UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU” DIN ARAD

FACULTATEA DE STIINȚE UMANISTE

LIMBĂ ȘI LITERATURĂ. TENDINȚE ACTUALE
FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

LEXICUL LIMBILOR ROMANICE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

LECTOR DR. PALICIUC CĂLINA

STUDENT:

BOTAȘ G. DENISA-GEORGIA-CLAUDIA

ARAD

2021
Lexicul fiecărei limbi este în stransă legatură atât cu istoria poporului care vorbește acea
limbă, cât și cu realitatea înconjurătoare. În cazul limbilor înrudite, cum sunt limbile
romanice, istoria vocabularului lor este, cel puțin parțial, comună: același strat de bază, și,
uneori, același tip de influențe, datorate aceluiași tip de contacte.

Limbile romanice sunt limbile derivate din limba latină populară (vulgară) dupa căderea
Imperiului Roman. Ele formează împreuna cu limba latina și alte limbi contemporane acesteia
familia de limbi italice. Limba latină însăși nu este clasificată ca limbă romanică.

De la vest la est, variantele (dialectele) limbilor romanice formează un continuum, astfel că

limbile apropiate geografic au și caracteristici comune. Limbile portugheză, franceză și
română sunt cele trei extreme ale limbilor romanice. Limba sardă a pastrat cel mai bine
caracteristicile limbii latine, datorită izolarii sale.

Din punct de vedere istoric, prima ruptură a fost între limba sarda și restul. Următoarea a fost
între limba româna în est și celelalte în vest. A treia separare majoră a fost între limba italiană
si grupul galo-iberian.

Limba daco-româna este limba românilor vorbita la nord de spațiul lingvistic slav meridional
(reprezentat de sârbi, bulgari si macedoneni slavi). Limba dacoromâna este vorbită în special
la nord de Dunăre (România, Republica Moldova, Ucraina, Ungaria), dar și la sud, în
Dobrogea (România si Bulgaria) și în Timoc (Serbia).

În ciuda influențelor din limbile germanice și cele preromane, iar în cazul limbii române din
cele slave – fonologia, morfologia, lexica și sintaxa tuturor limbilor romanice au evoluat în
cea mai mare parte din latina vulgară. Toate au pierdut sistemul de declinare al limbii latine
(totuși româna și-a dezvoltat unul prin punerea pronumelor demonstrative latine la sfârșitul
cuvintelor) și prin urmare folosesc mai multe prepoziții. Conform studiului efectuat de Mario
Pei în 1949, care compară gradul de evoluție al limbilor față de limba din care provin, iată aici
coeficientul de evoluție pentru limbile romanice în comparație cu limba latină:

Limbasardă: 8%;

Limbaitaliană: 12%;

Limbaspaniolă: 20%;

Limbaromână: 23,5%;

Limbaoccitană (provensală): 25%;

Limbaportugheză: 31%;

Limbafranceză: 44%.
Un aspect interesant al dinamicii vocabularului, asupra căruia vrem să ne oprim atenţia îl
constituie modificările care au loc în conţinutul semantic al lexemelor. Nu se poate studia
vocabularul unei limbi dacă nu se are în vedere evoluţia semantică a lexemelor. Aceasta
prezintă câteva tendinţe generale, cum ar fi: lărgirea sensului, restrângerea sensului,
combinarea celor două tipuri prin succesiunea lor în timp sau prin alăturarea lor simultană,
înnobilarea sau, dimpotrivă, degradarea sensului. Dacă vorbim de schimbări semantice la
nivelul celor două limbi menţionate – româna şi italiana –luând în calcul fondul latin
moştenit, vom observa că aceste schimbări interesează în egală măsură şi etimologia şi
semantica.

Şi cuvintele au o istorie a lor. Ar fi interesant de urmărit o comparaţie între semnificaţia unor

