NOȚIUNI GENERALE DE LEXICOLOGIE

Vocabularul (lexicul) cuprinde totalitatea cuvintelor care există şi care au existat cândva
într-o limbă. Ramura lingvisticii care studiază vocabularul se numeşte lexicologie.
Cuvântul reprezintă asocierea unuia sau mai multor sensuri cu un complex sau înveliş
sonor susceptibil de o întrebuinţare gramaticală în procesul comunicării.
Cuvântul este constituit nu numai din aşa-zisa „formă tip” (pe care o găsim inserată în
dicţionare), ci din toate formele lui gramaticale sau flexionare.
Lexicologia – este ştiinţa cuvântului. Ea studiază vocabularul unei limbi în două moduri
fundamentale: sincronic, static, descriptiv sau la un moment dat şi diacronic, istoric sau evolutiv.
Alături de lexicologie mai există şi alte ştiinţe care sunt preocupate de cercetarea cuvântului şi
anume: etimologia (studiază originea şi evoluţia cuvintelor), lexicografia (stabileşte principiile şi
metodele de întocmire a dicţionarelor), semantica (care se ocupă cu sensurile cuvintelor şi
schimbările acestora în etape succesive ale existenţei lor), frazeologia (se ocupă cu studiul
locuţiunilor, expresiilor şi sintagmelor), onomastica (studiază originea, formarea şi evoluţia
numelor proprii).

STRUCTURA VOCABULARULUI

I. STRUCTURA FUNCŢIONAL-IERARHICĂ A VOCABULARULUI (stabilită după criteriul

frecvenţei şi al valorii de întrebuinţare a cuvintelor)
A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL
B. MASA VOCABULARULUI

A. VOCABULARUL FUNDAMENTAL - VF
Caracteristici ale cuvintelor din VF
- sunt cuvinte cunoscute şi înţelese de toţi vorbitorii
- sunt absolut necesare pentru vorbirea şi înţelegerea limbii
- sunt cuvinte de bază de la care se pot forma cuvinte noi
- majoritatea cuvintelor sunt de origine latină
- cuvintele au vechime şi stabilitate mare
- au corp fonetic redus
 - sunt polisemantice
- au mare putere de derivare şi compunere
- au o mare capacitate de a forma unităţi frazeologice (locuţiuni şi expresii)

☺- vocabularul fundamental împreună cu structura gramaticală, condiţionează

specificul şi stabilitatea limbii
Vocabularul fundamental se mai numește vocabular de bază
fond principal lexical
fond principal de cuvinte
Acesta cuprinde:
SUBSTANTIVELE → care denumesc - obiecte de strictă necesitate
- părţile corpului omenesc
- gradele de rudenie
- păsări, animale
- arbori, fructe (plante)
- alimente şi băuturi
- zilele săptămânii, anotimpuri
- elementele universului
- formele de relief
ADJECTIVELE → care exprimă principalele - forme
- mărimi
- culori
- însuşiri
NUMERALELE → de la unu până la zece
PRONUMELE → personale, reflexive, posesive, demonstrative, negative, relativ-interogative
VERBELE → auxiliare; cele care exprimă - principalele acţiuni umane
- existenţa
- starea
ADVERBELE PRIMARE
PREPOZIŢIILE
CONJUNCŢIILE
 Vocabularul fundamental al limbii române cuprinde circa 2000 de cuvinte, dintre care
aproximativ 66 % sunt de origine latină şi numai 34 % de diverse alte origini. O caracteristică
importantă a vocabularului fundamental este relativa lui stabilitate.

