Sari la conținut

Arată/ascunde bara laterală

Wikipediaenciclopedia liberă
Căutare în Wikipedia
Creare cont

Unelte personale

Cuprins ascunde
Început
Clasificare
Răspândire
Statut
Reglementare
Influența asupra altor limbi
Limbi creole cu bază lexicală franceză
Varietăți regionale
Istorie
Fonologie, fonetică și prozodie
Gramatică
Toggle Gramatică subsection
Lexic
Ortografie
Note
Surse bibliografice
Legături externe
Toggle Legături externe subsection
Vezi și
Limba franceză

Articol
Discuție
Lectură
Modificare
Modificare sursă
Istoric
limbă romanică parte din limbi indo-europene
Franceză
français
Pronunție fʁɑ̃'sɛ
Vorbită în Franța, Africa francofonă, Belgia (Regiunea Capitalei Bruxelles,
Valonia și câteva orașe din Flandra), Canada (majoritar în provincia Québec),
Elveția (Romandia), Italia (Valle d'Aosta), Haiti și alte, în total 51 de țări din
întreaga lume
Regiuni Europa Occidentală, Asia, Africa, America, Oceania
Număr de vorbitori 220 de milioane[1] (locul 6)
Limbă-mamă latină
Sistem de scriere alfabetul latin (variantă franceză)
Tipologie lingvistică SVO
limbă flexionară
Clasificare
limbi indo-europene
italice
romanice
italo-occidentale
occidentale
galo-iberice
galoromanice
oïl
franceză
Statut oficial și codificare
Limbă oficială în 29 de țări
35 de organizații
Organ de
reglementare Academia Franceză
Académie royale de langue et de littérature françaises de Belgique[*]
Office québécois de la langue française[*] Modificați la Wikidata
ISO 639-1 fr
ISO 639-2 fra (T)
fre (B)
ISO 639-3
(cel mai
răspândit dialect) fra
SIL FRA
Extras
Cântecul lui Roland — stanța VII
Marsile fit amener dix mules blanches, que lui avait envoyées le roi de Suatille.
Leurs freins sont d’or ; les selles serties d’argent. Les messagers montent ; en
leurs mains ils portent des branches d’olivier. Ils s’en vinrent vers Charles, qui
tient France en sa baillie. Charles ne peut s’en garder : ils le tromperont.
Răspândire în lume
Răspândirea limbii franceze în lume
Răspândirea limbii franceze în lume
Puteți vizita Wikipedia în franceză.
Această pagină poate conține caractere Unicode
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Limba franceză
Istorie
Varietăți regionale
Fonologie, fonetică și prozodie
Gramatică
Morfologie
Determinanții și părțile de vorbire nominale
Verbul
Părțile de vorbire neflexibile
Sintaxă
Lexic
Lista Swadesh a limbii franceze
Ortografie
Limba franceză (în franceză la langue française [la 'lɑ̃ɡ fʁɑ̃'sɛːz] sau le français
[lə fʁɑ̃'sɛ]) este o limbă indoeuropeană din familia limbilor romanice, anume din
ramura de vest a acestora, unde, în grupul limbilor galoromanice, este una dintre
limbile oïl.

Franceza este vorbită în total de aproximativ 220 de milioane de oameni fie ca

limbă maternă, ca limbă secundă sau ca limbă străină, în țările membre, asociate
sau cu statut de observatoare din Organizația Internațională a Francofoniei (OIF)
[2], precum și în alte câteva țări din afara acesteia, ca Algeria sau Statele Unite
ale Americii[1]. Nu există date precise nici despre cei care au franceza ca limbă
maternă. Numărul lor este estimat la 110 milioane[3].

În clasamentul numărului de vorbitori ai diferitelor limbi, franceza este pe locul

al VI-lea în lume și pe locul al II-lea în Europa[4]. Franceza este limbă oficială
în 29 de țări, ocupând în această privință locul al II-lea după limba engleză.

Ca limbă străină, franceza este, după engleză, limba învățată de cele mai multe
persoane (120 de milioane), în majoritatea țărilor[4].
5% din spațiul Internetului ar fi ocupat de limba franceză, fiind pe locul 6-8
printre limbile cele mai folosite[5].

Franceza a evoluat din limba latină populară vorbită în Antichitate în jumătatea de

nord a Galiei, devenind, în urma unui proces istoric îndelungat, dominantă pe tot
teritoriul Franței actuale și în regiuni limitrofe ale unor țări vecine. Începând
cu secolul al XVII-lea, Franța și-a extins limba peste mări, în zone existente pe
toate continentele, datorită expansiunii sale coloniale. Tot din secolul al XVII-
lea și până la începutul celui de-al XX-lea, grație ponderii economice și culturii
Franței, limba acesteia a fost principala limbă de comunicare internațională. Deși
după Primul război mondial engleza a ocupat treptat locul I, franceza are în
continuare un rol important în comunicarea la nivel mondial.

Clasificare
Limba franceză aparține ramurii galo-romanice a familiei limbilor romanice. Chiar
dacă în Franța au fost vorbite o multitudine de limbi romanice, împărțite în două
mari familii, limbi nordice (limbi oïl) și limbi sudice (limbi oc, care aparțin
ramurii iberoromanice), nucleul limbii standard a fost cea vorbită în Evul Mediu la
Paris și în împrejurimi, și adoptată de curtea regală. Aceasta s-a impus treptat în
cadrul procesului de formare a statului centralizat francez, înglobând într-o
sinteză elemente din toate celelalte, în principal din cele nordice.

Din cauza tendinței generale de centralizare care s-a manifestat în decursul

istoriei Franței, celelalte limbi, neavând stadard, s-au eclipsat treptat, ajungând
să fie considerate patois, adică graiuri, termenul francez având și o nuanță de
sens depreciativă. Actualmente însă, lingviștii tind să le considere pe cele
principale limbi aparte[6].

Codul limbii este fr respectiv fra sau fre (după ISO 639); pentru franceza veche
(842 până la 1400), codul este fro și pentru franceza medie (cca. 1400 până la
1600) codul este frm.

