1

PAȘOPTISMUL
Perioada pasoptistă (1830-1860) este o epocă de afirmare a literaturii naţionale, în preajma Revoluţiei de
la 1848. Perioada se caracterizează printr-o orientare culturală şi literară cu trăsături specifice epocii de avânt
revoluţionar, de emancipare socială şi naţională, de militare pentru realizarea Unirii.

TRĂSĂTURILE PAȘOPTISMUL
- coexistenţa curentelor literare
- cultivarea unor teme şi motive literare romantice;
istoria este sursa de inspiraţie pentru o lirică a patriotismului ardent şi natura - coordonată a
sufletului românesc, au valorificat literatura populară şi mitologiile orientale;
- fantezia creatoare;
- libertatea de creaţie;
- aspiraţia spre absolut;
- spiritul rebel şi contestatar;
- meditația asupra locului omului în istorie;
- opoziția sat-oraș corespunzătoare celei dintre natură și civilizație. Diferențierea sat-oraș este făcută ca
urmare a considerentului că satul păstrează tradițiile, dar și sufletul adevărat al unui popor;
- proza în pașoptism pendulează între memorie și imaginație;
- se constată preferința prozatorilor pașoptiști pentru retorism, fiind promovată melodrama (se amestecă
scrierile melodramatice cu cele biografice și istorice);
- sunt cultivate specii lirice şi epice. în unele opere se îmbină trăsături ale mai multor specii;
- exacerbarea sensibilității, a imaginației și a intuiției;
- pledoaria pentru o literatură națională inspirată din istorie și din folclor;
- teme și motive specifice: visul, călătoria, ruinele;
- procedeul specific este antiteza;
- poezia lirică: pastelul (Vasile Cârlova, înserare, Ruinurile Tărgoviştii, Vasile
Alecsandri, Pasteluri), idila (Vasile Alecsandri, Rodica), elegia (Vasile Cârlova, Păstorul întristat, Dimitrie
Bolintineanu, O fată tânără pe patul morţii, Vasile
Alecsandri, Steluţa), meditaţia (Grigore Alexandrescu, Meditaţie, Umbra lui Mircea. La Cozia, Anul 1848, Ion
Heliade-Rădulescu, Visul, O noapte pe ruinele TărgoiHşteî), oda şi imnul (Vasile Cârlova, Marşul oştirii
romane, Vasile Alecsandri,Odă ostaşilor romani, Hora Unirii, Deşteptarea României, Andrei Mureşanu, Un
răsunet), satira şi epistola (Grigore Alexandrescu, Satiră, Duhului meu, Vasile Alecsandri, Epistolă generalului
Florescu).
- poezia epică: balada de inspiraţie folclorică (Ion Heliade-
Rădulescu, Zburătorul), balada istorică (Dimitrie Bolintineanu,Muma lui Ştefan cel Mare, Mircea şi
solii), poemul (Vasile Alecsandri, Dumbrava Roşie, Dan, căpitan de plai), legenda (Vasile Alecsandri, Legenda
ciocârliei, Legenda rândunicăi), fabula (Alexandru Donici, Fabule, Grigore Alexandrescu, Fabule), snoava în
versuri (Anton Pann, Povestea vorbei), epopeea (Ion Heliade-Rădulescu, Anatolida, Mihaida, Dimitrie
Bolintineanu, Traianida).

REPREZENTANȚI: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Cârlova, Grigore Alexendarescu,

Gheorghe Ascahi, Ion Heliade Rădulescu, Nicolae Bălcescu, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Alexandru
Odobescu, Ion Ghica, Nicolae Filimon.
 2

ALEXANDRU LĂPUȘNEANUL
de Costache Negruzzi

AUTOR
Publicist, traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice româneşti, neegalate
până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de drumuri în literatura română modernă, „un clasic al
romantismului” (Alexandru Piru).
AUTOR-OPERĂ
Una dintre operele reprezentative este Alexandrul Lăpușneanul, apărută în primul număr al revistei
Dacia literară în 1 ianuarie 1840 și inspirată din istoria națională pe care Mihail Kogălniceanu o consideră ca pe
una dintre principalele surse ale unei literaturi originale.
ÎNCADRARE ÎN SPECIE LITERARĂ / TIPOLOGIE / CURENT LITERAR
Opera literară menționată este nuvelă de factură istorică, autorul a indicat ca sursă a scrierii sale cronica
lui Miron Costin. În realitate, Grigore Ureche a consemnat, în Letopiseţul Ţării Moldovei, fapte din cele două
domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561, 1564-1568). De la Grigore Ureche sunt preluate informaţiile
despre a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu: intrarea domnitorului în ţară, cu ajutor turcesc; respingerea
lui de către solia marilor boieri; politica externă şi internă (distrugerea cetăţilor cerută de turci, înţelegerea cu
craiul polonez, fuga boierilor în Polonia); moartea domnitorului, suspectată ca ucidere prin înşelătorie. Fidelitatea
faţă de cronică în ceea ce priveşte evenimentele majore este necesară pentru obţinerea veridicităţii atmosferei. În
privinţa celorlalte personaje, C. Negruzzi a ignorat consemnările cronicii. Astfel, în realitate, domnitorul Tomşa
fuge în Polonia, la Liov, însoţit de Moţoc vornicul, Veveriţă postelnicul şi Spancioc spătarul. Aici sunt decapitaţi,
din ordinul „craiului” leşilor, în urma intervenţiei lui Lăpuşneanu prin intermediul turcilor. Sfârşitul atribuit în
nuvelă lui Moţoc este, de fapt, acela al boierului moldovean Batişte Veveli, ucis de o mulţime de ţărani, din cauza
laşităţii domnitorului Alexandru Iliaş, care îl îndepărtează de lângă el (evenimentul este descris în cronica lui
Miron Costin). Modificările aduse modelului cronicăresc sunt explicabile prin finalitatea urmărită: cronicarii
urmăresc consemnarea faptelor şi evenimentelor istorice cât mai fidel; C. Negruzzi este creator de literatură, iar
aceasta presupune metamorfozarea personalităţilor reale, atestate de cronică, în personaje literare. În nuvelă,
există scene şi episoade care aparţin în totalitate ficţiunii ( uciderea lui Lăpuşneanu prin intervenţia Ruxandei, a
lui Spancioc şi Stroici, invitaţia la ospăţ printr-o „deşănţată cuvântare”, ameninţarea cu moartea adresată tuturor
celor prezenţi în scena călugăririi, decapitarea boierilor ucişi şi aşezarea capetelor într-o piramidă, în conformitate
cu rangul deţinut etc.). Caracterul istoric este conferit de evocarea unor evenimente, locuri, personalități reale pe
care le transpune într-un context care evidențiază propria viziune. Această operă este nuvelă, întrucât are un
singur fir narativ, punându-se accent pe evoluția personajului principal, Alexandru Lăpușneanul în perioada sa
conducător al Moldovei, prezintă un conflict puternic între domnitor și boieri, faptele sunt relatate într-o
perspectivă obiectivă, iar personajele reprezintă tipologii umane și sunt surprinse în mediul lor de viață. În
general, personajul principal aparţine tipului domnitorului sângeros, în jurul căruia gravitează omul de încredere,
duşmanul ascuns, doamna / domniţa angelică, boierii uneltitori, sfetnicul înţelept (de exemplu, Costache
Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanu, Sobieski şi românii, Al. Odobescu, Mihnea Vodă cel Rău, Doamna Chiajna);
cronologia este liniară, iar finalul concentrează în mod artificial întregul; construcţia, riguroasă, poate îmbrăca
aspecte dramatice (structura compoziţională se realizează prin înlănţuirea unor episoade, secvenţe narative
memorabile); accentul cade pe densitatea faptelor; „culoarea” locală este creată prin diferite procedee (descrieri
de interioare, de vestimentaţie, specifică ceremoniilor domneşti, prin valorile stilistice ale limbii folosite).
TEMA
Sub aspect tematic, opera evocă un episod din istoria Moldovei – ultimii ani de domnie ai
personajului eponim. Incipitul nuvelei susţine intenţiile autorului de a ilustra o anumită perioadă
 3

