Prof.

Adriana Gruia

Originile şi evoluţia limbii române

Originea limbii române e legată de procesul de formare a poporului român.

Majoritatea specialiştilor consideră că limba română îşi are originea în limba latină vulgară,
mai precis din varianta sa regională dunăreană. Lingvistul Alexandru Rosetti formulează
definiția genealogică a limbii române: „limba română este limba latină vorbită în mod
neîntrerupt în partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene
romanizate, din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până în zilele
noastre.” Limba română s-a format în principal în condiţiile cuceririi şi colonizării Daciei de
către romani în sec. al II-lea d. Hr. şi are la bază elementul autohton (geto-dac) şi elementul
roman (latin). Elementul migrator (turcic, slav) nu reprezintă o componentă a etnogenezei
româneşti, în schimb a influenţat şi îmbogăţit vocabularul. Prin aşezarea slavilor şi a
bulgarilor în zona sud-dunăreană, limba română îşi îmbogăţeşte vocabularul şi mai mult, apar
cele patru dialecte româneşti:
1. dialectul dacoromân care s-a dezvoltat la nord de Dunăre pe teritoriul fostei provincii
romane Dacia, este limba literară, dar cu timpul s-a diversificat, iar în anumite regiuni i-au
apărut subdialecte/graiuri ca graiul bănăţean, moldovean, maramureşean, crişan, ardelenesc
şi oltean. (Este limba vorbită şi oficială a României de astăzi şi a Republicii Moldova);
2. dialectul aromân se vorbește la sud de Dunăre cu circa 300.000 de vorbitori;
3. meglenoromân în sudul Dunării cu circa 5000 de vorbitori;
4. istroromân în Croația cu circa 1500 de vorbitori;
Trăsăturile definitorii ale limbii române sunt strâns legate de limba latină. Limba
română face parte din rândul limbilor romanice împreună cu franceza, italiana, spaniola,
catalana (vorbită între Franța și Spania), portugheza, dalmata și provençala. Asemănarea cu
limba latină se vede la nivel fonetic, gramatical și lexical. Atât structura gramaticală, cât și
fondul principal lexical sunt de origine latină.
Din punct de vedere fonetic, se remarca majoritatea sunetelor existente în latină. Se
remarcă transformarea consoanei L între două vocale în R: gula˃gură, sole˃soare,
dolus˃dor. De asemenea, grupurile de consoane CT și CL urmate de vocale se transformă ca
în exemplele următoare: octo˃opt, includo˃închid. O altă modificare este A-ul nazal
accentuat care se va transforma în Â: lána˃lână, pánem˃pâine.
Morfologia este o continuare fidelă a latinei; exemple importante sunt păstrarea celor
patru conjugări ale verbului (conjugarea I. „-a”, conj. II. ˝„-ea”, III. „-e”, conj. IV. „-i”),
sistemul modurilor și timpurilor verbale (indicativ, conjuctiv, imperativ, condițional-optativ,
gerunziu, infinitiv, participiu, supin), cazurile substantivului (nominativ, genitiv, dativ,
vocativ, acuzativul înglobează și ablativul latinesc), declinarea substantivului (masculin,
feminin, neutru), gradele de comparație ale adjectivului; de asemenea, cuvintele de legătură
(majoritatea adverbelor, prepoziții, conjucții) sunt preluate din limba latină.
Vocabularul are o pondere importantă; fondul lexical moștenit furnizează elementele
de bază pentru terminologii ce acoperă cea mai mare parte a vieții materiale și spirituale, cum
ar fi omul și părți ale corpului (cap, păr, picior...) sau familia (mamă, tată, soră, nepot...). La
nivel lexical, peste 60% din cuvintele vocabularului fundamental sunt de origine latină, 20%
de origine slavă, iar restul de alte origini. Exemplele sunt numeroase:
 nume de acțiuni: din latină: a fi, a se naște, a se îmbrăca.... din slavă: a iubi, a trăi...
 părțile corpului: latină: limbă, mână... slavă: trup, obraz, gât...
 grade de rudenie: latină: frate, cumnat... slavă: nevastă, nene, neam, rudă...
 alimente: latină: pâine, lapte, ceapă, ouă... slavă: ulei, slănină...
 timpul: latină: timp, an, zi, oră... slavă: vreme, ceas...

