Registrele stilistice ale limbii

române
Limba vorbită, precum și cea scrisă, reprezintă principala modalitate de
comunicare interumană. Aceasta prezintă diverse caracteristici specifice:

 la nivel lexical
 la nivel semantic
 la nivel fonetic
 la nivel gramatical

Atunci când limbii i se atribuie o anumită destinație, vorbim despre limbaj.

Acesta reprezintă un sistem lingvistic. Registrele stilistice sunt subcoduri
lingvistice utilizate fie în mod conștient, fie în mod spontan într-un context
sociolingvistic, cu scopul adaptării la situația enunțării, precum și la cea
conversațională.

Altfel spus, vorbitorii unei anumite limbi aleg între diverse registre stilistice
pentru a adapta mesajul transmis circumstanțelor în care acesta este enunțat.
De exemplu, ne vom adresa diferit prietenilor noștri, cu care adoptăm un
limbaj colocvial, familiar, față de modul în care ne vom adresa profesorilor de
la școală. Cu aceștia din urmă vom discuta mult mai politicos, adoptând un
limbaj formal.

Registrele stilistice sunt următoarele:

Cuprins

 Registrul stilistic (limbajul) literar

 Registrul stilistic (limbajul) popular
 Registrul stilistic regional
 Registrul stilistic (limbajul) cult
 Registrul stilistic oral
 Registrul stilistic colocvial
 Registrul stilistic arhaic
 Registrul stilistic oficial
 Registrul stilistic neologic
 Registrul stilistic argotic
 Jargonul

1. Registrul stilistic (limbajul)

literar
- corespunde stării elaborate și normate a limbii, fiind un registru îngrijit

- există în limitele unui sistem de reguli ortografice, ortoepice, morfologice,

sintactice, lexico-semantice și de punctuaţie. Aceste reguli au rolul de a
asigura omogenitatea și stabilitatea registrului literar.

- regulile sunt stabilite prin intermediul unor lucrări ştiinţifice (dicţionare,

ghiduri gramaticale) sub egida Academiei Române

- cuprinde toate stilurile funcţionale:

 ştiinţific
 oficial
 publicistic
 beletristic
 colocvial
 are rol director, fiind impus de presă, de mediul educațional, precum și
de literatura științifică, beletristică și de cea juridică
 este caracterizat de stabilitate, datorată respectării continue a acelorași
norme

2. Registrul stilistic (limbajul)

popular
- are rolul de a particulariza mesajul transmis pe cale orală

- include atât limbajul uzual, cât și cel solemn (întâlnit în cadrul creațiilor
populare, cu ocazia unor anumite tradiții și cutume)

- vocabularul este redus, ceea ce atrage după sine o bună reprezentare a

polisemiei (majoritatea cuvintelor din fondul principal lexical sunt
polisemantice)
- sunt utilizate în special termeni cu sens concret

- este caracterizat de oralitate

- presupune simplitate și omogenitate sintactică: structura frazei este simplă,

preferându-se coordonarea și juxtapunerea în detrimentul subordonării

- se întâlnesc adesea anacolutul și construcțiile eliptice

- include numeroase repetiții și reveniri explicative

- are variante care diferă în funcție de regiunea cărora îi aparțin. Acestea se

numesc graiuri sau subdialecte

- sunt folosiți termeni concreți, în detrimentul celor abstracți

- sunt prezente locuțiuni și expresii populare

- se întâlnesc elemente cu caracter peiorativ (insulte, imprecații, cuvinte

obscene)

- prezența sintaxei afective (interjecţii, diminutive, augmentative, paralelism

sintactic, construcții exclamative, dativul etic etc.)

3. Registrul stilistic regional

- cuprinde: termeni și forme lexicale cu răspândire geografică limitată

- forme fonetice neliterare (deşte în loc de degete etc.)

- perfectul simplu (caracteristic regiunii Olteniei)

- formele pronominale „dânsul”, „dânsa”, „dânșii”, „dânsele”, cu valoare

afectivă, întâlnite în Moldova

- în cadrul operelor literare, se poate întâlni:

 ca formă de caracterizare a personajelor

 ca modalitate de facilitare a înțelegerii existenței unei anumite
comunități în relație cu mediul său de viață

Regionalismele lexicale:
  Moldovenești

Exemple: barabule (cartofi), bojdeucă, ciubotar (cizmar), colţuni (ciorapi),

curechi (varză), glod (noroi), harbuz (pepene), posmagi (pesmeţi)

 Muntenești

Exemple: bât (moş), ciurdă (cireadă, cârd), cotoi (copan de pui), muscel
(deal), năvleg (prost, bleg), pogon (unitate de măsurare a suprafeței
pământului), struţ (sanie), teci (păstăi)

 Ardelenești

Exemple: ai (usturoi), bai (problemă, supărare), bolund (bolnav), bolniţă

(spital), cătană (soldat), cucuruz (porumb), duhan (tutun), glajă (sticlă), iugăr
(unitate de măsurare a suprafeței pământului), laibăr (vestă), horincă (sau
pălincă), mai (ficat), poplon (plapumă), sămădău (contabil), sabău (croitor),
tină (praf)

 Bănățene

Exemple: părădaisă (roșie, pătlăgea), căsap (măcelar), farbă (culoare),

fruştuc (mic dejun), șpais (cămară), golumb (porumbel), şnaidăr (croitor),
uică (unchi), gost (musafir), a molări (a fotografia)

Regionalismele fonetice:

 moldoveneşti: pronunția vocalei „h” în loc de consoana „f”: [a hi],

[hiclean], a consoanei „ș” în loc de sunetele „ce / ci”: [dulşi] etc.
 ardeleneşti: trunchierea cuvintelor: un’ = unde, fo’ = fost
 munteneşti: pronunția vocalei ă în loc de e: [pă], [dă], precum și a
vocalei î în loc de i: [dân] etc.
 bănăţene: pronunția sunetului ce în loc de consoana t, ge în loc de d:
[punce], [frunce], [arge], precum și cea a vocalei î în loc de diftongul [îi]:
[câne], [mîni]

Regionalismele morfologice:

 în Transilvania şi Moldova, verbul auxiliar a avea are, la timpul perfect

compus, forma [o].

