Limba română – varietate şi diasistem.

ote de curs
Conf. dr. Ionel Apostolatu

1
 LIMBA – PRODUS ISTORIC.
SICROIE – DIACROIE – ISTORIE

Limba oricărui popor este un produs istoric. Ea se naşte şi se dezvoltă în strânsă legătură cu istoria
poporului care a creat-o şi o vorbeşte.
Privită în timp, ca orice obiect supus condiţionărilor istorice, nicio limbă nu este identică cu sine. Un
raţionament de bun-simţ ne impune să acceptăm un “paradox” (de fapt, o aparentă aporie): orice limbă se
schimbă permanent, dar, în acelaşi timp, în fiecare secvenţă de timp din existenţa ei istorică, ea este identică
sau egală cu ea însăşi în planul simultaneităţii funcţionării sale. Dacă privim limba în timp, constatăm
mobilitate şi schimbare, iar dacă o privim în prezentul funcţionării ei, constatăm stabilitate
Lingvistica modernă foloseşte, pentru a desemna această relaţie, conceptele de diacronie şi
sincronie. Pornind de la această dihotomie, Saussure afirmă că este necesar să se distingă două “lingvistici”,
pe care le desemnează prin sintagmele: lingvistică evolutivă sau diacronică şi, respectiv, lingvistică
statică sau sincronică. Este sincronic tot ceea ce se referă la aspectul static al ştiinţei limbii, iar diacronic
tot ceea ce are legătură cu evoluţiile. Sincronia şi diacronia vor desemna o stare a limbii şi respectiv, o fază
de evoluţie.
Prin urmare, orice limbă naturală poate fi studiată pe cele două axe:
• axa sincronică sau descriptivă (pe orizontală)
• axa diacronică sau istorică (pe verticală)

Eugen Coşeriu este de părere că sincronic şi diacronic sunt categorii consubstanţiale, indistincte în
dinamica funcţionării şi evoluţiei unei limbi. Coşeriu reafirmă valabilitatea conceptului humboldtian al
limbii văzute simultan ca devenire şi creaţie permanentă (gr. energeia), dar şi ca rezultat al evoluţiei.
Caracterul complementar al sincroniei şi diacroniei în privinţa faptelor de limbă este subliniat de Coşeriu în
chip cvasiaforistic, printr-o afirmaţie mereu citată de specialişti: „Limba funcţionează sincronic şi se
constituie diacronic” (Coşeriu, Sincronie, p. 238).
Această antinomie trebuie depăşită printr-o viziune dinamică asupra limbii, care să dizolve cele două
perspective restrictive în aceea, mai largă şi integratoare, a istoriei limbii.
Limba nu îşi sfârşeşte niciodată evoluţia. Orice limbă, atâta timp cât este „vie”, adică slujeşte drept
instrument de comunicare pentru o anumită comunitate istoric determinată, se schimbă neîncetat, pentru că
neîncetat se schimbă realităţile a căror expresie este limba (Limba se face prin schimbare şi “moare” ca
atare atunci când încetează să se schimbe, Ibid., p. 246).
Schimbarea în limbă nu este “alterare” sau deteriorare, ci reconstrucţie, reînnoire a sistemului şi ea
asigură continuitatea şi funcţionarea acestuia. Aşadar, schimbarea lingvistică nu este altceva decât o
permanentă “facere” şi “refacere” a limbii, pentru a corespunde cât mai bine nevoilor comunicative şi
expresive ale vorbitorilor.

2
 Arhitectura şi structura limbii – noţiuni generale

Limba română, ca orice limbă istorică reprezintă o unitate în diversitate, un ansamblu destul de
complex de tradiţii lingvistice istoric conexe, dar diferite şi numai în parte concordante. Varietatea
lingvistică este generată de o serie întreagă de factori extralingvistici: poziţia geografică, diversitatea
socială, momentul vorbirii etc. Practic, vorbirea, ca act individual de comunicare, se realizează diferit de la
vorbitor la vorbitor: un individ vorbeşte cu particularităţi caracteristice zonei sale geografice, gradului său
de instruire, mediului social şi profesional căruia îi aparţine, propriei generaţii din care face parte, relaţiilor
cu alţi vorbitori, în fine, potrivit situaţiei concrete de comunicare, stării sale într-un anumit moment al
vorbirii (calm, grabă, nervozitate etc.). Toţi aceşti parametri diferă, deci, de la individ la individ, şi de la o
situaţie de comunicare la alta.
Înainte de a aduce în discuţie varietăţile limbii române, este necesar să circumscriem clar conceptul
de limbă română, care poate fi definit în două feluri:
• Sincronic, ca limbă naţională, vorbită de români în România şi în ţinuturile limitrofe, precum şi în
multe alte ţări (datorită emigraţiei);
• Diacronic, ca limbă istorică, continuatoare a limbii latine populare, care, după o perioadă de unitate
lingvistică (cunoscută sub numele de română primitivă sau română comună), s-a divizat în patru
dialecte: unul în nordul Dunării (dialectal dacoromân) şi trei în sudul Dunării (aromân,
meglenoromân şi istroromân)
Din punct de vedere diacronic, deci, prima accepţie a termenului de limba română corespunde, de
fapt, dialectului dacoromân.
O limbă istorică, chiar şi în sincronie, nu reprezintă un sistem unitar şi omogen, ci o colecţie de
dialecte, stiluri şi niveluri de limbă. În toate limbile există cel puţin trei tipuri de varietate: în spaţiu, între
straturile socioculturale ale comunităţii şi între scopurile expresive, determinate de elementele fundamentale
ale actului lingvistic concret.
Definind limba ca pe o tehnică istorică a vorbirii, ca pe un sistem dinamic, Eugen Coşeriu afirmă că
într-o limbă istorică există „diferenţe interne, mai mult sau mai puţin profunde, corespunzătoare la trei tipuri
fundamentale: a) diferenţe diatopice, adică diferenţe în spaţiul geografic (din gr.dya, „prin" şi topos „loc");
b) diferenţe diastratice, adică diferenţe între straturile socio-culturale ale comunităţii lingvistice (din gr. dya
şi lat. — stratum) şi c) diferenţe diafazice, adică diferenţe între diferite tipuri de modalităţi expresive
(din gr. dya şi phasis, „expresie"). Diferenţele lingvistice care — la acelaşi strat socio-cultural —
caracterizează grupuri „biologice" (bărbaţi, femei, copii, tineri) şi profesionale pot fi de asemenea
considerate ca „diafazice".
Diferenţele diatopice sunt cunoscute ca varietăţi regionale ale unei limbi, care, în funcţie de
dimensiune şi de relaţiile cu limba literară comună, pot fi: dialecte, subdialecte, graiuri, subgraiuri.
Provenienţa vorbitorilor se recunoaşte, de obicei, la acest nivel, prin pronunţarea anumitor sunete, a
anumitor cuvinte şi construcţii, prin utilizarea anumitor termeni şi forme gramaticale etc. Aceste varietăţi
sunt determinate istoric şi se individualizează ca unităţi distincte, printr-o serie de particularităţi fonetice,
gramaticale şi lexicale proprii, atât în raport cu alte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum şi faţă
de aceasta însăşi.
Varietăţile diastratice au în vedere diferenţele lingvistice dintre straturile sau păturile socio-culturale
ale comunităţii, altfel spus, condiţionările sociale şi culturale ale vorbirii, datorate diferenţelor de vârstă,
sex, clasă sociala, nivel de instructie, mediu profesional etc.
Diferenţele diafazice sunt diferenţe de ordin stilistic, între scopurile expresive, determinate de
elementele fundamentale ale actului lingvistic concret, cum ar fi: atitudinea vorbitorului faţă de receptor şi
faţă de ceea ce se comunică, situaţia în care se vorbeşte şi circumstanţele vorbirii, natura canalului de
comunicare etc. Diferenţele diafazice pot să fie notabile, de exemplu, între limba vorbită şi limba scrisă,
între modul de vorbire familiar şi cel „public" (sau, eventual, solemn), între limbajul curent şi limbajul