Răspândire

Numărul francofonilor pe continente (în 2018)

Nivelul cunoașterii limbii franceze în Uniunea Europeană și în țările candidate, în

2005[7]
În țările europene membre ale OIF, cei mai mulți francofoni trăiesc în Franța (62,5
milioane), în Belgia (4,4 milioane) și în Elveția (3,8 milioane)[8]. Din celelalte
țări vest-europene membre ale OIF, la aceste cifre se mai adaugă 1,2 milioane, iar
din regiunea Valle d'Aosta din Italia, țară care nu este în OIF, încă 90.000. În
țările din Europa Centrală și de Est sunt 6 milioane de francofoni. Dintre acestea
se distinge România, cu 1,8 milioane.

Comunitățile lingvistice din Belgia. Cu roșu, cea franceză

Placă bilingvă (franceză și flamandă) cu nume de stradă în Bruxelles

Limbile vorbite în Elveția. Cu culoarea verde, limba franceză

Din țările OIF din Africa Subsahariană și din Maroc există date numai despre cei
care știu și să citească și să scrie în franceză. Numărul acestora este de 31
milioane în Republica Democrată Congo, 10,3 milioane în Maroc, 7,3 milioane în
Coasta de Fildeș, 7 milioane în Camerun, câte 3 milioane în Benin, Burkina Faso și
Senegal, câte 2 milioane în Republica Congo, Guineea, Mali, Niger și Togo, câte 1,5
milioane în Republica Centrafricană și în Ciad.
Din mai multe țări OIF africane sunt date nu numai despre cei care știu să citească
și să scrie în franceză, ci și despre cei care doar vorbesc limba. Din ambele
categorii sunt în total 8,7 milioane de oameni, dintre care mai mulți în Tunisia
(6,6 milioane) și Ghana (1 million). Aici se poate include și Algeria, care nu este
membră a OIF, cu 11,2 milioane.

Africa francofonă
Țări de obicei considerate francofone

Țări uneori considerate francofone

Țări care nu sunt francofone, dar sunt membre sau observatoare în OIF

Bilet de metrou din Alger, cu text bilingv (arabă și franceză)

Placă bilingvă (arabă și franceză) cu nume de stradă în Alexandria

În țările OIF din Orientul Apropiat, cunosc franceza 0,3 milioane în Egipt și 0,7
milioane în Liban, iar în Israel, care nu este în OIF, se estimează între 0,3 și
0,7 milioane numărul cunoscătorilor de franceză.

Indicator de localitate bilingv (arabă și franceză) în Liban

În zona Oceanului Indian sunt în total 1,9 milioane de francofoni, cei mai mulți în
Madagascar (1 million).

În America de Nord, cei mai mulți francofoni trăiesc în Canada (9,6 milioane), iar
în Statele Unite, care nu este în OIF, 2,1 milioane de persoane vorbesc franceza
acasă, după cum formulează documentele recensământului din anul 2000.

Distribuția limbii engleze și a limbii franceze în Canada

Engleză – 56,9%

Bilingvism anglo-francez – 16,1%

Franceză – 21,3%

Teritorii locuite de mai puțin de 0,4 persoană/km2

Limba franceză în SUA. Proporția celor care vorbesc franceza acasă în comitatele
locuite și de francofoni
6-12%

12-18%

Peste 18%

Indicator rutier bilingv (engleză și franceză) la o intrare în Louisiana

În regiunile din Marea Caraibelor aparținând Franței (insulele din Antilele Mici și
Guiana), precum și în Haiti, țară membră a OIF, numărul francofonilor este de 1,9
milioane, dintre care 1,2 milioane în Haiti.

În țările din Indochina sunt în total 1,7 milioane de francofoni, iar în Oceania
0,5 milioane.
În afara cifrelor menționate mai sus, celor 220 de milioane de francofoni le mai
aparțin încă 72 de milioane de persoane numite „parțial francofone”[4].

În ceea ce-i privește pe cei care au franceza ca limbă maternă, numărul lor este
estimat la 77 de milioane în Europa[4], iar în Canada, unde rezultatele
recensământului din 2006 dau date precise despre aceasta, numărul lor este de
6.817.650.

Statut
Din cele 29 de state suverane în care franceza este limbă oficială, în 13 ea este
singura cu acest statut[8]:

Franța
Benin
Burkina Faso
Congo
Coasta de Fildeș
Gabon
Guineea
Mali
Monaco
Niger
Republica Democrată Congo
Senegal
Togo
În alte 16 state suverane, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte
limbi:

Belgia
Burundi
Camerun
Canada
Ciad
Comore
Djibouti
Elveția
Guineea Ecuatorială
Haiti
Luxemburg
Madagascar
Republica Centrafricană
Rwanda
Seychelles
Vanuatu
Franceza este oficială și în 15 formațiuni administrativ-teritoriale care sunt
state nesuverane în cadrul unor state federale, sau sunt teritorii autonome. În 6
dintre acestea, franceza este singura limbă oficială:

în Elveția:
Cantonul Geneva
Cantonul Jura
Cantonul Neuchâtel
Cantonul Vaud
în Belgia:
Comunitatea Franceză[9]
în Canada:
provincia Québec
În alte 11 teritorii, franceza este oficială alături de altă limbă sau alte limbi:
în Elveția:
Cantonul Berna
Cantonul Fribourg
Cantonul Valais
în Italia:
regiunea Valle d'Aosta
în Regatul Unit:
provincia Guernsey
provincia Jersey
în India:
teritoriul federal Puducherry
în Canada:
provincia Noul Brunswick
Teritoriile de Nord-Vest
teritoriul Nunavut
teritoriul Yukon
Sunt și țări în care franceza nu este oficială, dar există reglementări juridice în
legătură cu ea:

În Statele Unite:
În statul Louisiana, franceza poate fi folosită în învățământ, în justiție, în
actele notariale și în media.
În statul Maine, buletinele electorale pot fi redactate și în franceză, iar unii
angajați ai statului, de exemplu pădurarii, sunt obligați să cunoască franceza.
În Mauritius este permisă folosirea francezei în justiție, în învățământ și în
media.
În alte țări, franceza nu are niciun statut juridic, dar în practică este folosită
intens, mai ales în învățământ și în media. Este cazul țărilor arabe foste colonii
franceze:

În Tunisia se predau în franceză începând cu învățământul mediu științele exacte,

economice, informatica și disciplinele tehnice.
În Maroc se predă în franceză la mai multe facultăți din învățământul superior.
În Algeria, învățământul științific și tehnic superior are loc în franceză.
În Liban, invățământul este bilingv, arab-francez sau arab-englez. Al doilea
caștigă treptat teren, dar primul este încă preponderent.
În fiecare țară arabă francofonă există presă în franceză, mai ales în Tunisia,
Maroc și Algeria.