Exemple: el o vinit, ei o dormit

  în Muntenia, persoana a III-a (la forma de plural) a verbelor este aceeași
cu persoana a III-a (forma de singular)

Exemplu: ei s-a trezit

De asemenea, pluralele care se termină în –e de la subsantivele la genurile

feminin şi neutru se masculinizează.

Exemple: fetili, berili, timpurili

 în Moldova, articolul genitival este invariabil. Astfel, avem a în loc de al,

ai, ale: Nică a lui Ştefan a Petrei

4. Registrul stilistic (limbajul) cult

- acesta este limbajul scris, care presupune plasarea instanţelor comunicării în
orizontul culturii, atât prin aplicarea normelor limbii literare, cât și prin
informația complexă transmisă

- la nivel fonetic, registrul stilistic cult se manifestă prin: eufonie, ritmuri și

rime complexe (în poezii)

- la nivel lexical, registrul stilistic cult se caracterizează prin diversitatea

vocabularului, valorificarea semnificațiilor multiple, precum și ambiguizarea
intenționată a sensurilor anumitor termeni

- la nivel morfosintactic, acest registru stilistic se manifestă prin prezența

frazelor elaborate

- la nivel stilistic întâlnim tropi, originalitate și diversitate

- comunicarea este expresivă și nuanțată

- prezenţa termenilor abstracţi, specializaţi, neologici

- limbajul este conservator, nefiind predispus schimbărilor, așa cum se petrece

în cazul limbajului oral

5. Registrul stilistic oral

- se caracterizează printr-un aspect discontinuu, degajat, spontan al
comunicării

- a apărut în cadrul limbajului popular (fie în varianta pur rurală, fie în

amestec cu varianta citadină)

- este adesea întâlnit în operele literare ca modalitate de caracterizare a unor

personaje

- rolul său în mass-media şi în publicitate este acela de a stabili o relaţie

sinceră, familiară cu receptorii

- este un registru puternic marcat afectiv, întrucât multe cuvinte care îi sunt
caracteristice fac referire la atitudinea afectivă a emițătorului (interjecţii,
cuvinte în vocativ, exclamaţii, interogaţii)

- sunt prezente clişee lingvistice, proverbe şi zicători, termeni aflați în

vogă, precum și diminutive şi augmentative

- utilizarea superlativului

- prezenţa invocativelor (Unde naiba...?; Ce Dumnezeu...? Ce dracu...?)

- prezența comparaţiei şi a repetiţiei

- folosirea unor verbe ce sporesc tensiunea și dinamica

- utilizarea deliberată a juxtapunerii, precum şi a elipsei în sintaxă

- efecte sonore în realizarea enunţului

- derivarea spontană („A vorbit și răsvorbit”)

- forme pronominale sau verbale scurte („Cartea-i pe masă.”, „Că-l aduce”)

- articolul hotărât proclitic utilizat pentru substantive de gen feminin (lui

mama, lui Anca)

- dativul etic („Mi ţi-o păcălea.”)

- verbe la prezent, trecut şi viitor nediferenţiate (concordanţa timpurilor

gramaticale nu se regăsește mereu în acest registru stilistic)
- forme verbale echivalente modului imperativ („Să te întorci acasă!”)

- „şi” adverbial (cumulativ, iterativ)

- oralitatea cultă se identifică observând frecvenţa formulelor de adresare, a

exclamaţiilor, a interogaţiilor, a repetiţiilor emfatice, a enumeraţiilor retorice,
a elipselor sau a suspensiilor în cadrul discursului oratoric.

6. Registrul stilistic colocvial

- este registrul stilistic familiar, prezent în conversațiile uzuale

- îndeplinește funcția comunicării într-un cerc restrâns, în cazul relațiilor

apropiate, intime, în cadrul membrilor unei comunități de dimensiuni reduse

- se caracterizează prin: naturalețe, exprimare degajată, lipsită de constrângeri

lingvistice

- poliglosia (adaptarea modalității de exprimare la contextul social şi cultural

al interlocutorilor)

- se dezvoltă în mod spontan

- ponderea termenilor cumulativi („Ce chestii te-au deranjat?”)

- aproximări („Mi-e cam foame”)

- ticuri verbale („Asta e, n-avem ce face!”, „Mă rog, vom aștepta momentul
potrivit.”)