3
administrativ etc.; în cadrul limbii literare pot exista, de asemenea, diferenţe sensibile între poezie (în
versuri) şi proză, între poezia epică şi cea lirică etc.
Acestor trei tipuri de diferenţe le corespund, în sensul relativei omogenităţi a tradiţiilor lingvistice,
trei tipuri de unităţi, de sisteme lingvistice mai mult sau mai puţin unitare, adică de „limbi" înglobate în
interiorul limbii istorice: unităţi considerate într-un singur punct al spaţiului sau care (practic) nu prezintă
diversitate spaţială, adică unităţi sintopice sau dialecte (termen care ar putea fi aplicat la toate tipurile de
varietăţi regionale incluse în limba istorică: dar şi la cele ale limbii comune); unităţi considerate într-un
singur strat socio-cultural sau care (practic) nu prezintă diversitate din acest punct de vedere: unităţi
sinstratice sau niveluri de limbă (aşa-numitele „dialecte sociale"); şi unităţi de modalitate expresivă, fără
diferenţe diafazice, adică unităţi sinfazice sau stiluri de limbă (de exemplu: stil familiar, stil literar epic etc).
De asemenea, celor trei unităţi: sintopice, sinstratice şi sinfazice, le corespunde câte o disciplină, şi anume,
în ordine: dialectologia, sociolingvistica şi stilistica.
În acest sens se poate spune că o limbă istorică nu este niciodată un singur sistem lingvistic, ci un
diasistem, adică un sistem de sisteme, un ansamblu mai mult sau mai puţin complex de „dialecte",
„niveluri" şi „stiluri de limbă".
O limbă istorică nu poate, prin urmare, să fie descrisă structural şi funcţional ca un sistem lingvistic,
ca o singură structură unitară şi omogenă, fiindcă pur şi simplu nu este aşa. Din contră, cuprinde frecvent
sisteme lingvistice destul de diferite, uneori nu mai puţin diferite decât anumite limbi istorice recunoscute ca
atare. În afară de aceasta, o descriere structurală unică a unei întregi limbi istorice, chiar dacă nu ar fi din
punct de vedere raţional şi empiric imposibilă, nu ar avea niciun interes practic, deoarece o limbă istorică
„nu se vorbeşte": nu se realizează în vorbire ca atare şi în mod imediat, ci numai prin intermediul uneia din
formele sale determinate în sens diatopic, diastratic şi diafazic.
Deşi a vorbi înseamnă întotdeauna „a vorbi într-o limbă” (ex. în româneşte), practic nu există
vorbitor care să realizeze în vorbire întreaga varietate a unei limbi. Altfel spus, nimeni nu poate controla şi
vorbi simultan toată limba română, deci şi munteneşte, şi moldoveneşte, şi în graiul bănăţean, la nivelul cel
mai elevat şi la nivel popular, în stilul familiar şi în cel administrativ. De fiecare dată realizăm o anumită
varietate a limbii române (cum ar fi, de pildă, româna comună, de tip muntean, de nivel mediu şi în stilul
familiar). Important însă este să nu confundăm acest tip propriu de varietate cu limba comună, cu limba
exemplară, cu limba literară sau standard. O tehnică lingvistică în întregime determinată (adică unitară şi
omogenă) în cele trei sensuri — un singur dialect la un singur nivel şi într-un stil unic de limbă, cu alte
cuvinte, o limbă sintopică, sinstratică şi sinfazică — poate fi numită limbă funcţională. Adjectivul
„funcţională" îşi află în acest caz justificarea în faptul că numai o limbă de acest tip funcţionează efectiv şi
în mod imediat în discursuri (sau „texte").
Limba română ca limbă naţională a reuşit să-şi cristalizeze în timp o variantă literară. Această
variantă, sau, mai pe scurt, limba literară, este „aspectul sau varianta cea mai îngrijită a limbii întregului
popor, care serveşte ca instrument de exprimare a celor mai diverse manifestări ale culturii şi se
caracterizează prin respectarea unei norme impuse cu necesitate membrilor comunităţii căreia se
adresează”. La rigoare, limbă literară (puternic unificată şi rigid codificată) se apropie de conceptul de
limbă funcţională, însă nu-i corespunde întocmai, deoarece şi într-o limbă de acest tip se prezintă, cel puţin,
diferenţe „stilistice". Pe de altă parte, privită istoric, orice limbă literară se dezvoltă în jurul unui nucleu de
trăsături preluate dintr-un anumit dialect sau variantă literară regională, fără ca raportul cu celelalte dialecte
să fie exclus. Una dintre cele mai răspândite teorii legate de constituirea românei literare afirmă că la baza
acesteia s-ar afla subdialectul muntean, fără ca limba română literară să se identifice în totalitate cu acesta,
căci nu tot ceea ce este caracteristic graiurilor munteneşti a pătruns în limba literară (de pildă, formele
iotacizate ale verbelor: auz, văz, crez etc; fonetismele pă, dă, dântre, dăschide, în loc de pe, de, dintre,
deschide; rostirea moale a lui ş şi j în cuvinte ca: mătuşe, uşe, plaje, grijă etc.), după cum nu tot ceea ce este
în limba literară este în mod necesar şi muntenesc (de pildă, formele verbale cu dentala refăcută: aud, văd,
cred au apărut mai întâi în ariile nordice).
În legătură cu caracterul normat al limbii literare, ţinem să precizăm că norma literară nu este
totuna cu norma lingvistică în general. Norma lingvistică are caracter intrinsec, natural şi abstract, stabilind
4
„cum se spune”, în baza posibilităţilor oferite de sistem şi în acord cu un anumit uz, care reţine aspectele
comune, constante ale vorbirii. În schimb, norma literară are caracter convenţional şi concret, explicit,
stabilind „cum trebuie să se spună” (în baza opoziţiei corect / greşit). Ea este obligatorie pentru toţi
membrii unei comunităţi lingvistice, având caracter unic şi supradialectal, ceea ce înseamnă că se situează
deasupra variantelor regionale (în sensul că nu se identifică cu niciuna dintre acestea). Norma literară
funcţionează în baza unor reguli, stabilite la nivelul întregii comunităţi, reguli care sunt descrise în mod
explicit în diferite lucrări cu caracter normativ: gramatici, dicţionare, îndreptare etc1. Caracterul normat al
limbii literare se manifestă la toate nivelurile: fonetic, morfologic, sintactic, lexical, precum şi în plan
(orto)grafic.
Ion Gheţie defineşte norma literară astfel: expresia convenţională, în genere coerentă, a unui anumit
uz lingvistic (dominant), impusă, cu o forţă coercitivă mai mare sau mai mică, persoanelor aparţinând unei
anumite comunităţi culturale”2.

1
Necesitatea normării limbii române a dus la apariţia primelor dicţionare (în sec. al XVII-lea) şi a primelor gramatici
(în sec. al XVIII-lea).
2
Gheţie, op. cit., p. 36.
5
 VARIETATEA DIATOPICĂ A DACOROMÂEI
(ELEMETE DE DIALECTOLOGIE DACOROMÂĂ)

0. Preliminarii
Româna este o limbă indo-europeană, făcând parte din familia limbilor romanice sau neolatine,
înrudindu-se deci îndeaproape cu limbi ca franceza, italiana, spaniola, catalana, portugheza, sarda,
provensala şi retoromana. Toate aceste “limbi surori” îşi au punctul de plecare în latina populară sau
vulgară.
Româna este singura limbă romanică orientală (est-europeană).
Elementul central al studiului istoric al limbii române îl reprezintă latinitatea acesteia. Originea
latină a limbii române a încetat astăzi să mai fie un subiect de controversă. Atât studiul lexicului, cât mai
ales al structurii gramaticale a limbii române ne îndreptăţesc să afirmăm că aceasta este o limbă romanică,
alături de celelalte limbi romanice cu care se înrudeşte prin fondul latin comun.
Toate datele privitoare la istoria limbii române ne conduc către următoarea definiţie genealogică, pe
care a formulat-o atât de clar Al Rosetti: „Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt în
partea orientală a Imperiului Roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate (Dacia, Panonia de sud,
Dardania, Moesia superioară şi inferioară), din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii şi până
în zilele noastre”
Ca tip de limbă, româna este o limbă flexionară, ceea ce înseamnă că, în plan morfologic, cuvintele
dispun de flexiune, schimbându-şi forma în raport cu diferitele categorii gramaticale de care dispun.
Conţinuturile categoriile gramaticale se exprimă mai ales prin intermediul afixelor flexionare perfect sudate
(aglutinate) cu radicalul cuvântului: cas/ă, cas/ele, cas/ei, cas/elor; cânt/ă, cânt/au, cânt/aseră, cânt/ând,
cânt/at etc.
Cele mai importante tipuri de flexiune sunt flexiunea nominală (după caz, gen, număr şi
determinare), ce caracterizează substantivul, şi flexiunea verbală (după persoană, număr, mod, timp şi
diateză), ce caracterizează verbul. Flexiunea substantivului se mai numeşte şi declinare, iar a verbului,
conjugare.
Totalitatea formelor flexionare ale unui cuvânt alcătuieşte ceea ce se cheamă paradigmă flexionară.
Din punct de vedere genealogic, româna este continuatoarea latinei vorbite neîntrerupt în spaţiul
Carpaţilor şi al Dunării de Jos. A rezultat în urma procesului de romanizare a provinciilor antice Dacia
(cucerită şi stăpânită efectiv de romani între 106 şi 271/275) Moesia, Panonia de sud şi Dardania.
Epoca de “formare” a limbii române, mai precis de constituire a unei identităţi (romanice) diferite de
latină (şi de alte limbi romanice înrudite) este plasată între secolele al VI-lea – al VIII-lea, având ca termen
final începutul influenţei slave.
Fraza torna, torna, fratre, datată 587 şi citată, începând cu sec. al VI-lea, de mai mulţi cronicari
bizantini, ar putea reprezenta cea mai veche atestare în scris a limbii române, în faza ei de evoluţie
cunoscută ca română primitivă, protoromână sau străromână.
Primele texte propriu-zise (continue) scrise în limba română datează însă abia din sec. al XVI-lea,
cel mai vechi astfel de text fiind Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung, datată 1521.
Limba română ca limbă istorică prezintă câteva ramificaţii teritoriale (numite dialecte), consecinţă
directă a faptului că româna s-a format pe un teritoriu întins, situat atât la nord, cât şi la sud de Dunăre.
Dialectele limbii române, în număr de patru, s-au desprins, la un moment dat (începând aprox. cu sec. al X-
lea), din trunchiul comun al românei primitive. Ca dispunere geografică, unul dintre dialecte (cel
dacoromân) se situează la nordul Dunării, iar celelalte trei (aromân, meglenoromân şi istroromân), la sudul
Dunării. Prin urmare, structura dialectală a limbii române se prezintă astfel:

6
 limba română

dial. dacoromân dial. aromân dial meglenoromân dial. istroromân

• Dialectul dacoromân, vorbit în nordul Dunării, se identifică astăzi cu limba română ca limbă
naţională şi limbă literară de cultură. Prin urmare, într-o accepţie restrânsă, limba română = dialectul
dacoromân.
• Dialectul aromân (sau macedoromân) se vorbeşte în sudul Dunării, pe un teritoriu destul de întins,
în zone muntoase din Grecia, Macedonia, Albania şi Bulgaria (parţial, şi în România). Dintre toate
dialectele sud-dunărene, acesta este cel mai viguros, fiind vorbit de un număr de câteva sute de mii
de aromâni (sau armâni).
• Dialectul meglenoromân (sau meglenit) mai este vorbit de câteva mii de persoane (bilingve) în
Grecia, Macedonia, Turcia şi România.
• Dialectul istroromân este cel mai slab reprezentat, fiind în pericol de dispariţie, azi existând doar
aprox. 1500 de persoane bilingve care mai vorbesc acest idiom, în Peninsula Istria, la Marea
Adriatică, în Croaţia.
Românii sud-dunăreni (respectiv aromânii, meglenoromânii şi istroromânii) mai sunt cunoscuţi şi
sub denumirea generică de vlahi. Acest termen le este atribuit, de regulă, de câtre străini.
Cele patru dialecte au numeroase trăsături comune (moştenite din latină sau dezvoltate ulterior),
esenţiale şi definitorii pentru limba română în ansamblul ei, dar şi o serie de trăsături proprii, inovaţii
apărute independent, ca urmare, în special, a contactelor cu limba populaţiilor învecinate.
Fiecare dialect românesc, la rândul său, cunoaşte o anumită configuraţie dialectală internă, în care se
disting subdialecte, graiuri şi subgraiuri. Cea mai complexă structură dialectală o are dialectul dacoromân, în
cadrul căruia se disting un număr de cinci subdialecte, numite după provinciile istorice ale României de azi:
• subdialectul muntean
• subdialectul moldovean
• subdialectul bănăţean
• subdialectul crişean
• subdialectul maramureşean
Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (de pronunţie) şi
lexicale (la nivelul terminologiei populare).

