Limba română este o limbă indo-europeană din grupul italic și din subgrupul oriental al limbilor

romanice. Printre limbile romanice, româna este a cincea după numărul de vorbitori, în urma
spaniolei, portughezei, francezei și italienei. Din motive de diferențiere tipologică, româna mai
este numită în lingvistica comparată limba dacoromână sau dialectul dacoromân. De
asemenea, este limba oficială în România și în Republica Moldova.

Limba română este vorbită în toată lumea de 28 de milioane de persoane, dintre care circa 24
de milioane o au ca limbă maternă.[2] Din numărul total de vorbitori, peste 17 milioane[3] se află
în România, unde româna (dialectul dacoromân) este limbă oficială și, conform recensământului
populației din 2011, este limbă maternă pentru peste 90% din populație. Limba română este una
dintre cele șase limbi oficiale ale Provinciei Autonome Voivodina (Serbia). De asemenea este
limbă oficială sau administrativă în câteva comunități și organizații internaționale, precum
Uniunea Latină sau Uniunea Europeană (de la 1 ianuarie 2007).

Clasificare și limbi înrudite

Articol principal: limbi romanice orientale.

Distribuția mondială a vorbitorilor de limbă română după țara în care locuiesc. Sunt luați în
calcul numai vorbitorii nativi.
Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene,
prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și
reto-romană.

Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord, cât și la sud de cursul
inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă. Limba română vorbită în
nordul Dunării, în România și Republica Moldova, este deseori numită limba dacoromână sau
dialectul dacoromân, pentru a o deosebi de celelalte trei limbi romanice de est[4]. Însă opinia că
idiomurile aromân, meglenoromân și istroromân ar fi limbi aparte și nu dialecte ale limbii române
nu este acceptată de majoritatea comunității științifice a lingviștilor romaniști.[necesită citare].
Din însăși cercetarea materialului lingvistic din cele patru dialecte reiese fără putință de tăgadă
că nu poate fi vorba nici de „produsul” a două sau mai multe popoare diferite (cum au impresia
unii comentatori și cercetători ai aromânilor), încît poate fi avansată cel puțin ipoteza originii
aromânilor în același teritoriu etnogenetic, la nord de liniile lingvistice propuse de cercetătorii
Skok și Jiřeček[necesită citare]. Cei mai mulți lingviști romaniști consideră aceste trei idiomuri a
fi dialecte ale aceleiași limbi[5]:

aromâna (var. armâna) sau macedoromâna, vorbită pe arii relativ largi din Republica Macedonia
de Nord, Albania, Grecia, Bulgaria, Serbia și România, unde există importante comunități
aromâne, mai ales în Dobrogea. Se presupune că despărțirea dintre limba aromână și
dacoromână s-a produs între secolele al IX-lea și al XII-lea.
meglenita sau meglenoromâna, vorbită pe o arie relativ mică în regiunea Meglen din sudul
Peninsulei Balcanice. Se crede că meglenoromâna s-a separat mai târziu decât aromâna, și
anume aproximativ în secolul al XIV-lea, motiv pentru care asemănarea cu limba română
actuală este mai pregnantă.
istroromâna, vorbită în câteva sate din nord-estul peninsulei Istria din Croația, geografic mult
mai apropiată de Italia decât România, dar prezentând asemănări evidente cu limba română.
Comunitatea de istroromâni se pare că există aici dinainte de secolul al XII-lea.
Toate aceste patru dialecte formează așa-numitul grup estic al limbilor romanice (dalmata, o altă
limbă din acest grup balcanic, a dispărut în secolul al XIX-lea). Distincția dintre dialect și limbă
este un subiect controversat în lingvistică, și foarte adesea influențat de interese politice. Din
acest motiv nu există un consens în privința statutului celor patru limbi din grupul de est al
limbilor romanice. Numeroși cercetători, printre care și majoritatea lingviștilor români, susțin că
aceste limbi nu sunt altceva decât dialecte ale aceleiași limbi. Alți lingviști afirmă că este vorba
de patru limbi înrudite, dar separate. Un mic număr de lingviști, mai ales din Grecia, susțin teoria
potrivit căreia limba aromână nu s-a desprins din limba română, ci s-a format independent prin
romanizarea unei populații grecești; această ipoteză este însă criticată de majoritatea
lingviștilor, deoarece nu explică o serie întreagă de caracteristici ale limbii aromâne, ca de
exemplu articolul hotărât enclitic[necesită citare]. Originea istroromânei nu este înțeleasă în
termenii clasici ai latinității post-romane și continuă să provoace teoreticienii lingvisticii
comparate indo-europene.