noţiuni din limba latină şi cea a corespondentelor lor romanice (mai precis româneşti şi
italiene). La termenii pe care îi vom alege se poate observa o oarecare ,,sărăcire”, o depreciere
a rolului acestora în comunicarea cotidiană. Sensul antic (dacă îl putem numi aşa pe cel din
limba latină) fie s-a pierdut, fie supravieţuieşte în forme ,,reziduale” în câteva locuţiuni, fără a
mai corespunde decât pe alocuri celui primar din latină, fie apare distorsionat sau frecvent
banalizat. Vom analiza astfel câteva noţiuni latineşti pentru a arăta această restrângere sau
uneori lărgire a sensului lor în cele două limbi romanice, dar prin banalizarea frecventă. Un
prim exemplu îl reprezintă lexemul honestus. Legat de ideea de honor (honos), -oris, acest
termen era folosit adeseori cu sensul de ,,onorabil, distins, nobil, de rang nobil”. Ce se
păstrează din acest sens primar în corespondentele sale romanice: onest, respectiv onesto?
Doar sensul comun de ,,cinstit, de treabă, corect” (cf. DEX). Onestă e o persoană de treabă,
cumsecade din societatea burgheză care nu întreprinde acţiuni negative sau dăunătoare
celorlalţi. O sintagmă precum ,,născut din părinţi oneşti” (,,nato da onesti genitori”) poate fi
folosită azi cu o nuanţă aproape ironică, în timp ce în Roma antică desemna obârşia nobilă.
Vir honestia facie semnifica un om cu o anumită prestanţă a aspectului fizic, un om arătos.
Honestus presupunea astfel o nobilitatea interioară, cât şi exterioară. Cel din urmă sens s-a
pierdut în italiană şi română.

În limba italiană pietà (milă) sau una persona pietosa ne va duce cu gândul în primul rând la o
atitudine sentimentală, umanitară, similară într-o oarecare măsură cu compasiunea. În anumite
situaţii chiar, noţiunea în discuţie admite şi sensul de ‘justiţie’, ‘justiţiar’. Cel care nu cunoaşte
milă, compasiune este nedrept (it. ingiusto). Spre deosebire de română, noţiunea din italiană
moştenită din acelaşi pietas şi-a generalizat sensul, sărăcindu-l oarecum de caracteristicile
nobile.

Clasificări ale limbilor romanice

Cel care a semnalat pentru prima oară existenţa cîtorva idiomuri neolatine a fost Dante
Alighieri.El a făcut pentru prima dată desinenţta dintre cîteva varietăţi neolatine: ,,oc” i se
spunea afirmaţiei în provansală,dar pe care Alighieri o numeşte limba spaniolă ceea ce este
greşit şi ,, langue d oil în franceza veche.Datorită faptului că era o clasificare bazată pe
intuiţie,dar nu pe fapte ştiinţtifice.ea nu a fost apreciată,dar şi datorită faptului că la momentul
respectiv se putea vorbi despre existenţa a 4 idiomuri.dar nu doar 3 aşa cum menţiona
Alighieri.
Una din clasificările bazate pe criterii cu adevărat ştiinţifice a fost realizată de întemeietorul
romanisticii Frederic Diez în secolul 19.Astfel se vorbeşte de 6 limbi romanice pe care el le
delimitează utilizând criteriul filologic,tipologic lingvistic şi teritorial.El împarte cele 6 limbi
în 3 regiuni:

• Nord occidentală: franceza şi provansala;

• Sud occidentală: spaniola şi portugheza;

• Secţiunea orientală: româna şi italiana;

La începutul secolului 20 este realizată prima clasificare care pune accent pe compararea unor
fapte lingvistice,invocând criterii fonetice şi criteriul tipologic lingvistic la care se adaugă şi
cel teritorial.Autorul acestei clasificări este Walter von Wartburg(1936),la nivel fonetic el
centrează atenţia asupra lui s final din diferite zone romanice şi asupra consoanelor oclusivep,
t ,k în poziţie intervocalică se comportă diferit în diferite zone romanice,astfel în unele zone
ele îşi păstrează caracteristicile sau se modifică neînsemnat, în alte teritorii ele se sonorizează
sau chiar se transformă în vocale.De ex: latinescul potere devine pouvoir în franceză,poder î
n spaniolă, a putea în română şi potere în italiană.Astfel în unele cuvinte din limbile romanice
occidentales final se păstrează, pe când în alte zone de răsărit s final dispare(homenis devine
oameni în română şi omeni în italiană) pe când în arealul vestic s final se păstrează ca marcă
a pluralului.Această clasificare a fost mai târziu completată cu alte fapte de limbă care s-au
referit la:

Locul articolului definit în raport cu sustantivul determinat,adică în aria vestică articolul este
indeclinabilşi se află în prepoziţia sustantivului pe când în aria estică acesta este declinabil şi
se află în postpoziţia sustantivului.

Modul de formare a viitorului prezintă diferenţe în ambele arii, modul de formare a viitorului
a cunoscut iniţial o formă analitică bazată pe o structură formată din infinitivul verbului de
conjugat la care se adaugă infinitivul.Diferenţa dintre cele două arii ţine de natura auxiliarului
şi poziţia lui faţă de infinitiv.De exemplu în limba română este forma analitică,adică (eu voi
cânta) în limba franceză este forma sintetică (je chanterai).

