MIJLOACE DE ÎMBOGĂŢIRE A VOCABULARULUI

A. MIJLOACE INTERNE
• Derivarea
• Compunerea
• Conversiunea

1.DERIVAREA
Definiţie – este formarea de cuvinte noi prin afixare (adăugarea unor afixe prefixate sau
sufixate la baze lexicale existente)

Clasificare:
1.a. derivarea sufixală 2.a. derivarea progresivă (prin adaos de afixe)
1.b. derivarea prefixală 2.b. derivarea regresivă (prin suprimare)
1.c. derivarea parasintetică

1.a.DERIVAREA SUFIXALĂ
Definiţie – sufixele lexicale sunt sunete sau grupuri de sunete care se adaugă după bază,
formând un cuvânt nou.
Numărul sufixelor în limba română contemporană este de cca. 360 şi provin din limbile care
au participat la constituirea lexicului românesc. Sufixele de origine latină şi slavă sunt cele mai
numeroase pentru că sunt înrudite cu tipul lingvistic românesc. În schimb, greaca este sursa
principală a prefixelor şi prefixoidelor.

Clasificare:
Observaţie:
A. Din punct de vedere semantic B. Din punct de vedere lexico-gramatical
1. de agent (nomen agentis) 1. substantivale (bucătar, gălbenuş)
- tor <lat. torius (croitor, muncitor)
2. augumentative 2. adjectivale (singuratic, vorbăreţ)
- an <sl. an - cu sens peiorativ (băieţan)
- oi <lat. oneus - cu sens depreciativ (băboi)
3. diminutive 3. verbale (a amalgamiza, a finisa)
- el <lat. ellus (copăcel, scăunel)
- aş <de origine variată - cu sens depreciativ
(scriitoraş)
Observaţie: Unele diminutive au numai formă,
nu şi sens diminutival, cum sunt unele nume de
plante sau locuri: alunele, Târguşor.
4. colective 4. adverbiale (omeneşte, actualmente)
- ime <lat.imen (studenţime, ţărănime )
5. moţionale/de gen - derivă feminine de la baze 5. pronominale (mătăluţă, mătălică)
masculine sau invers
- easă <lat. issa (căpităneasă)
6. abstracte 6. care formează numerale (doime, zecime)
- ătate <lat. itas, itatis (bunătate, posibilitate,
prioritate)

1
 Falsele sufixe (sufixoidele) -aparţin limbajului cult şi specializat. Ele nu sunt sufixe pentru
că au valoare denotativă.
De pildă, -fob din cuvintele germanofob, claustrofob înseamnă care urăşte, care nu poate
suferi, care se fereşte de ...; -fil înseamnă iubitor; -for – are poartă; -grafie – ştiinţă a descrierii;
-gramă – schemă (organigramă) de organizare.

1.b. DERIVAREA PREFIXALĂ

Definiţie - prefixele sunt sunete sau grupuri de sunete care se aşează înaintea rădăcinii
pentru a se obţine un cuvânt nou.
Clasificare:
• privative – au sensul general de fără, lipsit de (a - anormal)
• negative – cu rolul de a nega valoarea semantică a bazei (ne - necinstit)
• iterative – exprimă repetarea (re - reveni)

Unele prefixe pot avea diferite valori semantice:

2. stră-
• schimbarea (a strămuta)
• intensificarea (a străluci)
• vechimea (străbun)
• parcurgerea unei distanţe (a străbate)

Limba română are prefixe de marcă a intensităţii maxime:

1. arhi – cel din frunte (arhiplin, arhicunoscut);
2. hiper – este considerat un prefix savant, folosit mai ales în stilul
ştiinţific (hipercorectitudine, hipersensibil);
3. super – este de origine latină şi indică depăşirea calitativă (superfin);
4. supra – apare în calcuri (supranatural) sau în formaţii româneşti (supraprofit);
5. extra – în limbajul comercial se foloseşte şi izolat, fapt pentru care ar putea fi considerat
prefixoid (marfă extra).