Vitalitatea limbilor înrudite

În timp ce limba română prezintă toate însușirile unei limbi de sine stătătoare cu șanse
indiscutabile de a continua să fie transmisă generațiilor viitoare, celelalte trei limbi înrudite se
află în diferite grade de pericol de dispariție:

Limba aromână se află în cea mai bună situație, având un număr relativ mare de vorbitori
estimat astăzi la circa 250 000 [3], dar duce lipsă de acceptarea ca limbă minoritară oficială, de
învățământ în limba maternă, de un organism de reglementare echivalent Academiei Române,
iar o mare parte din vorbitori sunt bilingvi, cu o proporție îngrijorătoare de vorbitori pasivi în
rândul tinerilor.
Situația meglenoromânei (vorbită în prezent de un număr mic de persoane, între 5 000 și 12
000[necesită citare]) și cea a istroromânei (care are sub 1 000 de vorbitori[necesită citare]) este
în schimb îngrijorătoare, lucru care a determinat UNESCO să le includă pe lista limbilor aflate în
mare pericol de dispariție[6].

Harta graiurilor românești

Graiuri
Articol principal: Listă de graiuri ale limbii române.
Unii lingviști consideră că există patru limbi romanice răsăritene: dacoromâna, aromâna,
istroromâna și meglenoromâna. Alții consideră că ele formează o singură limbă, limba română,
cu patru dialecte. Dacoromâna, fie că o socotim limbă în sine, fie că o socotim un dialect al
limbii române, nu este împărțită în dialecte, ci cuprinde doar diverse graiuri, numite și
subdialecte, cu diferențe minore de pronunție și vocabular, dar inteligibile între ele. Graiurile
limbii dacoromâne, în afara românei standard, includ:

graiul ardelenesc;
graiul bănățean;
graiul crișean;
graiul bucovinean;
graiul moldovenesc;
graiul maramureșean;
graiul muntenesc;
graiul timocean[necesită citare]
Istorie
Articol principal: Istoria limbii române.

Harta Balcanilor cu regiunile locuite de români (vlahi)

Limba română a evoluat din latina orientală, contactul prelungit cu populațiile slave fiind la
originea unei părți importante din vocabular. În evul mediu și în perioada premodernă au intrat
în limbă un număr limitat de cuvinte maghiare, turcice vechi, turcice otomane și grecești. O
influență puternică a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

Primele atestări
Umanistul italian Poggio Bracciolini susține în 1450: «După cum se spune, Traian a lăsat o
colonie în rândul sarmaților nordici care, trăind în mijlocul atâtor barbarii, păstrează încă o mare
parte din vocabularul latin, lucru observat de italienii veniți de acolo. Ei zic „oculum, digitum,
manem, panem” și multe alte cuvinte, prin urmare se pare că latinii, care au rămas acolo ca
coloniști, foloseau limba latină».[7]

În 1453 Flavio Biondo scria: «Dacii sau valahii susțin că au origini romane și cred că acest fapt
este un decor în sine. M-am bucurat să aud că cei care vizitaseră Roma și reședința apostolilor
în fiecare an în mod catolic, când vorbeau limba oamenilor lor comuni și simpli, aceasta
binemirosea a un latin de țăran, greșit din punct de vedere gramatical».[8]

O referire atestată despre limba română provine dintr-un jurământ făcut în 1485 de către Ștefan
cel Mare regelui polonez Cazimir, în care se relatează că "Haec Inscriptio ex Valachico in
Latinam versa est sed Rex Ruthenica Lingua scriptam accepta"—"Această inscripție a fost
tradusă din valahică (română) în latină, dar Regele a primit-o scrisă în limba rutenă
(slavă)".[9][10]

Cel mai vechi document păstrat, scris în limba română, este Scrisoarea lui Neacșu de
Câmpulung, datând din anul 1521. Folosește alfabetul chirilic greco-slavon specific al limbii
românești (și diferit de cel rusesc).
Folosirea numelui de română pentru limba noastră cea frumoasă[11], precum și a numelui de
români pentru a desemna vorbitorii acestei limbi, nu a așteptat întemeierea statului România.
Deși supușii voievodatelor se desemnau ca „ardeleni” (sau „ungureni”), „moldoveni” sau
„munteni”, numele de „rumână” sau „rumâniască” pentru limbă este atestat în timpul secolului al
XVI-lea la mai mulți călători străini[12], precum și în documente românești ca Palia de la Orăștie
sau în Letopisețul Țării Moldovei.
În 1534, Tranquillo Andronico nota că: Valachi nunc se Romanos vocant („se numesc
români”)[13].