- termeni cu forme neliterare

- repetiţii

- clişee lingvistice

- locuţiuni

- diminutive, augmentative

- superlative populare;
- formule de adresare („bă”, „măi”, „domle”)

- forme de vocativ și de imperativ

- propoziţii exclamative şi interogative

- expresii peiorative

- porecle

- elemente paraverbale (pauza, sunete prelungite, debit verbal, timbrul vocal)

și nonverbale

7. Registrul stilistic arhaic

- reprezintă un segment al limbii care a ieșit din uz, fie:

a) prin dispariţia referentului (noțiunea, obiectul în legătură cu care există

termenul respectiv nu mai există)

b) prin înlocuirea cuvântului cu un neologism, datorită procesului de

modernizare a limbii române

- termenii arhaici se regăsesc uneori în limbajul beletristic datorită recuperării

acestora în virtutea „culorii temporale”, sau în limbajul colocvial, cu tentă
ironică

- tot acești termeni arhaici se mai întâlnesc și în locuțiuni sau expresii (ex. A
scoate la liman, a veni cuiva de hac, a face cuiva hatârul etc.)

- cuprinde: cuvinte de origine slavă și arhaisme fonetice (pre în loc de pe) şi

lexicale (vornic, postelnic etc.)

- folosirea vocalei „u” (lucrătoriu, Mateiu) la finalul unui cuvânt (din cauza
influenței exercitate de transcrierea chirilică a unor cuvinte)

- formele verbale de perfect simplu şi mai-mult-ca-perfect, număr plural, fără

sufixul „ră” („Noi băusem...”)

- sintaxă greoaie (de proveniență latină)

- forme de plural în cazul pronumelor invariabile/ articulării acestora (ex.
carii, carele pentru pronumele relativ care)

- arhaisme lexicale: argat, vornic, bir, postelnic, stolnic etc.

- arhaisme fonetice: a ceti, a mere (a merge), a îmbla, cămeșă, samă, sară etc.

- arhaisme morfologice: aripe, palaturi, mânuri (forme vechi de plural),

văzdum, s-a fost făcut (forme verbale vechi) etc.

- arhaisme sintactice: dativul adnominal (ex. preot deşteptării noastre - Mihai

Eminescu)

- arhaisme semantice: divan („sfat”), carte („scrisoare”), limbă („popor”),

moşie („patrie”), mândru („înţelept”), prost („simplu”), nemernic („pribeag,
pripăşit”), mofluz („falit”)

8. Registrul stilistic oficial

- utilizat în contexte oficiale (de exemplu, în sfera administrativă sau în cadrul
justiţiei)

- toate normele limbii literare sunt respectate cu rigurozitate

- stilul este obiectiv, impersonal

- comunicarea este caracterizată prin absența afectivității și a expresivităţii

- registrul stilistic oficial se remarcă prin limpezime, precizie, eficiență, fiind

deosebit de concis

- exprimarea este formală, fiind prezente și unele clişee lingvistice (formule de

adresare prestabilite)

9. Registrul stilistic neologic

Neologismele sunt cuvinte nou apărute (sau întrebuințate într-o manieră
nouă) care înfățișează modificările survenite atât în aspectele materiale, cât și
în cele spirituale ale existenței unui anumit popor. Neologismele denumesc, de
cele mai multe ori, concepte actuale, noi, precum: invenții, elemente sau
fenomene descoperite recent.
Neologisme sunt și termenii vechi care dobândesc un nou înțeles sau un nou
mod de întrebuințare. Acestora li se adaugă și expresiile formate din cuvinte
vechi care au dobândit, între timp, un sens actual. Se întâmplă câteodată ca
termenii vechi care au trecut printr-o schimbare majoră să necesite utilizarea
unor neologisme pentru a le denumi.

Registrul stilistic neologic:

 Este nuanțat
 Se caracterizează printr-o deosebită complexitate
 Se întâlnește și în cadrul altor limbaje, precum: limbajul tehnico-
ştiinţific, cel oficial-administrativ, limbajul beletristic, limbajul colocvial

Neologismele se împart în două categorii, în funcție de modul lor de formare:

1. Creații interne ce aparțin limbii române

Se formează astfel:

 împrumut + afixe româneşti vechi = neologism

Exemple: lacunar, lansator

 cuvânt românesc + afixe neologice = neologism

Exemple: necontagios

2. Împrumuturi din alte limbi

 romanice (sec. al XIX-lea): din limba franceză (automobil, accent,

certificat, calitate, coşmar, fular, simplu, egal) şi din limba italiană
(agenţie, bancă, a gira, scadent, basorelief, teracotă, spaghete). Pentru a
reține cu ușurință neologismele provenite din limba italiană, gândește-
te la termeni din câmpul lexical al muzicii: adagio, bariton, duet,
solfegiu, stagiune etc. Unul din termenii neologici proveniți din limba
franceză este chiar bacalaureat. În mod sigur îl vei reține cu ușurință! :)
 germanice (sec. al XIX-lea): boiler, bormaşină, glasvand, rolă, laitmotiv,
şină, rucsac, gladiolă, repetent
 ruseşti (sec. XX): activist, cursant, doctorand, exponat, instructaj, gulag,
fotoreportaj
 englezo-americane (sec. XX-XXI): buldozer, baschet, a dribla, fotbal,
computer, gol, meci, campus, dispecer, management, jazz, motel,
transplant, western, weekend
 10. Registrul stilistic argotic
Argoul este un limbaj codificat, construit astfel încât să fie înțeles doar de
către membrii unui grup restrâns. Acest limbaj este redus la un nivel lexical
specializat, astfel încât încifrarea mesajului este garantată. Celelalte
compartimente ale gramaticii nu sunt incluse în acest registru stilistic.

În literatură, registrul stilistic argotic este interpretat ca modalitate de înnoire

a limbajului. Astfel, acesta contribuie la crearea unor figuri semantice prin
noile înțelesuri atribuite unor termeni din limbajul uzual, unor regionalisme,
neologisme sau arhaisme. Acest fenomen generează un limbaj codificat.