Prefixoidele/pseudoprefixele se deosebesc de prefixe prin aceea că au, în limbile din care

provin, autonomie lexicală, fiind simţite ca nişte cuvinte simple. Cele mai multe prefixoide sunt de
origine latină sau greacă venite prin filiera franceză sau împrumutate direct din aceste limbi.

auto (autobiografie) mono (monocromatic) omni (omniprezent)

cvasi (cvasigeneral) multi (multicolor) pseudo (pseudocultură)
foto (fotocopie) neo (neolatin) semi (semistructurat)

1.c. DERIVAREA PARASINTETICĂ denumeşte formarea de cuvinte noi prin ataşarea

simultană a unui sufix şi a unui prefix la acelaşi cuvânt – bază (îndurerat).

Interfixele reprezintă un segment o porţiune dintr-un derivat care nu intră nici în temă, nici
în sufix. De pildă, în cuvântul omuleţ avem tema om, sufixul -eţ şi un element intermediar -ul-,
numit interfix.

2.a.b. DERIVAREA REGRESIVĂ duce la reducerea structurii cuvântului prin

înlăturarea sufixului, în opoziţie cu derivarea propriu-zisă care poate fi socotită progresivă şi baza
pentru cea regresivă (coraport < coraportor).

2. COMPUNEREA

2
 Constă în crearea unui cuvânt nou din combinarea a două sau mai multe unităţi lexicale
independente. Cuvintele care intră în compus işi pierd individualitatea semantică şi gramaticală, aşa
că doar formal putem vorbi de mai multe cuvinte (în planul conţinutului avem un singur
semnificat).

Clasificare:

A. Din punct de vedere istoric B. Din punct de vedere al elementelor compusului

1.provenite din latină (trifolium,
1.cuvinte întregi (zi-lumină)
Domine Deus)
2.creaţii româneşti (zgârâie-brânză,
2.silabe şi cuvinte (Romarta – arta românească )
papă-lapte)
3.calchiate (tren fulger, fărădelege)
3.iniţiale, abrevieri (B.C.R.)
FEDR – Fondul European de Dezvoltare Regională
FJSC – Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele
Comunicării
FSE – Fondul Social European

4.iniţiale şi fragmente de cuvinte (TAROM )

Compunerea se realizează prin:

1. contaminare (alaturare) – o îmbinare de elemente lexicale înrudite semantic care-şi
pierd, de obicei, o parte din scheletul fonetic: cocostârc (cocor şi stârc);
2. aglutinare (contopire) – alipirea elementelor componente până la contopirea într-o
unitate, cu aspectul unui cuvânt simplu: codalb (coadă şi alb).

Compusul este:
• analizabil – atunci când vorbitorii recunosc elementele componente, mai ales dacă acestea
circulă independent în limbă (zgârâie-brânză);
• neanalizabil – dacă elementele componente nu pot fi identificate, situaţie în care compusul
se transformă într-un cuvânt simplu (antart-acum trei ani).

Locul termenilor dintr-un compus paratactic este de cele mai multe ori fix. De pildă, zi-muncă
înseamnă cantitatea de muncă dintr-o zi de opt ore, nefiind permisă inversarea termenilor. Există şi
adjective la care regula aşezării elementelor este mai puţin strictă: social-economic, economic-
social.

3. CONVERSIUNEA

Este transferul de la o parte de vorbire la alta, formându-se un nou cuvânt.

Principalul instrument al conversiunii este articularea cu:

• articolul hotărât (frumosul);
• articolul nehotărât (un frumos);
• articolul adjectival demonstrativ (cel frumos).

Procedeul cel mai frecvent prin care se realizează conversiunea este substantivizarea:

3
 1. adjectivul (frumosul, un frumos, cel frumos);
2. pronumele (sinele , eul, nimicul, un nimic);
3. numeralul (pătrime, doime, treime);
4. interjecţia (oful,vaiul);
5. adverbul (binele);
6. verbul – infinitivul (mergere), supinul (culesul grâului), gerunziul.