istorică , prin menţionarea unor fapte şi persoane reale – Despot – Vodă , Alexandru Lă puşneanu,
întoarcerea lui Lă puşneanu cu ajutor stră in pentru a redobândi tronul Moldovei.
cu ajutor stră in. Instalat pe tronului Moldovei, Alexandru Lă puşneanu este întâmpinat la hotar de patru
boieri – Spancioc, Stroici, Veveriţă ş i Moţoc -, care îl informează că „norodul” nu îl vrea ş i îi cer să se
întoarcă de unde a venit. Afirmându-şi hotă rârea de a-şi recă pă ta tronul, Lă puşneanu dă dovadă de
fermitate şi de tă rie de caracter. Un fragment al acestei replici devine motoul primei pă rţi a nuvelei:
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”. Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă
în cronică relatarea şi prezentarea sunt fă cute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la
fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul obiectiv ş i omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă
supraordonată , totuși intervenţiile directe ale personajelor sunt cele care contribuie la fixarea scenei în
memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „a că ruia ochi scânteiară ca un fulger”, „se
închinară până la pă mânt, fă ră a-i să ruta poala după obicei”. Conflictul, factor determinant în
desfă şurarea acţiunii unei opere epice sau dramatice, se prefigurează de la început: boierii nu să rută
poala voievodului, Lă puşneanu îi priveşte cu dispreţ. Personajele implicate în acest conflict exterior au
interese şi concepţii diferite. Întâlnirea lui Lă puşneanu cu boierii constituie, de fapt, intriga nuvelei.
Fiecare dintre cele patru motouri are funcţie rezumativă , anticipând acţiunea prezentată în partea
nuvelei pe care o precede. Întors la domnie, Lă puşneanu ia mă suri energice împotriva boierilor care l-
au tră dat: pune să fie arse cetă ţile, ca să elimine posibilitatea de a complota, taie capete, pe care le
atârnă în faţa palatului ca exemplu, confiscă averile. Setea de ră zbunare îl domină , iar vă rsarea de
sânge îi mângâie orgoliul ră nit. Una dintre jupânesele boierilor ucişi o aşteaptă pe doamna Ruxanda în
faţa palatului şi o roagă să intervină pe lângă domnitor pentru a înceta cu omorurile, ameninţând-o că
va fi responsabilă în faţa lui Dumnezeu pentru crimele soţului ei: „Ai să dai sama, doamnă !” Intervenţia
domniţei, personaj prezentat în antiteză cu domnitorul, este timidă şi determină o reacţie violentă a
soţului, care „duce mâna la hamger”. Stă pânindu-se, domnitorul îi promite un „leac de frică ”.
Să rbă toarea Sf. Ioan este prilejul folosit de voievod pentru a-i invita pe boierii adunaţi la biserică la un
ospă ţ de reconciliere. Scena este semnificativă pentru definirea caracterului personajului principal.
Îmbră cat în ţinută de gală , voievodul ţine o cuvântare impresionantă , dar cu totul nesinceră .
Disimulându-şi intenţiile, Lă puşneanu face efortul de a-şi domina tră irile interioare, iar acest efort
transpare în aspecte fizionomice: „era foarte galben la faţă ”. Discursul este un „model” de ipocrizie.
Scena dezvă luie un personaj foarte inteligent, care ştie să -şi calculeze reacţiile şi gesturile astfel încât să
obţină efectul scontat. Nimic demagogic nu transpare din acest discurs, deşi menirea lui este de a
impresiona asistenţa prin retorism. Gesturile dau veridicitate cuvintelor: „îşi fă cu cruce”. La palat, cei 47
de boieri sunt masacraţi de slujitorii pregă tiţi pentru acest eveniment. Moţoc asistă , obligat de
 4

