Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea

limbii române literare

Secolele XVII şi XVIII se remarcă, din punct de vedere cultural, prin scrierile cronicarilor, care reușesc să
surprindă prin limbaj și literatură, imaginile scrise a istoriei poporului nostru. În genere, cronicarii considerau
istoria ca fiind purtătoare de valori educative, patriotice, intenția lor fiind aceea de recuperare și revalorificare a
trecutului: „Să nu uite lucrurile şi cursul ţării” şi să nu se rătăcească în „negura vremii”, după cum spune Miron
Costin. Cronicile moldovenești sunt apreciate ca fiind cele mai valoroase, deoarece nu au fost scrise la inițiativa
domnitorilor, ci exprimă un punct de vedere, marcat de subiectivitatea autorilor, atât cât este permisă, dat fiind faptul
că în aceste opere se valorifică istoria, ca fenomen obiectiv. Așadar, istoria este oarecum trecută prin filtrul lor,
și este descrisă din perspectiva lor, care vine dinlăuntru. Una dintre operele de certă valoare, care ia naștere în
spațiul cultural moldovenesc, este Letopisețul Țării Moldovei, vizând diferite perioade, scris de către Grigore
Ureche (1359-1594), Miron Costin (1594-1661) și Ion Neculce (1661-1743). Cronicile au rămas la statutul de manuscrise
aproape două secole și au fost tipărite de către Kogălniceanu și Bălcescu după 1840. Acestea sunt considerate ca fiind
primele scrieri originale în limba română, de mari dimensiuni, scoțând în evidență caracteristicile limbii din epoca
respectivă. Importanța cronicilor este în primul rând de ordin științific prin valoarea documentară a textelor, oferind
informații prețioase despre istoria de epocă medievală. Ideile care predomină în aceste scrieri cu caracter științific și
literar sunt următoarele: romanitatea poporului, latinitatea limbii noastre; continuitatea elementului roman în Dacia,
unitatea tuturor românilor. Toate acestea au contribuit la formarea conștiinței naționale. Ca și lectori avizați putem
observa dorința cronicarilor de a-și elabora textele într-o limbă comună, pe înțelesul tuturor. De aceea, cronicarii
iau ca model limba populară, cultivând o anumită oralitate a textului și impresia de zicere a textului scris. Astfel
că, se observă alegerea cuvintelor la nivelul lexicului și îndeosebi a formelor gramaticale specifice întregii arii
lingvistice daco-romane. O altă „marcă” specifică ar fi existența fonetismelor regionale: “dz” pentru “z”, “h” pentru
“f”, “dj” pentru “j”. Toate aceste scrieri aparțin în mod normal stilului științific, dar întâlnim și elemente ale
stilului beletristic, justificate prin doua motive. Primul este nivelul pe care-l atinsese știința istoriei în epocă: stilul
științific trebuie să fie total obiectiv, or istoricii din Evul Mediu își exprimă și propriile opinii despre evenimentele și
personalitățile la care se refereau. Se produce astfel literaturizarea faptului istoric. În al doilea rând, prezența
subiectivismului se justifică prin aceea că toți cronicarii presară nenumărate interjecții și fraze exclamative.
Această atitudine are efecte asupra expresiei, care nu mai rămâne o simplă și rece notare de date și fapte, ci trădează
o puternică participare afectivă sub semnătura lui Neculce: „Oh!Oh!Oh! săraca țară a Moldovei... Ce sorți de viață
ți-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mirare este, cu atâta spurcăciuni de obiceiuri ce se trag până astăzi
în tine, Moldova!”

Grigore Ureche
„Baza oricărei literaturi naționale este viața spirituală a poporului iar organul ei de exprimare este limba lui.