Francesco della Valle scrie în 1532 că românii „se denumesc Romei în limba lor”, iar mai
departe el citează expresia : „Sti rominest ?”[14].

După o călătorie prin Țara Românească, Moldova și Transilvania, Ferrante Capecci relatează
prin 1575 că locuitorii acestor provincii se cheamă „românești” (romanesci)[15].

Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Țara Românească și cea mai
mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevărați urmași ai romanilor și-și numesc limba
«românește», adică romana”[16].

Sasul ardelean Johann Lebel scria, în 1542, că « Vlachi » se numeau între ei « Romuini »[17],
iar cronicarul polonez Stanislaw Orzechowski (Orichovius) notează, în 1554, că în limba lor «
walachii » se numesc « romini »[18].

Croatul Antun Vrančić precizează, în 1570, că « Vlahii » din Transilvania, Moldova și Țara
Românească se desemnează ca « romani »[19]

Giovanni Botero în Relationi Universali din 1591 susține că «vlahii sunt de origine italiană [...]
Vlahii par să aibă origini romane după felul lor de a vorbi, deoarece păstrează limba latină, dar
mai coruptă decât noi italienii. Ei numesc calul callo, apa apa; pâinea, pa; lemnul, lemne; ochi,
occel; femeia, mugier; oaia, uin; casa, casa; om huomen».[20]

Maghiarul ardelean Martinus Szent-Ivany, în 1699, citează frazele: « Si noi sentem Rumeni »
(„Și noi suntem români”) și « Noi sentem di sange Rumena » („Noi suntem de sânge
român”)[21].

În Palia de la Orăștie (1581) scrie lămurit «...că văzum cum toate limbile au și înfluresc întru
cuvintele slǎvite a lui Dumnezeu numai noi românii pre limbă nu avem. Pentru aceia cu mare
muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si srâbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți
ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ...
și le-au dăruit voo fraților români,... și le-au scris voo fraților români »[22] iar în Letopisețul Țării
Moldovei al cronicarului moldovean Grigore Ureche citim: « În Țara Ardialului nu lăcuiesc numai
unguri, ce și sași peste seamă de mulți și români peste tot locul, de mai multu-i țara lățită de
români decâtu de unguri.»[23].

Deși se pot aduce argumente în favoarea unei atestări indirecte anterioare, cel mai vechi
document scris în limba română care ne-a parvenit este Scrisoarea lui Neacșu din 1521. În
aceasta, Neacșu de Câmpulung îi scria judelui brașovean despre atacurile iminente ale turcilor.
Scrisoarea era scrisă cu alfabetul chirilic românesc, care a fost în uz (simplificat în secolul XIX)
până în 1860. O primă folosire a alfabetului latin este atestată printr-un document transilvănean,
scris după convențiile alfabetului maghiar la sfârșitul secolului XVI.
Procesul lent de instituționalizare a limbii române, ca limbă oficială folosită în spațiul public, în
literatură și în Biserică, a început cu sfârșitul secolului al XV-lea și s-a finalizat în primele decenii
ale secolului al XVIII-lea, când întrebuințarea sa ecleziastică se generalizase. Cele mai vechi
texte românești de natură literară sunt manuscrise religioase (Codicele Voronețean, Psaltirea
Scheiană), traduceri ale unor texte biblice elementare. Aceste documente sunt considerate fie
rezultate ale influențelor propagandistice ale diverselor confesiuni creștine (precum luteranismul
sau calvinismul), fie inițiative interne ale călugărilor români de la Mănăstirea Săpânța-Peri din
Maramureș de a se distanța de influența episcopiei ucrainene de la Muncaci[24].

Limba rămâne relativ slab atestată în perioada modernă timpurie.