Registrul stilistic argotic:

 Este cel mai dinamic registru stilistic al vocabularului. Trece mereu prin
schimbări semnificative, fiind, așadar, îmbogățit în permanență.
 Ocazional, este preluat și răspândit de mass-media
 Cuvintele de bază sunt preluate din limbajul popular
 Unii termeni sunt utilizați cu un sens diferit decât cel uzual (ex. cașcaval
- bani, mititica - închisoare)
 Conține anumiți termeni arhaici sau dialectali care nu sunt cunoscuți
decât de un grup restrâns din cadrul vorbitorilor unei limbi (ex. lovele,
bulan, parai)
 Include unii termeni științifici de circulație restrânsă (ex. lunetist,
beton, facultate)
 Cuprinde și împrumuturi din alte limbi (ex. gagică, nasol, bengos)

11. Jargonul
Jargonul este un limbaj specializat, care se identifică în funcţie de reperele
socio-culturale sau profesionale. Acest registru stilistic:

- include neologisme provenite din limbile romanice şi din engleză. Utilizate

abuziv, acestea creează impresia de snobism și de prețiozitate lingvistică.

- conceptul de „jargon” denumește şi limbaje specializate, caracteristice unor

profesii de tip ştiinţific sau tehnic, precum: arhitectura, chirurgia, lingvistica,
astronomia. Pentru cititorul neavizat, aceștia par termeni codificați, fiind greu
de înțeles.

- se dezvoltă în funcție de limba la care se raportează vorbitorii:

  Epoca fanariotă (secolele al XVIII-lea și al XIX-lea): grecisme

Exemple: adiaforie (indiferenţă), a pliroforisi (a informa), ipolepsis (respect),

micropsihie (timiditate)

 Epoca paşoptistă (secolul al XIX-lea): franţuzisme

Exemple: demoazelă (domnișoară), monşer (dragul meu), musiu (domn),

şarmant (fermecător), comme il faut (așa cum se cuvine), bonjour (bună ziua),
au revoir (la revedere)

 Secolul XX: italienisme, anglicisme și americanisme

Exemple: ciao, bye, high-life, business, target, trend, brand, consulting, staff

Planurile vorbirii: vorbirea directă,

vorbirea indirectă, vorbirea
indirectă liberă
Este important să distingem între narare (povestire) și reprezentare. Prima se
definește în funcție de maniera în care este relatat un subiect, în timp ce
reprezentarea are un caracter dramatic și corespunde segmentelor dialogate
ale discursului.

Plecând de la această relație de opoziție între cele două concepte, remarcăm

următoarele modalități reproductive ale vorbirii (împreună cu formele
compoziționale presupuse de către acestea):

Cuprins

 Stilul direct
 Stilul indirect
 Stilul indirect liber

1. Stilul direct
  Vorbirea directă presupune transpunerea întocmai a spuselor
emițătorului unui anumit mesaj, aducându-l pe acesta în prim-plan.
 Mesajul vorbitorului este inclus într-o propoziție independentă de cea în
cadrul căreia se găsește sursa acestuia. Ea poate preceda construcția
redată.
 În situația în care avem de-a face cu vorbirea directă, menirea
scriitorului este aceea de a introduce termeni redați prin una dintre
următoarele modalități:

1. Printr-un verb care sugerează comunicarea (ex. a spune, a întreba, a

răspunde, a zice, a se adresa)

2. Printr-o expresie (ex. „a spune o vorbă”, „a scoate un cuvânt”, „a băga de

seamă”)

3. Printr-un alt termen cu înțeles declarativ

 Vorbirea directă este independentă în ceea ce privește subordonarea

sintactică, în timp ce elementele de intonaţie, de topică şi de punctuaţie
contribuie la individualizarea acesteia în cadrul unui text
 Pe lângă vorbirea directă simplă, există și vorbirea directă legată.
Aceasta aparține, în limba română, limbajului popular, presupunând
înglobarea spuselor redate prin conjuncția că.

Exemplu: M-a întrebat că „de ce n-ai venit mai devreme?”.

2. Stilul indirect
- reprezintă o transpunere a vorbirii directe, la care acesta se raportează
(deseori, în opoziție cu el). Această transpunere se realizează prin relatare.

- presupune prezenţa unui verb de declaraţie sau de percepţie (obligatoriu, un

verb tranzitiv!) în cadrul construcției. Spre deosebire de stilul direct, în cel
indirect, acest verb nu va putea fi suprimat.

- din punct de vedere sintactic, el presupune existența unui raport de

subordonare,
realizat:

1. printr-o conjuncţie subordonatoare propriu-zisă

2. printr-un pronume sau printr-un adverb relativ
- adverbele de loc şi de timp, alături de pronumele sau adjectivele
demonstrative de apropiere, vor fi substituite de către cele de depărtare (şi
invers)

- pronumele şi adjectivele posesive îşi schimbă și ele persoana

- tranziția de la stilul direct la cel indirect necesită deopotrivă transpunerea de

persoană a pronumelor personale și a formelor verbale.

- este permisă numai persoana a III-a

- vorbirea indirectă nu permite citări sau dialoguri

- stilul indirect nu include construcții după care se utilizează semnul întrebării

sau verbe care exprimă porunci, ordine

- se utilizează numai propoziții enunțiative, iar la finalul acestora se pune

punct

- toate modurile verbale pot fi utilizate

Exemplu de trecere de la vorbire directă la vorbire indirectă:

 Alexandru a spus:

- Plec mâine dimineață!