7
1. Obiectul dialectologiei
Dialectologia este disciplina lingvistică care studiază ramificaţiile teritoriale (geografice) ale limbii:
dialectele, subdialectele, graiurile, subgraiurile. În limba română, termenul dialectologie este de origine
franceză (fr. dialectologie), la fel şi cuvântul dialect (fr. dialecte). În latină se spunea dialectos sau
dialectus, iar în greacă (limbă din care latina a împrumutat acest cuvânt), διάλεκτος. Termenul grecesc avea
mai multe sensuri, printre care: „conversaţie, convorbire”; „ceartă, discuţie”; „grai local purtător al unei
literaturi” etc.
În funcţie de perspectiva abordată şi de metodele folosite de cercetător, studiul varintelor teritoriale ale
unei limbi se poate realiza de pe mai multe poziţii: sincronică sau diacronică; tradiţională sau structurală etc.
a) Dialectologia sincronică sau descriptivă: descrie şi analizează structura dialectală a unei limbi date,
stabileşte care (şi câte) îi sunt unităţile teritoriale şi le studiază din punct de vedere fonetic, morfosintactic şi
lexical. De asemenea, descrie stadiul în care se află o variantă teritorială la un moment dat.
b) Dialectologia diacronică sau istorică: stabileşte condiţiile şi cauzele fărâmiţării dialectale a unei limbi,
explică istoric fiecare fenomen dialectal în parte, arată cum s-a constituit şi a evoluat limba literară,
stabileşte raportul fiecărui dialect cu limba literară.
Observaţie: Pentru înţelegerea structurii şi dinamicii ariilor dialectale, trebuie să îmbinăm studiul sincronic
cu cel diacronic. Datorită faptului că dialectele şi graiurile sunt prin excelenţă conservatoare, descrierea unui
fapt dialectal din punct de vedere sincronic impune şi introducerea unor principii diacronice. De pildă,
pentru a explica prezenţa africatei [d⁄] în Moldova şi Banat în cuvinte ca [d⁄îc], [frund⁄â], plecăm de la
premisa că acest sunet reprezintă o fază intermediară între lat. dico şi rom. lit. zic.
c) Dialectologia tradiţională: descrie apropierile şi mai ales deosebirile dintre diferitele unităţi teritoriale,
mai ales din punct de vedere fonetic şi lexical. Dintre metodele folosite, cea mai importantă este metoda
geografiei lingvistice.
d) Dialectologia structurală: pune în evidenţă elementele de sistem ale fiecărei unităţi teritoriale, pe baza
cărora se ajunge la un sistem de nivel superior (sau diasistem), care este limba. Cercetarea structurală a
dialectelor şi graiurilor îşi propune să pună în evidenţă elementele de continuitate ale diasistemului.

2. Importanţa dialectologiei şi raporturile ei cu alte discipline lingvistice

Ceea ce caracterizează dialectologia este interesul exclusiv al acesteia pentru faptele de limbă
vorbită. Cercetarea limbii vii este importantă, deoarece ea permite relevarea bogăţiei formelor de realizare a
limbii şi, deci, cunoaşterea mai profundă a structurii unui anumit idiom. Totodată, informaţiile furnizate de
studiul dialectelor sunt utile şi altor discipline care au limba în centrul domeniului lor de interes.
a) Dialectologia şi lingvistica generală
Cercetările dialectale pun la dispoziţia lingvisticii generale materialul necesar pentru explicarea
corectă a unor procese şi relaţii cu caracter universal, cum ar fi: diversificarea şi unificarea limbilor,
schimbările lingvistice, relaţia limbă – societate, caracterul sistematic al limbii, legile limbii etc.
b) Dialectologia şi gramatica istorică
În raport cu limba literară, graiurile locale se caracterizează prin conservarea mai îndelungată a
unor elemente arhaice. Dialectele conţin mărturii vii privind evoluţia limbii, fiind în acest sens un izvor
preţios pentru cunoaşterea istoriei limbii, mai ales pentru perioadele în care nu există documente istorice.
De pildă, se ştie că până în sec. al XVI-lea avem foarte puţine fapte de limbă română atestate. Dacă
analizăm însă elementele de limbă arhaice din cele patru dialecte româneşti (dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân), putem avea o imagine a celui mai vechi stadiu de evoluţie a limbii române,
cunoscut sub numele de română comună. Ca un exemplu, putem stabili, pe baza comparării dialectelor că,
de pildă, în româna comună se păstra l latin urmat de un iot în faza ľ sau în grupurile consonantice cl, gl,
devenite cľ, gľ, deoarece dialectele sud-dunărene prezintă fonetisme de tipul: ar. h’il’u; mr. il’u; ir. fil’
pentru lat. filius sau ar. ureacl’e, ungl’e; mr. urecl’ă, ungl’ă; ir. uręcl’e, ungl’e pentru lat. pop. oricla şi
ungla. Transformarea lui l’ > i petrecută în dialectul dacoromân (cf. fiu, ureche, unghie) reprezintă, prin
urmare, o inovaţie.

8
c) Dialectologia şi istoria limbii literare
Dialectologia permite stabilirea bazei dialectale a unei limbi literare. Orice limbă literară se
dezvoltă în jurul unui nucleu de trăsături preluate dintr-un anumit dialect sau variantă literară regională, fără
ca raportul cu celelalte dialecte să fie exclus. Una dintre cele mai răspândite teorii legate de constituirea
românei literare afirmă că la baza acesteia s-ar afla subdialectul muntean, fără ca limba română literară să se
identifice în totalitate cu acesta, căci nu tot ceea ce este caracteristic graiurilor munteneşti a pătruns în limba
literară (de pildă, formele iotacizate ale verbelor: auz, văz, crez etc; fonetismele pă, dă, dîntre, dăschide, în
loc de pe, de, dintre, deschide; rostirea moale a lui ş şi j în cuvinte ca: mătuşe, uşe, plaje, grije etc.), după
cum nu tot ceea ce este în limba literară este în mod necesar şi muntenesc (de pildă, formele verbale cu
dentala refăcută: aud, văd, cred au apărut mai întâi în ariile nordice).
d) Dialectologia şi filologia (în sens restrâns)
Datele furnizate de cercetarea graiurilor pot aduce o contribuţie esenţială în rezolvarea unor probleme
specifice studierii şi editării textelor vechi, cum ar fi: localizarea, datarea şi stabilirea paternităţii textelor. Un
caz concret în filologia românească este cel al textelor rotacizante, a căror datare şi localizare s-a făcut (în
lipsa unor informaţii precise) în primul rând pe baza examinării particularităţilor de limbă. Astfel, anumite
fenomene de limbă vechi şi regionale (cum ar fi prezenţa rotacismului lui n intervocalic şi a africatelor arhaice
d⁄ şi ĝ) au permis unor specialişti să afirme că traducerile rotacizante păstrate în copii manuscrise s-ar fi
efectuat undeva în zona Maramureşului şi nordului Bucovinei la începutul sec. al XVI-lea.

