Orice limbă este asemenea unui organism viu, care se află într-o continuă schimbare.

Dacă
vom compara limba română contemporană cu cea vorbită în secolul al XIX-lea, vom observa
imediat diferențele.

IV. perioada românei literare vechi se înscrie între sec. al XIII-lea şi sec. al XVIII- lea
– începe odată cu primele manuscrise şi continuă cu primele tipărituri. Este limba textelor
religioase a cronicilor, a primelor pagini literare, ale scriitorilor umanişti

V.perioada limbii române moderne începe în sec. al XIX – lea cu primele texte ale marilor
scriitori clasici care au oferit modelele limbii române literare moderne

LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ/ LIMBA ROMÂNĂ CA LIMBĂ DE CULTURĂ

1.Limba română comună/ primitivă (sec. VI – IX) nu este atestată, nici cunoscută
documentar. Particularităţile ei au fost identificate prin metoda reconstrucţiei lingvistice,
fondată pe comparaţia cu etimoanele latineşti (cuvintele de origine). Cu toate acestea,
majoritatea istoricilor şi filologilor acceptă ipoteza că „Torna, torna, fratre” ar putea reprezenta
cel mai vechi eşantion de limba română în devenire(sec. VI) atestat documentar.*
* Apare în Cronografia lui Theophanes Confessor (sec VII – IX) într-un pasaj în care relatează
despre o expediţie armată bizantină din anul 587 d.Hr.. Cele trei cuvinte ar fi fost rostite de un
soldat în limba „părinţilor”, cu intenţia de a semnala unui camarad pierderea bagajului. Fiind
înţeleasă şi de ceilalţi soldaţi recruţi din rândul populaţiei romanizate sud dunărene, adresarea a
fost înţeleasă în mod greşit drept semnal de retragere.
2.Între sec IX şi XIII are loc un îndelungat proces de scindare a populaţiei româneşti în
viitoarele grupuri dialectale, sub influenţa stabilirii masive a populaţiilor slave la
sudul Dunării. Influenţa maghiară, care acţionează abia în sec. al XII.lea, afectează
numai daco-româna, semn că la această dată grupurile aromânilor, istro-românilor
şi megleno- românilor erau deja separate.
3. Între sec al XIII-lea şi al XVI-lea apar  primele elemente de limba română în
documente  slavo-române (inscripţii, documente de cancelarie, scrieri istoriografice slavone
despre istoria românilor, scrieri religioase originale) NAtura acestor scrieri este justificată de
faptul că slavona a fost adoptată ca limba oficială a relaţiilor administrative şi a serviciului divin.
Există aprox 400 de cuvinte româneşti în scrierile slavone. Există şi documente latineşti, mai
ales în Transilvania, unde limba latină revine ca limbă savantă şi mijloc de răpândire a culturii
medievale. Domenii : biserica catolică, servicii diplomatice, cancelarii voievodale şi locale.
4.Între sec. al XVI-lea şi sec al XVIII-lea vorbim despre epoca veche a limbii române ca
limbă de cultură. Aceasta începe în 1521 cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi
se încheie cu apariţia primei gramatici româneşti tipărite: Elementa linguae daco-
roamnae sive valachicae de Samuil Micu şi Gh. Şincai (apariţie simbolică a Şcolii
Ardelene care marchează trecerea spre epoca modernă a culturii naţionale)
5.  primele tipărituri  în limba română: diaconul Coresi (Catehismul 1559 1560) înlesnesc
eliminarea treptată a slavonei ca limbă de cultură. („În sfânta besearecă mai bine e a grăi 5
cuvinte cu înţeles decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limba striină”)
– Scrisoarea lui Neacşu  din Câmpulung, datată cu exactitate de N. Iorga (29 – 30
iunie 1521) este adresată lui Johannes Benkner, judele Braşovului, şi avertiza asupra
unei posibile incursiuni a turcilor peste Dunăre. Textul arată deprinderi exersate de
scris în limba română.
– scrieri religioase originale sau traduse din slavonă, greceşte, maghiară (sec XVI)
apar mai ales în vestul ţării, reprezentând o incercare de subminare a autorităţii
limbii slavone.
– între acestea, textele rotacizante (sec XV sau XVI) : Psaltirea Hurmuzachi,
Psaltirea Voroneţeană, Codicele Voroneţean şi Psaltirea Şcheiană păstrează o
particularitate a graiului vechi din Transilvania şi Bucovina, anume modificarea lui
n intervocalic în r (bire, adură, lumiră).
– textele coresiene (11 la număr) au circulat sub formă tipărită, punând la dispoziţie
texte fundamentale de cult religios (Liturghier, Tetraevangheliar). În aceste texte
predomină particularităţile dialectale munteneşti, care oferă o formă cursivă şi
îngrijită de limbă română. Este momentul în care graiul muntenesc începe să se
impună ca limbă literară (forma oficială, cea mai îngrijită şi normată a unei limbi) .
O contribuţie majoră la impunerea graiului muntenesc drept limbă literară o
constituie traducerea integrală în acest grai a Bibliei (Biblia de la Bucureşti 1688)
– sec al XVII-lea este  epoca de maximă înflorire a culturii medievale româneşti : *
scrierile istoriografice ale cronicarilor moldoveni (Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce)
* primul scriitor român, Dimitrie Cantemir
* cărţi religioase originale (Varlaam, Antim Ivireanul)
* cărţi juridico- adimistrative (Îndreptarea legii, 1652)
* cărţi laice populare cu conţinut eroic şi moralizator (Alexandria, 1620).
În spiritul umanismului predominant la acea vreme în Europa, limba maternă dobândeşte
treptat un prestigiu tot mai mare. Adoptarea ei ca limba liturgică (sec XVIII) înseamnă
eliminarea definitivă a slavonei drept limbă de cultură.