Franceza este una din cele șase limbi de lucru ale Organizației Națiunilor Unite,
una din cele trei limbi de lucru ale Uniunii Europene, limba folosită pe plan
intern la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, singura limbă oficială a Uniunii
Poștale Universale și una din limbile oficiale a numeroase organizații
internaționale[4].

În principalele țări francofone există și o legislație referitoare la limbă. În

Franța este vorba de „legea Toubon” din 1994[10], care prevede în ce documente și
situații este obligatorie folosirea francezei: prezentarea bunurilor și
serviciilor, informațiile destinate consumatorilor, inscripțiile și informațiile
din locurile publice, contractele încheiate de persoane publice, contractele de
muncă, ofertele de serviciu, documentele interne destinate salariaților în
întreprinderi. Se prevede de asemenea că limba de predare în învățământ este
franceza. Această lege conține și sancțiuni. În Comunitatea Franceză din Belgia
există un decret[11] care prevede folosirea de termeni francezi în locul termenilor
străini în documentele de interes public, dar respectarea sa nu poate fi urmărită,
pentru că nu prevede sancțiuni. În Québec, deși nu este stat suveran, este totuși
în vigoare Carta limbii franceze din 1977[12], conform căreia franceza este limba
oficială a provinciei.
Indicator „oprire la intersecție” în Québec
Reglementare
Formarea standardului limbii franceze a fost un proces îndelungat legat de
impunerea francezei în paralel cu cea a puterii centrale pe tot teritoriul Franței.
În acest proces au jucat un rol important și grupuri de intelectuali, în vremea
Renașterii franceze, și, mai ales începând cu secolul al XVII-lea, instituții
oficiale, în primul rând Academia Franceză, destinate normării limbii. Până pe la
jumătatea secolului al XX-lea au fost considerate corecte, de urmat și de predat
numai cuvintele din dicționarele Academiei și regulile fixate de gramaticile
acesteia și ale adepților ei.

Încă din secolul al XIX-lea, începând cu afirmarea romantismului, literatura s-a

eliberat tot mai mult de normele lingvistice clasice, prezentând un spectru foarte
larg și variat al folosirii limbii. Normele sunt în general respectate în
varietatea vorbită și mai ales cea scrisă a registrului de limbă curent, și cu atât
mai mult în registrul elevat. Limbajul mediei este influențat de limba vorbită de
majoritatea populației, mai ales de lexicul registrului familiar.

În secolul al XXI-lea, în Franța se ocupă de standard, de promovarea limbii, de

protejarea ei față de engleză, nu numai Academia, ci și alte organisme oficiale,
precum Conseil supérieur de la langue française (Ministerul Limbii Franceze),
Délégation générale à la langue française et aux langues de France (Delegația
Generală pentru Limba Franceză și Limbile din Franța) și, în cadrul, acesteia
Commission d'enrichissement de la langue française (Comisia de Îmbogățire a limbii
franceze)[13]. Academia nu mai este autoritatea supremă în ceea ce privește
standardul, existând diferențe de vederi nu numai între lingviști, ci chiar și
între instituții. Un exemplu pregnant în acest sens sunt disputele în jurul
reformării ortografiei. În 1990, la inițiativa guvernului, Consiliul Superior al
Limbii Franceze elaborează și propune o reformă limitată a ortografiei, acceptată
de Academie, și o publică sub formă de raport în Journal officiel[14]. Propunerile
provoacă multe reacții negative[15]. Și Academia revine asupra acceptului ei, iar
rectificările ortografiei rămân facultative.

Și în alte țări unde franceza este oficială au fost înființate organisme de

reglementare a ei. În Belgia există Conseil de la langue française et de la
politique linguistique (Consiliul Limbii Franceze și al Politicii Lingvistice) și
Direction de la langue française (Direcția Limbii Franceze), în Québec există
Ministère de la langue française și Office québécois de la langue française
(Oficiul din Québec al Limbii Franceze), în Elveția – Délégation à la langue
française (Delegația pentru Limba Franceză). La nivelul Francofoniei funcționează
Conseil international de la langue française (Consiliul Internațional al Limbii
Franceze).

Între principalele țări francofone există unele mici deosebiri de standard. De

exemplu, în Belgia și în Elveția, lui soixante-dix „șaptezeci” îi corespunde
cuvântul septante. În Québec, standardul acceptă mult mai puține împrumuturi din
engleză decât în Franța. De pildă, în cea din urmă, cuvântului „parcare” îi
corespunde parking, dar în primul – stationnement. O mențiune aparte se cuvine
tendinței determinate de principiul egalității dintre sexe de a da și o formă de
feminin substantivelor nume de persoană ce desemnează ocupații, profesiuni, funcții
și titluri care au tradițional numai formă de masculin. În Québec, aceasta s-a
generalizat și a intrat în standard încă din anii 1980[16]. În Franța, Institut
national de la langue française (INaLF) (Institutul Național al Limbii Franceze),
din cadrul Centre national de la recherche scientifique (CNRS) (Centrul Național al
Cercetării Științifice), a scos un ghid[17] care prezintă principiile acestor
feminizări, formele feminine deja existente și cele nou propuse. Aceste inovații au
fost sprijinite de guvern, dar nu au fost acceptate de Academie. Și în Elveția s-a
oficializat feminizarea[18]. Între formele acceptate sunt unele deosebiri de la
țară la țară. De exemplu, pentru cuvântul „autoare”, ghidul din Franța recomandă
une auteur sau une auteure, în Québec s-a adoptat numai une auteure[19], iar în
Elveția se recomandă une autrice[20].

Influența asupra altor limbi

Bogăția lexicului francez datorează mult împrumuturilor din diferite alte limbi
(vezi Lexicul limbii franceze), dar și franceza a influențat lexicul multor limbi.