B. MASA VOCABULARULUI - MV (sau restul vocabularului)

- imensa majoritate a cuvintelor
- partea cea mai mobilă a vocabularului
- cuvintele aparţin celor mai diferite domenii
- utilizarea cuvintelor limitată la o anumită clasă, grup social sau profesional

ARHAISMELE → cuvinte, expresii, construcţii vechi ieşite din uz (ceaslov, logofăt, spătar,
buzdugan, fireturi, hrisov, ienicer); sunt de mai multe feluri:
 arhaisme fonetice: hitlean, împle, îmbla, rumpe, samă
 arhaisme lexicale: caimacam, opaiţ, polcovnic, sâneaţă, vornic
 arhaisme semantice: mândru „înţelept”, limbă „popor”, a tăbărî „a aşeza tabăra”, prost
„simplu”, carte „scrisoare”.
 arhaisme morfologice: aripe, greşale, inime, palaturi
 arhaisme sintactice: „nepot de soră lui Pândilă”, „preot deşteptării noastre”, Gazeta de
Transilvania

REGIONALISMELE → cuvinte şi forme specifice anumitor regiuni (curechi, hârtoape, popuşoi,

lubeniţă); sunt de mai multe feluri:
 regionalisme fonetice: bage, frunce, deşte, şinşi
 regionalisme lexicale: barabule, perje, sămădău, curechi
 regionalisme semantice: urât „obosit”, purcei „sarmale”, bogat „numeros”
 regionalisme morfologice: o fost, o făcut, s-o dus, am plătitără, „un domn grec – a cărui
nume..”, „scârțiitorul țipet a surlei”
 regionalisme sintactice: „A mai peţit-o şi alţii”, „Nu mi-a sosit încă oamenii.”
NEOLOGISMELE → cuvinte împrumutate din alte limbi sau create recent prin mijloace proprii
ale limbii române (colocviu, virtute, celibatar, insolent, stres, handicap, mass-media, a tasta,
supermarket, site)
- neologisme împrumutate indirect (pe cale cultă) din limbile franceză (bacalaureat, constituţie,
critic literar, parfum), italiană (allegretto, bambina, contabil, duet, gir, pizza, speze, valută),
germană (balonzaid, bliţ, boiler, gater, rucsac), rusă (administraţie, batalion, cavalerie), engleză
(baschet, meci, start, suporter) şi engleza americană (computer, mass-media, soft, weekend,
western, whiski).

Neologismele sunt cuvinte intrate în limba română prin împrumuturi, pe cale

scrisă, începând cu veacul al XVI -lea, din latina cultă (scrisă), din greacă, germană, masiv din
franceză, din italiană şi din engleză. Aceste neologisme au contribuit la modernizarea limbii
române, la întărirea caracterului ei romanic.
Un singur morfem neologic conferă întregului cuvânt valoarea de neologism:
nefavorabil, a menţine, a supraveghea.
În multe cazuri, cuvintele împrumutate au fost adaptate la sistemul fonetic şi morfologic
al limbii române. Ex.: fr. chauffeur - rom. şofer, fr. bureau - rom. birou; engl. leader - rom.
lider.

JARGONUL → cuvinte din limbi de circulaţie folosite corect sau eronat de grupuri de vorbitori,
cu scopul de a epata, din snobism etc. (madam, bonjur, monşer, inubliabil, O.K., job, business).
Aceste neologisme „de prisos” au fost numite şi barbarisme.
ARGOUL → cuvinte existente în limbă sau născocite, utilizate de grupuri de vorbitori, de obicei
de la periferia societăţii, cu scopul de a comunica fără a fi înţeleşi de ceilalţi (biştari, gagică,
copoi, mişto, naşpa, haleală, tiribau, bostan).

LIMBAJUL TEHNIC ŞI ŞTIINŢIFIC

→ cuvinte utilizate în diferite domenii tehnice şi ştiinţifice, caracterizate prin
monosemantism (laser, polinom, computer, hepatită, algoritm, parataxă, atom)
→ majoritatea termenilor au caracter internaţional

TERMENII POPULARI → cuvinte specifice limbii vorbite, populare, cunoscute în majoritatea

regiunilor ţării: iznoavă – lucru nou, noutate; născocire, iscodire; ghiduşie, minciună, snoavă; în
loc. adv. de iznoavă = din nou, de la capăt, încă o dată; a înghiorţăi, jalbă, leit, lele, mahmur,
nevastă, popă, sudoare, zăbavă.