Iată mai jos un text de la începutul secolului XIX, care folosește o versiune arhaică a alfabetului
latin[necesită citare] (textul de mai jos pare să fie din „Anaforaua” Sf. Vasile cel Mare, dar nu
avem o sursă pentru versiunea sec. XIX):

Liturgiariu:
„Santu esci cu adeveritu, si présantu, si nu este mesura maretîei santîei tale, si dreptu esci intru
tóte lucrurile tale. Ca cu dreptate si cu multa sîlintia adeverita, ne ai adusu tóte. Ca plasmuindu
pe omu, si luandu terana d'in pamentu, si cu tipulu teu cinstindulu, Dumnedieule, pusulu ai in
raiulu resfaçului, fogaduindui intru padia porunciloru tale, vieati'a ceea fara de mórte si
moscenirea bunatatîloru tale celoru vecinice...” Transliterare:
„Sânt ești cu adevărat și preasânt, și nu este măsură măreției sânției Tale, și drept ești întru
toate lucrurile Tale. Că cu dreptate și cu multă silință adevărată ne-ai adus toate. Că plăsmuind
pe om, și luând țărână din pământ, și cu chipul Tău cinstindu-l, Dumnezeule, pusu-l-ai în raiul
răsfățului, făgăduindu-i, întru paza poruncilor Tale, viața cea fără de moarte și moștenirea
bunătăților Tale celor veșnice...”
Influența altor limbi
Limba geto-dacă
Limba geto-dacă era o limbă indo-europeană, din ramura tracă [25], vorbită în trecut pe părți a
teritoriilor Bulgariei, României, Serbiei, Slovaciei, Ucrainei și Ungariei de astăzi[26]. Se
presupune că ar fi fost prima limbă care a influențat latina vorbită în Dacia, însă se știu prea
puține despre această limbă. S-au găsit aproximativ 300 de cuvinte pur românești (în toate
dialectele) sau cu corespondente în limba albaneză, despre care se crede că ar putea fi
moștenite din substratul limbii dace, multe dintre ele legate de viața pastorală (de exemplu:
brânză, zer, mal, balaur; v. Listă de cuvinte dacice). Unii lingviști au avansat ipoteza că albanezii
ar fi daci neromanizați, care au emigrat din interiorul arealului sud-est-european în regiunile de
coastă[27][28].

Se consideră că, aidoma limbii trace, limba dacă era de tip satem. Materialul lingvistic constituit
din denumiri și resturi lexicale este prea mic pentru a se trage o concluzie dacă era o limbă mai
apropiată de limbile albaneze sau balto-slavice, ori dacă făcea parte dintr-o subfamilie
indoeuropeană distinctă.
Uniunea lingvistică balcanică
Articol principal: Uniunea lingvistică balcanică.
Deși cea mai mare parte a gramaticii și morfologiei românești se bazează pe cea a latinei
vulgare, limba română prezintă câteva trăsături specifice Balcanilor, care nu se găsesc în
celelalte limbi romanice.

Limbile din această uniune lingvistică aparțin unor subfamilii distincte de limbi indo-europene:
bulgara, slava, și sârba sunt limbi slave, conform unei ipoteze albaneza este probabil o limbă
traco-iliră[necesită citare] iar limba greacă formează propria subfamilie.

Printre trăsăturile comune în cadrul acestei uniuni lingvistice se numără articolul hotărât enclitic,
sincretismul cazurilor genitiv și dativ, formarea timpurilor viitor și perfect, precum și evitarea
infinitivului.

Limbile slavice
Influența slavică a fost prima survenită în timpul formării limbii române, datorită migrației
triburilor slavice (care traversau teritoriul României de astăzi). După unii autori, influența limbii
slavice s-a manifestat mai ales după introducerea alfabetului chirilic (sfârșitul secolului al
IX-lea), întrucât limba oficială la bulgari era limba greacă[29]. Este interesant[judecată de
valoare] faptul că slavii au fost asimilați la nord de Dunăre,[necesită citare] în timp ce au asimilat
aproape complet populația romanizată sud-dunăreană (vlahi).[necesită citare]

Influența slavă a continuat în Evul Mediu, în special prin folosirea limbii slavone bisericești, în
scop liturgic și ca limbă de cancelarie, până în secolul al XVIII-lea. Celelalte limbi învecinate
(toate slave, cu excepția limbii maghiare) au influențat româna.