Limba primelor noastre texte, oricît ar fi de apropiată de acea pe care o vorbeau strămoșii noștri, este o limbă
cărturărească. Factorii principali care determină nașterea și dezvoltarea unei literaturi sunt natura și împrejurările
istorice.“ Acest fragment dezvăluie un adevar pur, care ne deschide orizonturi noi și în acelaș timp vechi de
când e lumea, spre a înțelege nașterea și dezvoltarea limbii, a literaturii și a umanitații în condițiile în care poporul avea
nevoie de un pas înainte. Primul cronicar care îndrăznește să dea formă operei sale într-o limbă românească este
Grigore Ureche (1590-1647), prin Letopisețul Țării Moldovei (1642-1647) care scoate la lumină evenimente
petrecute între 1359-1594. Adevărata istoriografie moldovenească începe cu Grigore Ureche, fiul lui Nestor
Ureche, boier refugiat pentru o vreme în Polonia. Grigore Ureche studiază la şcoala din Lvoy, unde învaţă latina,
retorica şi poetica. Cunoaşte, de asemenea, limba polonă și greacă. În ţară ocupă funcţiile de logofăt al treilea, de spătar,
iar apoi de mare spătar (1634-1642) şi mare vornic al Ţării de Jos (1642-1647). Cronica lui Grigore Ureche înseamnă
în primul rând narațiune pură. Claritatea, intuiția, siguranța și maniera în care se relatează evenimentele ne duc
cu gândul la proza latină. Cel care i-a remarcat pe cronicari n-a fost un critic și nici un istoric, ci tocmai Mihai
Eminescu, care ține să precizeze faptul că: „importanța scrierilor acestora nu se poate stabilii teoretic și de
dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei și se schimbă după punctele de vedere care predominează la studiul lor.
Netăgăduită este însă valoarea stilistică și lexicală.”
Pompiliu Constantinescu explica într-un mod concis rolul și importanța cronicarilor în ceea ce privește „scrisul”
afirmând: „Cei care s-au ocupat mai mult de cronicari au fost istoricii; pe ei i-au interesat adevărul și critica
izvoarelor folosite de istoriografii moldoveni; lămuriți pe acest plan, cronicarii au căzut apoi pradă filologilor, care le-au
explicat lexicul și sintaxa, urmărind fizionomia limbii la cei dintâi scriitori naționali. Studiul cronicarilor nu trebuie limitat
aici. Dacă fără o bună orientare istorică și filologică nu pot fi just apreciați, fără un comentariu estetic, cronicarii nu-și vor
justifica valoarea scriitoricească.”
În opinia lui Constantinescu: „ei au învățat de la istoricii latini să utilizeze o relativă erudiție, o argumentare
logică și arta narațiunii sobre…” astfel Moldova din paginile lui Grigore Ureche oferă imaginea unei “țări
mișcătoare și neașezate”. Atitudinea surprinzătoare a oamenilor era “lupta”, modelul eroic absolut era întruchipat
de Ștefan cel Mare cel care reușea să bulverseze existența cotidiană a moldovenilor. Viața însemna războaiele lui
glorioase, încheiate de falnice întoarceri “cu mare pohvală și laudă la scaunul său la Suceava“ și de pioase zidiri
de mănăstire. Într-un capitol intitulat Pentru limba noastră moldovenească, remarcă influența altorlimbi („așijderea și
limba noastră din multe limbi este adunată și ne iaste amestecat graiul nostru cu al vecinilor de prin prejur”), afirmă
descendența romană („de la Rîm ne tragem”) și face unele apropieri etimologice între cuvintele românești și cele
latinești („…de la rîmleni, ce le zicem latini: pîne, ei zic panis; carne, ei zic caro; găina, ei zic galina; muiarea,
mulier; fămeia, femina; părinte, pater; al nostru, noster și alte multe din limba lătinească, că de ne-am socoti pre
amănuntu, toate cuvintele le-àm înțălege”. Ureche greșește originea doar a două cuvinte: femeie – familia, părinte –