3. Scurt istoric al cercetărilor de dialectologie

3.1. Aspecte generale privind constituirea dialectologiei ca disciplină ştiinţifică
Constituirea dialectologiei ca disciplină ştiinţifică a avut loc în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. La
începutul sec. al XIX-lea, cercetările lingvistice erau bazate exclusiv pe materialul furnizat de limba scrisă.
Faptele dialectale nu erau luate în consideraţie decât ca abateri sau ca izvoare de atestări ale unor aspecte
privind limba scrisă. Începând cu deceniul al optulea, fără a nesocoti metoda comparativ-istorică şi
rezultatele remarcabile obţinute în indo-europenistică, tot mai mulţi lingvişti s-au îndreptat spre limbile
„vii”. Cercetarea graiurilor devine acum o preocupare susţinută mai ales în rândul neogramaticilor, care
caută în materialul dialectal fapte care să confirme valabilitatea legilor fonetice.
Se consideră drept întemeietor al disciplinei lingvistul italian G.I. Ascoli (1829-1907).
Indoeuropenist ca formaţie, acesta publică o serie de studii dialectale în revista „Archivio glottologico
italiano” pe care o înfiinţează în 1873. Paralel cu Ascoli, alţi învăţaţi: Gaston Paris şi P.J. Rousselot (în
Franţa), Georg Wenker (în Germania) întreprind cercetări în domeniul dialectelor, scopul urmărit de ei fiind
acela de a veni, prin dialectologie, în sprijinul istoriei limbii, faţă de care noua ştiinţă era privită,
deocamdată, ca un auxiliar.
Un prim impuls important l-a dat dialectologiei fonetica experimentală prin cercetările întreprinse de
abatele P.J. Rousselot. În 1891 acesta publică studiul Les modifications phonétiques du langage étudiées
dans le patois d’une famille de Cellefrouin (Charente) în care pune în evidenţă lipsa de unitate a vorbirii
chiar în interiorul aceleiaşi familii. Diferenţele care apar sunt determinate de diferenţele de vârstă, de sex
sau de ocupaţie sau de nivel de cultură al vorbitorilor. Concluzia ar fi că vorbirea nu este unitară, ci
dimpotrivă, varietatea lingvistică e foarte mare, mergând până la nivel de individ, adică până la realizarea
individuală a unui sistem lingvistic, realizare ce poartă numele de idiolect.
Primele lucrări de dialectologie au avut caracter monografic, cercetătorii limitându-se la descrierea
amănunţită a realităţii întâlnite pe teren, respectiv graiul unei localităţi sau al unei regiuni, fără a fi
preocupaţi de a corela datele obţinute. Cu timpul, cercetătorii şi-au dat seama că metoda monografiei se
dovedeşte insuficientă atunci când se urmăreşte studierea unui domeniu mai întins (ca de pildă limba
naţională), şi aceasta pentru că nu toate subdiviziunile unei limbi puteau beneficia de monografii realizate
simultan, ceea ce făcea ca imaginea globală a unui teritoriu să apară fragmentată în timp şi spaţiu şi
neunitară ca metodă. În felul acesta s-a născut geografia lingvistică, ca o metodă mai adecvată, mai
eficientă, constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mare sau mai restrâns de fapte lingvistice, ceea
ce permitea observarea repartizării acestor fenomene pe arii mult mai întinse şi corelarea datelor adunate
9
cam în acelaşi timp. Începutul a fost făcut de Georg Wenker, care în 1876 întreprinde o anchetă prin
corespondenţă pentru studiul fonetic al graiurilor renane cu intenţia de a cartografia materialul adunat.
Ulterior va extinde ancheta la întreg teritoriul Germaniei. Din atlasul lingvistic proiectat nu a reuşit să
publice decât o singură fasciculă, în 1881.
Întemeietorul geografiei lingvistice este însă considerat J. Gilliéron, autorul (în colaborare cu E.
Edmont) Atlasului lingvistic al Franţei (Paris, 1902-1910), lucrare care reprezintă un model pentru ceea ce
înseamnă geografia lingvistică. În plus, Gilliéron a publicat şi o serie de studii de interpretare a materialului
cuprins în atlas, formulând principiile geografiei lingvistice. De la Gilliéron încoace, s-au elaborat şi se
elaborează încă în diverse ţări numeroase atlase lingvistice (naţionale, regionale, zonale, continentale, ale
unor familii de limbi etc.)
3.2. Momente din istoria dialectologiei româneşti
Istoria dialectologiei româneşti începe acum mai bine de trei secole, cu primele menţiuni privind
diferenţele dintre graiurile vorbite în diferitele provincii româneşti, însă, propriu-zis, dialectologia
românească începe să se dezvolte abia în a doua jumătate a sec. al XIX-lea şi mai ales la începutul sec. al
XX-lea, când apar primele monografii dialectale şi când prin contribuţia unor filologi de seamă limba
română ajunge să aibă, printre primele limbi romanice, un atlas lingvistic.
Pentru prima oară diferenţierile dialectale de pe teritoriul limbii române sunt semnalate de mitropolitul
Simion Ştefan, în prefaţa <oului Testament de la Bălgrad (1648), în contextul necesităţii formării unei limbi
literare româneşti unice, care să fie înţeleasă de românii de pretutindeni: „Aceasta încă vă rugăm să luaţi
aminte că rumânii nu grăescu în toate ţărîle într-un chip, încă neci într-o ţară toţi într-un chip; pentru aceaea cu
nevoe poată să scrie cineva să înţeleagă toţi grăind un lucru unii într-un chip, alţii într-alt chip: au veşmânt, au
vase, au alte multe nu le numesc într-un chip”. Simion Ştefan are nu numai conştiinţa deosebirilor dialectale
din exprimarea românilor din diverse regiuni, ci observă şi că aceste deosebiri se datorează unor cauze
externe: „iară să nu vor înţeleage toţi nu-i de vina noastră, ce-i de vina celuia ce-au răsfirat rumânii printr-alte
ţări, de ş-au mestecat cuvintele cu alte limbi de nu grăescu toţi într-un chip”.
Tot în sec. al XVII-lea, Ion Zoba din Vinţ în prefaţa culegerii sale de predici, Sicriiul de aur
(Sas-Sebeş, 1683), îl previne pe cititor că va întâlni în text o serie de cuvinte dialectale pe care le-a folosit
„după obiciaiul cum grăesc pre aciaste locuri”, dând totodată şi câteva exemple cu corespondentele lor din
limba „comună”: „oca – pricina au adeverinţa, în alian – înprotivă, hasna – folosul, alduiala –
blagosloveniia”.
În sec. al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir în Descriptio Moldaviae face câteva observaţii cu privire la
anumite particularităţi (fonetice) ce apar în vorbirea moldovenilor. Astfel, el este cel dintâi care discută
fenomenul palatalizării labialelor, întâlnit (în opinia sa) mai ales în vorbirea femeilor: „Chiar şi femeile
moldovene au o pronunţie deosebită de a bărbaţilor. Căci ele schimbă silabele bi şi vi în ghi, de exemplu
bine - ghine, vie - ghie, pe pi în chi, de exemplu pizmă – chizmă, piatră – chiatră; m iniţial se schimbă în ng,
greu de pronunţat de alţii, mie – ngie”. Punând în opoziţie graiul din Moldova cu cel din Muntenia, Dimitrie
Cantemir constată două particularităţi fonetice importante: prezenţa africatelor arhaice dz şi ğ în graiurile
moldoveneşti, comparativ cu fricativele z şi j în cele munteneşti: „pronunţia lor este mai aspră, încât pe giur,
valahul îl pronunţă jur, printr-un z polonez sau j franţuzesc; Dumnedzău, valahul Dumnezeu…”. Observaţii
interesante face eruditul domnitor moldovean şi în legătură cu limba românilor din sudul Dunării, respectiv
a cuţovlahilor (= aromânii), pe care o consideră coruptă din cauza amestecului a numeroase cuvinte din
limba albaneză şi din limba greacă, păstrând totuşi neatinsă flexiunea numelui şi a verbului.
Petru Maior, ilustru reprezentant al Şcolii Ardelene, este preocupat de diferenţele dialectale
româneşti, deosebind două dialecte în cadrul limbii române: dialectul românilor din Dacia veche (Traiană),
mai unitar, şi dialectul românilor din sudul Dunării sau Dacia Aureliană, care la rândul lui are mai multe
ramuri. El a încercat o explicaţie a formării dialectelor româneşti, considerând că una dintre cauze ar fi
marea diversitate a coloniştilor romani „aduşi în Dacia din toate părţile Italiei”.
La începutul sec. al XIX-lea, câţiva învăţaţi aromâni, printre care Gheorghe Constantin Roja şi
Mihail Boiagi manifestă un interes deosebit pentru dialectele româneşti din sudul Dunării. Astfel, cel dintâi
publică în 1809 la Buda lucrarea Măiestria ghiovăsirii româneşti cu litere latineşti…, în prefaţa căreia se
10
afirmă că în limba română există două dialecte mari: unul de dincolo de Dunăre (aromân) şi altul de
dincoace de Dunăre (dacoromân), împărţite la rândul lor în diferite graiuri. De pildă, dialectul aromân
cunoaşte graiurile: moscopolitan, grabovean, gropiştan, gramoştean, meţovitean sau epirotean, iar cel
dacoromân graiurile: moldovean, ardelean, bănăţean şi pe cel din Criş. Mihail Boiagi a publicat o primă
gramatică macedoromână redactată în greacă şi germană.
Ion Heliade Rădulescu manifestă interes în special faţă de deosebirile fonetice şi lexicale între
graiul muntenilor, moldovenilor, transilvănenilor, bănăţenilor şi oltenilor. Totodată, preconizează formarea
limbii române literare prin contribuţia tuturor sub-dialectelor dacoromâneşti (şi chiar a dialectului aromân),
ca şi prin apelul la limba vechilor scrieri bisericeşti. Comparând dialectul aromân cu cel dacoromân,
Heliade ajunge la concluzia că acestea aparţin uneia şi aceleiaşi limbi: limba română.
Timotei Cipariu acordă în studiile sale de istorie a limbii române o importanţă deosebită faptelor
dialectale, corelând nu o dată materialul oferit de textele vechi cu cel existent în graiuri pentru a explica
anumite fenomene de limbă veche (în lucrări ca Elemente de limba română după dialecte şi monumente
vechi, 1854 sau Principia de limba şi de scriptura, 1866).
Considerat cel dintâi dialectolog român, Ioan Maiorescu este primul român care a efectuat o
anchetă dialectală în 1857 în Istria pentru a studia „limba” istroromânilor. Rezultatele anchetei au fost
publicate de fiul său, Titu Maiorescu, mai întâi în „Convorbiri literare” şi apoi, în 1874, în volumul cu titlul
Itinerar în Istria şi vocabular istriano-român. Lucrarea reprezintă cel dintâi studiu românesc de
dialectologie propriu-zisă, o monografie elaborată în baza cercetărilor de teren asupra istroromânilor şi a
dialectului istroromân (cu un glosar dialectal de 1200 de cuvinte istroromâne), punct de referinţă pentru
orice lucrare menită să studieze acest dialect.
Émile Picot, profesor de limba şi literatura română la Şcoala de limbi orientale din Paris, a publicat
un valoros studiu cu privire la graiul bănăţean, intitulat Documents pour servir à l’étude des dialectes
roumains. Aceasta este prima lucrare de dialectologie în care se întrebuinţează un sistem de transcriere
fonetică. Lucrarea mai cuprinde şi o culegere de 30 de texte bănăţene.
Bogdan Petriceicu Hasdeu marchează un moment deosebit în istoria dialectologiei române. Fiind
la curent cu cele mai noi lucrări în domeniu apărute în Europa (ca cele elaborate de Ascoli, Wenker ş. a.), cu
el dialectologia română intră într-o nouă fază. În vederea elaborării dicţionarului-tezaur Etymologicum
magnum Romaniae (din care a publicat între 1884-1897 Introducerea şi trei volume până la litera B –
bărbat), Hasdeu difuzează în toate provinciile româneşti un chestionar intitulat Programa pentru adunarea
datelor privitoare la limba română. Chestionarul (adresat învăţătorilor, preoţilor şi altor persoane de la ţară)
cuprindea 206 întrebări: 133 despre limbă şi restul despre folclor. Întrebările privitoare la limbă vizau mai
ales lexicul şi fonetica. Răspunsurile primite au fost adunate în 18 volume. Acest material lingvistic
deosebit de preţios a fost folosit nu doar de Hasdeu la redactarea dicţionarului său, ci, mai târziu, şi de Sextil
Puşcariu în redactarea Dicţionarului Academiei (DA), iar mai apoi de autorii Dicţionarului limbii române
(DLR). Într-o altă lucrare, Principie de linguistică (1881), concepută ca parte dintr-o proiectată istorie a
limbii române, Hasdeu abordează şi unele probleme de dialectologie teoretică, cum ar fi raporturile dintre
limbă şi dialect, dintre dialecte şi limba naţională, clasificarea dialectelor. El este cel dintâi dintre lingviştii
români care se referă la ceea ce numea el „geografia cuvintelor”, subliniind importanţa metodei geografiei
lingvistice într-un moment când aceasta abia începuse să se cristalizeze.
Preocupările lui Hasdeu pentru limba vie a poporului, dar mai ales publicarea Chestionarului său au
impulsionat cercetările în domeniul dialectologiei, astfel că la sfârşitul sec. al XIX-lea apare un număr
important de lucrări şi studii ce cuprind un important material dialectal şi etnografic sau folcloric, dintre
care amintim: Teofil Frîncu şi George Candrea, Rotacismul la moţi şi istrieni (1886) şi Românii din
