-Latinitate si Dacism-

Limba romana este limba latina vorbita in mod neintrerupt in partea orientala a Imperiului
Roman, cuprinzand provincile romanizate (Dacia, Polonia de Sud, Dardania, Moesia Superioara
si Inferioara), din momentul patrunderii limbii latine in aceasta provincie si pana in zilele
noastre. (Al. Rosetti, Istoria limbii romane de la origini pana in secolul al XVI- lea, Bucuresti,
1971, p. 8).
Limba nationala romana s-a format in anumite conditii istorice. Aceasta este alcatuita dintr-o
serie de elemente: autohton (trac si ilir), la care se adauga elemental latin si slav. Enumerarea
elementelor componente ale unei limbi nu constituie insa definirea ei.
Latinitatea si dacismul sunt doua curente de idei ce starbat cultura si literature romana.
Dacismul isi face simtita prezenta odata cu interesul romancierilor pentru etnogeneza si pentru
mitologia din spatial traco-dac. Acesta se contureaza sub forma unui current de idei, mai mult
sau mai putin unitare, mai ales in perioada interbelica, de multe ori fiind asimilat cu orientarea
traditionalista. Cunoaste cateva puncta de maxim interes. Este un current ideologic autohton,
afirmat la inceputul secolului al XX-lea si caracterizat prin exagerarea contributiei dacilor in
etnogeneza romaneasca.
Din cele mai vechi timpuri, actualul teritoriu al tarii noastre a fost locuit de geto-daci, deprinsi
din ramura de nord a marelui neam al tracilor. Desi limba pe care o vorbeau nu s-a consemnat in
tratate scrise, cercetarile lingvistice au indentificat circa 100-150 de cuvinte considerate geto-
dace, pastrate, pana azi in limba romana.
I. I. Russu, in studiul sau monografic despre Limba traco-dacilor (1959) stabileste ca “160 de
cuvinte specific romanesti sunt anteromane indoeuropene, apartinand ca atare graiului populatiei
care in timpul expansiunii romane locuia in teritoriile carpato-balcanice, adica traco-dacilor”.
Exemple de cuvinte: abue, amurd, adia, copil, copac, branza, fluier, butuc, etc.
Elementele geto-dace formeaza fondul lingvistic autohton, asa numitul substrat al limbii romane.
Unele cuvinte geto-dace sunt considerate de origine latina, fiind cuvinte preromane, imprumuturi
din limba latina populara dunareana, devenita ulterior mijloc de comunicare a populatiei
romanizate din nordul si sudul Dunarii. (Grigore Brancus, Vocabularul autohton al limbii
romane, 1938, p. 102)
“Daca in restul Romaniei orientale, romanizarea a fost in cele din urma sortita disparitiei, in fosta
Dacia traiana, romanii si dacii romanizati s-au mentinut, reusind sa se cristalizeze intr-o noua
realitate: poporul roman” (Adolf Armbrustere, Romanitatea romanilor. Istoria unei idei,
Bucuresti, Editura Enciclopedica, 1993)
Romanizarea process de deprindere a geto-dacilor cu institutiile, cu civilizatia si cultura romana,
impletindu-le cu civilizatia si cultua lor proprie. Se realizeaza astfel, continuitatea de limba si
continuitatea de cultura.
Romanizarea, ca proces oficial, organizat si sistematic cunoaste doua aspecte: Romanizarea
lingvistica si romanizarea nonlingvistica.
 Romanizarea lingvistica: fundamentala si decisiva pentru aparitia limbii romane; aceasta
substitutie de limbi s-a produs in cadrul unui proces de lunga durata.
 Romanizarea nonlingvistica: prelucrarea de catre populatia autohtona a unor elemente de
civilizatie spirituala si materiala romana (rituri, credinte, forme de organizare, forme de
administare, tipuri de edificii sau de asezari umane, etc.
Romanizarea s-a dovedit un process ireversibil.
Odata cu ocuparea Daciei de catre romani, limba latina devine limba oficiala a noii provincii a
Imperiului, mai ales in forma sa populara numita latina vulgara (<lat vulgaris, adjective
“obisnuit, comun, public”), spre a se deosebi de latina culta, limba scrierilor carturaresti. In
raport cu celelalte limbi neolatine, romana are o fizionomie proprie, diferentiindu-se de limbile
romanice occidentale prin cateva categorii de fapte lingvistice cu un caracter conservator sau,
alteori inovator.