Această influență se exercita deja în Evul Mediu. În secolul al XI-lea a început

influența francezei asupra limbii engleze, când Anglia a fost cucerită de oșteni
care vorbeau limbi oïl, mai ales cea normandă. Nobilimea și curtea regală vorbea
așa-numita limbă anglo-normandă, regii vorbind-o până la sfârșitul secolului al
XIV-lea. A continuat apoi să influențeze engleza limba franceză formată complet
între timp pe continent. Se datorează mai ales prestigiului limbii franceze scrise
faptul că lexicul limbii engleze a fost francez în proporție de 60% până în secolul
al XVIII-lea[21].

Poezia truverilor s-a răspândit și în Italia și în teritoriile de limbă germană.

Cuvintele mangiare „a mânca” (< franceză manger) și avventura „aventură” (< franc.
aventure) au ajuns în limba italiană în secolul al XII-lea. Cel din urmă a intrat
în același timp în germană, sub forma Abenteuer[22]. În secolul al XVI-lea a
continuat intrarea de cuvinte franceze în aceste limbi.

Cuvinte franceze au ajuns în și mai multe limbi europene în secolul al XVII-lea,

când Franța era o mare putere politică și culturală, apoi în secolul al XVIII-lea,
când puterea țării scăzuse, dar impactul său cultural a crescut datorită ideilor
Epocii Luminilor. Pe vremea aceea, din America de Nord și până în Rusia,
aristocrații și intelectualii nu se puteau lipsi de cunoașterea limbii franceze.
Franceza devenise limba comunicării internaționale în locul latinei, în diplomație
și în științe[23].

În secolul al XIX-lea, influența francezei s-a extins și asupra limbilor care se

vorbeau în coloniile Franței.

Cuvinte franceze sunt prezente în multe domenii, mai ales în gastronomie, în modă,
în cosmetică, în domeniul militar și în cel al sentimentelor și caracterului[24].

Engleza este limba care a împrumutat cele mai multe cuvinte din franceză. În
secolul al XXI-lea, lexicul limbii engleze încă mai este, după unii autori[25] în
proporție de 30%, după alții[26] în proporție de 33% de origine franceză.

Altă limbă în care sunt relativ multe cuvinte de origine franceză este româna:
22,12% din lexic[27].

În limba poloneză au intrat circa 3.500 de cuvinte franceze, în urma relațiilor

strânse dintre Franța și Polonia începute în secolul al XVIII-lea[28].

Și în limba spaniolă sunt circa 2.000 de cuvinte din franceză, 7,1% din lexic[29].

Au fost împrumutate cuvinte franceze și de către limbi îndepărtate de franceză,

genetic, geografic sau din ambele puncte de vedere. Astfel sunt, printre altele,
limba maghiară sau limba persană, care ambele au adoptat, de exemplu, cuvântul
rouge „ruj”, sau chiar limba chineză, în care „alo” la telefon se spune wei, de la
cuvântul ouais din registrul de limbă familiar al francezei, corespunzător lui oui
„da”, din registrul curent[22].

Limbi creole cu bază lexicală franceză

În imperiul colonial francez s-au creat numeroase limbi creole. În secolul al XXI-
lea sunt repertoriate 15[30]:
în America: creola din Louisiana, cea din Haiti, cea din Guadelupa, cea din
Martinica, cea din Dominica, cea din Sfânta Lucia, cea din Trinidad, cea din
Guyana, cea din insulele Les Saintes;
în Oceanul Indian, având ca trunchi comun creola mascarin, numită și bourbonnais:
creola din Réunion, cea din Mauritius, cea din insula Rodrigues, cea din
Seychelles, cea din arhipelagul Chagos (vorbită în Mauritius de urmașii celor
deportați aici din Chagos);
în Oceania: creola tayo (în Noua Caledonie).
În două țări, creola locală este limbă oficială: în Haiti (pe lângă franceză)[31]
și în Seychelles (pe lângă engleză și franceză).

Varietăți regionale
Articol principal: Varietățile regionale ale limbii franceze.
Conform interpretării din secolul al XXI-lea, varietăți regionale ale limbii
franceze sunt considerate ansamblurile de particularități cu care este folosită
limba complet formată și însușită de toți vorbitorii din Francofonie, în diferitele
teritorii din lume ale acesteia. Aceste varietăți nu se confundă cu graiurile
numite tradițional patois în franceză, vorbite pe teritoriul din Franța al limbii
franceze din Evul Mediu până prin secolul al XIX-lea, și care practic au
dispărut[32]. Varietățile regionale ale limbii franceze actuale nu se confundă nici
cu celelalte limbi oïl vorbite în jumătatea de nord a Franței, care n-au dispărut
total, și care sunt considerate oficial limbi regionale, împreună cu alte limbi
romanice din afara grupului oïl și cu alte limbi neromanice[33].

Principalele varietăți și grupuri de varietăți regionale ale limbii franceze

Franceza are foarte multe varietăți regionale. Principalele varietăți și grupuri de
varietăți sunt următoarele (reprezentate pe harta de mai sus):

în Europa:
în Franța:
de nord;
de sud;
belgiană;
elvețiană;
în America:
în Canada:
din provincia Québec;
acadiană (în principal în provincia New Brunswick);
cadiană (în Statele Unite ale Americii, în statul Louisiana);
antileză (în Haiti, Guadelupa și Martinica);
guyaneză;
în Africa:
din Magreb (în Mauritania, Maroc, Algeria și Tunisia);
din Africa Subsahariană (mai ales în fostele colonii franceze și belgiene);
din Oceanul Indian (în Madagascar și pe insulele care au aparținut cândva sau
aparțin Franței);
în Asia:
libaneză;
din Puducherry (în India);
indochineză (în Vietnam, Laos și Cambodgia);
în Oceania:
din Noua Caledonie;
polineziană.
Fiecare dintre cele de mai sus se subîmparte în alte varietăți regionale, de
exemplu în cea din sudul Franței este o varietate lyoneză, în cea din Québec una
montréaleză, în cea din Antile una haitiană, în cea din Oceanul Indian una din
Mauritius etc.
Istorie
Articol principal: Istoria limbii franceze.
Istoria limbii franceze începe odată cu cucerirea Galiei de către romani, terminată
în secolul I î.Hr. Limba latină populară este adoptată treptat de populația
autohtonă, în cursul unei perioade de bilingvism care durează până în secolul al V-
lea. Limba galică o influențează pe cea latină, constituind substratul viitoarei
limbi franceze. Se formează astfel o limbă numită de lingviști galo-romană[34].