Munţii Apuseni (Moţii) (1888); Miron Pompiliu, Graiul românesc din Biharea (1887); Vasile Vaida,
Studiu asupra abaterilor gramaticale în dialectul ţăranilor români din Sălaj (1890) şi Material jargon de
dialect sălăjean (1890); Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român
(1899).
Etapa ştiinţifică a dialectologiei româneşti începe o dată cu activitatea lui Gustav Weigand,
romanist, profesor de limba română şi limbi romanice la Universitatea din Leipzig şi creatorul unui
11
important centru (institut) de studii româneşti. El a întreprins cercetări dialectale de teren în toate regiunile
locuite de români, atât la nord, cât şi la sud de Dunăre. Între 1887-1910 a studiat în mod sistematic toate
dialectele româneşti. Pentru fiecare dintre cele trei dialecte sud-dunărene a scris câte o monografie, iar
despre dialectul dacoromân a realizat mai multe studii referitoare la graiurile bănăţean, moldovean şi
muntean. Pentru a-şi publica rezultatele cercetărilor, Weigand a înfiinţat „Anuarul” Institutului pentru limba
română din Leipzig. Între 1894-1921 au apărut 20 de volume din acest „Anuar”. Începând cu 1898, Gustav
Weigand a întreprins pe teritoriul dacoromân o serie de anchete în vederea elaborării unui atlas lingvistic, pe
baza unui chestionar de 114 întrebări şi cu o reţea de 752 de localităţi. Atlasul său a fost publicat la Leipzig
în 1909 sub titlul Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes (Atlasul lingvistic al teritoriului
de limbă dacoromân). Lucrarea, ce cuprinde 67 de hărţi care urmăresc numai fenomenele fonetice,
reprezintă una dintre primele lucrări de acest fel din lume. În introducere, autorul expune principiile
teoretice şi metodologice care au stat la baza cercetării sale şi face o primă repartiţie teritorială a graiurilor
dacoromâneşti, vorbind de existenţa a trei graiuri-dialecte: bănăţean, muntean şi moldovean (cu posibilitatea
ca în Crişana să mai existe încă un dialect), între care se împart celelalte graiuri din Transilvania. Gustav
Weigand este şi autorul unui sistem amănunţit de transcriere fonetică a limbii române.
Utilizând metode ştiinţifice riguroase în cercetarea dialectelor şi o transcriere fonetică bine
articulată, lucrările lui Gustav Weigand constituie şi astăzi importante surse de cunoaştere a evoluţiei
graiurilor şi dialectelor limbii române. Putem afirma că activitatea sa în domeniul dialectologiei române a
creat o adevărată şcoală, cu discipoli care aveau să ridice dialectologia românească la nivelul lingvisticii
europene.
Pericle Papahagi, elev al lui Weigand, a fost un pasionat folclorist, îmbinând studiile folcloristice
cu cele dialectale. S-a preocupat mai ales de aromână (propriul său dialect). A publicat o culegere de texte
aromâne, însoţite de explicaţii lingvistice şi de un glosar: Basme aromâne şi glosar (1905).
Meglenoromânilor le-a consacrat un amplu studiu etnografic şi filologic în două părţi, Meglenoromânii
(1902). Ca editor, a retipărit lucrări ale unor mari cărturari aromâni, ca Theodor Cavallioti, Daniil
Moscopoleanul sau Constantin Ucuta.
Iosif Popovici, fonetician şi slavist, a rămas în istoria dialectologiei române în primul rând ca autor a
două monografii: una referitoare la o zonă geografică restrânsă din Hunedoara (Munteni şi Pădureni), iar
cealaltă, Dialectele române din Istria, un studiu asupra dialectului istroromân elaborat pe baza unor anchete
de teren.
Ovid Densusianu, una dintre figurile proeminente ale şcolii lingvistice bucureştene, şi-a înscris
printre preocupările sale ştiinţifice şi studiul dialectelor. Cea mai importantă lucrare a sa în acest domeniu
este Graiul din Ţara Haţegului (1915), cea dintâi monografie dialectală mai amplă, de un înalt nivel
ştiinţific, consacrată unui grai dacoromân. Atât prin lucrările sale, cât şi prin sprijinul acordat
colaboratorilor şi elevilor săi, Ovid Densusianu a ilustrat concepţia sa referitoare la legătura dintre limbă şi
folclor. În acest sens, este de amintit publicaţia Institutului de Filologie şi Folclor (întemeiat chiar de el),
„Grai şi suflet”, pe care a înfiinţat-o şi condus-o între 1923-1937. De asemenea, merită pomenită şi
publicarea, în colaborare cu I.A. Candrea şi Theodor Sperantia, a două volume intitulate Graiul nostru.
Texte din toate părţile locuite de români (1906-1908), volume care cuprind o bogată colecţie de texte
dialectale, prima de acest fel la noi. Chiar dacă nu este o lucrare de dialectologie propriu-zisă, lucrarea sa
capitală, Istoria limbii române (vol.I 1901, vol.II 1914-1938), trebuie şi ea menţionată pentru punctele
de vedere referitoare la originea dialectelor româneşti.
Deşi a manifestat o oarecare rezervă faţă de metoda geografiei lingvistice, Ovid Densusianu a primit
cu interes şi aprecieri pozitive Atlasul lingvistic al Franţei realizat de J. Gilliéron.
Colaborator apropiat al lui Densusianu, I.A. Candrea a publicat una din primele monografii
dialectale româneşti, Graiul din Ţara Oaşului (1906), elaborată în baza unei anchete efectuate în vreo zece
localităţi. De asemenea, a efectuat o serie de anchete în Banat, intenţionând să realizeze un atlas lingvistic al
acestei regiuni. A redactat 130 de hărţi din acest atlas, rămas din păcate nepublicat. O parte din valorosul
material dialectal adunat a fost prelucrat în studiul Constatări în domeniul dialectologiei (publicat în „Grai
şi suflet”). Aici Candrea aduce pentru prima oară în discuţie unele aspecte privind fenomenul „migrării”
12
cuvintelor, stabilind patru căi de migrare: iradierea, infiltrarea, revărsarea şi suprapunerea. Lui îi datorăm şi
publicarea unor Texte meglenite (însoţită de un studiu despre meglenoromâni), precum şi a unui Glosar
meglenoromân (de asemenea, în „Grai şi suflet”).
Elev al lui Densusianu, Tache Papahagi a realizat două studii ample: Cercetări în Munţii Apuseni
(în „Grai şi suflet”) şi Graiul şi folclorul Maramureşului (1925), lucrări ce ilustrează concepţia maestrului
său, după care graiul trebuie studiat împreună cu folclorul şi etnografia, fiindcă numai astfel poate fi
cunoscută bogăţia spirituală a unui popor. Ca aromân, Papahagi a fost preocupat de propriul său idiom.
Cursul său universitar, Aromânii. Grai, folclor, etnografie, cu o introducere istorică (multiplicat în 1932),
echivalează cu o monografie. A publicat şi o Antologie aromânească (1922), dar opera sa capitală rămâne
Dicţionarul dialectului aromân, general şi etimologic (1963), operă monumentală atât prin dimensiuni, cât
şi prin ţinuta riguros ştiinţifică.
În spiritul cercetărilor efectuate de şcoala lingvistică bucureşteană şi de colaboratorii revistei „Grai
şi suflet”, Al. Rosetti a orientat cercetările dialectale pe baze metodologice noi, moderne. Meritul său în
dialectologia română constă în organizarea de cercetări dialectale în cadrul Laboratorului de fonetică din
cadrul Universităţii din Bucureşti, cu ajutorul metodelor de fonetică experimentală. Cu ajutorul
fonografului, a înregistrat un bogat material dialectal, urmărind constituirea unei colecţii de discuri.
Rezultatele cercetărilor au fost publicate în revista „Bulletin linguistique”. După cel de-al doilea război
mondial, a condus Centrul de cercetări fonetice şi dialectale al Academiei. Sub îndrumarea sa apar o serie
de atlase lingvistice regionale, glosare dialectale şi monografii. A condus, de asemenea, şi revista „Fonetică
şi dialectologie” şi a pus bazele colecţiei tezaur a graiurilor româneşti: Arhiva fonografică a limbii române.
Întemeietor al şcolii lingvistice clujene, Sextil Puşcariu a manifestat un permanent interes pentru
cercetările dialectale. Elev al lui Weigand, a publicat în 1898 o monografie dialectală în maniera
profesorului său: Dialectul din Oltenia. Între 1906-1929 a publicat trei volume de Studii istroromâne (în
colaborare cu M. Bartoli, A. Belulovici şi A. Byhan). Lucrarea este o monografie asupra istroromânilor şi a
dialectului istroromân, monumentală prin proporţia şi prin erudiţia concentrată în paginile sale.
În 1919, Puşcariu a întemeiat la Cluj Muzeul Limbii Române, un institut în cadrul căruia s-a
întreprins o amplă acţiune de adunare a materialului dialectal din toată ţara folosindu-se metoda anchetei
prin corespondenţă. Cel mai important rol al său a fost acela de colaborator la realizarea Atlasului lingvistic
român, cea mai importantă operă din dialectologia română pentru studierea structurii dialectale a limbii
române.. El a iniţiat această lucrare, s-a ocupat de formarea cadrelor necesare realizării ei, a contribuit la
stabilirea principiilor metodologice şi a asigurat unitatea operei. Paralel cu elaborarea Atlasului, Puşcariu a
publicat mai multe studii legate de această importantă activitate. În lucrarea sa de sinteză, Limba română
(vol. I, 1940, vol. II, 1959), Puşcariu interpretează un mare număr de fenomene dialectale cu ajutorul
hărţilor lingvistice.
Un alt reprezentant al şcolii lingvistice clujene şi elev al lui Weigand, Theodor Capidan a fost o
adevărată autoritate în cercetarea dialectelor sud-dunărene. Este autorul a două monografii de proporţii:
Meglenoromânii (3 vol., 1925-1935) şi Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic (1932), lucrări
fundamentale pentru dialectologia românească.
Dintre autorii care au contribuit esenţial la elaborarea Atlasului lingvistic român, un loc prim îl
ocupă Sever Pop. El este autorul Atlasului lingvistic român. Partea I (= ALR I), vol. I, Cluj, 1938, vol. II,
Sibiu – Leipzig, 1942 şi al anexei Micul atlas lingvistic român. Partea I (= ALRM I), vol. I, Cluj, 1938, vol.
II, Sibiu – Leipzig, 1942, în care sunt redate sintetic, pe mici hărţi colorate, cele mai importante fenomene
înregistrate pe teren. Pentru elaborarea Atlasului, Sever Pop a anchetat 301 localităţi.
În 1950, Sever Pop a publicat în Belgia o lucrare fundamentală pentru dialectologia romanică:
La dialectologie, un îndrumar metodologic, instrument indispensabil pentru orice dialectolog.
Emil Petrovici, reprezentant de seamă al lingvisticii clujene de după Unire, a avut o contribuţie
fundamentală la elaborarea Atlasului lingvistic român. Partea II (= ALR II), Sibiu – Leipzig, 1940 şi
a anexei, Micul atlas lingvistic român. Partea II (= ALRM II), vol. I, Sibiu – Leipzig, 1940. Ca o anexă a
Atlasului este volumul de Texte dialectale, Sibiu, 1943. În 1956, ajutat de un colectiv de cercetători clujeni,
a început publicarea Atlasului lingvistic român. Partea II. Serie nouă (= ALR II, s.n.), din care, până în
13
1969, au apărut şase volume. ALR II, s.n. este însoţit şi de trei volume anexe, Micul atlas lingvistic român .
Partea II, serie nouă (= ALRM II, s.n.), Bucureşti, 1956-1967. Tot lui Petrovici îi aparţine şi iniţiativa
realizării unui Atlas lingvistic român pe regiuni.
După cel de-al doilea război mondial, cercetările de dialectologie au căpătat o amploare deosebită.
Au apărut numeroase lucrări de specialitate, contribuţii însemnate venind de la toate institutele de
lingvistică şi centrele universitare din ţară. Amintim aici doar câteva titluri: Teofil Teaha, Graiul din Valea
Crişului <egru (1961); Matilda Caragiu – Marioţeanu, Fono-morfologia aromână. Studiu de dialectologie
structurală (1968); N. Saramandu, Cercetări asupra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetica. Observaţii
asupra sistemului fonologic (1972); Valeriu Rusu, Graiul din nord-vestul Olteniei. Fonetică. Consideraţii
fonologice (1971). Apar studii de dialectologie istorică: Emanuel Vasiliu, Fonologia istorică a dialectelor
dacoromâne (1969); Ion Gheţie şi Al. Mareş, Graiurile dacoromâne în secolul al XVI-lea (1974); Ion
Gheţie, Introducere în dialectologia istorică românească (1994). Dintre lucrările de sinteză asupra
dialectelor româneşti, amintim: Ion Coteanu, Elemente de dialectologie a limbii române (1961); Liliana
Ionescu–Ruxăndoiu, Probleme de dialectologie română (1973); Matilda Caragiu–Marioţeanu, Compendiu
de dialectologie română (1975); Valeriu Rusu, Introducere în studiul graiurilor româneşti (1977); Matilda
Caragiu – Marioţeanu, Ştefan Giosu, Liliana Ionescu–Ruxăndoiu, Romulus Todoran, Dialectologie română
(1977). Raporturile dintre limba literară şi graiuri au fost studiate în lucrări ca: Baza dialectală a românei
literare (1975) de Ion Gheţie şi Influenţa limbii literare asupra graiurilor dacoromâne. Fonetica
neologismului (1978) de Stelian Dumistrăcel. În 1984 apare la Craiova Tratatul de dialectologie
românească, elaborat de Sectorul de dialectologie din cadrul Institutului de Cercetări Etnologice şi
Dialectologice din Bucureşti, cu participarea unor specialişti din alte centre universitare, sub coordonarea
lui Valeriu Rusu.