(vorbire directă)

 Alexandru a spus că pleacă mâine dimineață.

(vorbire indirectă)

3. Stilul indirect liber

- provine din cel indirect conjuncţional, însă nu este introdus printr-un verb
declarativ sau printr-o conjuncție subordonatoare.

- enunțul care conține vorbire indirectă liberă este, așadar, independent din
punct de vedere sintactic (având în vedere absența conjuncției)
 - prezintă aceeaşi transpunere a persoanei (în cazul pronumelor și al verbelor),
caracteristică vorbirii indirecte. Trecerea are loc de la persoanele I şi a II-a
către persoana a III-a.

- acest stil mixt păstrează (din replica originală) tonalitatea vorbirii directe,
adverbele interogative, precum și anumite elemente lexicale cu valoare
afectivă

- se întâlnește adesea în stilul beletristic, unde are valoare stilistică, încețoșând

vocea naratorului. Astfel, planul narativ și cel al personajelor sfârșesc prin a
interfera.

Exemplu de vorbire indirectă liberă:

„Ei, ei! pe bădița Vasile l-am pierdut; s-a dus unde i-a fost scris. Și părintele
Ioan umbla acum cu pletele în vânt să găsească alt dascăl, dar n-a mai găsit un
bădița Vasile, cuminte, harnic și rușinos ca o fată mare. Era în sat și dascălul
Iordache, fârnâitul de la strana mare, dar ce ți-i bun? Știa și el glasurile pe
dinafară de biserică, nu-i vorbă, dar clămpănea de bătrân ce era; ș-apoi mai
avea și darul suptului…”

(Ion Creangă, „Amintiri din copilărie”)

Stilurile funcționale
Stilul funcțional este o variantă a limbii care îndeplinește funcții ale
comunicării într-un anumit context (sau domeniu de activitate). Toate stilurile
funcționale se manifestă drept modele conștientizate de către vorbitori, care se
conformează acestora.

În limba română există cinci stiluri funcționale:

Cuprins

 Stilul oficial (juridic, administrativ)

o Exemple de texte scrise în care este utilizată comunicarea oficială
o Caracteristici ale stilului oficial
 Stilul tehnico-științific
o Texte cu conținut conform stilului tehnico-științific
o Trăsături principale
o Particularităţi lingvistice ale stilului tehnico-științific
 Stilul artistic (beletristic)
o Trăsături principale ale stilului artistic
 Stilul publicistic (jurnalistic)
o Texte specifice
o Principalele caracteristici ale stilului publicistic
 Stilul colocvial
o Trăsături principale ale stilului colocvial
o Particularităţi lingvistice
o Calitățile generale ale stilului

1. Stilul oficial (juridic,

administrativ)
Include următoarele modalități de comunicare:

 monologul scris (în cadrul documentelor și în cel al actelor oficiale)

 monologul oral (discursuri ținute cu ocazii solemne)
 dialogul scris (în corespondența oficială)
 dialogul oral (în relaționarea dintre instituții și publicul larg)

Exemple de texte scrise în care este utilizată comunicarea

oficială

 Procesul verbal
 Autobiografia
 Cererea
 Raportul
 Declarația
 Scrisoarea de intenție
 Curriculum vitae

Caracteristici ale stilului oficial

 Respectarea normelor limbii literare la nivel fonetic, lexical, gramatical
și stilistic
 Obiectivitate
  Lipsa valorii afective (din punct de vedere al expresivității, este
caracterizat de neutralitate)
 Limpezime, concizie, accesibilitate
 Formalitate în maniera de exprimare
 Organizarea enunțului în mod judicios (exemplu: Constituția, al cărei
text se împarte în: articole, paragrafe etc.)
 Lipsa figurilor de stil
 Utilizarea cuvintelor doar cu sens denotativ

La nivel lingvistic:

a) La nivel lexical, specificitatea acestuia este dată de clișeele lingvistice

(exemple: „Subsemnatul”, „Conform hotărârii…”), prezente în texte precum:
adeverințe, cereri, certificate etc.

b) La nivel morfologic se întâlnesc:

 substantivele provenite din forme lungi de infinitiv (exemple: afișarea,

înștiințarea, respectarea)
 Infinitiv cu valoare de imperativ (exemple: A se lua la cunoștință, a se
respecta etc.)
 Viitor cu valoare de imperativ (exemple: va solicita, va afișa, va semna,
va reprezenta etc.)
 Prezența reflexivului-pasiv (exemple: se vor ridica, se va anunța, se va
respecta, se va depune etc.)
 Utilizarea expresiilor verbale impersonale (exemple: e bine, e
recomandabil, e util, e necesar)
 Folosirea adverbelor și a locuțiunilor adverbiale de tipul: în mod
obligatoriu
 Prezența prepozițiilor și a locuțiunilor prepoziționale (exemple: în
calitate de…, pe baza…, în conformitate cu…)

c) La nivel sintactic:

 Se întâlnesc adesea grupurile predicative cu verbele a trebui şi a putea

d) La nivel stilistic întâlnim:

 Anumite clișee (formule de adresare, de început, de încheiere)

 Coordonarea în frază ca mijloc dominant de organizare a textului
 Lipsa predicatului sau a verbului copulativ (exemple: accesul interzis,
intrarea oprită)
  Respectarea unor reguli de prezentare grafică (articole, alineate,
paragrafe etc.).