parentem). Eugen Negrici constata tranșant faptul că în cazul lui Ureche se manifestă un fel de constrângere, în
aparență el nu știe să descrie, să caute, fiind incapabil de a dărui textului nuanțe, dând naștere astfel la un soi
de austeritate narativă, consecința lipsei de finețe a universului lingvistic. Reproducerea unor fapte urmate de
consecințele acestora, o specie de capcană concentrică (războaie, comploturi, decapitări), dau naștere renumitelor fraze
exclusiv verbale: „Și au trimis soli la Ștefan vodă de i-au dat de știre să se gătească să meargă cu dînsul să
bată Chiliia și Cetatea Albă, și să-i găteze stețiia și hrană de oaste”. Urmând modelul popular, cu fraze scurte,
dominând coordonarea, respectarea topicii subiect-predicat, uneori recurgând la epitete și comparații de factură
populară, însă observându-se o sărăcie stilistică, tonul rece, sobru, cronicarul fiind pe alocuri subiectiv. Letopisețul
este împărțit pe capitole, fiecare cu câte un titlu analitic: „Războiul lui Bogdan-vodă cu leșii”, „Când au prădatu
Ștefan-vodă Țara Secuiască”, „Când au trimis Despot-vodă la împărăție pentru steag” etc. Cu toate acestea își exprimă
în cronica sa punctul de vedere al boierimii, apreciind domnitorii în funcţie de relaţiile acestora cu boierii, dar
importanţa lucrării lui rezidă în bogăţia informaţiei şi în naraţiunea iscusită, scrisă într-o limbă română curată,
apropiată de vorbirea populară, cu metafore şi comparaţii sugestive, fără să facă abuz de slavonisme şi turcisme.
Naraţiunea autorului se întemeiază pe fapte istorice obişnuite, dar şi pe unele situaţii extraordinare, ca apariţia pe cer a
unei comete, şi este înviorată permanent de reflecţii proprii, de sentinţe şi proverbe.

Ion Rotaru evidențiază și el în mare măsură aceleași trăsături ale textului afirmând următoarele: „Dacă stăm bine
să ne gândim, tonul literaturii române e dat de pe acum. Cronicarul Grigore Ureche e sfătos și ține să facă
învățătură către cititor, spre luare-aminte, vorbește în pilde și proverbe, are un limbaj pitoresc și bănuim că numai
împrejurarea că a fost nevoit - făcând începătura să scrie despre fapte la care nu a fost martor ocular îl determină
să nu vorbească și despre sine. Patima vremii a contribuit la rându-i, întărindvaloarea artistică a povestirii,
scoțând-o în același timp din câmpul utilității imediate.” Cuvintele și turnura frazei au evoluat într-un chip
subiectiv, putem zice, căpătând corporabilitate metaforică. „El, cronicarul, nu este scriitor de cuvinte deșarte, ci
de dreptate, anii trecuți nu trebuie lăsați să se înece, pe Ștefan nimeni dintre înaintași și nici dintre urmași nu l-
au ajuns în vrednicie, când îl biruiau alții nu pierdea nădejdea, căci știindu-se căzut jos, să ridica deasupra
biruitorilor; turcii căutau prin toate mijloacele să stropșească volnicia tuturor, zădărând pe unii și pe alții.”
Un fragment reprezentativ în letopiseț este cel prin care se realizează portretul lui Ștefan vodă, și prin care sunt
exemplificate atât limbajul, stilul operei cât și elemente de morfologie și sintaxă: “Fost-au acestu Ștefan vodă om nu
mare la statu, mînios și de grabu vărsătoriu de sînge nevinovat. Amintrilea era om întreg la fire, neleneșu, și lucrul său îl
știa a-l acoperi și unde nu gîndiiai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie însuși se viriea, ca
văzându-l al săi, să nu să îndărăptieze și pentru aceia raru războiu de nu biruia. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, ca
știindu-să căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui, și feciorul său, Bogdan vodă, urmă lui...
Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dînsul.