4. Probleme de dialectologe teoretică şi practică

4.1. Variantele teritoriale ale limbii
Deosebirile dintre vorbitorii aceleiaşi limbi se datorează mai multor cauze, printre care şi faptului că
aceştia locuiesc în zone geografice diferite. În acest caz, vorbim de variante teritoriale (sau geografice), cu
subdiviziunile: dialect, subdialect, grai, subgrai. Aceşti termeni nu sunt folosiţi de toţi specialiştii cu
aceeaşi accepţie.
Cel mai discutat a fost termenul de dialect. Pentru Ferdinand de Saussure, dialectele sunt „idiomuri
care nu se deosebesc decât într-o foarte mică măsură; între ele şi limbă este o diferenţă de cantitate, nu de
natură”. A. Meillet defineşte dialectul ca „ansamblu de graiuri diferite prezentând caractere comune şi mai
asemănătoare între ele decât sunt cu cele ale altor graiuri ce aparţin aceleiaşi limbi”. Romanistul R.A.
Budagov consideră că dialectul este „ vorbirea caracteristică unei regiuni, care are anumite particularităţi în
domeniul foneticii, gramaticii şi vocabularului”. După D. Macrea, dialectele sunt „varietăţi ale limbii
comune, vorbite pe anumite întinderi teritoriale”, cu particularităţi proprii „mai ales fonetice şi de
vocabular”, şi mai puţin de structură gramaticală. Dicţionarele limbii române (DLRLC, DLRM, DN)
definesc astfel dialectul: „Aspect local al limbii unui popor, care se vorbeşte pe un anumit teritoriu şi care
are trăsături caracteristice de structură gramaticală şi de fond principal de cuvinte care-l deosebesc de
celelalte aspecte locale ale limbii întregului popor, precum şi de aceasta însăşi” (pentru alte definiţii ale
termenului de dialect, vezi Aurel Nicolescu, Conceptul de „dialect” în dicţionarele româneşti, în vol.
Analize gramaticale şi stilistice, Bucureşti, 1981).
Sintetizând, putem spune că dialectul, păstrând cele mai multe trăsături ale limbii căreia îi aparţine,
se individualizează ca unitate distinctă printr-o serie de particularităţi fonetice, gramaticale şi lexicale
proprii. Aceste particularităţi marchează o discontinuitate teritorială. Cu cât o limbă e mai puţin unitară, cu
atât aceste discontinuităţi sunt mai numeroase. Este însă aproape imposibil de precizat câte elemente
discontinue trebuie să prezinte o anumită arie pentru a fi considerată dialect. Dacă la aceasta se mai adaugă
şi raţiuni politice, rezultă că este foarte greu să se facă distincţia dintre limbă şi dialect.
O ramificaţie teritorială admisă de toţi lingviştii este graiul, unitate subordonată în mod necesar unui
(sub)dialect, fiind vorbirea dintr-o zonă relativ mică (uneori dintr-un singur sat), caracterizată printr-un
14
minim de trăsături specifice. Unii autori admit o verigă intermediară între dialect şi grai, şi anume
subdialectul, iar ca ramificaţie subordonată graiului, subgraiul. Subdialectul se caracterizează, de obicei,
prin particularităţi fonetice, lexicale, uneori şi prin particularităţi gramaticale, iar subgraiul (ca şi graiul),
aproape numai prin particularităţi lexicale şi fonetice.
Această clasificare a ramificaţiilor teritoriale ale unei limbi aplicată la limba română are drept
rezultat următoarea schemă:
limba română

dial. dacoromân dial. aromân dial. meglenoromân dial. istroromân

La rândul său, dialectul dacoromân (vorbit în nordul Dunării), cu cel mai mare număr de vorbitori,
şi totodată singurul care şi-a cristalizat o variantă literară (devenind şi limbă naţională), cunoaşte următoarea
ramificare:

subdialectul muntean

subdialectul moldovean

dialectul subdialectul bănăţean

dacoromân
subdialectul crişean

subdialectul maramureşean

Raportul dintre subdialecte şi graiuri nu poate fi la fel de uşor schematizat. În literatura românească
de specialitate s-a vorbit sau se vorbeşte, de pildă, despre graiurile din centrul Transilvaniei, graiul din
Ţara Haţegului, graiul din Ţara Oaşului, graiul de pe Valea Crişului <egru, graiurile de nord şi de sud ale
subdialectului moldovean etc. Termenul de subgrai este rar (şi mai mult accidental) folosit.
Fiecare particularitate dialectală poate fi determinată pe o hartă cu ajutorul unei linii numite
isoglosă. Isoglosele sunt linii care marchează, pe o hartă lingvistică, limitele răspândirii unui fenomen
fonetic (= isofone), lexical (= isolexe) sau morfologic (= isomorfe). Cele mai răspândite isoglose sunt cele
fonetice şi lexicale, şi mai puţin cele morfologice. De pildă, isofona ĝ, isomorfa a (auxiliarul a avea pentru
perfectul compus pers. a III-a singular) şi isolexele barză, zăpadă, pisică delimitează subdialectul muntean.
4.2. Idiolectul
Atunci când dialectologul studiază o anumită arie dialectală, nu poate stabili particularităţile
lingvistice ale acesteia decât în urma anchetării diferiţilor informatori (indivizi vorbitori ai graiului local).
Fiecare informator are un mod propriu de a vorbi, care decurge din particularităţile de vârstă, sex, grad de
cultură, ca şi din particularităţile anatomo-fiziologice ale aparatului său fonator. Se ajunge astfel la o
realizare individuală a unui sistem lingvistic, realizare cunoscută sub numele de idiolect. Există, deci,
diferenţe nu doar de la o arie dialectală la alta, ci şi de la un idiolect la altul. Cu toate acestea, o arie
dialectală nu poate fi descrisă drept suma idiolectelor, ci suma constantelor idiolectelor, adică uzul curent al
ariei căreia vorbitorul îi aparţine. Particularităţile de grai ale unui vorbitor bine ales au reprezentat
întotdeauna realitatea concretă pe care o studiază pe teren un dialectolog. Constituirea profilului unei arii
dialectale se face, aşadar, printr-o operaţie de generalizare.
4.3. Criterii de delimitare a limbii şi dialectului
Una dintre problemele cele mai spinoase ale dialectologiei, socotită chiar de nerezolvat de către unii
specialişti, este delimitarea limbii de dialect, avându-se în vedere că, uneori, acelaşi idiom e numit de unii

15
limbă, iar de alţii dialect, sau că există idiomuri înrudite şi considerate totuşi limbi (deşi vorbitorii lor se
înţeleg relativ uşor), după cum există dialecte ale aceleiaşi limbi, foarte diferite între ele.
Pentru stabilirea distincţiei dintre limbă şi dialect s-au propus mai multe criterii, atât lingvistice, cât
şi extralingvistice, fără a reuşi să se da un răspuns categoric la întrebarea când trebuie să vorbim de limbi
înrudite şi când de dialecte ale aceleiaşi limbi. Iată câteva dintre aceste criterii:

Criteriul subordonării
Se consideră că dialectul este subordonat limbii, în vreme ce limba nu se subordonează nici unei alte
unităţi lingvistice. Prin urmare, dacă un dialect încetează să mai fie subordonat unei limbi, atunci el devine
el însuşi limbă aparte. Astfel, unii lingvişti consideră că vorbitorii idiomurilor romanice din sudul Dunării
(aromâna, meglenoromâna şi istroromâna) au pierdut conştiinţa apartenenţei originare la acelaşi grup etnic
şi lingvistic, prin urmare în sudul Dunării s-ar vorbi nu dialecte, ci limbi romanice diferite. Acest punct de
vedere, astăzi depăşit, a fost combătut de majoritatea lingviştilor noştri.

Criteriul genetico – structural
Se pleacă de la premisa că dialectele au origine comună şi structură asemănătoare. Astfel, vorbim de
dialectele dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân, cu originea în româna comună, un diasistem
reconstruit tocmai în baza comparării acestor patru dialecte, care au aceeaşi structură fonetică şi
gramaticală, chiar dacă în lexic diferitele influenţe străine reprezintă elemente de discontinuitate. Rămâne
totuşi să răspundem la întrebarea cât de înrudite trebuie să fie două idiomuri pentru a fi considerate limbi şi
nu dialecte.

Criteriul înţelegerii
Dacă doi vorbitori de idiomuri diferite se înţeleg, atunci idiomurile respective sunt dialecte ale
aceleiaşi limbi, dacă nu, ei vorbesc limbi diferite. În practică, nici acest criteriu nu este absolut, căci
realitatea lingvistică este foarte diferită. De pildă, un dacoromân şi un aromân se înţeleg mai uşor, decât un
italian din Piemont cu un altul din Umbria sau din Sicilia.

Criteriul istorico-politic
Ar trebui să-l completeze pe cel lingvistic, acolo unde acesta din urmă se dovedeşte insuficient. De
exemplu, cercetătorii care consideră că în sudul Dunării avem dialecte româneşti şi nu limbi romanice
aparte au avut în vedere şi alţi factori: istorici, sociali, culturali. Chiar dacă aceste dialecte nu au contribuit
la formarea şi îmbogăţirea limbii naţionale, pierzând de timpuriu legătura cu ramura cea mai viguroasă,
dacoromâna, ele s-au păstrat ca nişte antichităţi vii, care în ciuda numărului mic de vorbitori au rezistat
atâtea veacuri.

Criteriul verigilor intermediare
Are în vedere principiul continuităţii teritoriale, după care trecerea de la un dialect la altul se face
gradat, existând zone de tranziţie, deci verigi intermediare. În cazul dialectelor din sudul Dunării, astfel de
verigi nu există, ele fiind izolate prin spaţii alogene. De fapt, cercetătorii au demonstrat că există două tipuri
de dialecte: de convergenţă (sau tipice), şi de divergenţă (sau atipice). Cele din urmă, reprezentând şi
situaţia dialectelor româneşti, pierd capacitatea de a participa în comun la diverse schimbări fonetice şi
gramaticale, dar continuă să rămână dialecte.

Criteriul conştiinţei şi voinţei comunităţii de vorbitori
Acest criteriu mizează pe sentimentul vorbitorilor că aparţin sau nu aceleiaşi comunităţi lingvistice.
Există însă anumite teritorii aflate la graniţa dintre două ţări, ca de pildă Germania şi Olanda, unde
vorbitorii, deşi folosesc acelaşi dialect, consideră că vorbesc dialecte ale unor limbi diferite. În plus,
conştiinţa apartenenţei la aceeaşi comunitate nu are aceeaşi tărie de afirmare în diverse etape ale istoriei.
Aşa s-a întâmplat cu aromânii, care într-un timp şi-au construit şcoli, şi-au dezvoltat o cultură proprie etc.
După această perioadă, conştiinţa şi dorinţa de afirmare naţională a acestora a scăzut.

Criteriul funcţiilor unui idiom
Limba are capacitate funcţională mai mare decât dialectul (vorbit de un număr mai mic de indivizi).
Un idiom este considerat limbă în momentul în care poate exprima toate valorile spirituale ale unui grup,
fiind, pe lângă un instrument de comunicare, şi un instrument de cultură în sensul cel mai larg (= mijloc de
expresie al unei literaturi, al ştiinţelor, artelor etc). De remarcat, totuşi, că există limbi de sine stătătoare care
16
nu au o literatură (de pildă unele limbi negro-africane şi amerindiene), după cum există şi dialecte care au
produs literatură (ca de pildă dialectele napoletan şi sicilian din Italia; chiar şi în dialectul aromân a existat,
la un moment dat, un început de literatură, de cultură).
4.4. Metode de studiere a dialectelor
Orice studiu dialectal se desfăşoară în două etape: 1) informarea, constând în culegerea materialului
dialectal; 2) interpretarea faptelor culese. Fiecare dintre aceste două etape poate uza de metode diferite.