Secolele V-VIII sunt perioada limbii galo-romane, la începutul căreia nordul Galiei
este cucerit de către tribul germanic al francilor. Acesta își impune puterea
politică înființând un regat, dar limba galo-romană o asimilează pe cea a
francilor. Totuși, elemente ale acesteia dau un suprastrat viitoarei limbi
franceze. Limba galo-romană este fărâmițată în dialecte. Cele din nordul Galiei,
sub influența francă, încep să formeze o grupare numită oïl, iar cele din sud, cu
alte trăsături comune, încep să formeze gruparea dialectelor oc[35][34].

Din perioada limbii protofranceze (sec. VIII-X) datează primele texte scrise ce
reflectă o limbă diferită de latină. În secolul al IX-lea se diferențiază net
dialectele oïl de cele oc[36].

În perioada francezei vechi (secolele X-XIV) se scrie în mai multe dialecte oïl,
dar în ele, trăsăturile comune sunt relativ numeroase. Deși primele opere literare
nu sunt scrise în acesta, unul dintre dialecte, numit françois, vorbit în regiunea
din jurul Parisului, corespunzătoare aproximativ domeniului regal, câștigă
prestigiu. Trăsăturile comune încep să se răspândească în vorbire datorită
prestigiului dialectului françois, de asemenea formându-se și răspândindu-se
treptat o limbă scrisă comună, deoarece începe să fie folosită și în administrația
regală, pe lângă latină. De aici încolo, istoria limbii franceze va fi cea a
răspândirii și impunerii treptate a acestei limbi comune, pe măsură ce regatul își
extinde dominația pe tot teritoriul Franței actuale, în partea de sud a Belgiei, în
vestul Elveției și în teritorii de pe alte continente, evoluând și îmbogățindu-se
continuu cu elemente din idiomurile pe care le înlocuiește în mare parte, și cu
împrumuturi din multe limbi străine[37].

În secolele XIV-XVI (perioada francezei medii), limba evoluează, printre altele

simplificându-se prin eliminarea declinării. În secolul al XVI-lea, cel al
Renașterii, se împrumută multe latinisme și italianisme, iar limba literară[38] se
îmbogățește și cu cuvinte din celelalte idiomuri vorbite în țară. Apar primele
lucrări lingvistice (dicționare, gramatici) care se ocupă de limba franceză,
împreună cu preocupări de unificare a limbii literare. În același timp, regalitatea
caută să înlocuiască latina în administrație și în justiție[39].

Secolele XVII (cel al clasicismului) și XVIII (epoca Luminilor) sunt perioada

francezei clasice și de trecere la franceza modernă. În secolul al XVII-lea, limba
literară este standardizată în contextul mai general al autoritarismului ce
caracterizează regimul, normele impunând un lexic „purificat”, relativ sărac, dar o
structură gramaticală fixată în mod rațional, iar în secolul al XVIII-lea, și
lexicul ajunge să țină pasul cu necesitățile limbajelor de specialitate. Este
perioada în care, datorită prestigiului culturii pe care o poartă, franceza este
limba de comunicare internațională a elitelor politice și intelectuale, dar încă nu
se impune majoritar în vorbirea curentă din provinciile Franței, unde domină
idiomurile locale[40].

În secolul al XVIII-lea, franceza intră în perioada sa modernă. Revoluția franceză

de la sfârșitul secolului face din franceză o limbă națională, pe care caută să o
impună în mod autoritar în toată Franța. În această perioadă, franceza continuă să
câștige teren, deși nu în măsura dorită de autoritățile revoluționare. Impunerea
francezei ca politică de stat se intensifică în cursul secolului al XIX-lea prin
intermediul școlii, momentul decisiv fiind instituirea învățământului primar
public, gratuit și obligatoriu. De atunci, extinderea treptată a duratei
școlarizării duce la utilizarea francezei de către toți locuitorii, în detrimentul
idiomurilor locale[41].

În secolul al XX-lea, franceza contemporană cunoaște o pierdere de teren pe plan

mondial în favoarea limbii engleze, dar continuă să fie una din limbile de
comunicare internațională, căutându-se printr-o politică lingvistică oficial
adoptată să se limiteze pe cât posibil influența englezei asupra ei, și să se
mențină răspândirea pe care o mai are în lume[42].

Fonologie, fonetică și prozodie

Articol principal: Fonologia, fonetica și prozodia limbii franceze.
Aspectul sonor al limbii franceze prezintă următoarele caracteristici generale:

Articularea sunetelor se face cu o tensiune musculară mare și constantă, ceea ce

determină în principal o mare stabilitate a timbrului sunetelor.
În franceză sunt preponderente sunetele cu loc de articulare anterior.
Sunt preponderente silabele deschise (55%)[43] față de cele închise, ceea ce
conferă francezei un caracter de limbă foarte vocalică, deci clară și sonoră[44].
Vorbirea este segmentată în grupuri ritmice, a căror unitate este asigurată de un
singur accent principal, pe ultima silabă a grupului ritmic, de înlănțuirea
(enchaînement) consonantică și vocalică, de elidare și de legătură (liaison).
Ritmul vorbirii se caracterizează prin periodicitatea relativ regulată a silabelor
accentuate și neaccentuate, prin egalitatea de durată și de intensitate a acestora
și prin numărul nici prea mic, nici prea mare de silabe dintr-un grup ritmic (3-7)
[45].
Gramatică
Ca limbă romanică, franceza prezintă asemănări, dar și deosebiri față de limba
română în ceea ce privește structura gramaticală[46].

Morfologie
Determinanții și părțile de vorbire nominale
Articol principal: Determinanții și părțile de vorbire nominale în limba franceză.
Majoritatea determinanților abstracți folosiți în franceză au corespondenți exacți
în română. Aceștia sunt articolul hotărât, articolul nehotărât, adjectivele
pronominale și numeralul, atunci când este folosit ca determinant. Doar funcția
articolului partitiv este îndeplinită prin alte procedee în română. Altă deosebire
între determinanți în cele două limbi este că adjectivele pronominale posesive și
demonstrative franceze au forme cu totul deosebite de pronumele corespunzătoare.

Aproape toate părțile de vorbire nominale din franceză se regăsesc și în română.