2. Stilul tehnico-științific
Acest stil funcțional realizează funcția comunicării în domeniul științific,
precum și în cel al tehnicii. Modalitățile de comunicare proprii acestui stil
funcțional sunt următoarele:

 monologul scris (în lucrări și documente științifice)

 monologul oral (în prelegeri sau comunicări)
 dialogul oral (în colocvii, seminarii și dezbateri științifice)

Texte cu conținut conform stilului tehnico-științific

 Analize științifice
 Studii științifice
 Comunicări științifice
 Eseurile științifice

Trăsături principale

 Respectarea normelor limbii literare la nivel fonetic, lexical, gramatical

și stilistic
 Obiectivitate
 Lipsa valorii afective (din punct de vedere al expresivității, este
caracterizat de neutralitate)
 Claritate, concizie, accesibilitate
 Utilizarea termenilor cu sens propriu

Particularităţi lingvistice ale stilului tehnico-științific

a) La nivel lexical:

 fiecărui domeniu al ştiinţei şi tehnicii îi corespunde o terminologie

proprie
 termenii lexicali sunt, de regulă, monosemantici
 Se întâlnesc adesea neologisme
 Sunt utilizați termeni formați cu pseudoprefixe (exemple: antebraț,
cvasisuficient, extrafin)
  Se regăsesc elemente de compunere savantă (exemple: astrologie,
biografie, aerodrom)
 termenii lexicali se utilizează în forme apropiate pe plan internaţional
(exemple: computer, conexiune, astrofizică)

b) La nivel morfologic se regăsesc adesea:

 substantivele abstracte provenite din infinitive lungi sau din adjective

(calmarea, injectarea, contragerea etc.)
 Forme de infinitiv cu valoare de imperativ în note de subsol şi în
observaţii (exemple: a revedea, a se remarca)
 Înlocuirea persoanei I, singular cu persoana I, plural (pluralul autorului,
pluralul academic)

c) La nivel sintactic

 predomină subordonarea, și nu coordonarea

d) La nivel stilistic

 Se utilizează procedee al căror scop este reprezentat de organizarea

discursului ştiinţific, după cum urmează:
- coordonarea întâlnită sub diverse forme: enumeraţie şi repetiţie,
paralelism şi antiteză
- citatul ca punct de început, argument sau material demonstrativ
- prezența digresiunilor în textul comunicării, câteodată în forma
notelor, a observațiilor în subsolul paginii
- succesiunea „întrebare – răspuns” ca modalitate de formare a
discursului ştiinţific

3. Stilul artistic (beletristic)

Acest stil funcțional este caracteristic comunicării literar-artistice, având un
grad ridicat de expresivitate.

Trăsături principale ale stilului artistic

 Comunică sentimente și idei prin intermediul mijloacelor stilistice,

precum imaginile artistice, apelând la sensibilitatea și la imaginația
receptorului
  Valorificarea tuturor categoriilor vocabularului: arhaisme, regionalisme,
neologisme, cuvinte din categoriile argoului, jargonului etc.
 Limbaj divers, bogat, care include cuvinte polisemantice, sensuri
figurate, sinonime
 Valorificarea resurselor expresive ale tuturor nuvelelor limbii: fonetic,
lexical, morfologic, sintactic, stilistic.

4. Stilul publicistic (jurnalistic)

Acest stil funcțional îndeplineşte funcțiile de: mediatizare, de informare a
publicului larg în legătură cu evenimente importante (fie acestea de tip politic,
social, economic, cultural sau ştiinţific), precum şi de influenţare a opiniei
publice.

Modalitățile de comunicare specifice acestui stil funcțional sunt, după cum

urmează:

 monologul scris (în presă și alte publicații)

 monologul oral (la radio și televiziune)
 dialogul oral (dezbaterile publice, mediatizate)
 dialogul scris (interviuri publicate în scris)

Texte specifice

 Articolul
 Cronica
 Reportajul
 Foiletonul
 Știrea
 Anunțul publicitar etc.

Principalele caracteristici ale stilului publicistic

 Unește două feluri de comunicare: informativ şi afectiv

 Exprimă o atitudine sau o tendință
 Se bucură de o mare diversitate a formelor: apel, articol, comunicat,
corespondenţă, cronică, declaraţie, editorial, foileton, interviu, manifest,
masă rotundă, reportaj, ştire etc.
 Unele forme specifice ale acestui stil funcțional seamănă cu stilul
ştiinţific, în timp ce altele aduc cu stilul colocvial sau cu cel artistic
  Conținutul textelor scrise în stil publicistic oglindesc realitatea imediată.
Acesta cuprinde, printre altele, diverse mijloace extralingvistice:
caricatură, fotografie, schemă, tabel.
 Stilul publicistic este cel mai sensibil la inovație
 Textele scrise în stil publicistic respectă, de regulă, normele limbii
literare
 Include figuri de stil şi procedee artistice, construcţii retorice,
întreruperi şi divagări etc.
 Cuprinde citări din surse directe și verificate
 Folosește titluri menite să atragă atenția cu ușurință
 Conține formulări eliptice inedite, tot în scopul captării atenției
publicului receptor
 Tonalitatea polemică este prezentă, în diferite proporții

5. Stilul colocvial
Acest stil funcțional îndeplineşte funcţia comunicării în cadrul relaţiilor aflate
în planul vieţii cotidiene. Stilul colocvial este utilizat de către toți vorbitorii
unei anumite limbi, care învață să facă uz de el cu regularitate încă din primii
ani de viaţă.

