UNIVERSITATEA „ȘTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE LITERE ȘI ȘTIINȚE ALE COMUNICĂRII

Direcții în dezvoltarea limbii române literare. Curentul latinist și

tendința analogistă

STUDENT: SANDU DANIEL- PETRU

SPECIALIZAREA: ROMÂNĂ-GERMANĂ
ANUL al III-lea

1
 În ceea ce privește procesul de dezvoltare și modernizare a limbii literare române,
acesta se confruntă cu următoarea chestiune problematică: crearea unui fond lexical, suficient
de capabil încât să asigure exprimarea tuturor noțiunilor și a ideilor a unui popor (în cazul
nostru, poporul român). La sfârșitul secolului XVIII, limba română se afla într-un prag
nefavorabil, datorită termenilor de origine slavonă, turcă și grecești care au pătruns prin
intermediul scrierilor cărturarilor din secolii anteriori; termenii care au pătruns în limbă erau
puțini dar rău adaptați sistemului morfologic și fonetic al limbii române1.

Activitatea Școlii Ardelene s-a concentrat pe elaborarea unui sistem ortografic

românesc bazat principiului etimologic, pentru a identifica limba română scrisă cu cea latină.
Un sistem ortografic cu litere latine bazat tot pe criteriul etimologic îl întâlnim în primă faza la
Samuel Mincu în Carte de rogacioni pentru evlavia homului creștin, tipărită cu alfabet latin,
la Viena în 1779. Urmează un sistem ortografic, mult mai complex, mai bine explicat și
argumentat în Elementa linguae daco-roame sive valachicae (Viena, 1780). Ortografia propusă
de S. Mincu și Gh. Șincai, în această gramatică era menită să asigure o haină cât mai
„latinească” limbii române și cerea din partea celor care s-ar fi încumetat s-o utilizeze seriaose
cunoștințe de fonetică istorică. Fără îndoială că un astfel de sistem de scriere era aproape
impracticabil pentr cei care nu cunoșteau latina. Probabil că aces lucru a fost sesizat și de Gh.
Șincai, de vreme ce în a doua ediție a gramaticii) pe care o tipărește la Buda, în 1805, fără să
menționeze și numele lui Mincu) se simte obligat să facă unele concesii principiului fonetic.
Astfel pentru î se propun semnele â, e, î (mâna, asezement, rîu): oa se scrie ca azi (foarfeci); la
fel și (muiere, teiu, iei etc.).2

Într-o notă de subsol (p.145) din Istoria limbii române literare (Ștefan Munteanu și
Vasile D. Ţâra) sunt explicate anumite elemente de ordin lingvistic din gramatica citată
anterior, Elementa: i este notat prin e, când este urmat de –nt sau n (cuvente, dente), u este
notat prin o când este urmat de suntelele -mb, -mp, n ( bombac, monte, compar) sau când
este neaccentuat, dar numai în cuvintele de origine latină (rogacione), ea și ia sunt notați
prin e (fereastra, epa, herba „iarbă), k, g (+e, i) sunt notați prin cl și gl (claue „cheie”, glacia
„gheață”).

1
cf.Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare: privire generală, Capitolul Mijloace de
îmbogătire a lexicului limbii literare preconziate de reprezentanții Școlii Ardelene, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1983, p.142
2
Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op. cit., Capitolul Probleme de ortografie și ortoepie în discuția
reprezentanțiilor Școlii Ardelene, pp.145-146

2
 Faptul că Heliade s-a bucurat de un prestigiu deoserbit în epică a dus la acceptarea și
apoi la difuzarea normelor pe care el le-a propus. Procesul difuzării acestor norme a fost de
lungă durată și a întâmpinat chiar unele dificultăți în Moldova și în Muntenia; mai repede s-a
difuzat limba unică în Transilvania, lucru ușor de explicat, dacă avem în vedere activitatea
desfășurată înainte de reprezentanții Școlii Ardelene și mai ales de Petru Maior, care anticipase
în mare măsură această limbă unică.3