Atîta jale era, de plîngea toți ca după un părinte al său... că el încă au fostu om cu păcate ci pentru lucrurile lui cele
vitejești, care niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au agiunsu.” Informațiile pe care le ia Ureche
din cronica moldovenească sunt asemănătoare cu cele din cronica în limba slavă de la Bistrița, ceea ce ne
confirmă existența unei cronici moldovenești cuprinzătoare de care s-a folosit cronicarul. Profesorul N. Iorga credea cu
tărie că Ureche a utilizat o cronică oficială, din cele ce se scriau pe lângă curțile domnitorilor noștri în limba
slavă, iar profesorul G. Pascu socoate că letopisețul moldovenesc a fost o cronică scrisă în limba slavă, pe care
Grigore Ureche trebuia s-o știe. Cercetările făcute de către profesorul P.P. Panaitescu au confirmat ipoteza că unul
dintre izvoarele de care s-ar fi folosit cronicarul a fost opera polonezului Joachim Bielski; cronica acestuia fiind
singura scriere istorică apărută în Polonia, care cuprindea bogate amănunte privitoare la Moldova. Cu toate acestea,
Panaitescu ajunge la concluzia că „Grigore Ureche poate fi socotit cu adevărat autor al scrierii întregi”.

Miron Costin
Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul XVII, Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al
Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor dinMoldova, s-a născut în 1633. „Deja în 1634 Iancu Costin cu
întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvîndu-şi viaţa de mînia turcilor. Aici ei au obţinut
cetăţenia (indigenatul) polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul aflării în Polonia, viitorul cronicar, îşi
face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un
adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. Se întoarce în
patrie abia la începutul anilor '50, unde în scurtă vreme urcă virtiginos pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la
cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 pînă la sfîrşitul anului 1683, cînd se retrage din activitatea de stat.”
Miron Costin este un cronicar de seamă, mare patriot si umanist, înalt dregător și iscusit diplomat, filozof și
poet, primul nostru scriitor de autentică valoare, reprezentant de frunte al culturii medievale din Moldova. Toate
aceste titluri de erudiție și noblețe, atribuite marelui „înaintaș” sunt pe deplin îndreptățite de viața și faptele sale,
de harul și locul ce îi revine în istoria literaturii române. Autor al mai multor scrieri în proză și în versuri ca
„Letopisețul Țarii Moldovei” de la Aron Vodă încoace”, poemul filozofic „Viața lumii” (primul din literatura
națională), „Istoria în versuri polone despre Țara Moldovei și Munteniei” cronică de proporții, nefinisată.
„De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”, în care considera că „A lăsa iarăși nescris, cu mare ocară
înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori este inimii durere. Biruit-am gîndul să mă apuc de această trudă, să
scot lumii la vedere felul neamului, din ce izvor și seminție sînt locuitorii țării noastre”. Ca mai apoi să susțină cu
înflăcărare dar și cu argumente bine întemeiate că: „Cea mai strălucită dovadă a acestui popor,de unde se trage ,este limba
lui care este adevarata latină… Numele cel mai adevărat, autentic… este ruman sau rumanus, care nume acest popor
l-a păstrat întotdeauna...”. Miron Costin face această afirmație în rezultatul studiilor și a cunoștiințelor istorice și
lingvistice, acumulate cu o deosebită osirdie în străinătate, demonstrând astfel originea romană a poporului nostru
și latinitatea limbii române. Ocupă funcțiile de mare dregător și diplomat, iar mai tîrziu și mare logofăt înfluiențând
substanțial viața politică a Moldovei. Rechemat în țară de către Constantin Cantemir, un adept al polonilor, încă de
pe vremea când își făcuse studiile în această țară, intră în conflict cu noul domn, care încheiase un tratat secret de
alianță cu Habsburgii. În rezultatul agravării acestui conflict urmează deznodământul tragic - decapitarea marelui
cărturar al acestei epoci zbuciumate, pline, de întorsături neașteptate.
De sub pana iscusitului și distinsului cronicar al neamului ne-a rămas sfatul înțelept precum că „nu ieste alta
mai frumoasă și mai de folos în toată viața omului zăbava, decât cetitul cărților”. În zilele noastre mai ales a
acelora, din care aflăm de câte au fost să se întâmple din vremuri străveci și până acum în această frumoasă dar mult,
mult pătimită Țară a Moldovei.