1
Prof. Adriana Gruia

Influenţa slavă. Prezenţe populaţiei slave pe teritoriu începând cu secolul al VI-lea şi

oficierea cultului religios în limba slavă au determinat o influenţă a acestei limbi asupra limbii
române. S-au păstrat:
termeni de cult religios: liturghie, maslu, iad, rai, sfânt, utrenie, stareţ etc.
termeni din agricultură: plug, ogor, brazdă, snop
termeni de organizare socială: logofăt, vornic, vistiernic, paharnic, boier, jupân
toponime: Bistriţa, Craiova, Lipova, Prahova
onomastică: Ivan, Olga, Vornicu, Stoleriu, Bistriceanu
în gramatică, vocativul în „o” al substantivelor feminine (Mario, Florico), prin numeralul
sută şi modul de formare a numeralelor de la 11 la 19.
Influența greacă a adus în limba română preponderent cuvinte din sfera religioasă:
acatist, călugăr, patriarh, icoană, evanghelie, arhanghel, omidă, buzunar, cais etc..
Influența turcească se explică istoric prin suzeranitatea Imperiului Otoman în
principatele române. În aceasta perioada se absorb cuvinte precum: bacșiș, chilipir, chiftea,
acadea, ciorbă, telemea, sarma, iaurt, magiun, chirie etc..
Limba germană a ajuns să influențeze vocabularul prin coloniștii sași din sudul
Transilvaniei (ladă, nasture).
În prezent suntem martorii adoptării terminologiilor tehnico-științifice (informatică,
medicină, economie) din limba engleză. S-au integrat în limba română mai ales
americanismele în forma lor originală cum ar fi: computer, soft, weekend, management.
Așadar distingem trei straturi fundamentale ale limbii române. Substratul este limba
autohtonă a geto-dacilor. Specialiștii spun că s-au păstrat în jur de o sută de cuvinte. Stratul
limbii române este limba latină vulgară și este definit ca „elementul de bază al unei limbi”.
Adstratul se referă la împrumuturi lexicale, predomină influența slavonă. Adstratul nu
modifică gramatica, deja cristalizată, ci doar îmbogățește vocabularul.
În prima fază a dezvoltării ei, limba română veche ce se vorbea la nord și sud de
Dunăre e denumită româna comună sau protoromâna. Aceasta este refăcută prin studii
comparative și deducții (realizate mai ales de Sextil Pușcariu și Alexandru Rosetti), deoarece
nu este cunoscută documentar.
Între sec. al XVI-lea şi sec al XVIII-lea vorbim despre epoca veche a limbii române
ca limbă de cultură. Aceasta începe în 1521 cu Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung şi se
încheie cu apariţia primei gramatici româneşti tipărite Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae de Samuil Micu şi Gh. Şincai (apariţie simbolică a Şcolii Ardelene care marchează
trecerea spre epoca modernă a culturii naţionale). Primele tipărituri în limba română îi
aparțin diaconului Coresi (Catehismul 1559- 1560), înlesnesc eliminarea treptată a slavonei ca
limbă de cultură. („În sfânta besearecă mai bine e a grăi 5 cuvinte cu înţeles decât 10 mie de
cuvinte neînţelese în limba striină”).
Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datată cu exactitate de N. Iorga (29 – 30 iunie
1521) este adresată lui Johannes Benkner, judele Braşovului. Autorul scrisorii este un
negustor care are informații privitoare la mișcările turcilor din vara anului 1521. Textul arată
deprinderi exersate de scris în limba română.
Așadar, limba română este considerată formată într-o perioadă cuprinsă între ocupația
romană în Dacia și primele manifestări ale influenței slave. Limba română poartă pecetea
limbii latine care a jucat rolul cel mai important în ceea ce privește lexicul, gramatica și
fonetica. Limba română nu a încetat să absoarbă cuvintele de origine străină, proces ce
continuă și astăzi.
Norma lingvistică este stabilită de Academia Română și de institutele acesteia, iar
lucrările cu caracter normativ sunt: Dicționarul Explicativ al Limbii Române (DEX),
Dicționarul Ortografic, Ortoepic și Morfologic al Limbii Române (DOOM 2), Gramatica
Limbii Române (GARL, editura Academiei Române).