ puține cuvinte. În număr ceva mai mare
au rămas cuvinte dintr-un suprastrat germanic, din care provin cele mai vechi
împrumuturi. În tot cursul istoriei sale, limba franceză s-a îmbogățit cu numeroase
cuvinte din limbi foarte diferite, care au intrat în limbă fie direct, fie indirect. Cele mai
multe împrumuturi au provenit mai demult din limba italiană, iar astăzi predomină
cele din engleză.
Dintre mijloacele interne de îmbogățire a lexicului, o sursă foarte importantă a fost și
rămâne derivarea. Și prin compunere s-au creat și se creează cuvinte noi, dar mai
puține decât în limbi precum germana.

Ortografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Ortografia limbii franceze.
Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că
redă pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cum este redată cea a limbii
române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție istorică
a scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele dintre culturi diferite,
schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice, normele sociale și factori de
putere politică[48].
În secolul al XVI-lea, când au apărut primele încercări de regularizare a scrierii, au
apărut și două tendințe: pe de o parte cea de a apropia grafia de pronunțare, pe de
altă parte cea de a respecta tradiția și de a scrie așa cum s-a fixat mai înainte, chiar
dacă pronunțarea a evoluat între timp și scrierea a rămas în urmă. La adâncirea
neconcordanței dintre scriere și pronunțare a contribuit și introducerea
unor litere numai cu scopul de a arăta originea latină a cuvintelor. Tendința de a face
scrierea mai fidelă față de pronunțare și cea tradiționalistă s-au confruntat de atunci
și continuă să se opună până în prezent, deocamdată având câștig de cauză a doua
orientare.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b Wolff 2010, p. 9.
2. ^ Organisation Internationale de la Francophonie Arhivat în 24 iulie 2010, la Wayback
Machine. (accesat la 24 august 2018)
3. ^ Leclerc 2017, pagina Le français.
4. ^ a b c d e État des lieux du français dans le monde (accesat la 24 august 2018).
5. ^ Date prezentate la modul condițional de État des lieux du français dans le monde.
6. ^ Printre acestea se numără, de exemplu, limba picardă, numită în mod
curent ch’ti sau ch'timi, o limbă oïl vorbită în regiunea Nord-Pas-de-Calais, de către
locuitorii acesteia, care își zic ch’tis. Exemplu de frază în ch’ti: Ch’ti qui est nin contint i’a
qu’à v’nir ém vir, în franceză standard, Celui qui n’est pas content n’a qu’à venir me
voir „Cel care nu e mulțumit nu are decât să vină să mă vadă”.
7. ^ Europeans and their Languages (Europenii și limbile lor). Comisia Europeană, 2006
(accesat la 24 august 2018).
8. ^ a b Secțiune după Wolff 2010, în afara informațiilor din surse indicate separat.
9. ^ În franceză Communauté française de Belgique, numită și Fédération Wallonie-
Bruxelles (Federația Valonia-Bruxelles).
10. ^ Loi du 4 août 1994 relative à l’emploi de la langue française (Legea din 4 august 1994
referitoare la folosirea limbii franceze) (accesat la 24 august 2018).
11. ^ Décret du 12 juillet 1978 (Decretul din 12 iulie 1978) (accesat la 24 august 2018).
12. ^ Charte de la langue française (accesat la 24 august 2018).
13. ^ Vezi pagina de pe site-ul Delegației Generale pentru Limba Franceză și Limbile din
Franța referitoare la activitatea acestei comisii.
14. ^ Les rectifications de l’orthographe (Rectificările ortografiei) (accesat la 24 august 2018).
15. ^ De exemplu din partea scriitorului Philippe de Saint Robert, în Mémoire sur le rapport du
groupe de travail sur les rectifications de l’orthographe (Memoriu despre raportul grupului
de lucru asupra rectificărilor ortografiei) (accesat la 24 august 2018).
16. ^ Vezi în legătură cu aceasta, de exemplu, BDL, pagina Les noms féminins en -
eure (Substantivele feminine terminate în -eure) (accesat la 24 august 2018).
17. ^ Femme, j’écris ton nom... (Femeie, îți scriu numele...), 1999 (accesat la 24 august 2018).
18. ^ Moreau 2001.
19. ^ Les noms féminins en -eure.
20. ^ Moreau 2001, p. 38.
21. ^ Dixel, p. 2.
22. ^ a b Dixel, p. 1.
23. ^ Dixel, pp. 2–3.
24. ^ Dixel, pp. 3–5.
25. ^ De exemplu Finkenstaedt și Wolff 1973.
26. ^ De exemplu Dixel, p. 2.
27. ^ Sala 1988.
28. ^ Dixel, p. 3.
29. ^ DLE 2001.
30. ^ Leclerc 2017, pagina Créole
31. ^ Vezi Wikipedia în creola haitiană (accesat la 24 august 2018).
32. ^ Secțiune după Thibault 2014, săptămâna a II-a, p. 6. și Klinkenberg 1999.
33. ^ Vezi pagina Langues régionales de pe site-ul Delegației generale pentru limba franceză
și limbile din Franța, din cadrul Ministerului Culturii și al Comunicării (accesat la 24 august
2018).
34. ^ a b Leclerc 2017-2019, cap. 1.
35. ^ Acestea erau cuvintele afirmative corespunzătoare lui „da”.
36. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 2.
37. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 3.
38. ^ Aici în sensul de limbă folosită în scrierile literare.
39. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 4, cap. 5.
40. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 6..
41. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 7, cap. 8..
42. ^ Leclerc 2017-2019, cap. 9.
43. ^ Kalmbach 2013, § 7.1.
44. ^ Léon 1971, p. 59.
45. ^ Léon 1971, p. 65.
46. ^ Secțiune după Mauger 1971, Delatour 2004, Grevisse; Goosse 2007, Kalmbach 2017 și
Wyler 2019.
 47. ^ Termen care include ceea ce poate exprima un verb, adică acțiunea, starea, existența,
evoluția, dezvoltarea, desfășurarea etc. (Gheorghe Constantinescu-Dobridor, Mic
dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980, p. 338).
48. ^ Desrochers 2008, p. 7.

