Ideile reprezentanților Școlii Ardelene și ale urmașilor lor

latiniști referitoare la crearea unei limbi literare naționale

moderne

Într-o lume frământată de idei noi, o lume a renașterii spirituale și a luptei pentru
emanciparea românilor de sub asuprirea habsburgică și din întunericul intoleranței și al inculturii,
apariția Școlii Ardelene a constituit pentru cultura română „un capitol eroic al trecutului nostru,
prin lupta consecventă pentru adevăr și progres în toate domeniile, prin creația vastă a
reprezentanților ei, deschizătoare de drumuri”1.

Chiar dacă este un fenomen specific românesc2, datorat realităților dure din Transilvania,
Școala Ardeleană este totodată, în lupta ei pentru românism și cultură, și ilustrarea cea mai
convingătoare a iluminismului european, pe meleagurile țării noastre3, iluminism care în
Transilvania „a fost epoca istoricilor neamului și a gramaticienilor”4.

În vederea atingerii obiectivului politic al Școlii Ardelene, acela de a obține drepturi egale
pentru românii din Transilvania, alături de celelalte națiuni, maghiară, săsească și secuie, și
totodată influențați de ideologia iluministă care viza emanciparea poporului prin cultură, învățații
ardeleni au utilizat istoria și filologia ca arme în lupta împotriva injustiției.

Pornind de la opera cronicarilor, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teudosie,
scrierile stolnicului Cantacuzino și ale prințului Dimitrie Cantemir, în care Marcel Crihană observă
dovezi certe ale unui preiluminism5, reprezentanții Școlii Ardelene au militat pentru păstrarea
ființei noastre naționale în Transilvania, în baza originii romane „nobile” a poporului român.
Această idee, a descendenței nobile a poporului și a limbii române, justifica revendicările acestora
cu privire la obținerea de drepturi egale cu a celorlalte naționalități.

1
Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepția scriitorilor români. Antologie, studiu introductiv,
comentarii, glosar, Editura didactică și pedagogică, București, 1966, p. 55.
2
Aurel Nicolescu, Școala ardeleană și limba română, Editura Științifică, București, 1971, p. 7.
3
Marcel Crihană, Școala Ardeleana, structură, reprezentați, scrieri, Editura Porto-Franco, Galați, 1998, p.
8.
4
Romul Munteanu, Școala Ardeleană. Studiu introductiv, Editura Albatros, București, 1970, p. 13.
5
Marcel Crihană, op.cit., p. 8.
1
 Deși a frecventat domeniul lingvistic din motive extrafilologice, Școala Ardeleană a jucat
un rol decisiv în studierea, dezvoltarea și cultivarea limbii în general și a limbii literare, în special,
aceasta considerând limba un mijloc de cultivare a spiritului național și un factor unificator al
națiunii. Astfel că, modernizarea limbii scrise devine un fapt necesar al activității lor de
emancipare.

Grupul de intelectuali, reuniți prin pregătire, comunitate de ideal și viziune, și-a concretizat
lupta pentru limba neamului, prin scrierea și publicarea unor lucrări de istorie, a unor dicționare,
gramatici, traduceri, cărți de popularizare, manuale etc. Pe lângă numele corifeilor Școlii Ardelene
(Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu), grupării i se mai pot adăuga
nume precum: Paul Iorgovici, Vasile Colosi, Ioan Molnar-Piuariu, Radu Tempea, Constantin
Diaconovici-Loga, Ion Corneli, Damaschin Bojâncă, Vasile Aaron, Al. Teodori, Ion Corneli,
Gheorghe Roja etc.

Reprezentanții Școlii Ardelene sunt cei care și-au pus pentru prima dată problema creării
limbii literare6, limbă pe care Ion Budai-Deleanu o definește pentru prima dată, afirmând că:
„vorba sau limba muselor nu este alta fără limba întru care să învață științele. Această limbă se
află la toate neamurile politicite la care floresc învățăturile, și este în sine tot aceieși limbă a
norodului de obște, numa cît este mai curată și curățită de toate smintelile ce să află la limba de
obște a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită și adusă la regulele gramaticești, apoi înmulțită
cu cuvinte obicinuite la învățături, care nu să află la vorba de obște”7.

În încercarea de a dovedi descendența poporului român din coloniștii aduși de Traian în

Dacia și continuitatea acestor în spațiul locuit astăzi, contestate de autori precum Franz J. Sulzer,
Joseph Carl Eder ș.a, teza latinității limbii române devine o idee centrală în programul ardelenilor.
Diferit de Micu și Șincai, care susțineau că originea limbii române se află în latina clasică 8, Ion
Budai-Deleanu și Maior propun ca limbă-mamă, limba latină populară. Autorul Istoriei pentru
începutul românilor în Dachia, elaborează o întreagă teorie a originii latinești a limbii și poporului
român, având drept puncte cheie următoarele idei: continuitatea în Dacia traiană a românilor,
caracterul latinesc al limbii române, originea latină a limbii române. În Disertație pentru începutul
limbei românești, Maior distinge însă latina clasică „limba lătinească cea îndreptată sau corectă”
de cea populară „ce răsună în gura poporului lătinesc”9.

