Originile și evoluția

limbii române
„Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în partea orientală a
Imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud,
Dardania, Moesia inferioară şi superioară) din momentul pătrunderii limbii latine în aceste
provincii şi până în zilele noastre”
Al. Rosetti, Istoria limbii române, EDP, 1977, pg 77
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului român,
proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte influenţe.
Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă durată.
Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitutive ca sistemul
fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului lexical principal sunt de origine latină.
Limba română face parte din familia limbilor romanice alături de limba franceză, italiană,
spaniol şi portugheză. Toate limbile romanice au evoluat din limba latină populară, folosită în
vorbirea familiară.
Procesul de formare a limbii române a fost unul complex. Începerea procesului de
romanizare este reprezentată de cucerirea Daciei de către romani în urma războaielor daco-
romane dintre anii 101-102 şi 105-106. Dacia, transformată în provincie romană a fost
colonizată masiv de populaţii latinofone „din toată lumea romană” aşa cum afirmă
Eutropius. Romanizarea Daciei a fost rezultatul unei acţiuni îndelungate în domeniul politic,
economic, social, cultural şi spiritual.
În primul rând, la conturarea profilului distinct al limbii române de astăzi au
contribuit patru serii succesive de straturi lingvistice: substratul, stratul, superstratul și
adstratul.
Substratul(limba traco-dacă) este unul dintre rezultatele amestecului de populaţie,
al convieţuirii de durată a două sau a mai multor colectivităţi, dintre care una e băştinaşă pe
teritoriul devenit comun, iar cealaltă imigrată, stabilită prin cucerire sau prin dislocări de
grupări umane. În rezultatul acestei conviețuiri se stabilește comunicarea. Întrucât viaţa în
sine implică nevoia de comunicare, e foarte probabil ca limba străină să intre şi ea în uz,
având drept rezultat bilingvismul, mai mult sau mai puţin extins sau o situaţie diglosică.
Stratul(limba latină) dă chiar numele etnic, moștenit din adjectivul romanus =
locuitor al Romei. La baza limbii române stă latina colocvială, „vulgară”, aspect care s-a
conservat în evoluția ei ulterioară. Modelul cultural de limbă scrisă, cultivată a început să
funcționeze în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea – până în secolul al XVI-șea, textele religioase
fundamentale au fost scrise în slavonă și nu în latină, ca în Occident. În fondul principal
lexical al limbii române, 65% dintre termeni sunt latinești.
Superstratul(limba slavă) a influențat limba română după secolul al VI-lea, dar nu i-
au alterat esența latină. Materialul lexical a fost asimilat fără ca limba română să-și schimbe
structura gramaticală și caracterul latin. Limba slavă a lăsat în limba română circa 4000 de
cuvinte, la care s-au adăugat, ulterior, împrumuturi mai noi din limbile slave vecine (rusă,
bulgară, ucraineană, sârbă, croată).

În al doilea rând, evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari
etape cunoscute sub denumirile de perioada veche şi perioada modernă. Perioada veche
este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărţi religioase sau laice începând cu
secolul al XVI-lea. Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit
alfabetul chirilic, grafia latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar în
Transilvania în timpul Şcolii Ardelene. În Ţara Românească şi în Moldova, limba cancelariei şi
a bisericii a fost slavona între secolele XIII-XVI. În Transilvania, devenită parte a regatului
maghiar catolic, limba de cultură a fost, începând cu secolul XII, latina.
Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea. Primul
document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către
judele Braşovului, din 1521. Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia
după mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale precum
acte, donaţii, testamente sau traduceri ale unor texte religioase.
O altă etapă importantă o constituie tipăriturile de texte religioase. În 1508, în Ţara
Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba slavonă, Liturghierul lui
Macarie. Prima carte în limba română, un Catehism luteran, apare la Sibiu, în 1544. La Braşov,
diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar, începând cu 1599, 11 tipărituri în
slavonă şi 9 în limba română. Circulaţia acestor tipărituri a asigurat păstrarea unităţii
spirituale şi culturale a românilor din cele trei provincii. De asemenea au avut rol în formarea
limbii noastre literare, având la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul
Transilvaniei. În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii române,
apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului juridic românesc,
începuturile istoriografiei şi cărţile populare. În scrierile umaniştilor Grigore Ureche, Miron
Costin şi Dimitrie Cantemir apar primele observaţii despre latinitatea şi despre unitatea ei,
dar şi primele elemente ale literaturii artistice. Textele originale cuprind, pe de o parte,
lucrările istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce)
şi munteni (Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe de
altă parte, literatura religioasă (polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui Antim
Ivireanul). Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict bisericească: cărţi
bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la Bălgrad, tradus de mitropolitul
Simion Ştefan în 1648; Psaltirea lui Dosoftei în 1673 şi Biblia de la Bucureşti în 1688); cărţi
juridico-administrative (în vremea lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu se tipăresc cărţi de
legi Pravila de la Govora în Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare
(Alexandria, 1620; Floarea darurilor, 1620).

În concluzie, originea limbii române este legată de procesul de formare a

poporului român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte
influenţe. Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a
desfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de formare a
limbii române este unul complex şi de durată. În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care a
venit în contact, româna este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi
vocabularul de bază sunt majoritar latine. Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat
ca pe parcursul a trei secole, limba română să se unifice definitiv în structura pe care o
cunoaştem acum.

Pistrițu Clara