Reprezentanții Școlii Ardelene au rămas la o idee constantă de a se înlocui alfabetul

chirilic cu cel latin; ințial aceste încercări de înlocuire aveau un caracter singular și accidental,
dar scopul lor se transformă într-o acține organizantă cu o largă amplitudine lingvistică în
rândul românilor. Filologii transilvăneni de la începutul secolului al XIX-lea au suținut
principiul etimologic în scriere respectiv în ortografie întrucât era conform cu programul
cultural și socio-politic din acea perioadă. La 1800 și după acest an apar numeroase cărți scrise
cu alfabet latin în locul celui chirilic; ideea abandonării scrierii chirilice a reprezentat un câștig
de ordin lingvist și definitv în conștiința intelectualilor români din prima jumătate a secolului
al XIX-lea.

Curentul latinist. Moștenirea Școlii Ardelene

Curentul latinist reprezintă prelungirea și amplificarea ideilor Școlii Ardelene în cursul

secolului al XIX-lea, acțiunea lui desfășurându-se cu influența franceză și direcția latinizantă.
Latinismul, extins și în Principate, se întemieza și pe o altă teză decât cea susținută de Samuil
Mincu, Gheorghe Șincai și P. Iorgovici, potrivit cărora limba română ar fi latina clasică coruptă.
În Elementa linguage daco-romane sive valachicae, ediția din 1805, româna era definită drept
„corrupta romana sive latina”. Tot de acolo aflăm că pentru a se ajunge la formele românești
n-avem decât să „stricăm” pe ce latinești: „Voces latinas sic currumpe un fiant daco romane
sive valachicae” Direcția latinstă își trage rădăcinile din concepția lui Petru Maior potrivit
căreia „limba română toată e limba română, care fu alcătuită de latina poporană” Eliminarea
slavonismelor în vederea refacerii caracterului străvechi a limbii ar face posibilă reprezintă
primul demers într-o evoluție lingvistică.4

O figură importantă din punct de vedere filologic este filologul A.T. Laurian5, profesor
care a deprins codificarea ideilor latiniste în Principate își manifestă ideile de factură filologică

3
Niculina Iacob, Istoria limbii române literare, suport de curs, p.37
4
cf. Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op.cit., Capitolul Curentul Latinist: Moștenirea Școlii Ardelene, p.192
5
cf. Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op.cit., Capitolul Principiile lui A.T. Laurian, p.193

3
în lucrarea Tentamen criticum, scrisă îm limba latină. Laurian compară limba română cu
limbile romanice, cu graiul din Maramureș, cu aromâna vorbită în Pind pentru a stabili că în
decurs de secole limba română nu a suferit schimbări esențiale ci și-a păstrat structura latină și
unitatea în nordul și sudul Dunării. O altă dovadă a purității caracterului latin este căutată în
rugăciunea Tatăl nostru, comparând versiunile reconstitute de el cu dialectele celorlalte limbi
romanice.

Laurian nu recunoaște existența sunetelor românești a, î, ț, z, ș întrucât nu le regăsea în

latină. De altfel ortografia trebuia să reflecte o presupusă, o ipotetică formă imaginată de filolog
ca fiind cea veche. De exemplu, verbul a avea trebuia ortografiat la prezent:abiu, abi, abie,
abemu, abeți, abu. Pronunțarea însă trebuia să fie cea vie: am, ai, are etc.

Cu toate că ideile curentului latinist se asociază cu numele câtorva personalități,

latinismul a fost mult mai răspândit în secolul al IX-lea . În 1865, D. Pisone, publica la bucurești
un Dicționariu romanescu, latinescu, germanescu și francescu. Lucrarea are ca model după
cum spune autorul Lexiconul de la Buda. În prefața lucrării apare citatele: „Amate lector! (...)
Așa dară m-am vedutu coactu a despărți cartea în duoă volumuri”; volumul pe care abonatul
„lu va primi solevind încă șepte sfanți restuluu”; „mia (sic ) causatu o gravă fatigațiune”; nu
mă adulezu că (...) nu voru fi errori irrepti –verîți- unde și unde....” etc.