II. STRUCTURA SEMANTICĂ A VOCABULARULUI

CUVÂNTUL – SENSUL – CONTEXTUL

Cuvântul – este o unitate lexicală care are la bază un complex sonor şi un conţinut semantic.
Sensul – este imaginea unui obiect, fenomen, proces etc. reflectată în mintea noastră. Un cuvânt
are atât sens lexical, cât şi sensuri gramaticale.
Sensul lexical – este sensul pe care îl are cuvântul în context1, dar şi în afara contextului.
Sensul gramatical – poate fi reprezentat de număr, gen, persoană, formă cazuală etc.
Există cuvinte care au un singur înţeles (sunt monosemantice): computer, dativ, infarct, laser,
măr, pix
două sau mai multe înțelesuri (polisemantice): carte, a face, limbă, vorbă
a. Polisemantice sunt cuvintele cu mai multe sensuri înrudite pe baza unui component
semantic comun care trimite la sensul iniţial.
Ex.:
a lua la dans, a lua parte, a lua masa, a lua în căsătorie, a lua la trei păzeşte, a lua
taurul de coarne etc.
Dacă un cuvânt are un număr mare de sensuri, atunci acesta cunoaşte fenomenul numit
pletoră semantică (a avea, cap, a face, a lua, mână etc.)

Cuvântul poate avea un sens fundamental sau de bază (îl doare braţul drept) şi sensuri
secundare (un braț de lemn, braţele Dunării, braţele balanţei etc.).
Sensul propriu al unui cuvânt (regina Angliei) poate deveni sens figurat în cazul
metaforei („Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă/ Prin care trece albă regina nopţii
moartă").

1
Înțelegem prin context (lingvistic) parte sau părți ale enunțului care precedă și/sau urmează unitatea lingvistică
supusă analizei și care îi condiționează prezența, forma sau funcția. (vezi Dicționar de științe ale limbii, Nemira,
2001, s.v. context).
 Sensurile polisemantice ale cuvântului „cap” pot fi reperate prin intermediul tropilor sau
al figurilor de stil.
Sensul denotativ – „extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a
animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simţ şi orificiul bucal”.

Metafora îmbogăţeşte şi mai mult semantismul cuvântului cap:

- parte principală a unui lucru: capul mesei „locul de frunte, de cinste”, a nu fi un cap de
ţară „a nu fi ceva esenţial”
- partea extremă cu care începe sau sfârşeşte ceva: cap de coloană, vârful unui obiect,
capul satului etc.
- origine, obârşie: capul răutăţilor etc.
b. Omonimia înseamnă identitatea deplină în planul expresiei (adică al formei sonore) şi
diferenţa totală în planul conţinutului semantic. Ex.: bancă, lac, leu, liliac etc.

Observație:
 Principala deosebire între cuvintele polisemantice şi cele omonime constă în aceea că
omonimele nu au trăsături semantice comune, fiind considerate, de aceea, cuvinte
distincte, nu sensuri ale aceluiaşi cuvânt.

Omonimele pot fi totale când au aceeaşi paradigmă2: broască „animal”

broască „închizătoare a uşii”
Omonimele parţiale au paradigme diferite: bandă bande, bandei, bandelor, însă: benzi,
benzilor.
Obs. Uneori, sunt tratate alături de omonimie, omofonia şi omografia.
Pot fi: omofone (se pronunţă identic, dar se scriu diferit): ca să/casă; întruna/într-una; cele/ce le
omografe (se scriu la fel, dar se pronunţă diferit): bárem/barém; gámele/gaméle;
Nota bene! Aceste cuvinte nu trebuie să fie considerate omonime.

c. Antonimele sunt perechi de cuvinte aparţinând aceleiaşi părţi de vorbire şi al căror

sens este diametral opus: acum - atunci, bun - rău, adevăr- minciună, a face - a desface, sătul -

