Originea şi evoluţia limbii române

Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului

român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte
influenţe. Procesul de formare a limbii române este unul complex şi de lungă
durată.
Introducere
Româna este o limbă romanică pentru că elementele sale constitutive ca
sistemul fonetic, structura gramaticală şi mare parte a fondului lexical principal
sunt de origine latină.
Limba română face parte din familia limbilor romanice alături de limba
franceză, italiană, spaniol şi portugheză. Toate limbile romanice au evoluat din
limba latină populară, folosită în vorbirea familiară.

Substratul limbii române – mai puţin de 200 de cuvinte din limba traco-dacă,
multe dintre aceste cuvinte desemnează elemente fundamentale ale civilizaţiei:
Structura vatră, copil, moş, a moşteni
limbii Stratul limbii române – latin; aproximativ 80% din fondul principal de cuvinte
române ale limbii române, inclusiv vocabularul creştin de bază (biserică - basilica) provin
din latina vorbită.
Adstratul limbii române – slav meridional

Evoluţia limbii literare a fost împărţită de istoricii limbii în două mari

etape cunoscute sub denumirile de perioada veche şi perioada modernă.
Perioada veche este dominată de cultura slavonă, din care se traduc cărţi
Perioada religioase sau laice începând cu secolul al XVI-lea.
veche Încă de la sfârşitul secolului al IX-lea, pe teritoriul românesc s-a folosit
alfabetul chirilic, grafia latină fiind introdusă abia în timpul domniei lui Cuza, iar
în Transilvania în timpul Şcolii Ardelene. În Ţara Românească şi în Moldova,
limba cancelariei şi a bisericii a fost slavona între secolele XIII-XVI. În
Transilvania, devenită parte a regatului maghiar catolic, limba de cultură a fost
începând cu secolul XII latina.
Începuturile scrisului în limba română se regăsesc în secolul al XVI-lea.
Începuturile Primul document în limba română care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu din
scrisului Câmpulung către judele Braşovului, din 1521.
Despre dezvoltarea scrisului în limba română se poate vorbi abia după
mijlocul secolului XVI, de când provin numeroase mărturii directe originale
precum acte, donaţii, testamente sau traduceri ale unor texte religioase.
O altă etapă importantă o constituie tipăriturile de texte religioase. În
1508, în Ţara Românească, apare prima tipăritură românească, dar în limba
slavonă, Liturghierul lui Macarie. Prima carte în limba română, un Catehism
luteran, apare la Sibiu, în 1544.
Tipăriturile La Braşov, diaconul Coresi înfiinţează o tipografie proprie, unde apar,
începând cu 1599, 11 tipărituri în slavonă şi 9 în limba română. Circulaţia acestor
tipărituri a asigurat păstrarea unităţii spirituale şi culturale a românilor din cele
trei provincii. De asemenea au avut rol în formarea limbii noastre literare, având
la bază limba vorbită în nordul Munteniei şi sud-estul Transilvaniei.
 În secolul al XVII-lea, se diversifică domeniile de folosire în scris a limbii
române, apărând noi tipuri de texte: coduri de legi, care pun bazele limbajului
juridic românesc, începuturile istoriografiei şi cărţile populare.
Secolul al În scrierile umaniştilor Grigore Ureche, Miron Costin şi Dimitrie Cantemir
XVII-lea apar primele observaţii despre latinitatea şi despre unitatea ei, dar şi primele
elemente ale literaturii artistice.
Textele originale cuprind, pe de o parte, lucrările istoriografice ale
cronicarilor moldoveni (Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce) şi munteni
(Mihail Moxa, stolnicul Constantin Cantacuzino şi alţi cronicari anonimi), pe de
altă parte, literatura religioasă (polemica ecleziastică a lui Varlaam, Didahiile lui
Antim Ivireanul).
Textele traduse au conţinut variat, unele ieşind din sfera strict
Texte traduse bisericească: cărţi bisericeşti (Cazania lui Varlaam, 1643; Noul Testament de la
în secolul al Bălgrad, tradus de mitropolitul Simion Ştefan în 1648; Psaltirea lui Dosoftei în
XVII-lea 1673 şi Biblia de la Bucureşti în 1688); cărţi juridico-administrative (în vremea
lui Matei Basarab şi a lui Vasile Lupu se tipăresc cărţi de legi Pravila de la
Govora în Muntenia, 1646 şi Pravila Aleasa, în Moldova); cărţi populare
(Alexandria, 1620; Floarea darurilor, 1620).
Prima gramatică românească aparţine lui Dimitrie Eustatievici
Braşoveanul (1757), iar prima gramatică tipărită a limbii române este „Elementa
Prima linguae daco-romanae sive valachicae” din Viena în 1780, scrisă de Samuil Micu
gramatică şi Gheorghe Şincai. Cum lucrarea a fost redactată în limba latină şu cu exemple
românească româneşti, autorii demonstrau latinitatea limbii române şi o făceau cunoscută
cărturarilor străini. Pentru reprezentanţii Şcolii Ardelene, latinitatea a devenit
argument de afirmare a identităţii naţionale.
Procesul de normare al limbii române începe în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea, odată cu înfiinţarea Academiei Române. Atunci, ca urmare a
trecerii de la grafica chirilică la cea latină, se declanşează aşa numitul „război al
Academia limbilor” care va duce în final la fixarea normei lingvistice şi va accelera totodată
Română procesul de definitivare a normelor unice ale limbii literare. Lupta s-a dus şi
pentru impunerea unuia dintre cele două sisteme de scriere, cel etimologic şi cel
fonetic, problemă depăşită în 1880 când Academia Română adoptă noul proiect
de ortografie. După această dată se poate vorbi în mod clar despre o limbă literară
unitară şi modernă. În anul 1904 apare primul Îndreptar ortografic.
Originea limbii române este legată de procesul de formare a poporului
român, proces de sinteză daco-romană, asupra căruia s-au exercitat în timp şi alte
influenţe.
Despre procesul de romanizare, majoritatea specialiştilor consideră că s-a
desfăşurat începând cu secolul I î.Hr. şi până în secolul al VII-lea d.H. Procesul de
Concluzii formare a limbii române este unul complex şi de durată.
În ciuda împrumuturilor din alte limbi cu care a venit în contact, româna
este o limbă romanică pentru că structura gramaticală şi vocabularul de bază sunt
majoritar latine.
Răspândirea scrisului şi a tiparului au determinat ca pe parcursul a trei
secole, limba română să se unifice definitiv în structura pe care o cunoaştem
acum.