B. MIJLOACE EXTERNE (ÎMPRUMUTURILE)

Asemenea calcului lingvistic, împrumutul lexical este fie produsul bilingvismului, fie
consecinţa simplei cunoaşteri a unei limbi străine pe care un vorbitor influenţat de ea poate să nu o
folosească în mod curent.
Recurgerea la împrumutul din alte limbi este determinată de mai mulţi factori
extralingvistici:
• vecinătatea geografică;
• amestecul de populaţie;
• realaţiile politice, economice şi culturale.
Cuvintele împrumutate sunt, fireşte, adaptate la sistemul fonetic şi morfologic al limbii
receptoare; acestea pot fi împrumutate pe cale directă/orală (prin contact nemijlocit între popoare)
şi pe cale indirectă (prin intermediul scrisului şi al cititului).
Uneori acelaşi cuvânt a fost o dată împrumutat pe cale directă şi altă dată pe cale cultă/
livrescă. De pildă, sl. sfârşi şi săvârşi sunt diferite din punct de vedere semantic şi din punt de
vedere al formei, dar au aceeaşi origine/etimologie. Astfel de cuvinte se numesc dublete
etimologice. Cele mai multe dublete sunt de origine latină: drept şi direct >lat. directus, cerc şi circ
>lat. circus.

A. ÎMPRUMUTURILE LEXICALE MAI VECHI

1. CUVINTE DE ORIGINE SLAVĂ

Influenţa slavă a fost cea mai puternică datorită faptului că slavona a fost folosită la noi timp
de câteva secole, ca limbă a administraţiei, a diplomaţiei şi mai ales a cultului religios. Deşi slavona
scrisă se deosebea sensibil de slavona vorbită, împrumuturile populare nu pot fi prea uşor
diferenţiate de cele savante sau cărturăreşti (Emil Petrovici). Dintre termenii pătrunşi în epoca
slavonismului cultural (sec. X-XV) cei mai mulţi aparţin vocabularului religios şi social-politic. Ex:
apostol, arhiereu, candelă, cazanie, călugăr, citi, diacon, duh, duhovnic, evanghelie, icoană,
letopiseţ, liturghie, logofăt, slovă, voievod, zapis.
Influenţati de numărul atât de mare al cuvintelor de origine slavă, unii lingvişti străini au
crezut că româna este un idiom mixt, un fel de limbǎ româno-slavǎ (Gustav Weigand). Un alt factor
care a contribuit la această părere a fost faptul că până în 1860, în Muntenia şi până în 1862 în
Moldova, s-a scris la noi cu alfabet chirilic, deşi slavona începuse să fie înlocuită cu româna încă
din sec. al XVI-lea.
Numeroasele influenţe străine (şi mai cu seamă cea slavă) au modificat doar fizionomia
lexicală a limbii române, fără a-i altera esenţa care este, indiscutabil, latinească.

2. CUVINTE DE ORIGINE MAGHIARĂ

Convieţuirea românilor cu maghiarii în Transilvania şi, în general, contactele directe
îndelungate dintre cele două popoare au dus la o influenţă lingvistică reciprocă, manifestată mai
mult în domeniul lexicului: bai-necaz, imaş-izlaz, alean-dor, neam, hotar, chip şi foarte puţin în
domeniul morfologic (al formarii cuvintelor): prin sufixe: şag – rămăşag, şug – meşteşug şi ău –
ferăstrău, sămădău.

4
 3. CUVINTE DE ORIGINE TURCEASCĂ
Influenţa turcă a început să se manifeste auspra limbii noastre după ce Ţara Românească şi
Moldova au devenit vasale Imperiului Otoman. Ex: agă, paşă, caimacan. După înlăturarea stăpînirii
fanariote, termenii de origine turcească au început să iasă din uz, iar după proclamarea
Independenţei României au dispărut aproape definitiv. Au rămas împrumuturile turceşti mai ales
din domeniul alimentaţiei: baclava, acadea, cafea (devenit termen internaţional), caşcaval,
chiftea, halva, magiun, musaca, sarma, telemea. În domeniul morfologic limba româna a
împrumutat din turcă sufixele: giu – scandalagiu, liu – hazliu, lâc – savantlâc.

4. CUVINTE DE ORIGINE GRECEASCĂ

A. BIZANTINĂ – numărul elenismelor primite de noi direct din greaca veche e foarte mic,
apariţia lor în limbă fiind explicată prin aceea că de la 917 la 1185 Dobrogea s-a aflat sub dominaţie
bizantină. Ex: mătase, prisos.
B. NEOGREACĂ – elementele de origine greacă sunt mult mai numeroase şi s-au datorat
răspândirii culturii greceşti în Moldova şi Muntenia. Ex: protipendadă, caligrafie, sindrofie,
tipografie, politicos, plicticos, simandicos.