Trăsături principale ale stilului colocvial

 Oscilarea între abundenţă şi concizie în exprimare

 Apelul la mijloace nonverbale, precum mimica
 O pronunțată valoare afectivă
 Încălcarea frecventă a normelor limbii literare
 Manifestarea particularităților regionale sau socio-profesionale
 Degajarea şi naturaleţea comunicării

Particularităţi lingvistice

a) La nivel lexical:

 Utilizarea unor cuvinte ce țin de limbajul argotic, de jargon, neologisme

aflate în vogă etc.

b) La nivel morfo-sintactic:

 Folosirea pronumelor, a adjectivelor și a adverbelor nehotărâte

  Aproximări prin numerale şi substantive
 Anumite forme pronominale şi verbale regionale
 Prezența propozițiilor fragmentate
 Prezența izolărilor, a inversiunilor, a elipselor
 Divagări, paranteze

c) La nivel stilistic:

 diminutive
 augmentative
 cuvinte peiorative
 superlative expresive
 propoziții/ fraze care conțin interjecţii
 utilizarea frecventă a cazului vocativ
 prezența verbelor la imperativ
 clişee lingvistice
 prescurtări
 proverbe și zicători

Calitățile generale ale stilului

1. Claritatea - presupune:

 Legături logice stabilite între idei

 Accesibilitatea conținutului
 Corectitudinea formulelor sintactice
Se opun clarităţii:
 ambiguitatea
 obscuritatea
 echivocul
 nonsensul
 pleonasmul
 paradoxul

2. Proprietatea - presupune:

 Utilizarea unor termeni, înțelesuri și structuri sintactice potrivite în

transmiterea ideilor şi a sentimentelor
 Selectarea unui registru stilistic adecvat conținutului
 O perfectă armonie între conținut și expresie

Se opun proprietăţii:
  Îmbinarea anumitor elemente specifice unor stiluri diferite
 Lipsa adecvării formei la conţinut

3. Precizia - presupune:

 Utilizarea strictă, exactă, a termenilor și a structurilor în vederea

exprimării ideilor
 Organizarea limpede și logică
 Lipsa digresiunilor

Se opun preciziei:

 prolixitatea (comunicarea încărcată de cuvinte de prisos)

 divagarea de la ideea principală

4. Corectitudinea - presupune:

 Respectarea regulilor limbii literare

Se opun corectitudinii:

 Orice divagări de la normele exprimării corecte

5. Puritatea - presupune:

 Folosirea termenilor, a formelor, înțelesurilor și a structurilor sintactice

conforme cu limba literară
 Unitatea structurilor lingvistice

Se opun purității:

 Utilizarea cuvintelor, a formelor și a construcțiilor nepermise de

normele limbii literare (de exemplu, termeni și expresii ce țin de
limbajul argotic)

Calitățile particulare

1. Naturaleţea - presupune:

 exprimarea naturală, spontană, liberă, ca produs al stăpânirii depline a

resurselor limbii române
Se opun naturaleţii
  afectarea şi emfaza
 utilizarea unor cuvinte preţioase, cu scopul de a epata

2. Simplitatea - presupune:

 evidențierea calităților sugestive ale cuvintelor, formelor şi ale

construcțiilor sintactice simple
Se opun simplităţii:
 simplismul
 superficialitatea

3. Armonia - presupune:

 potrivirea completă a secvențelor operei

 Utilizarea termenilor care oferă comunicării muzicalitate
Se opun armoniei:
 cacofonia
 înșiruirea unor sunete care generează sonorităţi neplăcute

4. Demnitatea - presupune:

 Utilizarea termenilor permiși de simţul cultivat al limbii

 evitarea trivialității și a vulgarității
Se opun demnităţii:
 exprimarea trivială, vulgară.

5. Concizia - presupune:

 folosirea numai a acelor mijloace lingvistice care sunt strict necesare

comunicării
Se opun conciziei:
 exprimarea confuză
 Poliloghia (relatarea excesiv de amplă)

6. Fineţea - presupune:

 Exprimare subtilă, rafinată

 Limbaj aluziv, cu subînțelesuri
Se opune fineţii:
 platitudinea

7. Umorul - presupune:
  prezentarea în manieră permisivă a aspectelor ridicole tipice vieţii
cotidiene.
Se opun umorului:
 rigiditatea
 emfaza

8. Ironia - presupune:

 redarea unor aspecte negative ale societății prin deghizarea acestora (de
exemplu, satira, ironia, sarcasmul)
Se opune ironiei:
 prezentarea detașată, obiectivă

9. Oralitatea - presupune:

 utilizarea constantă a particularităţilor de expresie specifice limbii

vorbite: onomatopee, coordonarea prin virgulă, termeni comici,
interjecţii
Se opune oralităţii
 rigiditatea

Limbă și comunicare: elementele

situației de comunicare
Cuprins

 Scopul comunicării
 Elementele situației de comunicare
 Funcțiile limbajului

Scopul comunicării
Comunicarea are cinci scopuri principale:

1. Cunoașterea de sine
Comunicarea facilitează descoperirea sinelui, prin intermediul socializării cu
cei din jurul nostru. Astfel, ea contribuie la o bună autoevaluare.
 2. Cunoașterea lumii exterioare
Prin comunicare, dobândim o bună înțelegere a lumii din jurul nostru, a
realităților care ne înconjoară, a obiectelor și a evenimentelor care se petrec.

3. Stabilirea unor relații cu alte persoane

Comunicarea facilitează stabilirea și menținerea relațiilor apropiate cu alte
persoane.

4. Modificarea atitudinii și a comportamentelor

Acest scop are legătură mai ales cu transmiterea informațiilor prin
intermediul mass-media. Aceasta are un rol important în modificarea
atitudinilor și a comportamentelor publicului larg.