domnitor, la scena masacrului, fă ră a şti care îi este soarta. Câţiva fugari dau de ştire în afara zidurilor
palatului despre mă cel, ceea ce contribuie la adunarea unei mulţimi dezlă nţuite în faţa porţilor ferecate.
O voce din mulţime se impune ca voinţă , determinând cristalizarea cererilor într-o singură revendicare:
„Capul lui Moţoc vrem!”. Naraţiunea atinge punctul culminant în acest moment, strigă tul mulţimii
devenind motoul pă rţii a treia a nuvelei. Moţoc este sacrificat, domnitorul îndeplinindu-şi promisiunea
iniţială : „Îţi fă gă duiesc că sabia mea nu se va mânji de sângele tă u, te voi cruţa, că ci îmi eşti trebuitor,
ca să mă mai uşurezi de blă stemurile norodului”. Domnitorul pozează în ipostaza de apă ră tor al
intereselor „prostimii, dispreţuită , în realitate, ca ş i boierii tră dă tori. „Leacul de frică ” îi este administrat
doamnei Ruxanda fă ră menajamente: Lă puşneanu însuşi construieşte piramida celor 47 de capete.
Masacrul boierilor este urmat de alte pedepse, dar promisiunea fă cută doamnei Ruxanda este
respectată : celor ră maşi în viaţă nu li se mai taie capetele. Lă puş neanu se retrage în cetatea Hotin,
pentru a fi mai aproape de hotare, neliniş tit de fuga lui Spancioc ş i Stroici, care au reuş it să scape de
urmă rirea oamenilor domniei. Îmbolnă vindu-se de friguri, el cere să fie că lugă rit, dar, când îşi revine
din leş in, îi ameninţă cu moartea pe toţi cei prezenţi, printre care se află chiar fiul să u. Spancioc şi
Stroici se întorc în Moldova, şi îi propun doamnei Ruxanda să -l otră vească pe domnitor pentru a-şi
salva viaţa. Doamna ezită ş i cere sfatul mitropolitului Teofan. Intervenţia acestui personaj episodic este
hotă râtoare pentru fixarea destinului domnitorului. Ipocrit ş i disimulat, mitropolitul o sfă tuieşte indirect
pe doamna Ruxanda să -şi ucidă soţul, lă sându-i impresia că a absolvit-o de vină . Imoralitatea
mitropolitului este însă evidentă . El foloseş te, referindu-se la domnitor, o formulă pentru iertarea
morţilor, deşi acesta este încă în viaţă : „Cumplit şi crud este omul acesta, fiica mea; Domnul Dumnezeu
să te povă ţuiască . Iar eu mă duc să gă tesc tot pentru purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre
cel vechi, Dumnezeu să -l ierte şi să te ierte ş i pre tine.” Ultima ameninţare a domnitorului – „De mă voi
scula pre mulţi am să popesc ş i eu” – ră mâne fă ră finalizare, ilustrând furia neputincioasă a unui
personaj care a dominat totul. Deznodă mântul acţiunii nu coincide cu finalul operei. Acesta
concentrează artificial întregul ş i îi aparţine naratorului omniscient, care face legă tura dintre timpul
cronicii ş i timpul cititorului (timpul diegezei şi timpul relată rii): „Acest fel fu sfârşitul lui Alexandru
Lă puşneanul, care lă să o pată de sânge în istoria Moldovei. La mă nă stirea Slatina, zidită de el, unde e
îngropat, se vede ş i astă zi portretul lui şi al familiei sale”.

ELEMENTE DE STRUCTURĂ
Viziunea asupra lumii / particularitățile de construcție a personajului / relația dintre două personaje este
evidențiată prin următoarele elemente de structură: titlul, incipitul, compoziția, acțiunea, conflictul,
perspespectiva narativă, finalul.

TITLUL
 5

Titlul operei menționate este un reper fundamental, imporant în construirea discursului epic și reprezintă
chintesența. Morfologic, este alcătuit dintr-o unitate lingvistică cu valoare de substantiv propriu, compus
Alexandru Lăpușneanu, care în sens denotativ indică o personalitate istorică, fiind domnitorul Moldovei de doua
ori, deoarece a fost detronat prima dată de către boierii. În interiorul operei, cuvântul din titlu își păstrează
semnificația de bază, dar are și un sens conotativ, pentru că surprinde personajul pricipal al operei, tipul de
domnitor crud, despot și tiran, caracterizat prin disimulare și o bună cunoaștere a psihologiei umane. Folosirea
acestui nume în titlu face trimitere la specia literară, nuvela istorică și la sursa de inspirație, trecutul istoric.
a numelui său în maniera rostirii arhaice. Intenția naratorului este de a evoca evenimente din istoria Moldovei și
în egală masură aceea de a revela o figură de excepție a acesteia.

INCIPITUL
Opera debutează ex abrupto, introducându-l pe cititor în atmosfera de epocă . Autorul
comprimă , într-o frază , informaţiile referitoare la circumstanţele în care Alexandru Lă puşneanu se
întoarce în ţară pentru a-şi relua tronul. Cronologia din incipit nu este lineară , evocând evenimentul cel
mai apropiat – „Iacov Eraclid, poreclit Despotul”, este ucis de Tomşa, care ajunge domn al Moldovei – şi
continuând cu evenimente anterioare – Lă puşneanu fusese învins de două ori de „oştile Despotului”,
dar obţine ajutor turcesc şi se întoarce „să izgonească pre ră pitorul Tomşa”, pentru a-şi recă pă ta
tronul. În incipit se creează premisele conflictului exterior al nuvelei – dintre domnitor şi boieri – , prin
precizarea circumstanţelor în care Lă puşneanu pierde tronul Moldovei – „pre care nu l-ar fi perdut, de
n-ar fi fost vândut de boieri”. Aşadar, tră darea boierilor, unul dintre factorii principali declanşatori ai
conflictului care susţine acţiunea acestei opere epice, este un element prin care se creează tensiunea
relată rii încă din incipit. Imaginea care se impune în această parte a nuvelei este aceea a personajului
principal, eponim. De altfel, un fragment din replica pe care le-o adresează domnitorilor veniţi să -l
întâmpine la hotar devine moto-ul primei pă rţi a nuvelei: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”