6
Mariana Florescu, Școala Ardeleană și problemele limbii române literare, Editura Legis, Craiova, 2010,
p. 18.
7
Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice. Text stabilit și glosar de Mirela Teodorescu, Introducere și note de
Ion Gheție, Editura Științifică, București, 1970, p. 132.
8
Marcel Crihană, op.cit., p. 35.
9
Maria Protase, Petru Maior: un ctitor de conștiințe, Editura Minerva, București, 1973, p. 264.
2
 Modernizarea limbii române și ilustrarea latinității acestei nu se putea face mai vădit decât
prin înlocuirea alfabetului chirilic cu scrierea cu alfabet latin, teză pentru care militează Petru
Maior în Disertație pentru literatura cea veche a românilor10, însă care avea nevoie pentru a fi
înfăptuită de principii ortografice care să favorizeze unificarea limbii literare din punct de vedere
fonetic11. Scrierea cu litere latine, conform lui Maior, ar ilustra „limpede„ înrudirea cu celelalte
limbi romanice și descendența ei din limba romanilor.12

Cea dintâi formulare a principiilor ortografice ale Școlii Ardelene a fost ilustrată în prima
carte tipărită în întregime cu litere latine de către Samuil Micu, Carte de rogacioni pentru evlavia
homului chrestin, în 1779, la Viena13.

O altă încercare de formulare a unui sistem ortografic bazat pe criteriul etimologic, dar mai
pe larg explicat, găsim în cea dintâi gramatică tipărită a limbii române, Elementa linguae Daco-
Romanae sive Valachicae. Acest sistem propus de Micu și Șincai era menit să asigure limbii
române o haină cât mai „latinească”14. Concepută pe modelul gramaticii lui Georgio Nagy,
Elementa linguae Germanicae, in gratiam Hungaricae et Transylvanicae inventutis, ex optimis
autoribus collecta, aceasta conține principalele teze istorice și filologice ale corifeilor. Această
gramatică este importantă atât pentru sistemul ortografic formulat, cât și pentru formularea
sistematică a celor mai importante legi fonetice ale limbii române și, totodată, pentru crearea unei
terminologii gramaticale românești.

Cel care s-a ocupat îndeosebi de ortografie este Patru Maior, autorul lucrării Orthographia
romana sive latino-valachica una cum clavi, apărută la Buda, în 1819. Deși adept al ortografiei
etimologice, Petru Maior admite și alte grafii, optând pentru modelul italian, în notarea africatelor:
ce, ci, ge, gi, și a ocluzivelor palatale: che, chi, ghe, ghi. Tot acestui învățat îi datorăm notarea
transformării lui d, s, t, urmați de i cu d̨ , ș, ț.15

Campania susținută de Școala Ardeleană, în vederea introducerii alfabetului latin a găsit

numeroși adepți, astfel că, în aprilie 1860 este acceptat principiul etimologic susținut de Cipariu,
iar ulterior, în 1861, este introdus oficial alfabetul latin pentru scrierea limbii române.16

În procesul de modernizare și dezvoltare a unei limbi, crearea unui fond lexical care să
acopere nevoia de exprimare a vorbitorilor, din orice domeniu, este o necesitate fundamentală.

10
Ibidem, p. 273.
11
Mariana Florescu, op.cit., p. 17.
12
Maria Protase, op.cit., p. 273.
13
Aurel Nicolescu, op.cit., p.102.
14
Mariana Florescu, op.cit., p. 20
15
Maria Protase, op.cit., p. 283
16
Aurel Nicolescu, op.cit., p.107
3
Școala Ardeleană are în această privință un merit important, aceasta, spre deosebire de urmașii săi
latiniști din secolul al XIX-lea, a reușit să se sustragă exagerărilor, introducând doar acei termeni
necesari limbii române.

Reprezentanții Școlii Ardelene au indicat drept sursă de preluare a neologismelor, limba

latină și limbile romanice înrudite, prin îmbogățirea vocabularului, limba română reușind să se
alinieze celorlalte limbi de cultură. Samuil Micu, adoptă însă o poziție distinctă, acesta consideră
că și limba greacă poate constitui o sursă a împrumuturilor, greaca fiind, în accepția sa, limba cea
mai învățată.17 Gheorghe Șincai are, în acest domeniu, o contribuție hotărâtoare. Prin intermediul
scrierilor sale de popularizare, învățatul ardelean a introdus numeroși termeni, în diferite ramuri
ale științei precum: astronomie, fizică, matematică, chimie etc.