5. Joc și distracție
Comunicarea poate reprezenta și o modalitate de relaxare, de îmbunătățire a
stării noastre emoționale și de dezvoltare a simțului umorului.

Elementele situației de comunicare

Situația de comunicare lingvistică reprezintă totalitatea împrejurărilor în care
se realizează transmiterea informației sau un schimb de informatii
(enunțarea), fie oral, fie în scris. Elementele situației de comunicare sunt
următoarele:

1. Emițătorul
Emițătorul este protagonistul și autorul comunicării.

 emite mesajele spre a fi comunicate

 produce mesajul prin codificarea informației

2. Receptorul
Receptorul este cel căruia îi este adresat mesajul produs de către emițător.
- decodează mesajul emițătorului

- rolul său în conversație este complementar celui de emițător

3. Mesajul
- reprezintă enunțul care conține informația transmisă

- poate fi constituit atât din semne verbale, cât și nonverbale

4. Codul
- reprezintă un ansamblu convențional de semne și norme

- servește elaborării și interpretării unui mesaj

5. Canalul
- modalitatea tangibilă prin care se comunică informația

- suport fizic al contactului stabilit prin comunicare

6. Contextul
- reprezintă situația în care se petrece comunicarea mesajului

- poate fi de trei feluri:

a) Context social

- legat de identitatea și de statutul social al interlocutorilor

- include locul și timpul comunicării

b) Context psihologic

- vizează intențiile, părerile, perspectivele și orizontul de așteptare al

intelocutorilor

c) Context lingvistic
- are legătură cu referentul (elementul ales de emițător pentru conținutul
mesajului) și cu temele comunicării

Funcțiile limbajului
1. Funcția emotivă (sau expresivă / interjecțională)
 Este îndeplinită de emițător

Se referă la:

 Atitudinea emițătorului față de informația enunțată

 Abilitatea emițătorului de a personaliza discursul
 Capacitatea emițătorului de a se exprima cu claritate, în manieră logică
și nuanțată
 Posibilitatea ca mesajul să ofere date referitoare la personalitatea
emițătorului (prin varietatea vocabularului, tonalitatea și ritmul vorbirii,
precum și prin corectitudinea enunțurilor)
 Mărci discursive ale funcției emotive:

→ verbe și pronume la persoana I

→ interjecții

→ intonație de tip interogativ sau exclamativ

→ lungirea emfatică a sunetelor

2. Funcția conativă/ persuasivă/ retorică

 Este îndeplinită de receptor
 Acesta trebuie influențat și convins să manifeste o anumită atitudine în
legătură cu informația transmisă de către emițător
 Se referă la abilitatea mesajului de a realiza o legătură între interlocutori
 Se realizează în mod explicit, prin enunțuri orientate către receptor și
prin apelative nominale sau generice
 Mărcile discursive:

→ verbe și pronume la persoana a II-a

→ cazul vocativ
 → verbe la modul imperativ

→ intonație interogativă, exclamativă

3. Funcția stilistică (sau poetică)

 Se referă la capacitatea enunțurilor de a actualiza registrele stilistice ale
limbii
 Se manifestă prin concentrarea asupra mesajului, actualizând îndeosebi
latura estetică a limbajului
 Când este întâlnită în comunicarea nonartistică, se manifestă doar la
nivelul expresiei, dând naștere unor exprimări plastice
 Comunicarea artistică activează funcția stilistică atât la nivel semantic,
cât și la nivelul expresiei, stabilind limbajul poetic ca structură
independentă ce oferă discursului valoare estetică

4. Funcția metalingvistică
 Este îndeplinită de cod
 Se referă la sectorul semantic (codurile lingvistice, estetice și culturale
prin care se stabilește coerența semantică a textului
 Examinează acordul celor care dialoghează referitor la sensul cuvintelor
 Se realizează prin metalimbaj (enunțuri referitoare la limbaj sau care
transmit informații despre un anume cod)
 Mărci textuale:

→ propoziții interogative

→ propoziții explicative

5. Funcția fatică
 Este îndeplinită de canalul comunicării și se referă la:
 Posibilitatea de a controla și de a menține vie conexiunea dintre
interlocutori
 Verificarea modalității de funcționare a relației dintre instanțele
comunicării orale (se realizează prin intermediul secvențelor textuale
precum: „Mă auzi bine?”, „Alo, cu cine vorbesc?” etc.)
 Mărcile textuale sunt secvențe de tipul: „Ei, bine…”, „Să vezi ce
întâmplare…” etc.
6. Funcția referențială (sau denotativă/ informativă)
 Realizată de contextul comunicării
 Reprezintă funcția dominantă în majoritatea enunțurilor
 Coexistă adesea cu alte funcții, apărând în propoziții neutre, cu scop
informativ, precum: „Peștii trăiesc în apă”.
 Se referă la capacitatea propozițiilor de a comunica informații prin
apelul la un cod cunoscut celor ce dialoghează
 Vizează posibilitatea de exprimare a totalității factorilor (locul,
momentul comunicării, precum și relația dintre interlocutori) care
influențează sensul enunțurilor
 Mărcile discursive ale funcției referențiale:

→ prezența deicticelor (cuvinte care arată elemente ale situației de

comunicare, termeni referitori la spațiu și timp, precum aici, acum,
atunci, azi etc.)

→ termeni care denumesc persoanele implicate în dialog în mod direct

sau indirect (pronume sau adjective pronominale demonstrative,
pronume personale, de politețe etc.)