Latina vulgara poate fi definite ca un ansamblu de tendinte ale limbii vorbite, realizate, in timp si
spatiu, dupa imprejurari: ea apare ca o limba omogena, foarte apropiata de limba oglindita si
inscriptiile din epoca imperiala. Este limba vorbita de majoritatea clasei mijlocii a populatiei, in
ultimle secole ale Republicii si ale Imperiului. Ea alcatuieste o singura latinitate, diferentiata
dupa clase sociale, timp si loc.
Romana face parte din grupul lingvistic apenino-balcanic, impreuna cu dalmata, albaneza si
dialectele italiene centrale si meridioanale (abrusses si pugliez). Printre trasaturile comune ale
acestui grup lingvistic sunt: Pastrarea lui “u’ latin in romana, in dialectele italiene de sud si in
sarda: romana “furca”, sarda “furca”, pe cand in celelalte limbi romanice “u” a trecut la “o”;
conservarea surditatii oclusivelor “p, t, k” si a semioclusivei “s”: romana “capastru, roata,
pacurar” (spaniola cabestro, rueda, portiugheza pegureiro), italiana “capestro, rota, pecoraio,
romana” “casa”, italiana “casa”, tratamentul asemanator al grupului kl’: romana “cheie”, italiana
“chiave”, romana “ochi”, italiana “occhio, franceza “oeil”, spaniola “ojo”, pluralul in -i la
numele de declinarea a III-a: romana “munti”, italiana “monti”, in sfarsit, exista in dialectele
italiene meridionale, in dalmata si in romana o serie de expresii asemanatoare, precum si cuvinte
ce nu apar in celelalte limbi romanice.
Inca din secolul al III-lea, Roma nu mai avea forta de impunere provinciilor indepartate si din ce
in ce mai autonome, ca Dacia, inovatiile sale lexicale. Astfel, o serie de cuvinte cunoscute de
limbile romanice occidentale, nu mai patrund in Dacia: aviaticus, carruca, (ex) iutare, sugia, etc.
Gustav Gröber a sustinut (1884) ca diferentele dintre limbile romanice s-ar explica prin date
succesive de romanizare a provinciilor: anumite inovatii fonetice se petrecusera la o data
anterioara romanizarii cutarei provincii, iar unele cuvinte ce lipsesc din cutare limba romanica
nu erau inca panromane, in momentul cuceririi provinciei.
Criteriul acesta cronologic de explicatie ar putea fi valabil, daca provinciile romanizate ar fi
ramas izolate si nu ar fi primit inovatii de la centru; dar lucrurile s-au petrecut altfel: stim ca
inovatiile lexicale pornite din centru au patruns, pana la o anumita data; in provinciile cele mai
indepartate ale imperiului roman. De aceea, diferenta dintre limbile romanice, adica diferentierea
dupa provincii a latinei vorbite, nu se poate explica decat tinand seama de populatiile autohtone,
diferite in fiecare provincie, carora limba latina le-a fost impusa odata cu romanizarea si care au
transformat, fiecare intr-un mod diferit, limba cuceritorilor romani.
Coservatismul de care da dovada limba romana in domeniul lexicului, ca si sarda, se explica prin
izolarea acestor doua limbi.
Influenta limbilor slave meridionale asupra limbii populatiilor romanizate dunarene. Romana are
in compozitia ei elemental autohton, latin si slav.
Cihac, in prefata dictionarului sau etimologic al limbii romane (1879) a aratat, in baza
materialismului adunat, ca din 5765 cuvinte, 2361, adica 2/5 ar fi slave, fata de 1165, adica 1/5
cuvinte de origin latina.
Intervenind in disputele lingvistice privind natura limbii romane, B. P. Hasdeu stabileste un
echilibru intre orientarea latinista a Scolii Ardelene si ideile antilatiniste ale lui Al. Cihac,
sustinand ca statistica pe care se bazau acestia este falsa, din moment ce nu ne dezvaluie valoarea
de circulatie a cuvintelor folosite.
Asadar, Hasdeu a combatut concluziile lui Cihac, invocand valoarea de “circulatie” a cuvintelor
si aratand ca exista fraze romanesti cuprinzand numai cuvinte de origine latina, pe cand fraze
numai cu elemente slave nu se pot construi. Latinitatea limbii romane, afirmata de Scoala
Ardeleana, in lupta ei pentru cucerirea egalitatii de drepturi politice pentru romanii din
Transilvania, e exagerata de scoala latinista, care impinge teoria pana la ultimele ei limite (in
“Dictionarul limbii romane” al lui Laurian si Massim, cuvintele nelatine sunt reunite intr-un
volum separat “Glosar care cuprinde vorbele din limba romana starine prin originea sau formarea
lor, cum si cele de origine indoioasa”, 1871)
Caracterul romanic al limbii romane rezulta insa nu numai din considerarea vocabularului sau.