Este vorba de substantiv, de adjectivul calificativ, de numeral în general și de
pronume: personal, posesiv, demonstrativ, interogativ, relativ și nehotărât. Doar
pronumele adverbial nu are corespondent exact în română.

Ca în limbile romanice în general, majoritatea cuvintelor din aceste categorii

gramaticale se caracterizează prin gen gramatical (masculin și feminin), precum și
prin număr (singular și plural), deși aceste trăsături nu sunt totdeauna
reprezentate de forma sonoră a cuvintelor. Pluralul este auzibil numai în mod
excepțional, dar este totdeauna marcat în scris. Genul majorității substantivelor
și al unor adjective nu este indicat de forma cuvintelor, dar în general se poate
deduce din forma celor cu care se acordă, deși de multe ori numai în scris. Unele
pronume sunt invariabile și genul lor este indicat numai de acordul cu alte cuvinte
(de exemplu pronumele personale de persoana a II-a), altele sunt neutre, anume cele
care se referă la o propoziție sau la un verb la infinitiv (de exemplu pronumele
demonstrativ cela „aceasta”).

Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice, în afară de română, nu cunoaște

declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui personal.

Verbul
Articol principal: Verbul în limba franceză.
Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română, adică
diateza, modul, timpul, persoana și genul (masculin și feminin), acesta fiind
limitat la modul participiu. O diferență importantă între cele două limbi este că
în franceză formele temporale sunt mai numeroase.

Dat fiind că ortografia limbii franceze este în foarte mare măsură etimologică,
deci nu redă fidel pronunțarea, în conjugare trebuie să se țină seamă de faptul că
în vorbire sunt mai puține desinențe personale decât în scris. Sunt de exemplu
categorii de verbe la care, la anumite timpuri, patru desinențe se scriu în trei
feluri, dar în vorbire se aude numai rădăcina verbului, deci la patru persoane
verbul sună la fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul
exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea
cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un
verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura
excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru
scoaterea în evidență a persoanei.

Părțile de vorbire neflexibile

Articol principal: Părțile de vorbire neflexibile în limba franceză.
Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca cele din română.
Adverbul are funcție sintactică, iar prepoziția și conjuncția sunt cuvinte
gramaticale. Interjecția nu are funcție gramaticală în propoziție, putând doar
constitui singură o propoziție neanalizabilă. La fel pot fi folosite și unele
cuvinte considerate în mod tradițional adverbe. Astfel de cuvinte mai pot avea și
alte două funcții nesintactice, cea de modalizator și cea de conector.

Spre deosebire de română, în franceză sunt rare adjectivele folosite cu aceeași

formă și ca adverbe. În schimb sunt foarte frecvente adverbele, mai ales de mod,
derivate din adjective.

În franceză, toate atributele substantivale și pronominale, precum și toate

complementele exprimate prin substantiv sau pronume accentuat sunt formate cu
prepoziții, înlocuind complet declinarea.

Conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare sunt asociate cu un

anumit mod verbal la care se folosește predicatul propoziției subordonate
circumstanțiale.

Sintaxă
Articol principal: Sintaxa limbii franceze.
Pentru limba franceză este caracteristic faptul că în grupul substantival poate fi
folosit un singur determinant abstract dintre articole (nehotărât, hotărât,
partitiv) sau dintre adjectivele posesiv, demonstrativ și interogativ. Numai
determinantul numeral și anumite adjective nehotărâte pot fi folosite împreună cu
un articol. Este o chestiune complexă cea a cazurilor când substantivul se
folosește fără articol.

În grupul substantival cu atribut(e) este de asemenea o chestiune complexă cea a

locului atributului adjectival față de substantiv și a atributelor subordonate unui
același substantiv față de acesta, precum și al acestor atribute unul față de
celălalt/celelalte.

În ceea ce privește propoziția, nu sunt diferențe esențiale între franceză și

română în analiza sintactică, deși sunt diferențe de interpretare a părților de
propoziție între gramaticile celor două limbi. În schimb sunt diferențe esențiale
în procedeele (topică, prozodie, construcții) prin care se exprimă rolul de temă și
de remă al diferitelor părți ale propoziției și prin care se scoate în evidență una
sau alta dintre ele.

Privitor la propoziția interogativă, specific pentru franceză este că o anume

întrebare totală sau parțială poate avea de cele mai multe ori nu o singură
construcție, ci două, trei sau patru.

Pentru propoziția negativă este caracteristic faptul că în limba standard aceasta

se bazează totdeauna pe cuvântul negativ ne și aproape totdeauna pe cel puțin încă
un cuvânt negativ.

Fraza franceză care cuprinde numai propoziții coordonate și corespondenta ei

românească nu prezintă diferențe esențiale, însă cea cu propoziție/propoziții
subordonată/subordonate diferă în mai multe privințe. Una este folosirea modului la
care se exprimă predicatul subordonatei, dar și a timpului acestuia, deoarece în
franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în română.

Altă deosebire între cele două limbi este că procesul[47] subordonat se exprimă cu
verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat
numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri
cele două construcții fiind la alegere.

Lexic
Articol principal: Lexicul limbii franceze.
Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența
cuvintelor de origine latină, fie moștenite, fie împrumutate după constituirea
limbii. Există și un substrat galic, din care au rămas relativ puține cuvinte. În
număr ceva mai mare au rămas cuvinte dintr-un suprastrat germanic, din care provin
cele mai vechi împrumuturi. În tot cursul istoriei sale, limba franceză s-a
îmbogățit cu numeroase cuvinte din limbi foarte diferite, care au intrat în limbă
fie direct, fie indirect. Cele mai multe împrumuturi au provenit mai demult din
limba italiană, iar astăzi predomină cele din engleză.

Dintre mijloacele interne de îmbogățire a lexicului, o sursă foarte importantă a

fost și rămâne derivarea. Și prin compunere s-au creat și se creează cuvinte noi,
dar mai puține decât în limbi precum germana.

Ortografie
Articol principal: Ortografia limbii franceze.
Ortografia limbii franceze se caracterizează în primul rând prin faptul că redă
pronunțarea într-un mod mult mai puțin fidel decât cum este redată cea a limbii
române, de exemplu. Acest fapt are drept cauze îndelungata evoluție istorică a
scrierii acestei limbi, în care s-au combinat contactele dintre culturi diferite,
schimbările fonetice ale limbii, progresele tehnice, normele sociale și factori de
putere politică[48].