B. ÎMPRUMUTURILE LEXICALE MODERNE (NEOLOGICE)

Se pare că româna actualǎ dispune de 50.000 de neologisme, fără să socotim şi termenii

ştiinţifici de strictă specialitate. Prin neologism (neos – „nou”, logos – „cuvânt”) se înţelege orice
cuvânt nou apărut în limbă, indiferent dacă acesta este un împrumut sau reprezintă o creaţie internă
a limbii respective prin derivare, compunere, conversiune.

MODERNIZAREA VOCABULARULUI PRIN NEOLOGISME

Procesul de modernizare a lexicului românesc a început în a doua jumătate a sec. al XVIII-

lea şi a fost favorizat, printre altele, şi de dispariţia unor turcisme, grecisme şi elemente lexicale de
alte origini vechi.
Unii cărturari (partizani convinşi ai unui purism şi ai unui neaoşism din cale-afară de
exagerate) din secolul trecut respingeau împrumuturile neologice, deşi de origine latino-romanică,
preferând să spunem: gât-legău în loc de cravată, nas-suflete/nas-ştergău – batistă, stelamant –
astronomie, departe vorbitor – telefon, de-sine-mişcător – automobil.

1. INFLUENŢA LATINĂ
În ordine cronologică, prima influenţă este cea latină savantă, ale cărei începuturi sunt
plasate în sec. al XVII-lea.
a. O serie de cărturari români (Dimitrie Cantemir, Dosoftei, C. Cantacuzino) au împrumutat
neologisme direct din latina pe care o cunoşteau bine, lăsându-ne chiar lucrări în latineşte.
b. După cum ne informează unii istorici ai culturii vechi, atât în Moldova, cât şi în Ţara
Românescă, latina a devenit limbă diplomatică începând cu sec. al XIV-lea. A existat şi un
învăţământ modest în limba latină, considerată „limba de cultura feudală”, iar la Cotnari, Despot
Vodă a înfiinţat şi un colegiu latin.
Foarte preţioasă este informaţia pe care ne-o furnizează Sextil Puşcariu: „Prin veacurile XI-
XVII tot mai mulţi tineri moldoveni cercetau şcolile din Polonia, unde o renaştere târzie aprinsese
cultul pentru Roma ...”.
2. INFLUENŢA ITALIANĂ

5
 Mai vechi decât contactele culturale sunt legăturile comerciale dintre Italia şi Ţările
Româneşti (secolul XII) când o serie de negustori italieni au ajuns până la gurile Dunării. Aşa ne
explicăm faptul că una dintre primele monede menţionate în documente este ducatul >it. ducato. În
sec. al. XIXlea influenţa italiană atinge punctul culminant graţie unor cărturari influenţaţi de
cultura italiană: I. H. Radulescu, Gh. Asachi, N. Filimon, şi mai ales graţie lui G. Călinescu, în
sec. al. XX-lea. O bună parte dintre italienisme aparţin domeniului muzical (şi au, cele mai multe,
caracter internaţional): adagio, allegro, allegretto, alto, solo, andante, crescendo, intermezzo,
mandolină, partitură, piano, solfegiu, solo, vivace.

3. INFLUENŢA GERMANĂ
Influenţa germană a fost exercitată de nemţii stabiliţi la noi ca mineri, negustori şi
îndeosebi industriaşi, a fost determinată de contactul cu civilizaţia apuseană din Austria şi,
desigur, exercitată prin intermediul cărţilor, lăsând cele mai serioase urme în domeniul tehnico-
ştiinţific: boiler, bormaşină, diesel, fasung, gater.