COMPOZIȚIA / ACȚIUNEA
Ca structură compoziţională, nuvela este alcătuită din patru părţi, fiecare precedată de câte un moto
semnificativ. Fiecare parte este structurată printr-o înlănţuire de episoade, care urmăresc un conflict concentrat în
jurul personajului principal. Expoziţiunea prezintă reîntoarcerea lui Lăpuşneanu în Moldova, cu ajutor străin.
Întors în Moldova cu ajutor străin, Alexandru Lăpuşneanu este întâmpinat la hotar de patru boieri – Spancioc,
Stroici, Veveriţă şi Moţoc - , care îl informează că „norodul” nu îl vrea şi îi cer să se întoarcă de unde a venit.
Afirmându-şi hotărârea de a-şi recăpăta tronul, Lăpuşneanu dă dovadă de fermitate şi de tărie de caracter. Un
fragment al acestei replici devine motoul primei părţi a nuvelei: „ Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”.
Personajele sunt particularizate prin atitudini, gesturi, limbaj. Dacă în cronică relatarea şi prezentarea sunt
făcute în stil indirect, în nuvelă stilul direct contribuie decisiv la fixarea caracterelor. Chiar dacă naratorul
obiectiv şi omniscient prezintă scena dintr-o perspectivă supraordonată, intervenţiile directe ale personajelor sunt
cele care contribuie la fixarea scenei în memoria cititorului. Detaliile umplu de substanţă relatarea: „a căruia ochi
scânteiară ca un fulger”, „se închinară până la pământ, fără a-i săruta poala după obicei”.
PERSPECTIVA NARATIVĂ
Perspectiva asupra evenimentelor relatate este aceea a naratorului obiectiv şi omniscient. Culoarea de
epocă se obţine prin reconstituirea fidelă a obiceiurilor, a vestimentaţiei şi a relaţiilor dintre
personaje.Verosimilitatea relatării este susţinută de îmbinarea dintre elementul real, preluat din cronică şi
 6

elementul fictiv, rod al imaginaţiei scriitorului care nu este cronicar, ci creator de literatură. Cronologia este
liniară, succesiunea faptelor este previzibilă, întrucât între evenimente se stabilesc relaţii de cauzalitate şi
consecutivitate. Caracterul liniar nu exclude întreruperile (întoarceri în timp, pauze descriptive). De exemplu,
scena întâlnirii dintre doamna Ruxanda şi Alexandru Lăpuşneanu este precedată de relatarea acţiunilor
domnitorului, care au drept consecinţă instaurarea autorităţii acestuia asupra boierilor şi este întreruptă de o
retrospectivă (destinele urmaşilor lui Petru Rareş – Iliaş, Ştefan şi Ruxanda) şi de o pauză descriptivă (portretul
doamnei – vestimentaţie, figură, stare de spirit). Partea a treia a nuvelei are un accentuat caracter dramatic.
Compusă din şase scene – cuvântarea lui Al. Lăpuşneanu în biserică, sosirea boierilor la palat, dispunerea
acestora în jurul mesei, ospăţul, măcelul, adunarea mulţimii şi sacrificarea lui Moţoc, construirea piramidei din
capetele boierilor ucişi – această parte a nuvelei are un rol esenţial în ilustrarea stilului narativ abordat de C.
Negruzzi. Decorurile se schimbă – de la biserică la sala de ospeţe -, personajele sunt distribuite în „scenă” astfel
încât să evidenţieze personajul principal. Acesta este pus să evolueze în faţa unui public larg sau foarte restrâns,
ceea ce creează o tensiune acumulată până în momentul deznodământului. Succesiunea climax – anticlimax
pregăteşte momentul sacrificării lui Moţoc. Momentele tensionate alternează cu pauze descriptive (cuvântarea de
la biserică şi sosirea boierilor la palat sunt urmate de o descriere minuţioasă a obiceiurilor legate de ospeţele
organizate la Curte).
FINALUL
Creația epică se încheie cu intervenţia naratorului care subliniază caracterul moralizator al acestei opere și
ilustrează prăbuşirea unui domnitor tiranic şi autoritar. În raport cu incipitul, finalul propune o imagine antitetică
a personajului principal. Domnitorul care, în incipit, îşi afirma voinţa neclintită de a-şi relua tronul şi de a-şi
impune autoritatea, devine, în finalul nuvelei, neputincios şi supus duşmanilor săi. Prezentat din perspectiva
naratorului omniscient şi obiectiv, Lăpuşneanu se construieşte ca un personaj complex, văzut în ipostaze
multiple: puternic şi hotărât – „Lăpuşneanul mergea alături cu vornicul Bogdan, amândoi călări pe armăsari
turceşti şi înarmaţi din cap până în picioare” – în incipit -, neputincios şi slab în final: „Nenorocitul domn se
zvârcolea în spasmele agoniei”. Obiectivitatea finalului – „La monastirea Slatina, zidită de el, unde e îngropat, se
vede şi astăzi portretul lui şi al familiei sale” – creează impresia relatării în stil cronicăresc, deşi Negruzzi nu e
autor de cronică, ci de literatură. Readucând trecutul în atenţia cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de
cronicar. El reconstituie o epocă şi imaginea unui personaj din perspectiva celui care interpretează trecutul,
pentru a-i sublinia valoarea de lecţie de viaţă.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI

Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al nuvelei, este un personaj romantic, excepţional, care
acţionează în situaţii excepţionale, cum ar fi scena uciderii boierilor, a pedespsirii lui Moţoc şi a morţii
domnitorului. Întruchipează tipul domnitorului tiran şi crud, care conduce ţara într-un mod absolutist, fără a ţine
cont de părerile boierilor. Personajul este construit din contraste şi în antiteză cu celelalte personaje, are o
psihologie complexă, cu calităţi şi defecte puternice. Destinul personajului este urmărit cu ajutorul celor patru
replici plasate în fruntea capitolelor şi având rol de moto. Alexandru Lăpuşneanul doreşte să impună autoritatea
domnească prin orice mijloace. Afirmaţia din ultimul capitol „Eu nu sunt călugăr, sunt domn!” reflectă faptul că
îşi înfruntă destinul chiar şi atunci când este pus în faţa limitelor omeneşti, cum ar fi boala sau moartea.
Personajul nu evoluează pe parcursul nuvelei, trăsăturile sale principale fiind prezentate încă de la început: este
hotărât, crud, inteligent, prefăcut, bun cunoscător al psihologiei umane, abil politic. Este caracterizat direct, de
către narator, de către celelalte personaje şi chiar de el însuşi, şi indirectprin fapte, limbaj, atitudini,
comportament, relaţii cu alte personaje. Narat
asemenea, înregistrează gesturile şi mimica personajului prin notaţii scurte: „Spun că în minitul acela el era foarte
galben la faţă şi că racla sfântului ar fi tresărit”, „Răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece.” Caracterizarea realizată
de alte personaje este succintă: mitropolitul Teofan spune despre domnitor: „Crud şi cumplit este omul acesta”, în
timp ce Spancioc îl numeşte tiran: „sângele cel pângărit al unui tiran ca tine.” Caracterizarea indirectă se
realizează prin faptele care evidenţiază cruzimea (trăsătura esenţială a personajului), dar şi dorinţa lui de a
distruge influenţa boierilor Hotărârea de a avea puterea domnească reiese încă de la începutul nuvelei, din
 7

episodul în care primeşte solia boierilor. La încercarea acestora de a-l face să renunţe la tronul Moldovei,
Alexandru Lăpuşneanul răspunde astfel: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau, răspunse Lăpuşneanul, a cărui ochi
scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi voi merge ori cu voia, ori fără voia
voastră. Să mă întorc? Mai degrabă-şi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt.”Hotărârea este pusă în practică prin
guvernarea cu ajutorul terorii, deoarece domnitorul reuşeşte să contracareze posibilele încercări de revoltă a
boierilor, activitate care culminează cu uciderea celor 47 de boieri. Nu îşi va pierde această hotărâre şi tărie
decaracter nici în clipa morţii, când revine asupra deciziei de a se călugări şi ameninţă pe cei din jur: „M-aţi
popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!” Voinţei neabătute i se asociază şi alte trăsături.
pentru consolidarea puterii absolute, nu pentru o cârmuire corectă a ţării. Cunoscând oamenii, le face promisiuni
care îi liniştesc, dar care ascund de fapt un plan de răzbunare. Promisiunea pe care i-o face lui Moţoc: „îţi
făgăduiesc că sabia mea nu se va mânji în sângele tău; te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca să mă mai uşurezi de
blăstemurile norodului” îl linişteşte pe boierul intrigant, care se crede util domnitorului şi care crede că a reuşit să
reintre în graţiile acestuia. Planul de răzbunare al lui Lăpuşneanul este însă crud deoarece îl predă pe Moţoc
mulţimii care îl sfâşie: „Du-te de mori pentru binele moşiei dumitale, cum ziceai însuşi când îmi spuneai că nu
mă vrea, nici mă iubeşte ţara. Sunt bucuros că-ţi răsplăteşte ţara pentru slijba ce mi-ai făcut, vânzându-mi oastea
lui Anton Sechele, şi mai pe urmă lăsându-mă şi trecând de partea Tomşii. ”Sacrificându-l pe boier, se răzbună
pentru trădarea acestuia şi manipulează mulţimea revoltată, de a cărui putere este conştient: „Proşti, dar mulţi.” În
acest episod dă dovadă de stăpânire de sine şi de sânge rece O altă promisiune pe care o respectă este oferirea
unui „leac de frică” doamnei Ruxanda, care îl rugase să nu mai verse sânge nevinovat. Alcătuirea piramidei din
capetele boierilor şi oferirea acesteia drept lecţie pentru soţie, pune în evidenţă sadismul domnitorului. El se
stăpâneşte în momentul în care Ruxanda încearcă să-l convingă să renunţe la crime şi are impresia că doreşte să
se amestece în conducerea ţării, dar nu iartă atitudinea ei şi se răzbună prin acest „leac de frică”: „- Muiere
nesocotită! strigă Lăpuşneanul sărind drept în picioare, şi mâna lui, prin deprindere, se răzămă pe junghiul din
cingătoarea sa; dar îndată stăpânindu-se se plecă, şi rădicând de Ruxanda de jos [...]. – Îţi făgăduiesc că de
poimâine nu vei mai vedea, răspunse Alexandru-Vodă; şi mâne îţi voi da un leac de frică.” Deţine arta
disimulării şi regizează cu inteligenţă invitaţia la ospăţul de împăcare cu boierii, care este de fapt o cursă.
Inteligent, alege ca loc al discursului său biserica, pentru a le sugera boierilor că s-a căit şi că doreşte o mai bună
înţelegere cu aceştia: „Boieri dumneavostră! Să trăim de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi, pentru că aceasta
este una din cele zece porunci: Să iubeşti pe aproapele tău ca însuşi pre tine, şi să ne iertăm unii pe alţii, pentru că
suntem muritori, rugându-ne Domnului nostru Isus Hristos – îşi face cruce – să ne ierte nouă greşalele, precum
iertăm şi noi greşiţilor noştri.” De asemenea, are o inteligenţă diabolică, reuşind să manipuleze boierii sau
poporul şi să-şi pună în aplicare planurile. Cruzimea este o însuşire obişnuită în această
perioadă istorică dominată de lupta pentru putere (tot de cruzime dau dovadă şi Spancioc şi Stroici care asistă la
moartea domnitorului), dar în cazul lui Lăpuşneanul este exagerată, are manifestări excepţionale, de unde şi
încadrarea personajului în tipologia romantică. Domnitorul asistă râzând la măcelul boierilor: „Cât pentru
Lăpuşneanul, el luasă pre Moţoc de mână şi se trăsesă lângă o fereastră deschisă, de unde privea măcelăria ce
începuse. El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii
săi clănţănind.” După uciderea celor 47 de boieri îi promite doamnei Ruxanda că nu va mai ucide, dar născoceşte
schingiuri „ca să nu uite dorul lui cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti”. În final dă dovadă din nou de cruzime
când ameninţă să-şi ucidă propriul fiu pe care îl crede un uzurpator al puterii sale. Uciderea lui prin otrăvire este
singura cale de a-l opri să mai facă rău, dar în acelaşi timp este o pedeapsă pentru cruzimea sa. Replicile
personajului sunt memorabile, două dintre ele fiind transformate de autor în moto-uri ale capitolelor I şi IV.
Răspunsul dat boierilor: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau [...] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi şi
voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră.”, a devenit o emblemă a personajului care se autodefineşte prin
voinţa de neînfrânt. Ameninţarea din final: „De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu...” redă aluziv dorinţa
de răzbunare a celui căzut. Forţa excepţională a
personajului domină relaţiile cu celelalte personaje. Pentru a se răzbuna, pune în aplicaţie câte un plan, în funcţie
de gravitatea vinii: pe boieri îi măcelăreşte, e Moţoc îl dă mulţimii, doamnei Ruxanda îi dă „un leac de frică”.
Pentru această cruzime este în final pedepsit de cei care asistă la mortea sa. Spancioc şi Stroici nu vor să îi curme
suferinţa ci dimpotrivă îl lasă să se chinuie: „învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî.” Relaţia cu doamna
 8