În secolul al XVI-lea, când au apărut primele încercări de regularizare a scrierii,

au apărut și două tendințe: pe de o parte cea de a apropia grafia de pronunțare, pe
de altă parte cea de a respecta tradiția și de a scrie așa cum s-a fixat mai
înainte, chiar dacă pronunțarea a evoluat între timp și scrierea a rămas în urmă.
La adâncirea neconcordanței dintre scriere și pronunțare a contribuit și
introducerea unor litere numai cu scopul de a arăta originea latină a cuvintelor.
Tendința de a face scrierea mai fidelă față de pronunțare și cea tradiționalistă s-
au confruntat de atunci și continuă să se opună până în prezent, deocamdată având
câștig de cauză a doua orientare.

Note
^ a b Wolff 2010, p. 9.
^ Organisation Internationale de la Francophonie (accesat la 24 august 2018)
^ Leclerc 2017, pagina Le français.
^ a b c d e État des lieux du français dans le monde (accesat la 24 august 2018).
^ Date prezentate la modul condițional de État des lieux du français dans le monde.
^ Printre acestea se numără, de exemplu, limba picardă, numită în mod curent ch’ti
sau ch'timi, o limbă oïl vorbită în regiunea Nord-Pas-de-Calais, de către
locuitorii acesteia, care își zic ch’tis. Exemplu de frază în ch’ti: Ch’ti qui est
nin contint i’a qu’à v’nir ém vir, în franceză standard, Celui qui n’est pas
content n’a qu’à venir me voir „Cel care nu e mulțumit nu are decât să vină să mă
vadă”.
^ Europeans and their Languages (Europenii și limbile lor). Comisia Europeană, 2006
(accesat la 24 august 2018).
^ a b Secțiune după Wolff 2010, în afara informațiilor din surse indicate separat.
^ În franceză Communauté française de Belgique, numită și Fédération Wallonie-
Bruxelles (Federația Valonia-Bruxelles).
^ Loi du 4 août 1994 relative à l’emploi de la langue française (Legea din 4 august
1994 referitoare la folosirea limbii franceze) (accesat la 24 august 2018).
^ Décret du 12 juillet 1978 (Decretul din 12 iulie 1978) (accesat la 24 august
2018).
^ Charte de la langue française (accesat la 24 august 2018).
^ Vezi pagina de pe site-ul Delegației Generale pentru Limba Franceză și Limbile
din Franța referitoare la activitatea acestei comisii.
^ Les rectifications de l’orthographe (Rectificările ortografiei) (accesat la 24
august 2018).
^ De exemplu din partea scriitorului Philippe de Saint Robert, în Mémoire sur le
rapport du groupe de travail sur les rectifications de l’orthographe (Memoriu
despre raportul grupului de lucru asupra rectificărilor ortografiei) (accesat la 24
august 2018).
^ Vezi în legătură cu aceasta, de exemplu, BDL, pagina Les noms féminins en -eure
(Substantivele feminine terminate în -eure) (accesat la 24 august 2018).
^ Femme, j’écris ton nom... (Femeie, îți scriu numele...), 1999 (accesat la 24
august 2018).
^ Moreau 2001.
^ Les noms féminins en -eure.
^ Moreau 2001, p. 38.
^ Dixel, p. 2.
^ a b Dixel, p. 1.
^ Dixel, pp. 2–3.
^ Dixel, pp. 3–5.
^ De exemplu Finkenstaedt și Wolff 1973.
^ De exemplu Dixel, p. 2.
^ Sala 1988.
^ Dixel, p. 3.
^ DLE 2001.
^ Leclerc 2017, pagina Créole
^ Vezi Wikipedia în creola haitiană (accesat la 24 august 2018).
^ Secțiune după Thibault 2014, săptămâna a II-a, p. 6. și Klinkenberg 1999.
^ Vezi pagina Langues régionales de pe site-ul Delegației generale pentru limba
franceză și limbile din Franța, din cadrul Ministerului Culturii și al Comunicării
(accesat la 24 august 2018).
^ a b Leclerc 2017-2019, cap. 1.
^ Acestea erau cuvintele afirmative corespunzătoare lui „da”.
^ Leclerc 2017-2019, cap. 2.
^ Leclerc 2017-2019, cap. 3.
^ Aici în sensul de limbă folosită în scrierile literare.
^ Leclerc 2017-2019, cap. 4, cap. 5.
^ Leclerc 2017-2019, cap. 6..
^ Leclerc 2017-2019, cap. 7, cap. 8..
^ Leclerc 2017-2019, cap. 9.
^ Kalmbach 2013, § 7.1.
^ Léon 1971, p. 59.
^ Léon 1971, p. 65.
^ Secțiune după Mauger 1971, Delatour 2004, Grevisse; Goosse 2007, Kalmbach 2017 și
Wyler 2019.
^ Termen care include ceea ce poate exprima un verb, adică acțiunea, starea,
existența, evoluția, dezvoltarea, desfășurarea etc. (Gheorghe Constantinescu-
Dobridor, Mic dicționar de terminologie lingvistică, București, Albatros, 1980, p.
338).
^ Desrochers 2008, p. 7.
Surse bibliografice
fr L’apport du français aux autres langues (Aportul francezei adus altor limbi), Le
Robert, Dixel, Dossiers thématiques mensuels
fr Banque de dépannage linguistique (Bancă de ajutor lingvistic) (BDL), Office
québécois de la langue française (accesat la 24 august 2018)
fr Delatour, Yvonne et al., Nouvelle grammaire du français (Noua gramatică a
francezei), Paris, Hachette, 2004 ISBN 2-01-155271-0 (accesat la 24 august 2018)
fr Desrochers, A.; Martineau, F.; Morin, Y.-C. (coord.), Orthographe française.
Évolution et pratique (Ortografia franceză. Evoluție și practică), Ottawa, David,
2008, ISBN 978-2-89597-068-2 (accesat la 24 august 2018)
es Diccionario de la lengua española (Dicționarul limbii spaniole) (DLE), ediția a
XXII-a, Real Academia Española, 2001 (accesat la 24 august 2018)
en Finkenstaedt, Thomas și Wolff, Dieter, Ordered profusion; studies in
dictionaries and the English lexicon, C. Winter, 1973, ISBN 3-533-02253-6
fr France Diplomatie, État des lieux du français dans le monde (Situația limbii
franceze în lume), ultima actualizare la 8 ianuarie 2013 (accesat la 24 august
2018)
fr Grevisse, Maurice și Goosse, André, Le Bon usage. Grammaire française (Folosirea