Modul de formare a predicatului verbal compus.În aria vestică se compune din verb
semiauxiliar şi infinitiv. De ex: je peux chanter, tu dois partir... pe când în aria estică
predicatul verbal compus spre deosebire de cealaltă zonă are o structură diferită , anume verb
semiauxiliar plus infinitiv şi la care se adaugă conjunctivul,participiul şi supinul: eu vreau să
cânt,pot dansa, trebuie să plec...

Teritoriul din Europa locuit de popoarele care vorbesc limbile romanice(româna,franceza

provensala,spaniola, catalana,portugheza,retoromana,sarda,italiana şi dalmata
dispărută)poartă numele de Romania.După aşezarea geografică unele limbi romanice seamănă
mai bine între ele decât altele.De aceea, pentru înlesnirea practică a studiului lor s- a
procedat,încă de la început, la o grupare după asemănările mai mari pe care le
prezintă.Astfel,Fr.Diez în „Gramatica Limbilor Romanice”(1836),pune româna şi italiana în
grupa oriental, iar pe toate celelalte în grupa occidental,cu două subdiviziuni(sud
vestică:spaniola şi portugheza şi nord-vestică:provensala şi franceza).M.Bartoli modifică
puţin această clasificare,în sensul că distinge şi el două grupuri:

1. Ramura apenino-balcanică,în care intră(româna,dalmata şi dialectele italiene centro

meridionale);

2. Ramura pirineo-alpinică,în care intră toate celelalte idiomuri romanice;

Această împărţire trebuie preferată,fiindcă se întemeiază pe fapte necunoscute în vremealui

Diez,printre care cel mai important este acela că dialectele italieneşti de nord seamăn în mai
multe privinţe mai bine cu graiurile franceze şi cu cele retoromane.

Altă împarţire dictatăde situaţia specială a limbii catalane,este aceea a lui Griera care pune
într-un grup numit de el „afro-romanic” limbile(spaniola,portugheza dialectele italieneşti
meridionale şi mai puţin hotărât româna),iar în celălalt grup „ibero-romanic” în care intră
restul limbilor romanice.El se întemeiază pe vocabular interpretându-l din punct de vedere
istoric-cultural,adică pe baza unor cuvinte existente în idiomurile din primul grup,asupra
curentelor istoric-cultural care au determinat formarea limbilor romanice din peninsula
iberică.Scopul urmărit de Griera a fost să demonstreze că trebuie să separăm catalana de
spaniolă şi de portugheză:acestea sunt produsul curentului african-romanic,pornit din sudul
Spaniei şi alimentat de latina din nordul Africii,pe când catalana s-a format sub influenţa
curentului galo-romanic sau continental,venit din Galia.

O împărţire mai recentă a limbilor romanice a propus A.Alonso care le grupează după gradul
de romanizare iniţial şi după gradul de fidelitate ulterior faţă de tradiţia latină:provensala
reprezintă un punct nodal, de legătură, între cele două peninsule(italică şi iberică) şi totodată,
între ele şi Franţa de nord.Franceza este cea mai neromanică dintre toate continuatoarele
limbii latine.Această clasificare din care lipseşte româna este foarte interesantă şi se apropie
în mare măsură de adevăr,prin faptul că are la bază elemente de structură gramaticală,nu de
măsură oarecum geografică.Alte încercări de clasificare a limbilor romanice apar în câteva
manuale foarte recente de lingvistică romanică generală.

Carlo Tagliavini este cel care a pus la baza clasificării sale criteriul substratului şi cel
teritorial.El a delimitat aşa numitele zone romanice,fiecare purtând denumirea substratului
corespunzător:

1. Romanica balcanică(româna,dalmata);

2. Romanica italică(italiana,sarda , retoromana);

3. Romanica galică(franceza,franco-provensala,provensala,gascona ,catalana);

4. Romanica iberică(spaniola,portugheza);

În concluzie, legătura dintre istoria lexicului şi istoria societăţii este atât de strânsă şi de
evidentă, încât lingvistul francez Antoine Meillet se considera pe deplin îndreptăţit să afirme
că orice vocabular exprimă, de fapt, o civilizaţie. Iar o civilizaţie, înţeleasă ca o colectivitate
lingvistică va suferi în mod evident prefaceri de diverse naturi.
Bibliografie:

1. https://www.philippide.ro/Identitate%20culturala_2006/297...302%20-
%202006%20VOLUM%20RUS.pdf

2. https://ro.scribd.com/doc/116833521/Limbile-romanice-sau-neolatine-sunt-toate-
limbile-derivate-din-latina-vulgar%C4%83

3. Guţu, Gheorghe, Dicţionar latin – român, Ediţie revăzută şi completată, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1993.

4. Lăzărescu, George, Dicţionar italian – român, Bucureşti, Editura Niculescu, 2000.