Ruxanda este construită pe principiul romantic al antitezei angelic – demonic. Diversitatea atitudinilor
faţă de soţia lui reflectă falsitatea, disimularea. Se căsătorise cu ea „ca să atragă inimile norodului în care via încă
pomenirea lui Rareş”. Nu o respectă nici pentru originea ei nobilă, nici pentru că îi este soţie şi mamă a copiilor
săi, iar Ruxanda „ar fi voit să-l iubească, dacă ar fi aflat în el cât de puţină simţire omenească.” Gesturile, mimica
şi cuvintele rostite de Lăpuşneanul în capitolul al II-lea, în scena discuţiei cu doamna Ruxanda,
evidenţiazăipocrizia lui în relaţia soţ – soţie. Mai întâi îi sărută mâna, apoi se posomoreşte, reacţionează impulsiv
la rugămintea ei, dar se stăpâneşte şi îi promite „un leac de frică”. În capitolul următor, după ce se răzbună pe
boieri şi pe Moţoc, nu o iartă pentru îndrăzneala ei şi îşi ţine promisiunea de a o „vindeca” de frică. Se bucură cu
cruzime de spaima doamnei care leşinase la vederea piramidei de capete, afirmând: „-Femeia tot femeie, zise
Lăpuşneanul zâmbind; în loc să se bucure, ea se sparie.” În ultimul capitol insistenţele boierilor şi ameninţarea lui
Lăpuşneanul că îi va ucide copilul, o determină să-şi otrăvească soţul. Alexandru Lăpuşneanul este un personaj
romantic şi prin urmare excepţional datorită cruzimii sale exagerate, acţiunilor sale spectaculoase, replicilor sale.
Naratorul omniscient accentuează trăsăturile personajului principal, ca un regizor care fixează lumina
reflectoarelor pe un actor, urmărindu-i reacţiile şi gesturile: „El râdea; iar Moţoc, silindu-se a râde, ca să placă
stăpânului, simţea părul zburlindu-i-se pe cap şi dinţii săi clănţănind. Şi cu adevărat era groază a privi această
scenă sângeroasă. Închipuiască-şi cineva …” Legătura narator – cititor („Închipuiască-şi cineva…”) subliniază
construcţia dramatică a scenei, întrucât realizează unirea tuturor instanţelor narative – narator, personaj, cititor –
printr-un discurs care aduce în momentul prezentului întreaga acţiune. Reacţiile personajului secundar Moţoc
potenţează trăsăturile de caracter ale personajului principal, caracterizat direct succint. Surprins în relaţie cu
un singur personaj – Moţoc – sau cu un personaj colectiv – boierii (adunaţi fie la biserică, fie la palat) –
Lăpuşneanu se defineşte treptat, ca un personaj puternic individualizat, caracterizat complex. Construcţia
personajului se realizează prin asocierea a două dimensiuni: una socială, exterioară, şi una psihologică,
interioară. Dimensiunea socială îl încadrează în tipologia domnitorului despotic şi autoritar, care întreprinde o
serie de acţiuni menite să-i consolideze autoritatea. Până la un punct, acţiunile lui Lăpuşneanu sunt justificate.
Altele frizează patologicul, dezvăluind un caracter impulsiv, însetat de sânge şi incapabil să se
controleze. Relaţiile cu cei din jur sunt de natură conflictuală: Lăpuşneanu – boieri, Lăpuşneanu – doamna
Ruxanda, Lăpuşneanu – mitropolitul Teofan.
cuvântare”. Toate firele narative sunt susţinute de evoluţia personajului principal, al cărui caracter se construieşte
pe parcursul acţiunii. Limbajul, atitudinile care îi sunt atribuite îl particularizează ca personaj literar, realizând
trecerea de la cronică la literatură, prin ficţiune. Aşadar, autorul ilustrează o temă cu finalitate moralizatoare.
Readucând trecutul în atenţia cititorului, Costache Negruzzi nu face muncă de cronicar. El reconstituie o epocă şi
imaginea unui personaj din perspectiva romantică a celui care interpretează trecutul, pentru a-i sublinia valoarea
de lecţie de viaţă.
În concluzie, autorul a evidenţiat prin cele două personaje un cuplu romantic: dacă domnitorul e dur,
tiranic, crud, ipocrit, impulsiv şi vindicativ, doamna Ruxanda este o fire angelică, suavă, delicată, sensibilă,
sinceră, evlavioasă şi supusă. Astfel, cele doua personaje sunt prezentate în antiteză şi formează un cuplu devenit
celebru în literatură.
 9

11.Caracterizeaza personajul preferat dintr-o nuvela studiata.