corectă a limbii. Gramatică franceză), ediția a XIV-a, Bruxelles, De Boeck
Université, 2007, ISBN 978-2-8011-1404-9 (accesat la 4 ianuarie 2022)
fr Kalmbach, Jean-Michel, La grammaire du français langue étrangère pour étudiants
finnophones (Gramatica limbii franceze ca limbă străină pentru studenți vorbitori
de finlandeză), versiunea 1.5., Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2017, ISBN
978-951-39-4260-1 (accesat la 24 august 2018)
fr Kalmbach, Jean-Michel, Phonétique et prononciation du français pour apprenants
finnophones (Fonetica și pronunțarea limbii franceze pentru vorbitorii de limba
finlandeză), versiunea 1.1.9., Universitatea din Jyväskylä (Finlanda), 2013b, ISBN
978-951-39-4424-7 (accesat la 24 august 2018)
fr Klinkenberg, Jean-Marie, Des langues romanes (Despre limbile romanice), ediția a
II-a; partea I, capitolul II, Paris / Bruxelles, Duculot, 1999. Variantă Internet:
La variété linguistique (Varietatea lingvistică)], 2003 (accesat la 24 august 2018)
fr Leclerc, Jacques, L’aménagement linguistique dans le monde (Amenajarea
lingvistică în lume), Québec, Universitatea Laval, 2017 (accesat la 24 august 2018)
fr Leclerc, Jacques, Histoire de la langue française (Istoria limbii franceze),
Agence intergouvernementale de la Francophonie, 2017-2019 (accesat la 29 aprilie
2020)
fr Léon, Pierre și Léon, Monique, Introduction à la phonétique corrective
(Introducere în fonetica corectivă), ediția a II-a, Paris, Hachette / Larousse,
1971
fr Mauger, Gaston, Grammaire pratique du français d’aujourd’hui (Gramatica practică
a limbii franceze de azi), ediția a IV-a, Paris, Hachette, 1971
fr Moreau, Thérèse, Écrire les genres : guide romand d’aide à la rédaction
administrative et législative épicène (Scrierea genurilor: ghid romand în sprijinul
redactării administrative și legislative epicene), État de Genève, DF-SPPÉgalité-
CLDE, 2001 (accesat la 24 august 2018)
fr Picoche, Jacqueline și Marchello-Nizia, Christiane, Histoire de la langue
française (Istoria limbii franceze), ediția a III-a, Paris, Nathan, 1999
fr Saint Robert, Philippe de, Mémoire sur le rapport du groupe de travail sur les
rectifications de l’orthographe (Memoriu despre raportul grupului de lucru asupra
rectificărilor ortografiei), site-ul Asselaf, f.a. (accesat la 24 august 2018)
ro Sala, Marius, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, Editura
Științifică și Enciclopedică, 1988
fr Thibault, André, Francophonie et variété des français (Francofonia și varietatea
limbii franceze), cursuri universitare, Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV),
2014 (accesat la 24 august 2018)
fr Wolff, Alexandre (coord.), La langue française dans le monde 2010 (Limba
franceză în lume 2010), Paris, Nathan, 2010, ISBN 978-2-09-882407-2 (accesat la 24
august 2018)
fr Wyler, Gabriel, Manuel de la grammaire française (Manualul gramaticii franceze),
actualizat la 31.07.2019 (accesat la 24 august 2018)
Legături externe
Wikipedia
Vezi și articolele în
franceză
Istoria limbii franceze inainte de Imperiul Roman
Organisme de reglementare a limbii
fr Académie française (accesat la 24 august 2018)
fr Délégation générale à la langue française et aux langues de France (DGLFLF)
(accesat la 24 august 2018)
fr FranceTerme – site consacrat termenilor recomandați de Comisia Generală de
Terminologie și de Neologie prin Journal officiel (accesat la 24 august 2018)
fr Ministère de la langue française (Québec) (accesat la 4 ianuarie 2022)
fr Office québécois de la langue française (accesat la 24 august 2018)
fr Grand dictionnaire terminologique (Marele dicționar terminologic) – conține
termenii recomandați de Oficiul din Québec al Limbii Franceze (accesat la 24 august
2018)
fr Direction de la langue française (Belgia) (accesat la 24 august 2018)
fr Conseil de la langue française et de la politique linguistique (Belgia) (accesat
la 24 august 2018)
fr Délégation à la langue française (Elveția) (accesat la 24 august 2018)
fr Conseil international de la langue française (accesat la 24 august 2018)
Dicționare
Dicționare explicative
fr Lexilogos. Dictionnaire français (accesat la 24 august 2018)
Dicționare francez-român / român-francez
fr ro Lexilogos. Dictionnaire roumain (accesat la 24 august 2018)
Limba franceză ca limbă străină
fr Alliance française (accesat la 24 august 2018)
ro FLE de joie – materiale de predare/învățare a limbii franceze pentru vorbitori
de română (accesat la 24 august 2018)
ro Ghid de conversație francez (accesat la 24 august 2018)
fr Le Point du FLE – portal al predării/învățării limbii franceze ca limbă străină
(accesat la 24 august 2018)
Vezi și
Listă de țări în care franceza este limbă oficială
Alianța Franceză

[arată]
v • d • m
Franța — Francezi — Limba franceză
[arată]
v • d • m
Limbi indo-europene
[arată]
v • d • m
Limbile oficiale ale Uniunii Europene
Control de autoritate
BNF: cb11935375d (data) GND: 4113615-9 HDS: 011195 LCCN: sh85051829 NDL: 00563732
NKC: ph135297
Categorii: Limbi oïlLimbi romanice de vestLimba francezăLimbi vorbite în Mauritania
Ultima editare a paginii a fost efectuată la 4 ianuarie 2023, ora 10:06.
Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire
în condiții identice; pot exista și clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii
de utilizare.
Politica de confidențialitateDespre WikipediaTermeniVersiune
mobilăDezvoltatoriStatisticiDeclarație cookieWikimedia FoundationPowered by
MediaWiki