Intr-adevar, daca fondul de baza al vocabularului limbii romane (compus din cuvintele cele mai
frecvente si din cuvintele disponibile) este alcatuit din cuvinte latine, exista insa un mare numar
de cuvinte slave, care fac parte din acest fond de cuvinte, ca de exemplu, drag, iubi, plati, prieten,
primi, scump, etc., si de care limba nu se poate lipsi. In schimb morfologia limbii romane ste de
origine latina.
Sa luam cateva cuvinte de origine slava, cum ar fi, verbul a iubi si cuvintele prieten si drag. Daca
incercam sa alcatuim cu aceste cuvinte o fraza, de exemplu: Ii iubesc foarte mult pe prietenii mei
dragi, suntem obligati sa ne servim de elemente gramaticale de origine latina, si anume: -esc,
sufix verbal de origine latina, foarte, intrebuintat pentru formarea superlativului din latina
“forte”, mult din latina “multum”, pe din latina “per”, ce serveste la construirea complementului
drept in acuzativ, cand complementul este un nume de persoana, un nume comun de fiinta sau un
pronume neenclitic, prietenii, cu “-i” marca pluralului si a articolului, mei, adjective posesiv din
latina “meus”, dragi, cu “-i” marca a pluralului (latina -i).
Din consideratiile de mai sus, rezulta ca romana este o limba romanica care a suferit o puternica
influenta slava meridionala.
Elementul slav din limba romana, impreuna cu elementele balcanice, contribuie la crearea
caracterului particular al limbii romane, fata de celelalte limbi romanice. In aceasta privinta, ne
referim nu numai la vocabular, ci si la uneltele gramaticale, din care unele sunt luate din slava.
Din grupul limbilor slave meridionale trenuie luate in consideratie pe langa romana, si bulgara si
sarba.
Astfel, romana prezinta in structura ei elemente neromanice, care se pot explica numai prin
limbile slave si contactul intre cele doua limbi. Existenta elementelor slave din aceasta categorie,
in structura limbii romane, presupune coexistenta si intrepatrunderea a doua sisteme lingvistice
la acelasi vorbitor: cel romanic si cel slav; iar fenomenul se explica prin traiul in simbioza a
romanilor si slavilor, pana la asimilarea celor din urma de catre cei dintai.
Influenta slava a limbii romane constituie deci un caz de substrat: limba noilor veniti se
suprapune peste limba populatiei existente; noii veniti invata limba populatiei existente si ii
transmit o serie de trasaturi caracteristice.
Incepand cu secolul XVI apar scrieri in limba romana. Limitele conventionale sunt 1521 ( cel
mai vechi text scris in limba romana- Scrisoarea lui Neacsu din Campulung) si 1780- prima
gramatica romaneasca tiparita “Elementa linguae daco-romanae sive valachiae” de Samuel Micu
si Gheorghe Sincai.
Aparitia scrisului in limba romana are doua cauze: interna- necesitati socio-culturale si externa-
modele si influente culturale straine. Un moment decisiv in aceasta perioada il reprezinta
adoptarea limbii romane in comunicarea scrisa, instrument necesar pentru a elimina treptat
slavona ca limba de cultura. Primele texte in limba romana, scrise, probabil si inainte de 1500, au
fost scrisorile si actele, de regula, particulare, urmate de unele scrieri religioase.
Scrisoarea boierului Neacsu din Campulung (Arges) catre judele Brasovului Hans Benker a fost
datata in 29-30 iunie 1521, intr-o peroada cunoscuta prin procesul de trecere treptata la romana
ca limba a culturii si a literaturii. Imaginea elocventa a felului in care arata limba romana in
veacul al XVI-lea, Scrisoarea lui Neacsu din Campulung confirma originea latina a limbii
romane, unitatea si continuarea limbii si a poporului roman.
In secolul al XVI-lea apar primele tiparituri ale textelor religioase traduse in limba romana, intr-
un timp cand numai greaca si slavona erau recunoscute de biserica ortodoxa drept limbi de cult.