Influența slavă se simte atât la nivel fonetic, cât și lexical. Până la 20% din vocabularul limbii
române este de origine slavă (a iubi, glas, nevoie, prieten). Totuși, multe cuvinte slave sunt
arhaisme și se estimează că doar 10% din lexicul românei moderne este de origine slavă.[30]

Alte influențe
Până în secolul al XIX-lea, româna a intrat în contact cu câteva limbi apropriate geografic de
aceasta:

germană (de exemplu: cartof < Kartoffel; bere < Bier; șurub < Schraube)
greacă (de exemplu: folos < ófelos; buzunar < buzunára; proaspăt < prósfatos)
maghiară (de exemplu: oraș < város; a cheltui < költeni; a făgădui < fogadni; hotar < határ; chip
< kép)
turcă (de exemplu: ciorap < çorap; cutie < kutu; papuc < papuç)
Neologisme
Începând cu secolul al XIX-lea multe neologisme împrumutate din alte limbi romanice, în special
din franceză și italiană, au pătruns în limba română (de exemplu birou, avion sau exploata). S-a
estimat că aproximativ 38% din cuvintele românești sunt de origine franceză sau
italiană[necesită citare].
Câteva cuvinte de origine latină au pătruns în limba română de două ori, o dată în nucleul
lexical (în vocabularul popular) și ulterior ca neologisme. De obicei cuvântul popular este un
substantiv, iar neologismul este adjectiv (de exemplu: frate / fratern, apă / acvatic, deget/digital,
simțământ/sentiment, înger/angelic, frig / frigid, ochi / ocular).

De aproximativ o sută cincizeci de ani au intrat în limbă și multe cuvinte împrumutate din
engleză, precum: gem (din jam), interviu (interview), meci (match), tramvai (tramway), manager
(manager). Aceste cuvinte primesc gen gramatical și se acordă conform regulilor limbii române.
Însă începând aproximativ din anul 1990, cuvintele englezești, în pofida recomandărilor
Academiei Române și a „legii Pruteanu”[31], nu mai îmbogățesc limba română primind gen
gramatical și acordându-se conform regulilor limbii[32], ci sunt folosite de mass-media și de
populația din România în forma de origine, ca în limbile abstand nescrise, precum: mall („galerie
comercială”), service („deservire”), computer („ordinator, calculator”), forward („retransmitere”)
sau attach („ataș”). Refuzul de a româniza cuvintele străine este socotit de autori precum
George Pruteanu o formă de snobism, ce judecă greșit adoptarea cuvintelor în formele române
ca fiind arhaică.

Vocabular
Articol principal: Vocabularul limbii române
Structura etimologică a vocabularului românesc
Într-o lucrare de referință[33] echipa lui Marius Sala construiește vocabularul reprezentativ al
limbii române[34], cuprinzând 2581 de cuvinte.

Vocabularul reprezentativ după Marius Sala

Structura etimologică a acestuia se prezintă astfel:

Elemente romanice 71,66%, din care

30,33 % latinești moștenite
22,12 % franceze
15,26 % latinești savante
3,95 % italiene
formații interne 3,91 % (majoritatea fiind bazate pe etimoane latine)
slave total 14,17 %, din care
9,18 % slava veche
2,6 % bulgărești
1,12 % rusești
0,85 % sârbo-croate
0,23 % ucrainene
0,19 % poloneze
germane 2,47 %
neogrecești 1,7 %
traco-dace de substrat 0,96 %
maghiare 1,43 %
turcești 0,73 %
englezești 0,07 % (în creștere)
onomatopee 0,19 %
origine incertă 2,71 %
Potrivit unei statistici anterioare, făcută de lingvistul Dimitrie Macrea, compoziția etimologică a
49.642 de cuvinte și variante înregistrate în DLRM (Dicționarul limbii romîne moderne, publicat
în 1958) este clasificabilă în 76 de grupe, dintre care numai 14 depășesc procentajul de 1 %.
Elementele latine 20,02 %, slave vechi 7,98 %, bulgare 1,78 %, bulgaro-sârbe 1,51 %, turce
3,62 %, maghiare 2,17 %, neogrecești 2,37 %, franceze 38,42 %, latine literare 2,39 %, italiene
1,72 %, germane 1,77 %, onomatopeice 2,24 %, de origine nesigură 2,73 %, de origine
necunoscută 5,58 %. Din cele 9.920 cuvinte latine numai 1.849 sunt primite direct din latină,
8.071 constituie derivate pe teren românesc de la rădăcini aparținînd cuvintelor moștenite din
latină.