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, dezvoltarea schimbului de mărfuri aduce în Ţările române intermediari greci
ai comerţului cu Poarta otomană şi dregători greci. În măsură mai mare decât până acum, domnii români devin
protectori ai ortodoxei; la Bucureşti şi la Iaşi se înfiinţează şcoli greceşti. În Moldova în această perioadă, se
întăreşte curentul polon. Miron Costin (1633-1691) apare ca exponent al timpurilor noi. Elev al iezuiţilor poloni –
în 1647 se află la învăţătură în colegiul iezuit din Bar, în Podolia – el devine un
sprijinitor al curentului polon din Moldova, opus curentului grecesc susţinut de Vasile Lupu. Reprezentant al marii
boierimi moldovene, ca şi Grigore Ureche, Costin susţine partida boierilor, al căror amestec la cârma ţării trebuia
sporit. Dintre scrierile lui Miron Costin, cele mai importante sunt: Letopiseţul Ţării Moldovei şi De neamul moldovenilor.
Textul cronicii sale, ca şi al cronicii lui Grigore Ureche, nu ni s-a transmis în original.
Dintre numeroasele copii ale cronicii şi ale lucrării De neamul moldovenilor, cea mai fidelă este copia efectuată de un
copist muntean, Axinte Uricariul, în 1710 şi 1712-1713. Prin urmare trebuie să aşteptăm ca limba versiunii originale
a acestor scrieri să fi suferit modificări ulterioare.
De la Miron Costin au rămas următoarele lucrări:
-istorice: Letopiseţul Ţării Moldovei (în care descrie evenimentele de la 1595-1661 ) , De neamul moldovenilor
(despre originea poporului român şi despre stăpânirea Daciei de către români) , Cronica ţărilor Moldovei şi
Munteniei.
-de literatură artistică: Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (poem istoric adresat regelui
polon Ioan Sobieski); Viaţa lumii (poem filozofic pe tema fortuna labilis) Stihuri împotriva zavistiei (versificaţia
psalmului 5 din Psaltire).
-retorice: trei discursuri ocazionale (adresate domnului Moldovei şi fiului acestuia).
În vocabular, găsim urme netăgăduite ale culturii căpătate de Miron Costin în colegiile iezuite din Polonia.
Cronicarul vorbea curent latineşte; el a încercat ca şi Dimitrie Cantemir, mai târziu să aplice limbii române regulile
frazei latine şi a introdus în vocabularul scrierilor sale cuvinte latine. Unele elemente latine ale limbii scrierilor sale
se explică, de altfel, chiar prin izvoarele în limba latină folosite pentru documentarea cronicii şi a lucrării
De neamul moldovenilor, şi anume cronica lui Piasecki şi istoria Transilvaniei de Laurenţiu Toppeltin.
Ca şi Cantemir, Miron Costin este conştient de rolul său în făurirea limbii literare, pe care o apropie de modelele clasice.
Ca si la alți cronicari, si la Miron Costin se poate observa caracterul oral și popular al limbii si impresia de zicere a
textului scris. Drept dovada voi cita urmatorul fragment:
„Fost-au gîndiul meu, iubite cititoriule, sa fac letopisețul țărîi noastre Moldoveni din descălecatul ei cel dintăi,
carele au fostu de Traian-împăratul și urdzisăm și începătura letopisețului.Ce sosiră asupra noastră cumplite
acestea vreme de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri. Și la acestu fel de scrisoare gîndu
slobod și fără valuri trebuiește. Iară noi prăvim cumplite vremi și cumpănă mare pămîntului nostru și nouă. Deci
priimește, în ceastă dată, atîta din truda noastră, cît să nu să uite lucrurile și cursul țărîi, de unde au părăsit a scrie răposatul
Ureche vornicul.”