6. Începând cu sec al XIX-lea vorbim despre epoca modernă a limbii române literare

– Şcoala Ardeleană
– Paşoptiştii
– Perioada marilor clasici
Share this:

Similare
Gheorghe Ivanescu - Istoria limbii romaneÎn „Dosar”
A.Armbruster Descoperirea latinitatii limbii romaneÎn „Dosar”
Studii de cazÎn „Perioada veche”

Printre primii lingviști care au avut un rol important în inițierea unor cercetări științifice asupra limbii
române a fost și filologul-enciclopedist Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 - 1907). Puţine sunt operele
învăţaţilor noştri de astăzi, care au putut ajunge la popularitatea de care s-au bucurat cândva scrierile lui
В. P. Hasdeu. Pionier în diferite ramuri ale filologiei și istoriei românești, academician, enciclopedist,
jurist, lingvist, folclorist, publicist, istoric și om politic, Hasdeu a fost una dintre cele mai mari
personalități ale culturii române din toate timpurile. Dintre lucrările filologice cele mai însemnate sunt:
Cuvente den bătrâni și Etymologicum Magnum Romaniae.

Printre iluștrii discipoli ai lui Al. Lambrior se remarcă, în special, Alexandru Philippide (1959 – 1933),
profesor la Catedra de istorie a limbii şi filologie începând cu anul 1893. El este recunoscut până astăzi,
de tradiţia ieşeană, ca adevăratul fondator al unei Şcoli cu un profil metodologic şi moral distinct.
Neogramatic de formaţie germană, cu vaste cunoştinţe de filologie clasică, istorie, filosofie, antropologie
şi istorie a culturii, preocupat prioritar de fonetica şi dialectologia istorică, A. Philippide a ţinut cursuri de
lingvistică diacronică până în anul morţii sale (1933). Printre scrierile sale - unele rămase fundamentale
până în prezent - un loc aparte îl ocupă Principii de istorie a limbii (1894) şi cursurile Introducere în
ştiinţa limbii şi Fiziologia sunetelor

Printre discipolii lui A. Philippide a fost și Ovid Densusianu (1873 – 1938)

Patronul spiritual al acestei Școli este considerat însă Alexandru Rosetti (1895 – 1990), reputat lingvist și
filolog român, istoric al limbii rom

În concluzie, se poate afirma că procesul de formare a limbii române prin concursul cărturarilor şi al
oamenilor instruiţi din cele trei provincii româneşti a început încă din epoca în care slavona îndeplinea,
la noi, funcţiile limbii de cultură şi s-a accelerat de prin sec. al XVI-lea, când româna îşi asumă, treptat,
aceste atribuţii. Dar limba română literară normată, unitară şi stabilă, a început să se constituie abia
după 1780, dată la care începe procesul de unificare a variantelor literare româneşti prin intervenţia
deliberată a cărturarilor, în primul rând a filologilor şi scriitorilor. Deplina unificare a normelor limbii
române literare se va realiza însă după constituirea statului naţional unitar român.

Perioada se încheie cu apariţia primei gramatici româneşti tipărite: Elementa linguae daco-roamnae sive
valachicae de Samuil Micu şi Gh. Şincai (apariţie simbolică a Şcolii Ardelene care marchează trecerea
spre epoca modernă a culturii naţionale)se înscrie între sec. al XIII-lea şi sec. al XVIII- lea.