2
Paradigma este totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt: lac (lacul, lacului, lacuri, lacurile, lacurilor).
nesătul, a împleti - a despleti, a opri - a da drumul etc.
 De fapt, antonimia este mult mai complexă deoarece se bazează pe relaţii de opoziţie
logică, specifice şi altor domenii: contrarietate, contradicţie şi complementaritate.
Antonimele pot fi: heterolexe (cu radicali diferiţi): întuneric – lumină; umed – uscat; viaţă –
moarte;
homolexe (cu acelaşi radical): egal – inegal; moral – imoral; prefaţă – postfaţă;
nădejde – deznădejde;
Relaţia de antonimie se poate repera la fiecare membru al familiei lexicale:
bătrân – tânăr; bătrâneţe – tinereţe; a întineri – a îmbătrâni; întinerit – îmbătrânit.

d. Sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar apropiate sau identice ca sens:
ex. dac. burtă – lat. pântece – lat. foale – sl. stomac – neol. romanic abdomen;
lat. cetate – magh. oraş; lat. oaspete – tc. musafir; lat. încet – neogr. agale;
Sinonimele totale, puţine la număr, corespund semantic în toată sfera lor de sensuri: -
aramă, curechi - varză, ucigaş - criminal, apus - vest - occident etc.
Sinonimele parţiale sunt foarte numeroase şi apar mai ales la cuvintele vechi şi
polisemantice: bun – preţios - valoros, ciudat – bizar – straniu – excentric – extravagant etc.
Sinonimele aproximative le întâlnim îndeosebi în stilul scriitorilor, sporind
expresivitatea textului literar. Ex: „cuibar rotind de ape” (vârtejul unei ape), luna, pentru
Eminescu, este „vatră de jăratic”, iubita este „floare albastră” etc.

e. Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice din punct de vedere
formal, însă deosebite în ceea ce priveşte sensul lor: adagiu - adagio, atlas - atlaz, eminent -
iminent, flagrant- fragrant, familiar- familial, literar - literal, ordinar - ordinal, originar -
original, a revela - a releva, a învesti - a investi etc.
Paronimele aparţin cel mai adesea aceleiaşi părţi de vorbire, dar pot fi şi părţi de
vorbire diferite: anuar - anual, oral - orar etc.
Pe lângă paronimele care diferă prin sufixe (glacial - glaciar, numeral - numerar etc.)
există altele diferenţiate prin prefixe (a absorbi - a adsorbi, a prescrie - a proscrie etc.). Alte
perechi de paronime: antonimie - antinomie, a apropia - a apropria, cauzal - cazual,
comunicare - comunicaţie, consort - consorţiu, corvetă - covertă, a elucida - a eluda, tranzacţie
- tranziţie etc.

 Paronimia trebuie delimitată de alte fenomene, cu care este confundată uneori: variantele
regionale (lăcrăma - lăcrima), derivatele sinonimice (fetiţă - fetică), derivatele moţionale
(student - studentă), baza şi derivatul (aţă - aţică), perechile articulat - nearticulat
(împrejur - împrejurul).

Nota bene! Nu orice cuvinte care se deosebesc între ele printr-un sunet sunt paronime,
întrucât sunetul respectiv poate să reprezinte până la 50% din materia fonetică a acestor cuvinte,
având deci o încărcătură distinctivă foarte mare: ac – an; ac – ca; al – alt etc.

 Atracţia paronimică este fenomenul prin care un paronim mai frecvent în limbă şi,
implicit, mai familiar îl atrage pe cel care este mult mai puţin cunoscut, substituindu-se
acestuia în procesul comunicării verbale. Ex.: geantă latină, în loc de gintă latină,
renumeraţie, în loc de remuneraţie, lăcrămaţie, în loc de reclamaţie, s-a stricat saşiul, în
loc de s-a stricat şasiul etc.