Un alt mijloc de îmbogățire a lexicului la care au apelat învățații ardeleni este derivarea.
Unul dintre cei mai importanți adepți ai acestui procedeu este Paul Iorgovici18. Pe lângă acesta mai
pot fi amintiți reprezentanți precum: Ștefan Crișan, C. Diaconovici-Loga, I. Budai-Deleanu, acesta
din urmă acordând o atenție deosebită regionalismelor din limbă, pe care le numește
„provințialismuri”19.

Concretizarea acțiunii de îmbogățire a vocabularului cu numeroase cuvinte de origine

latină și demonstrarea latinității vocabularului românesc s-a realizat prin lucrări lexicografice,
dintre aceastea Lexiconul de la Buda, constituie o scriere de o mare importanță și întindere. La
elaborarea acestuia au lucrat, pe rând, șase autori: Samuil Micu, Petru Maior, Vasile Coloși, Ioan
Corneli, Ioan Teodoroici și Alexandru Teodori. Lucrarea apare în 1825 la Buda, sub numele de
Lesicon românesc-latinesc-unguresc-nemțesc, care de mai mulți autori, în cursul a treizeci și mai
multor ani s-au lucrat, și constituie primul dicționar explicativ și etimologic al limbii române, un
monument lingvstic care îmbogățește considerabil cultura română.

În ciuda erorilor și a exagerărilor latiniste (cuvinte nelatinești sunt considerate latinești),

dicționarul nu manifestă un purism în genul celui întâlnit ulterior în dicționarul lui Laurian și
Massim, care respingea cuvintele de alte origini. Lexiconul de la Buda are o importanță
incontestabilă în dezvoltarea și îmbogățirea limbii române literare, lucrarea reprezentând o
„încununare a eforturilor depuse de promotorii Școlii Ardelene”20 în lupta pentru emanciparea

17
Aurel Nicolescu, op.cit., p.36.
18
Ibidem, p.40.
19
Ibidem, p.41.
20
Ibidem, p.83.
4
limbii și un imbold pentru declanșarea unei mișcări lexicografice și în celelalte provincii
românești.

În studiul limbii, ideile corifeilor Școlii Ardelene constituie „bazele lingvisticii românești,
continuată și dezvoltată în chip strălucit de către intelectualii din toate țările românești, din secolul
următor”21.

Fenomenul cultural numit Școala Ardeleană nu s-a limitat doar la teritoriul Transilvaniei,
acesta găsindu-și adepți și în celelalte provincii locuite de români, Moldova și Muntenia. Pe lângă
ideile corifeilor, demonstrate științific, s-au bucurat de o largă răspândire și unele principii false.
Dintre acestea, purismul lingvistic a căpătat în secolul al XIX-lea amploare, constuindu-se așa
numitul curent latinist, reprezentat de continuatorii Școlii Ardelene. Dintre reprezentanții acestui
curent îi amintim pe Timotei Cipariu, A.T. Laurian, I.C. Massim, G. Săulescu. De numele acestui
curent trebuie legate cele mai mari exagerări latiniste în ortografia, gramatica și vocabularul limbii
române, toate acestea culminând cu realizarea Dicționarul academic, semnat de Massim și
Laurian.

Școlii Ardelene i se atribuie, uneori, idei și atitudini eronate care aparțin de fapt Curentului
latinist, mai sus menționat. Reprezentanții Școlii Ardelene nu pot fi învinuiți nici de „purism”, nici
de „latinism”, deoarece, în ciuda faptului că au promovat principii etimologice, erorile acestora se
datorau limitelor cunoașterii din acea vreme. Exagerările realizate ulterior de curentul latinist, sunt
blamate datorită modificării realității, în ciuda cunoașterii adevărului.22

Alți continuatori care au dus mai departe tradiția Școlii Ardelene, însă fără a propaga idei
deformate, au fost: Gh. Lazăr, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca, Simion Bărnuțiu, Ion
Maiorescu, Aron Pumnul, Ion Codru-Drăgușanu23.

Din prezentarea ideilor ilustrate până aici rezultă că Școala Ardeleană a formulat principii
care au contribuit la realizarea ortografiei, gramaticii și vocabularului, documente esențiale în
dezvoltarea și studierea limbii. Deși unele soluții pe care cărturarii ardeleni le-au dat au fost
respinse sau au fost dovedite necorespunzătoare în evoluția limbii literare de mai târziu, aceștia
sunt considerați inițiatorii mișcării de emancipare și cultivare a limbii române.

21
Victor V. Grecu, Școala Ardeleană și unitatea limbii române literare, Editura Facla, Timișoara, 1973, p.
134.
22
Ibidem, p.146.
23
Romul Munteanu, Contribuția Școlii Ardelene la culturalizarea maselor, Editura de stat didactică și
pedagogică, Craiova, 1962, p. 185.
5