Caracterizarea lui Motoc

Publicata in primul numar al revistei ,,Dacia Literara” (1840), nuvela istorica ,,Alexandru
Lapusneanul” este considerata o capodopera a literaturi romane.
Motoc este un personaj secundar fiind folosit de Voda pentru a-si pune in practica planurile
diabolice. El este o personalitate istorica atestata documentar de cronica lui Grigore Ureche,
transfigurat in personaj literar prin fantezia autorului, pentru a deveni o intruchipare romantica a
boierului slugarnic, ipocrit si las, fiind foarte bine definit si conturat. In cronica lui Grigore Ureche,
Motoc este omorat in Polonia la porunca lui Alexandru Lapusneanu. Acest destin tragic al lui
Motoc a existat in realitate (istorie) dar boierul se numea Batista Veleli.
Personajul este surprins in primul an de domnie al lui Alexandru Lapusneanul (1564-1569) in mai
multe locuri: dumbrava Tecuci, in palatul domnesc de la Iasi, in sala de ospete si la poarta cetatii
cand este sfasiat de multime.
Vornicul Motoc este caracterizat in mod direct de catre narator. Naratorul nu isi exprima atitudinea
fata de personaj dar se refera la gesturile acestuia prin care vrea sa fie remarcat de Lapusneanu
,,silindu-se a ride”, dar in realitate el isi ,,simtea parul zburlindu-i-se pe cap” si dintii sai clantanind,
,,striga ticalosul”.
Insusirile lui Motoc sunt evidentiate si indirect prin fapte, care vor ajunge pana la disperare, Motoc
nemaistiind ce sa faca pentru a scapa de moarte: ,,plangea, tipa, suspina”, ,,boci ca o muiere”, ,,isi
smulgea barba”. Vornicul Motoc este folosit ca un instrument de catre Alexandru Lapusneanu
pentru a-si pune in practica planurile malefice.
Din punct de vedere al mijloacelor de expresivitata artistica, antiteza romantica domina textul, pusa
mai ales in evidenta prin relatiile dintre personaje: Lapusneanul-Motoc (Calaul si victima) si
Lapusneanul-Ruxandra (Demonul si ingerul).
Vornicul Motoc ramane intruchiparea acelei boierimi insetate de avere si se inscrie, fiind un
important personaj din literatura romana.

Alexandru Lapusneanul este personajul principal din nuvela cu acelasi nume. Este un personaj bine individualizat
prin „l”-ul de la sfarsitul numelui. De asemenea este un personaj real atestat in cronica lui Ion Neculce.

Autorul il caracterizeaza indirect lasand de fiecare data, faptele, cuvintele, gesturile sa vorbeasca de la sine.

In primul capitol ne este prezentat Lapusneanul ce se intoarce in tara insotit de o oaste otomana, cu scopul de a se
razbuna.

In apropiere de Tecuci este intampinat de o solie a lui Tomsa care il sfatuieste sa se intoarca, dar nu inainte ca
acesta sa le spuna scopul lor. Cand Lapusneanul spune „am auzit de bantuirile tarii si am venit sa o mantui”,
Motoc ii sugereaza ca ar fi mai bine sa se intoarca („tara e linistita”, „de aceea norodul ne-a trimis sa-ti spunem
ca tara nici te vrea nici te iubeste”).

Acest lucru il infurie pe Lapusneanul care se arata extrem de hotarat in decizia sa („mai degraba si-ar intoarce
Dunarea cursul indarapt”) si aratand ca nu va fi intors de nimic din drum („daca voi nu ma vreti eu va vreau si
daca voi num ma iubiti eu va iubesc pre voi”).

In momentul cand ramane singur cu Motoc, acesta, incearca sa-l insele iar pe Lapusneanul, spunandu-i sa renunte
 10

la ajutorul oastei otomane si sa se bazeze pe sprijinul moldovenilor. La auzul vorbelor sale si cand acesta ii mai
spune lui Lapusneanul sa aiba incredere („incredi-te in noi”), viitorul domn se infurie si ii aminteste lui Motoc ca
la tradat („cand m-ai vazut biruit m-ai lasat”) si ca nu s-ar mai increde in el („n-as fi un natarau de frunte sa ma
incred in tine?”).

Lapusneanul ii spune ca nu-l va ucide, dar ii spune foarte clar si de ce („te voi cruta ca-ci imi esti trebuitor sa ma
scapi de blastemuirile norodului”, „sabia mea nu se va manji in sangele tau”).

Dupa ce preia tronul Lapusneanul se afla intr-un permanent conflict cu boierii si la cea mai mica abatere ii
omoara, fiind foarte crud.

Rugamintile Doamnei Ruxanda de a opri varsarea de sange spunandu-i ca este muritor si pacatele nu-i sunt iertate
daca ridica o manastire („esti muritor si ai sa dai sama”) il fac pe Lapusneanul sa se infurie si din impulsivitate
duce mana la pumnal, dar se opreste la timp. Acest lucru arat impulsivitatea lui nemasurata. Dar poate fi si tandru
(„o ridica ca pe o pana si opune pe genunchii sai”). De aici reiese ca este vorba si despre un conflict interior.

Dezumanizarea este exemplificata si de cruzimea cu care pregateste leacul de frica.

A doua zi, merge la biserica („imbracat cu toata pompa domneasca”) unde dupa slujba dovedeste ce bine
cunoaste arta disimularii. El isi cere iertate in fata boierilor, citand pasaje din Sfamnta Scriptura pentru a fi mai
convingator si spune ca vrea sa pecetluiasca impacare cu un ospat.

Acolo Lapusneanul da dovada de o cuzime nemasurata in care porunceste uciderea celor 47 de boieri, din
capetele lor facand o piramida pe care o arata Ruxandei „ca leac de frica”.

Intre timp multimea se aduna la palat cerand capul lui Motoc, iar Lapusneanul se arata total neinduplecat de
rugamintile acestuia („Destul! Nu mai boci ca o muiere”). De asemenea ii arata lui Motoc ca nu a uitat nimic din
(„du-te sa mori pentru tara”, „nu spuneai ca tara nici ma vrea nici ma iubeste”). Lapusneanul este si foarte
intligent, transformand sacrificrea lui Motoc intr-un act politic abil („luati-l si spunetii ca asa plateste Alexandru-
voda celo ce prada tara”).