Se observă omiterea sistematică a cuvintelor de origine nelatină și înlocuirea lor cu

latinisme savante: amate lector=iubite cititor (lector s-a impus totuși în limba literară),
coact=silit ( s-ar fi putut spune și constrâns, apelându-se la un calc parțial, dacă autorul l-ar fi
cunoscut), solvînd=pltăind, fatigațiune=oboseală etc. 6

La concursul instituit de Societatea Academică a fost acceptată partea I a lucrării lui T.

Cipariu Gramatica limbii române. Această gramatică expirmă și aplică de fapt principiile
latiniste scumpe majorității membrilor Societășii Academice. Cipariu s-a conformat în general
indicațiilor fixate în programul de concurs care recomandau să se examineze cu atenție formele
cuvântului din limba actuală și din trecut, să fie comparate c formele din limbile romanice să
se cerceteze excepțiiile, explicându-se cauza lor.

Prevederile programului cereau să se fixeze cel puțin în parte regulile gramaticale, fără
a se duce prejudicii uzului limbii române.7

6
cf. Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op.cit. p.186
7
cf. Capitolul Apogeul și înfrângerea curentului latinist, în Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, Istoria limbii
române literare: privire generală, p.197

4
 Cipariu propune îndepărtarea din limba literară a unor particularități fonetice,
considerate corupte și considerând în consecință „vițiuri în vorbire” Acestea erau:

a) Rostirile cu i (iotacizarea) ale unor cuvinte ca singe, fringe, alături de videm, ni

doare, judicat etc.
b) Confuzia între j și g (condamnându-se rostirile regionale împreună cu altele ca gioi,
giur sau junele „ginere” jem „gem”
c) „uzul neastâmpărat” al vocalelelor obscure ă și î, mai ales după consonantele
șuierătoare: zău, zi, somn, sîngur, șî, țăs etc.
d) Platalizarea labialelor ghine, kept ,nie, her „fier” etc.
e) Fenomene mai particulare de pildă cicioare „picioare” (aromân) sau pigere în
vorbirea bucureștenilor, geget al bănățenilor, dești din graiul de pe Trânave; la fel
eream pentru eram, mă cem, „mă tem” din rostirea bănățeană etc.

Propunerile dovedesc o bună cunoaștere a graiurilor și trebuie să recunoaștem că ele sunt

conforme cu regulile actuale de pronunțare a limbii literare.8

În Dicționarul limbii române elaborat de A.T. Laurian și I.C. Massim apare în Prefață
(Prefatione) se adoptă în ortografie soluțiile etimologice exteme ale Societății Academiciene.
Cămașă este scris camesia pentru a fi mai aproape de lat. camisia, chintesență- cintessentia,
dispreț-despretiu, cu explicația „din des și pretiu, ital. disprezzo și dispregio etc. Revenind la
grafie, trebuie notat că autorii folosesc (și recomandă) grafia și rostirea cu j în jocu, judeca etc.
din aceleași rațiuni etimologice, deși artificiale deoarece j din lat. jocus. nu se pronunță j ci i.
Tot astfel se sciu consecvent pâne, mâne, câne din motive lesne de înțeles, întrucât grafia se
apropia de modelul clasic pannis, cannis mane. Aceeași explicație etimologică este valabilă și
pentru formele vechi în –oriu ( lat. orius) și –ariu (lat. arius) scrise calatoriu, mancatoriu, în
ciuda uzului care selectase variantele în –or (călător) respesctiv –ar (morar).9

Tendința analogistică (pumnistă)10

În cadrul direcțiilor reformatoare s-a manifestat un timp și o tendință născută dintr-o

concepție aparte, al cărei teoretician a fost A. Pumnul. Originar din ținutul Făgărașului, el a
avut un rol de seamă în pregătirea politică a revoluției din 1848 din Transilvania.

8
Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op.cit., p.198
9
Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, op.cit., p.200
10
v. Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare: privire generală, p.210

5
 Față de purismul latinist , care doarea să dea limbii române o înfățișare identică cu a
„maicii” ei, față de purismul hedialist, care căuta salvarea limbii literare în italienizare, A.
Pumnulul este nu mai puțin purist, dar în felul lui: el înțelege să romanizeze limba, și anume
neologismele pătrunse în limba noastră. Teoria lui viza atât aspectul fonetic al neologismelor,
cât și structura lor ca atare. Aceste idei stau la bază a ceea ce s-a numit „școala fonetică
bucovineană” sau „analogismul pumnist.”