Surse bibliografice[modificare | modificare sursă]

 fr  L’apport du français aux autres langues (Aportul francezei adus altor
limbi), Le Robert, Dixel, Dossiers thématiques mensuels
 fr  Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua
gramatică a francezei), Paris, Hachette, 2004 ISBN 2-01-155271-
0 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Desrochers, A.; Martineau, F.; Morin, Y.-C. (coord.), Orthographe
française. Évolution et pratique (Ortografia franceză. Evoluție și practică),
Ottawa, David, 2008, ISBN 978-2-89597-068-2 (accesat la 24 august
2018)
 es  Diccionario de la lengua española (Dicționarul limbii spaniole) (DLE),
ediția a XXII-a, Real Academia Española, 2001 (accesat la 24 august
2018)
 en  Finkenstaedt, Thomas și Wolff, Dieter, Ordered profusion; studies in
dictionaries and the English lexicon, C. Winter, 1973, ISBN 3-533-02253-6
 fr  France Diplomatie, État des lieux du français dans le monde (Situația
limbii franceze în lume), ultima actualizare la 8 ianuarie 2013 (accesat la
24 august 2018)
 fr  Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le Bon usage. Grammaire
française (Folosirea corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a,
Bruxelles, De Boeck Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9 (accesat
la 4 ianuarie 2022)
 fr  Kalmbach, Jean-Michel, La grammaire du français langue étrangère
pour étudiants finnophones (Gramatica limbii franceze ca limbă străină
pentru studenți vorbitori de finlandeză), versiunea 1.5., Universitatea din
Jyväskylä (Finlanda), 2017, ISBN 978-951-39-4260-1 (accesat la 24
august 2018)
 fr  Kalmbach, Jean-Michel, Phonétique et prononciation du français pour
apprenants finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru
vorbitorii de limba finlandeză), versiunea 1.1.9., Universitatea din
Jyväskylä (Finlanda), 2013b, ISBN 978-951-39-4424-7 (accesat la 24
august 2018)
 fr  Klinkenberg, Jean-Marie, Des langues romanes (Despre limbile
romanice), ediția a II-a; partea I, capitolul II, Paris / Bruxelles, Duculot,
1999. Variantă Internet: La variété linguistique (Varietatea lingvistică)],
2003 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Leclerc, Jacques, L’aménagement linguistique dans le
monde (Amenajarea lingvistică în lume), Québec, Universitatea Laval,
2017 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Leclerc, Jacques, Histoire de la langue française (Istoria limbii
franceze), Agence intergouvernementale de la Francophonie, 2017-2019
(accesat la 29 aprilie 2020)
  fr  Léon, Pierre și Léon, Monique, Introduction à la phonétique
corrective (Introducere în fonetica corectivă), ediția a II-a, Paris, Hachette /
Larousse, 1971
 fr  Mauger, Gaston, Grammaire pratique du français
d’aujourd’hui (Gramatica practică a limbii franceze de azi), ediția a IV-a,
Paris, Hachette, 1971
 fr  Moreau, Thérèse, Écrire les genres  : guide romand d’aide à la
rédaction administrative et législative épicène (Scrierea genurilor: ghid
romand în sprijinul redactării administrative și legislative epicene), État de
Genève, DF-SPPÉgalité-CLDE, 2001 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Picoche, Jacqueline și Marchello-Nizia, Christiane, Histoire de la
langue française (Istoria limbii franceze), ediția a III-a, Paris, Nathan, 1999
 fr  Saint Robert, Philippe de, Mémoire sur le rapport du groupe de travail
sur les rectifications de l’orthographe (Memoriu despre raportul grupului de
lucru asupra rectificărilor ortografiei), site-ul Asselaf, f.a. (accesat la 24
august 2018)
 ro  Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1988
 fr  Thibault, André, Francophonie et variété des français (Francofonia și
varietatea limbii franceze), cursuri universitare, Universitatea Paris-
Sorbonne (Paris IV), 2014 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Vitrine linguistique, Banque de dépannage linguistique (Bancă de ajutor
lingvistic) (BDL), Office québécois de la langue française (accesat la 23
martie 2023)
 fr  Wolff, Alexandre (coord.), La langue française dans le monde
2010 (Limba franceză în lume 2010), Paris, Nathan, 2010, ISBN 978-2-09-
882407-2 (accesat la 24 august 2018)
 fr  Wyler, Gabriel, Manuel de la grammaire française (Manualul gramaticii
franceze), actualizat la 31.07.2019 (accesat la 24 august 2018)