Dupa ospat acesta isi tine promisiunea de a nu mai omori boieri, facuta Ruxandei, dar isi arata caracterul sadic
chinuindu-i („taia maini, scotea ochi, ciuntea si spinteca”).

Drama tiranului incepe in momentul in care se trezeste din letargie si observa ca este calugar. Incepe sa-i
ameninte pe cei din jur („M-ati popit voi,dar de ma voi scula pe multi am sa popesc si eu”) si ajunge sa-si
ameninte propriul fiu cand afla ca acesta este domn.

El nu poate concepe sa traiasca fara putere („Eu nu sunt calugar. Sunt domn! Sunt Alexandru-voda”). Toate
japtele sale o determina pe Doamna Ruxanda sa-i dea otrava, astfel sfarsind tiranul.

In aceasta opera naratiunea se imbina cu descrierea si pasajele descriptive (descrierea imbracamintii lui
Lapusneanul), iar cuvintele folosite de personaje, limbajul lor, contureaza culoarea de epoca.

Toate actiunile sale demonstreaza ca Lapusneanul este deasemenea un personaj romantic. Este prezentat obiectiv.

Parerea despre el a autorului este aceeasi cu a celorlalte personaje care il vad ca pe un domn crud si nemilos,
parerea mea fiind aceeasi.
 11

Alexandru Lapusneanul ramane un personaj bine individualizat, cu lumini si umbre, cu gesturi si cuvinte
memorabile conturand personalitatea domnului tiran.

– relaţia realitate-ficţiune Alexandru Lăpuşneanul

- ficţiunea este o născocire, o plăsmuire, invenţie a unei lumi noi, diferită de cea reală, o creaţie care prezintă
fapte, personaje, locuri diferite
- ficţiunea absoarbe într-un grad mai mare sau mai mic elemente din realitate, deoarece o creaţie care ar înfăţişa
un univers ficţional total necunoscut ar deveni de neînţeles
- nuvela este specia genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un conflict unic, concentrat,
personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii
- în literatura română, nuvela apare sub influenţa romantismului în secolul al XIX-lea, în perioada paşoptistă
- prima nuvelă românească este “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi
- principalele caracteristici sunt:
1. faţă de povestire are dimensiuni mai mari, caracter obiectiv, accentul cade pe personaj, intriga este mai
riguros construită, faptele prezentate sunt verosimile
2. faţă de roman are dimensiuni mai mici, prezintă un singur conflict, un singur fir narativ, un singur plan
epic, structură închisă
3. construcţie epică riguroasă: nuvela este structurată în patru capitole echilibrate, fiecare fiind precedat de
un motto care sintetizează acţiunea capitolului
4. subiect clar determinat: există un singur conflict, bine consolidat, acela dintre domnitor şi boierii care îl
trădaseră în prima domnie şi îl siliseră să părăsească tronul Moldovei
5. intriga este bine evidenţiată: hotărârea de nestrămutat a lui Alexandru Lăpuşneanul de a reveni pe tronul
Moldovei: “Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu…”
6. există un singur plan narativ, planul întâmplărilor de la curtea domnească, susţinut de conflictul dintre
boieri şi domnitor
7. personajele sunt puţine, dar puternic conturate: Alexandru Lăpuşneanul este tipul tiranului, animat de
puternica ambiţie de a se răzbuna, cruzimea extremă fiind principala lui trăsătură, doamna Ruxanda
reprezintă exact opusul domnitorului: caracter slab, înclinată spre a nu-ţi asuma responsabilitatea faptelor,
iar Moţoc este prototipul intrigantului fără scrupule şi al trădătorului de neam
8. faptele sunt verosimile, în mare parte adevăruri istorice
- “Alexandru Lăpuşneanul” de Costache Negruzzi este o nuvelă istorică deoarece:
1. este operă de ficţiune în proză, de dimensiuni medii, cu temă inspirată din istorie: istoria Moldovei din a
doua jumătate a secolului al XVI-lea
2. are în centrul ei un personaj de excepţie, un erou existent în istorie: domnitorul moldovean Alexandru
Lăpuşneanul menţionat şi în cronici (Grigore Ureche)
3. prezintă evenimente reale confirmate istoric: a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanul între 1564-
1569, în timpul căreia s-a răzbunat crunt pe boierii care l-au trădat în prima domnie
4. redă atmosfera şi obiceiurile unei epoci istorice: scena ospăţului de la palat unde îi invită pe cei 47 de
boieri pentru împăcare (în capitolul al III-lea)
5. redarea portului, a obiceiurilor de la curte: descrierea îmbrăcămintei doamnei Ruxanda (în capitolul al II-
lea)
6. prezenţa altor personaje istorice (doamna Ruxanda, vornicul Moţoc, Tomşa Vodă) şi a unor locuri istorice
(Cetatea Hotinului)
- deşi are caracter istoric, nuvela rămâne operă literară deoarece există elemente de ficţiune care nu confirmă
adevărul istoric: Stroici şi Spancioc au fost ucişi la Liov în Polonia, înainte de venirea lui Lăpuşneanul la
tron, vornicul Moţoc nu a fost ucis de Lăpuşneanul, ci a murit exilat în Polonia (scena uciderii din capitolul
III este preluată din cronica lui Miron Costin şi se referă la boierul Botişte Veveli, sfetnicul lui Alex Iliaşi,
ucis de mulţime)
- nu se ştie dacă Lăpuşneanul a fost ucis de soţia sa
 12

- discuţia dintre doamna Ruxanda şi o soţie de boieri, este inventată, fictivă

- nici atitudinea Mitropolitului Teofan nu este confirmată istoric
- nuvela “Alexandru Lăpuşneanul” este o operă de ficţiune în proză de dimensiuni medii cu temă inspirată din
istorie, istoria Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVI-lea
- are în centru un personaj de excepţie, existent în istorie, domnitorul Alexandru Lăpuşneanul, menţionat şi în
cronici