4. INFLUENŢA FRANCEZĂ
Influenţa franceză este cea mai puternică dintre toate influenţele moderne, româna
îmbogăţindu-se, datorită ei, cu mii de cuvinte, lexicul limbii române modernizându-se astfel, ţn
toate domeniile vieţii materiale şi spirituale.
O serie de împrumuturi recente au o arie de circulaţie restrânsă, fie pentru că nu răspund
unor necesităţi reale, fie pentru că au în limba noastră echivalenţe perfecte din punct de vedere
semantic: a badina – a glumi, a efasa – a şterge, a sermona – a dojeni, cristianism – creştinism,
eclatant – strălucitor, impardonabil – de neiertat, inubliabil – de neuitat. Multe franţuzisme au
devenit barbarisme încă din vremea lui Caragiale care îi ridiculiza pe cei ambetaţi (plictisiţi) şi
infatigabili (neobosiţi).

5. INFLUENŢA RUSĂ
Această influenţă s-a manifestat asupra limbii noastre aproape exclusiv pe cale scrisă, prin
intermediul traducerilor. Printre împrumuturile ruseşti există foarte multe cuvinte compuse:
fotocameră, inginer-mecanic, termoreceptor etc.

6. INFLUENŢA ENGLEZĂ
Mai ales în ultimele decenii româna a împrumutat o serie de neologisme englezeşti.
Terminiologia sportivă cunoaşte un număr mare de anglicisme: aut, baschet, corner, fault, fotbal,
henţ, ofsaid, meci, ring, scor, start, şut, tenis.

C. MIJLOACE MIXTE (CALCUL LINGVISTIC)

Termenul calc (de origine franceză şi italiană) a fost împrumutat din domeniul artelor unde
are sensul de „reproducere a unei schiţe sau desen” (după cum se ştie această operaţie se realizează
cu ajutorul unei hârtii speciale, hârtia de calc).
Lărgindu-şi sfera semantică, prin folosirea lui în alte domenii, calc a ajuns să însemne
„copie”, „imitaţie” sau „reproducere”, în general.
În domeniul vocabularului, calcul lingvistic reproduce structura şi sensul unui cuvânt
străin, formând un nou cuvânt românesc.
Calcul lexical şi calcul frazeologic sunt adeseori parţiale deoarece o parte poate fi tradusă,
în timp ce altă parte e împrumutată ca atare: calea lactee (mult mai frecventă decât calea laptelui)
>la voie lactee.

1. CALCUL LEXICAL este de două feluri:

6
 1.a. Calcul lexical de structură:
• extern (pentru că modelul de la care se porneşte este străin);
• intern (se construieşte un nou cuvânt cu o structură analizabilă).
Exemplu: verbul românesc întrevedea este format din între şi vedea, după modelul francez
entrevoir.

1.b. Calcul lexical semantic – constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent deja
într-o limbă, după modelul corespondentului său străin, care este întotdeauna cel puţin bisemantic
(termenul influenţat şi cel după care se calchiază trebuie să aibă măcar un sens comun).
Românescul lume a însemnat la început exclusiv „lumină” (asemenea etimonului său
latinesc „umen, luminis”. Cuvântul s-a îmbogăţit apoi cu noi sensuri: univers, cosmos datorită
sl.svetu.
În afara calcului lexical, se poate vorbi şi de un calc frazeologic – care imită structura unei
expresii sau locuţiuni străine. Ex: franţuzescul prendre la parole este tradus în româneşte prin a
lua cuvântul. Alte exemple: turn de fildeş >fr. tour d `ivoire, masă rotundă >it. tavola rotonda.
În exemplul a face anticameră >fr. faire antichambre avem un calc lexico-frazeologic,
deoarece a fost imitată atât structura unei unităţi frazeologice, cât şi structura unuia dintre
elementele ei componente.
Un calc mixt/combinat este şi cel lexico-gramatical. În exemplul unsprezecele românesc
numeralul este folosit ca substantiv şi capătă un nou sens, acela de echipă de fotbal.
Mormântal este un calc multiplu întrucât reuneşte două cuvinte franţuzeşti, sinonime şi cu
o structura similară (tombal >tombe = mormânt şi sepulcral >lat. sepulcrum = mormânt).
Acelaşi cuvânt străin a fost, uneori, atât împrumutat, cât şi calchiat/«tradus». S-a ajuns în
felul acesta la dublete sinonimice: blagoslovi şi binecuvânta >sl. blagosloviti – blago = bine şi
sloviti = a cuvânta.