În scrierile sale se găsesc numeroase construcţii morfologice şi sintactice împrumutate din latină, care dau limbii
scrise o structură diferită de a limbii vorbite. Limba lui Miron Costin – ca şi a lui Varlaam, Ureche, Dosoftei, - are la bază
limba cărţilor bisericeşti şi elemente din limba vorbită. Ea conţine, pe de o parte, întreaga moştenire a trecutului şi deci
elemente care se regăsesc în scrierile din secolul al XVI-lea, dar, pe de altă parte, apar într-însa o serie de inovaţii
lexicale şi sintactice. Influenţa modelelor latine este vădită în sintaxă şi în vocabular. Cunoaşterea şi folosirea limbii
vorbite îl salvează pe Costin de la manieră şi ermetism. Miron Costin este – aşa cum s-a arătat: „cel dintâi scriitor
român care a încercat să creeze o modalitate de expresie literară limbii româneşti”. El reuşeşte să-şi creeze un
stil propriu. „Comparaţiile, dialogurile, portretele, întreg stilul lui Miron Costin este prelucrat în vederea unui efect
literar”. În felul acesta, deşi lucrările sale au circulat multă vreme în copii manuscrise, Miron Costin aduce o
contribuţie pozitivă la progresele limbii române literare şi, prin unele particularităţi ale prozei sale, anunţă pe
Dimitrie Cantemir. Miron Costin, cărturar de formație serioasă, considera că limba populară diferă de cea literară,
cum era la romani. El ia ca model la nivelul frazei latina cultă, adeseori lăsând predicatul regentei la sfârșitul
frazei. S-a spus și s-a demonstat că Miron Costin își supraveghează stilul, în sensul că e atent la sintaxa latină și încearcă,
pe cât posibil, a mladia limba romană pe tipare mai cărturărești.
Adesea însă scriitorul scrie foarte popular, ca omul cu griji multe, interesat a nu lasă nimic neînsemnat din ceea
ce crede el că trebuie să se știe de către urmași. Vremurile erau dintre cele mai tulburi, dar, pe de altă parte,
incearcă a filozofa în sens creștin.
Împrumutând din latină punerea verbului în principală la sfârşit, Costin îşi atinge obiectivul în proporţie de
100%. „Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat
limba. Unde era coelum, avem cerul; homo – omul; angelus – îndzerul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi: barba –
barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus, s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti.
În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.” El găseşte o modalitate de
expresie literară a limbii. Prezenţa împrumuturilor neologice din alte limbi se explică, în cazul lui Miron Costin,
prin influenţa modelelor latine.
Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază
ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a
poporului său. Miron Costin a dezvoltat această concepţie în primul rând în cunoscuta sa operă „De neamul
moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”, scrisă prin anii 70-80 ai secolului XVII, precum şi două lucrări
mai mici de limbă poloneză: „Cronica Ţării Moldovei şi a Munteniei” şi „Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara
Românească”. Miron Costin prin întreaga sa operă a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei,
limbii, şi literaturii româneşti.

Ion Neculce

Ion Neculce (n. 1672 - d. 1745) a fost un cronicar moldovean, mare boier care a ocupat diferite demnități
importante în perioada domniei lui Dimitrie Cantemir. După cum afirmau cei care i-au cercetat activitatea literară,
considerau că Neculce nu era prea învățat, dar era om cu bun simț, cu pricepere de a judeca lucrurile, câștigată prin
amestecul direct în afacerile statului și cu un deosebit talent de a povesti. Se poate zice că el e cel mai literat
din toți cronicarii Moldovei. El știe foarte adesea să găsească cuvântul just pentru a zugrăvi o situație sau pe un om.
Stilul lui nu e bombastic, ca al analiștilor ce scriau slavonește, ci dimpotrivă simplu și, prin aceasta, foarte
atrăgător. Epitetul bine găsit are câteodată valoare artistică. Cine vrea să afle modele de stil din cronicarii
moldoveni, trebuie să caute în primul rând în Neculce, apoi în Miron Costin și Grigore Ureche.