Legături externe[modificare | modificare sursă]

Vezi și articolele în
franceză

 Istoria limbii franceze inainte de Imperiul Roman

Organisme de reglementare a limbii[modificare | modificare sursă]
 fr  Académie française (accesat la 24 august 2018)
 fr  Délégation générale à la langue française et aux langues de
France (DGLFLF) (accesat la 24 august 2018)
o fr  FranceTerme – site consacrat termenilor recomandați de
Comisia Generală de Terminologie și de Neologie prin Journal
officiel (accesat la 24 august 2018)
 fr  Ministère de la langue française Arhivat în 14 iulie 2019, la Wayback
Machine. (Québec) (accesat la 4 ianuarie 2022)
  fr  Office québécois de la langue française (accesat la 24 august 2018)
o fr  Grand dictionnaire terminologique (Marele dicționar
terminologic) – conține termenii recomandați de Oficiul din
Québec al Limbii Franceze (accesat la 24 august 2018)
 fr  Direction de la langue française (Belgia) (accesat la 24 august 2018)
 fr  Conseil de la langue française et de la politique linguistique (Belgia)
(accesat la 24 august 2018)
 fr  Délégation à la langue française (Elveția) (accesat la 24 august 2018)
 fr  Conseil international de la langue française (accesat la 24 august 2018)
Dicționare[modificare | modificare sursă]
Dicționare explicative[modificare | modificare sursă]

 fr  Lexilogos. Dictionnaire français (accesat la 24 august 2018)

Dicționare francez-român / român-francez[modificare | modificare sursă]

 fr   ro  Lexilogos. Dictionnaire roumain (accesat la 24 august 2018)

Limba franceză ca limbă străină[modificare | modificare sursă]
 fr  Alliance française (accesat la 24 august 2018)
 ro  FLE de joie – materiale de predare/învățare a limbii franceze pentru
vorbitori de română (accesat la 24 august 2018)
 ro  Ghid de conversație francez (accesat la 24 august 2018)
 fr  Le Point du FLE – portal al predării/învățării limbii franceze ca limbă
străină (accesat la 24 august 2018)

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Listă de țări în care franceza este limbă oficială
 Alianța Franceză

[arată]
v • d • m
Franța — Francezi — Limba franceză
[arată]
v • d • m
Limbi indo-europene
[arată]
v • d • m
Limbile oficiale ale Uniunii Europene
trol de  BNF: cb11935375d (data)
oritate  
 GND: 4113615-9
 
 HDS: 011195
 
 LCCN: sh85051829
 
 LNB: 000048578
 
 NDL: 00563732
 
 NKC: ph135297
Categorii: 
 Limbi oïl
 Limbi romanice de vest
 Limba franceză
 Limbi vorbite în Mauritania
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 24 mai 2023, ora 00:31.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot
exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate

 Despre Wikipedia

 Termeni

 Cod de conduită

 Versiune mobilă

 Dezvoltatori

 Statistici

 Declarație cookie

 Comută lățimea limitată a conținutului