Tot Macrea a făcut în 1942, în privința etimologiei, o analiză statistică a poeziilor lui Eminescu
publicate antum. Elementele latine reprezintă 48 % din vocabularul folosit de poet, în circulație
(sub raportul frecvenței) procentul crescând la 83 %. Elementele slave reprezintă 16,81 %, în
circulație numai 6,93 %. Macrea a conchis că fizionomia lexicală este latină în proporție
asemănătoare cu aceea a limbii franceze, după ce a comparat cu examenul statistic al
vocabularului poetului Paul Verlaine.

Semnificativ pentru criteriul circulației cuvintelor este și studiul (din 1937) al lui D. R. Mazilu,
Luceafărul lui Eminescu (Expresia gândirii, text critic și vocabular, în care autorul conchide că
13 din 98 de strofe ale poemului sunt alcătuite din cuvinte de origine latină. Întregul poem
conține 529 de cuvinte-titlu sau unități lexicale distincte, dar multe se repetă sub diferite forme
gramaticale. Numărul aparițiilor concrete (cuvinte-text) se ridică la cifra de 1.908, dintre care
1.688 de origine latină, 144 slave și 76 de origini diverse[35]. Elementul latin moștenit constituie
baza lexicului românesc în circulație, elementul lui invariabil mai ales ca frecvență[36].

Cercetări mai recente ridică procentajul elementelor autohtone în vocabularul reprezentativ al

limbii române la 1,43%[37].

Gramatică
Articol principal: gramatica limbii române.
Substantivele românești se declină în funcție de gen (feminin, masculin și neutru), număr
(singular și plural) și caz (nominativ/acuzativ, dativ/genitiv și vocativ). Articolul, asemenea
adjectivelor și pronumelor, se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.

Româna este singura limbă romanică în care articolul hotărât este enclitic, adică este atașat la
sfârșitul substantivului. Articolele au evoluat din pronumele demonstrative din limba latină.
Româna are patru conjugări verbale. Verbele pot fi puse la patru moduri personale, și anume
(indicativ, conjunctiv, condițional-optativ și imperativ) și patru moduri impersonale (infinitiv,
gerunziu, supin și participiu).

Sunete
Articol principal: fonologia limbii române.
Limba română folosește șapte vocale: /a/, /e/, /i/, /o/, /u/, /ə/ și /ɨ/. În plus, vocalele /ø/ și /y/ apar
foarte rar în unele cuvinte de origine străină, încă neasimilate.

La sfârșitul cuvintelor, după consoane (rar în interiorul cuvintelor) poate apărea un /i/ scurt
non-silabic, care se marchează în AFI cu /ʲ/ și este pronunțat ca o palatalizare a consoanei
precedente. Un sunet similar, terminația u surd, exista în româna veche, dar a dispărut cu timpul
în limba standard.

Există de asemenea 4 semivocale și 20 de consoane.

Diftongi
Diftongi descendenți: ai, au, ei, eu, ii, iu, oi, ou, ui, ăi, ău, îi, îu
Diftongi ascendenți: ea, eo, ia, ie, io, iu, oa, ua, uă
Triftongi
cu vocala intercalată între două semivocale: eai, eau, iai, iau, iei, ieu, ioi, iou, oai.
cu două semivocale în fața vocalei: eoa, ioa.
Evoluții fonetice
Datorită izolării, evoluția fonetică a românei este diferită de a celorlalte limbi romanice, dar
seamănă întrucâtva cu cea italiană, de exemplu prin evoluția grupării [kl] în (lat. clarus > rom.
chiar, ital. chiaro) și cea dalmată, de exemplu prin evoluția grupării [gn] în [mn] (lat. cognatus >
rom. cumnat, dalm. comnut).

Principalele schimbări fonetice constau în:

apariția diftongilor vocalelor e, i, o

lat. cera > rom. ceară
lat. sole > rom. soare
iotacism [e] → [i]
lat. herba > rom. iarbă
consoanele velare ([k], [g]) → consoane labiale ([p], [b], [m])
lat. octo > rom. opt