O samă de cuvinte este o operă a lui Ion Neculce, care cuprinde 42 de legende cu un conținut educativ și o
narațiune simplă după cum spune și Alexandru Piru în „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”: „Ceea ce
face farmecul legendelor lui Neculce este conținutul lor educativ fără ostentație sau cumpănit anectodic, epicul cuminte,
bătrânesc, narațiunea simplă, populară. Este lesne de înțeles de ce legendele din O samă de cuvinte au fost atât
de citite și prelucrate de scriitorii din secolul următor. Aceștia au găsit fără multă zăbavă subiecte de-a gata,
necesitând doar versificația pentru a fi transformate în cântece, balade sau peome. De cele mai multe ori însă,
observație care nu s-a făcut legendele lui
Neculce pierde din autenticitate în prelucrările poeților, păstrându-și mai departe adevăratul parfum numai în
original.” Cercetătorii din domeniul istoriei limbii române literare considerau că, în comparaţie cu
Grigore Ureche şi Miron Costin, Ion Neculce ne apare mai puţin preocupat de problemele teoretice ale scrisului.
Lucrul nu surprinde la o fire de artist spontan şi la un om care, cum însuşi declara, nu studiase în mod sistematic
în şcoli anume. Indiferent dacă aceste istorii descrise de cronicari au fost sau nu adevărate, un lucru rămâne stabilit,
caracterul lor de întâmplări semnificative, anecdotic, şi deci, literar. Manifestând înclinaţia de a le pune în cronică,
Neculce dezvăluie firea sa de artist, la un pas de a accepta legendele şi miturile ca documente care vorbesc de trecutul
unui popor. Acesta este lucrul nou şi interesant din punctul de vedere al concepţiei despre scris la Neculce, spre
deosebire de ceilalţi cronicari moldoveni. Mai exact spus, Neculce presimte valoarea ficţiunii literare în genere şi
caută a o motiva ca document istoric, într-un fel oarecare, lăsând, cu mare largheţe, la aprecierea cititorului dacă
asemenea poveşti merită să fie crezute sau nu.
Iată, prin urmare, motivarea plină de înţelepciune a inserării ciclului celor 42 de legende în corpul Letopiseţului,
nişte scurte povestiri atât de fericit intitulate O samă de cuvinte. Fără îndoială, Neculce le a crezut utile pentru urmaşi
de vreme ce, în alt loc, se adresează cititorilor, asemeni lui Ureche şi Costin, în chipul acesta practic şi
moralizator: ,,Deci, fraţilor, cetitorilor, cu cât veţi îndemna a ceti pre acest letopisăţu mai mult, cu atâta veţi şti a vă feri
de primejdii şi veţi fi mai învăţaţi a dare răspunsuri la sfaturi de taină, ori de oştire, ori de voroave, la domni şi la noroade
de cinste”. Limba română, parţial formată la epoca redactării letopiseţului, era în acelaşi timp capabilă de a primi
elemente neologice în cantitatea trebuitoare, fără a-şi modifica întru nimic structura fundamentală. Nu-i lipsit de
interes, spre a vedea până unde merge puterea limbii române în a asimila străinismele , să luăm ca exemplu
cuvântul paşă şi să observăm că Neculce derivă de aici pe păşoaie, nevasta paşei, într-un chip cu totul firesc: ,, şi au luat
ruşii pre toţi turcii robi şi pre prăşoaica lui Colceag Paşa”.
O altă dovadă a limbajului popular folosit de Neculce sunt următoarele rânduri: ,,Când i-au tăiat capul lui Barnovischii-
Vodă , calul lui au şi început a sări, cât n-au putut să-l ţie comisul în mână. Şi scăpându-l din mână, pe loc au căzdut
de au murit. Şi vădzînd turcii, mult s-au mirat şi au dzis: Nevinovat au fost acest om. Şi au cunoscut pre
Barnovschii-vodă turcii, că au fost drept şi s-au căit că l-au tăiat. Şi s-au giurat ca să nu mai taie de acum
domnu de Moldova. Numai letopiseţul de acesta nu scrie nimică. Iară oamenii aşa vorbescu, că au apucat unii
dintru alţii”.