Fostul profesor al lui Eminescu este adeptul scrierii fonetice cu litere latine, acestea
fiind literele „străbunești” ale limbii române. Sub acest raport, principiile sale sunt în esență,
raționale, deși el complică lucrurile, întrucât recomanda folosirea unor semne diacritice destul
de numeroase. Încercarea lui de a reforma scrierea se sprijină pe convingerea că limba română
trebuie și poate să-și redobândească, pe calea produsă el, firea ei proprie și să-și recâștige astfel
nealterarea. La aceasta s-ar putea ajunge dacă se vor respecta (regulile fixate de el) „în
deducerea și strămutarea cuvintelor”. Pe scurt, este vorba de a se aplica principiul analogiei
potrivit căruia cuvintele noi urmează să li se aplice legile care au prezidat la transformările
petrecute în elemente moștenite.

Iată mai exact cum trebuie înțeles raționamentul său dacă a accentuat din lat. lana,
cantat, campus etc. a dat în românește lână, cântă și câmp, atunci trebuie să supunem aceste
reguli toate cuvintele noi care conțin același fonetism (a acc.+ n, n+ cons., sai + m+ cons), Prin
urmare „în firea ” limbii române este să se scrie și se pronunțe nu plantă, ci plîntă, nu germană
ci germînă. Deoarece a latin neaccentuat a dat în românește ă (farina> făină), se va zice nu
latină, ci lătină. Tot astfel fiindcă grupul latinesc ct, a evoluat în românește în pt (pectus>piept,
octo>opt), firesc este să asculte aceste legi toate cuvintele noi care conțin grupul consonantic
respective. Așadar să scriem cărăpter, subiept, leptură etc. În felul acesta credea Pumnul că se
va ajunge la realizarea unei scrieri unitare pentru toți românii.

Teoria pumnistă nu este mai puțin curioasă când are în vedere românizarea lexicului
neologic. În Formăciunea cuvintelor românești, el cere, ca și latiniștii scoaterea din limbă a
elementelor neromanice. Dintre acestea unele „cuntrăzic” și „strică” natura limbii noastre, de
exemplu slugă, slujbă, isnoavă: altele „sunt mincinoase precum sunt mai toți țărmuri științali
(termini tehnici), de exemplu gramatică, etimologie, filologie, filozofie…. care de fapt s-ar
spune în românește, după viziunea lui Aron Pumnul limbământ, vorbământ , știință limbistică,
cugetământ...” și în continuare: „Prin această formă (adică pornind de la o rădăcini existentă în

6
românești și adăugându-i sufixul –mânt) se pot face în limba românească toți țărmurii științali
cu mult mai bine și mai răspicătiv decât în toate celelalte limbi.” Urmează o serie de asemenea
„țărmuri științali” propuși de Pumnul, între care: literemânt (abecedariu, bucoavnă), așezământ
limbariu (sintaxă), scriemânt (ortografie), descriemânt pământal (geografie) tâmplământ
(istorie), cugetământ (logică), șimțământ (estetică), spirământ (psihologie), stelământ
(astronomie) etc.

În concluzie, lucăririle cu caracter lingvistic, filologic și istoric ale reprezentanțiilor

Școlii Ardelene reprezintă expresia lingvistică a conștiinței naționale din secolul al XIX-lea.
Mordenizarea limbii române literare a fost un proces complex, cu implicații culte, care nu
trebuie privită doar ca pe o simplă apropiere de limbile romanice ci ca pe o orientare către
originile limbii și a poporului român către străbunii latini.

Bibliografie

1. Ștefan Munteanu și Vasile D. Ţâra, Istoria limbii române literare: privire generală,
Capitolul Mijloace de îmbogătire a lexicului limbii literare preconziate de
reprezentanții Școlii Ardelene, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1983
2. Niculina Iacob, Istoria limbii române literare, suport de curs

7
8