Prin aceste traduceri bisericesti, limba romana s-a impus definitive ca limba de cultura a
romanilor si a dobandit cele dintai norme unitare specific exprimarii culte.
Datate aproximativ inainte de tipariturile lui Coresi, scrierile rotacizante sunt printre cele mai
vechi traduceri bisericesti in imba romana, efectuate in nordul Transilvaniei, mai probabil in
Maramures: Codicele Voronetean, Psaltirea Scheiana, Psaltirea Voronetiana, Psaltirea
Hurmuzachi, Catehismul Martian.
Psaltirea scheiana cuprinde Psalmii lui David si cantarile adaugate de obicei in urma Psalmilor
(cantarea lui Moise, rugaciunea Anei, mama lui Samuil, cantarea Sfintei Fecioare etc.) si se
incheie cu simbolul atanasian. Ea a fost copiata, dupa cum se poate vedea din grafia si
fonetismul textului, de trei copisti diferiti (primul a copiat paginile 1-20, al doilea 20-196, iar al
treilea 197-530).
Psaltirea Scheiana a fost publicata pentru intaia data in 1889, de profesorul I. Bianu, in facsimile
si transcriere latina pe pagina alaturata, si cu indicarea variantelor din Psaltirea lui Coresi (1577),
in caractere cursive pe marginea paginii transcrisa in caractere latine. Ea a fost studiata pe larg,
in comparative cu celelalte Psaltiri din secolul al XVI-lea si al XVII-lea, traduse din slavoneste,
si publicata intr-o editie critica de catre d-l I.A. Candrea, in colectia de publicatii a “Comisiunii
istorice a Romaniei”, la 1916. In aceasta editie insa d-l Candrea a incercat sa inlature fonetismul
copistilor si sa reconstituie forma arhaica a prototipului pierdut, dar acest procedeu al scolii
franceze dinainte de razboi lasa loc liber arbitrarului.
Diaconul Coresi a fost un tipograf si editor. Un adevarat intemeietor in cultura si literatura
romana, aparand alaturi de Neagoe Basarab, ca una dintre personalitatiile fascinante ale secolului
al XVI-lea.
Textele coresiene inaugureaza seria tipariturilor religioase in limba romana, intr-un interval
relative scurt 1559-1581. Coresi a tiparit 11 carti de cult, majoritatea la Brasov: Catehism-
Intrebare credincioasa, Tetraevangheliarul romanesc, Pravila, Apostolul, Cazania 1 si Cazania 2,
Molitvelnicul, Psaltirea romaneasca, Liturgherul romanesc, Paltirea slavo-romana. Inainte de a
tipari manuscrisele Coresi le-a revizuit si a muntenizat limbajul textelor traduse in alte regiuni.
Tipariturile lui au cunoscut o mare circulatie in cele trei Tari Romanesti. Limba lor va fi luata ca
model de exprimare de catre generatiile ulterioare de carturari. Coresi a pus jaloanele limbii
literare romane pe baza limbii vorbite in nordul Munteniei si in nord-sud-estul Transilvaniei.faza
de maxima inflorire a culturii romanesti medievale acopera secolele XVII-XVIII. Se imbogatesc
textele originale cu lucrari istoriografice ale cronicarilor munteni si moldoveni si cu opera
complexa a primului scriitor roman Dimitrie Cantemir. De asemenea, operele lui Varlaam si ale
lui Atim Ivireanu aduc o inovare in domeniul literarurii religioase.
Limba este temelia societatii, si impreuna cu istoria formeaza, in conceptia stintifica a lui
Hasdeu, “un tot armonios in care toate se afla in corelatie”. Acesta sustinea ca “nationalitatea
noastra s-a format din cateva elemente, din care niciunul nu a fost predomnitor”. El promova
idea ca structura limbii romane este de origine latina, dar in acelasi timp reconstituie componenta
dacica in etnogeneza romaneasca, dand un raspuns teoriilor care negau caracterul autohton al
romanilor si demonstreaza continuitatea lor in vatra dacica.
Bibliografie:
 Manual de limba si Literatura romana, manual pentru clasa a XI-a, Marin Iancu, Ion
Balu, Editura Corint Educational
 https://www.qreferat.com/referate/istorie/LATINITATE-SI-DACISM817.php
 Al. Rosetti, “Istoria limbii romane, de la origini pana in secolul al XVI-lea” Bucuresti,
1971
 N. Cartojan, “Istoria literaturii romane vechi”, Editura Fundatiei Culturale Romane,
Bucuresti, 1996