Dupa cum afirma Ştefan Ciobanu, in Istoria literaturii române vechi, Letopiseţul lui Ion Neculce ilustrează, în
cele douăzeci şi cinci de capitole, tot atâtea domnii, însă numai paisprezece domnitori, întrucât unii au cârmuit
ţara de câte două sau trei ori, ceea ce demonstrează încă o dată instabilitatea politică a epocii. Stilul
Letopiseţului este presărat cu proverbe, asemănându-se totodată cu stilul lui Creangă, pe care Neculce îl precede în ceea
ce priveşte stilul umoristic şi oralitatea. Diferiţi critici literari au considerat cronica lui Neculce ca fiind una
fermecătoare: „Limba lui nu este alterată de construcţii şi reguli influenţate de limbi străine. Limba cronicii lui
Neculce este un amestec din limba cărţilor noastre bisericeşti cu cea pe care o vorbea poporul.”
Oralitatea stilului lui Ion Neculce este dat şi de termenii populari extrem de expresivi, de particularităţile de
vorbire care conferă veridicitate textului: „Acela care, reluând tradiţia secolului anterior, a izbutit să ridice
istoriografia la cel mai înalt nivel artistic este Neculce, adevăratul continuator al lui Miron Costin. Fără să-şi
încerce puterile în literatura propriu- zisă, ca Dimitrie Cantemir, Neculce a făcut pentru literatură mai mult decât pentru
istorie, şi el este întâiul scriitor care a servit urmaşilor nu numai ca izvor, dar ca model, până în zilele noastre.”
Letopisețul lui Ion Neculce este structurat în douăzeci și cinci de capitole, ilustrând cele douăzeci și cinci de
domnii, dar numai paisprezece domnitori , deoarece unii au ocupat tronul de câte două-trei ori ceea ce demonstrează o
instabilitate politică în epocă. În fața cronicii, Ion Neculce așază 42 de legende istorice, sub titlul „O samă de
cuvinte” despre care spune că sunt „audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețu nu sunt scrise „și
care ilustrează evenimente ce au cutremurat săraca Țară Moldavă “. Neculce pune în introducera Letopiseţului aceste
legende , cărora autorul le acordă o anumită valoare documentară, dar lasă pe cititor veridicitatea întâmplărilor povestite,
„cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară bine va fi; cine precum îi va fi voia așa va face”.
Povestitor talentat, Ion Neculce a creat o operă durabilă printr-o forță artistică surprinzătoare, prin arta narațiunii și prin
arta portretului, având, între cronicari măiestria pe care Ion Creangă o va desăvârși. Proverbele sunt numeroase în
letopiseț : „calul rîios găsește copaciul scorțos”; „…după cum este vorba că nu fac toate muștele mere“; „pasărea
vicleană da singura-n laț” etc... Limba lui Ion Neculce reprezintă, în genere, graiul provinciei lui natale, cu
particularităţi care, în mare parte, sunt proprii şi graiului moldovenesc actual. În epoca în care scrie Neculce,
există o diferenţiere lingvistică între diversele provincii istorice româneşti, care constituiau sau erau încadrate de
mult în organizaţii politice separate. Se manifestau însă şi pronunţate tendinţe de unificare lingvistică. Relaţiile
economice, sociale, culturale, circulaţia cărţilor şi, mai ales, necesitatea răspândirilor au creat posibilitatea unor
influenţe lingvistice reciproce. Fie că sunt o consecinţă a tendinţei de unificare a limbii, fie că se datoresc unor
copişti de origine munteană care ne-au transmis textul cronicii, particularităţile (mai ales fonetice) munteneşti sunt
foarte numeroase în letopiseţul lui Neculce concurând adesea cu particularităţile specific moldoveneşti.
Pe lângă trăsăturile regionale, limba lui Neculce are şi un pronunţat caracter arhaic şi popular. Caracterul popular al limbii
lui Neculce apare mai ales în sintaxă.