Informarea
Această etapă este deosebit de complexă, şi presupune mai întâi o fază de pregătire a cercetătorului.
Acesta trebuie să plece la drum înarmat cu o sumă de cunoştinţe legate de graiul care va fi studiat, de
vechimea aşezării, de originea locuitorilor, de obiceiurile lor etc. Cu alte cuvinte, el trebuie să dispună de o
serie de cunoştinţe nu numai lingvistice, ci şi istorice, etnografice, folclorice etc. În faza de informare
propriu-zisă, cercetătorul are la dispoziţie, pentru a cunoaşte particularităţile graiului cercetat, două metode:
A. ObservaŃia
Aceasta presupune ca cercetătorul să se situeze vreme îndelungată în mijlocul colectivităţii de
vorbitori, urmărind „pe viu” particularităţile lingvistice, fără a se servi de vreun chestionar. El poate culege
în felul acesta fapte lingvistice dintre cele mai autentice şi mai variate. Un alt avantaj al acestei metode este
posibilitatea ca dialectologul să stabilească cu mai multă precizie ce este constant şi ce este strict individual
în graiul pe care îl observă. Dezavantajul metodei constă în „obligaţia” ca cercetătorul să-şi petreacă efectiv
foarte mult timp pe teren, aşteptând să i se dezvăluie anumite particularităţi relevante ale graiului, fiind
exclusă orice tentativă de provocare a lor. De asemenea, materialul astfel cules este greu de comparat cu
altul cules pentru un alt grai.
B. Ancheta dialectală propriu-zisă
Este acţiunea dirijată de colectare, cu ajutorul unor subiecţi – informatori, a materialului dialectal.
Unul dintre instrumentele cele mai importante ale acestei metode este chestionarul, constând dintr-un set de
întrebări, de regulă tematice, ce urmăresc să provoace anumite răspunsuri care să-i permită anchetatorului să
surprindă un anumit fapt de limbă. În acelaşi scop, se mai folosesc liste de cuvinte, albume de imagini,
fotografii şi desene etc. Toate acestea asigură culegerea sistematică a faptelor de limbă, care pot fi apoi uşor
comparate cu cele dintr-un alt grai. De aceea, ancheta dialectală este principala metodă de culegere
ştiinţifică a materialului lingvistic. După modul de culegere a materialului, ancheta dialectală poate fi de
două feluri: indirectă şi directă.
 Ancheta indirectă (sau prin corespondenŃă)
Nu necesită deplasarea pe teren a cercetătorului. Chestionarele se trimit prin corespondenţă, de
regulă intelectualilor dintr-o localitate (învăţător, preot etc.), împreună cu indicaţiile privind alegerea
informatorilor, transcrierea materialului etc. Astfel de anchete au fost organizate la noi de B.P. Hasdeu
(în vederea elaborării dicţionarului său etimologic) şi de Sextil Puşcariu (8 chestionare, alcătuite, în cea mai
mare parte de Ştefan Paşca şi publicate între 1922 – 1937, pentru a-i servi la realizarea Dicţionarului
Academiei şi a Atlasului lingvistic român). Astfel de anchete au avantajul unor eforturi materiale reduse, cu
posibilitatea de a cuprinde într-un timp scurt un teritoriu lingvistic întins, şi dezavantajul incertitudinii
exactităţii transcrierii fonetice, în condiţiile în care cei care notează răspunsurile sunt, prin forţa lucrurilor,
nespecialişti.
 Ancheta directă (sau de teren)
Se desfăşoară prin contactul nemijlocit al anchetatorului (specialist!) cu informatorul, ceea ce
asigură exactitatea ştiinţifică a materialului cules. Anchetatorul îşi selectează atent informatorii, potrivit
unor criterii riguroase. Răspunsurile sunt fie transcrise imediat, fie înregistrate pe suport magnetic, urmând
ca transcrierea să se facă ulterior. Anchetatorul are la dispoziţie chestionarul, lista de cuvinte, albume cu
imagini, procedeul indicării la faţa locului (însoţit de întrebarea: cum spui la asta?), sau poate recurge la
convorbiri tematice sau libere. De asemenea, el se mai poate folosi de anumite enunţuri redactate în limba
literară, cerându-i informatorului să le transpună în graiul său. Ancheta directă necesită o pregătire
minuţioasă, precum şi mijloace materiale mai însemnate.

17
 Ancheta dialectală reprezintă o formă de comunicare dirijată, care se desfăşoară între un emiţător –
anchetator şi un receptor – informator, după anumite reguli stabilite, în principiu, de anchetator, fără
a exclude şi intervenţia informatorului sau a chiar a unei doze de arbitrar.
 Anchetatorul
Experienţa a arătat că anchetatorul este de preferat să fie un specialist (lingvist) în domeniu (se
cunosc însă şi cazuri de anchetatori nespecialişti), care să întrunească următoarele calităţi: să aibă un auz
foarte fin, să stăpânească foarte bine sistemul de transcriere fonetică, să cunoască resorturile psihologice
care să-i permită să câştige încrederea informatorilor şi, în general, să lucreze cu oamenii de la ţară (dat
fiind că majoritatea anchetelor se desfăşoară în mediul rural, mai conservator în ceea ce priveşte
particularităţile de grai). Pericolul în care s-ar putea afla un anchetator specialist ar fi acela de a se lăsa
dominat de cunoştinţele sale teoretice, scăpând astfel din vedere „instantaneele” lingvistice.
 Informatorul
Trebuie atent selectat, deoarece de el depinde până la urmă calitatea anchetei dialectale. Condiţiile
pe care trebuie să le îndeplinească un informator („ideal”) sunt: să fie din localitatea anchetată, unde să fi şi
trăit o mare parte a vieţii (un navetist nu se va alege ca informator, decât dacă se urmăresc nişte fapte de
socio – dialectologie); să aibă o pronunţie clară şi un auz fin; să fie inteligent; să înţeleagă scopul în care
este anchetat; să fie cooperant; să accepte să fie un anumit timp la dispoziţia anchetatorului. Pentru fiecare
informator, anchetatorul va întocmi o fişă individuală, cuprinzând: numele şi prenumele, locul şi data
naşterii, studiile efectuate, ocupaţia, timpul pe care (eventual) şi l-a petrecut într-o altă localitate, şi în ce
scop (de pildă, şcoală, serviciul militar etc.), dacă e căsătorit(ă) (eventual din ce localitate este soţia/soţul)
amănunte referitoare la particularităţile de pronunţie, spontaneitate ş.a. În principiu, se pot alege informatori
din toate categoriile de vârstă, atât bărbaţi, cât şi femei (cu atât mai mult dacă scopul anchetei este o
monografie sau un glosar dialectal). Se ţine seama însă de anumite aspecte, anume că bătrânii şi femeile
sunt mai conservatori, că tinerii se pot afla sub influenţa limbii literare din şcoală etc. Practica a demonstrat
că cei mai buni subiecţi (informatori) sunt persoanele având vârsta între 30 şi 65 de ani. În lucrările de
specialitate, informatorii au fost împărţiţi în opt categorii de vârstă şi sex, astfel:
• categoria a VIII-a: bărbaţi peste 55 de ani;
• categoria a VII-a: femei peste 55 de ani;
• categoria a VI-a: bărbaţi între 35 şi 45 de ani;
• categoria a V-a: femei între 35 şi 45 de ani;
• categoria a IV-a: tineri între 18 şi 22 de ani;
• categoria a III-a: tinere între 18 şi 22 de ani;
• categoria a II-a: băieţi între 9 şi 12 ani;
• categoria I: fete între 9 şi 12 ani.
Iată câteva exemple de fişe individuale:
• Manofu Gh. Gheorghe [VIII]: 68 de ani; 5 clase; dulgher (a învăţat meseria la Turnu – Severin, între
1911 – 1914); a fost, timp de 17 ani, marinar pe Dunăre; are un fiu stabilit la Turnu – Severin.
• Munteanu Stana [VII]: 65 de ani; nu a urmat la şcoală; băciţă; soţul originar din comuna Râu –
Sadului (Sibiu).
• Burileanu Constantin [VI]: 43 de ani; 5 clase; brigadier la C.A.P.; are un fiu elev la şcoala de
subofiţeri tehnici din Piteşti.
• Borugă Gh. Eufemia [V]: 35 de ani; 2 clase; soţul, miner, este originar din Lupşa (comună situată la
2 km).
• Dolan C. Ion [II]: 11 ani; 4 clase.
• Stăncescu Ecaterina [I]: 10 ani; 3 clase.
(Exemplele au fost selectate din volumul de Texte dialectale. Oltenia, publicate sub redacţia lui
Boris Cazacu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967).

18
  Chestionarul dialectal
Este o listă de întrebări de care anchetatorul se serveşte pentru a culege materialul lingvistic necesar.
Această listă este dinainte stabilită şi la elaborarea ei trebuie să se ţină seama de specificul localităţii (sau al
regiunii) unde se va desfăşura ancheta. Întrebările trebuie formulate cât mai simplu şi mai la obiect. Există,
de altfel, două tipuri de întrebări: directe (se referă în mod explicit la faptul de limbă urmărit): Cum se zice
aici la zăpadă? şi indirecte: Cu ce mesteci în mămăligă? Cum zici la bucata din pielea porcului, pârlită, pe
care o mănânci? Întrebările din prima categorie au dezavantajul că-l pot influenţa pe informator (tentat să
reia termenul din întrebare), în vreme ce al doilea tip asigură un răspuns mai spontan. În categoria
întrebărilor indirecte intră şi enunţurile formulate în aşa fel, încât informatorul nu trebuie decât să le
completeze cu faptul de limbă urmărit: Când începi să nu mai auzi bine zici că…? (pentru a asurzi). Uneori
întrebarea este însoţită de un gest indicând un anumit obiect (sau parte dintr-un obiect) prezent sau imaginea
unui obiect (dintr-o fotografie, schiţă, desen etc.): Cum numeşti bucata asta de lemn (gest)? Nu este
recomandabil să se insiste atunci când informatorul ezită, ci trebuie aşteptat un alt moment pentru a pune
aceeaşi întrebare.
Este preferabil ca întrebările din chestionar să fie grupate în funcţie de sferele semantice ale
termenilor urmăriţi, ori în funcţie de înrudirea fenomenelor fonetice sau morfologice etc., ceea ce face ca
informaţia astfel obţinută să fie mai uşor comparată cu cea obţinută în urma unei alte anchete. Astfel de
grupări ar putea viza, de pildă: corpul omenesc, agricultura, păstoritul, familia, fenomenele naturii etc.;
palatalizarea labialelor, palatalizarea dentalelor, închiderea lui ă final etc.; construirea viitorului, a
perfectului etc.
 Punctul (de) anchetat şi reŃeaua de puncte
Orice localitate în care se efectuează sau urmează să se efectueze o anchetă reprezintă un punct (de)
anchetat. Totalitatea punctelor parcurse sau care urmează a fi parcurse în scopul întocmirii unei monografii
sau a unui atlas lingvistic alcătuiesc o reţea de puncte. Pe o hartă dialectală, fiecare punct din reţea este
reprezentat printr-un număr. Cu cât „ochiurile reţelei” sunt mai mici (respectiv, cu cât spaţiile dintre mai
multe puncte vecine anchetate au o suprafaţă mai mică), cu atât cercetătorului îi scapă un număr mai redus
de fapte lingvistice.
 Transcrierea fonetică
Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, cei preocupaţi de studierea aspectului vorbit al
limbii, şi în special de aspectul fonetic al graiurilor populare, au elaborat, în scopul notării pronunţării
cuvintelor (diferită de la o regiune la alta), o serie de sisteme de semne grafice, care să le permită a oglindi
cât mai fidel realitatea fonetică înregistrată pe teren. Întrucât transcrierea secvenţelor de limbă vorbită prin
alfabetele uzuale nu se putea face cu o precizie care să satisfacă exigenţele ştiinţifice, s-a impus
necesitatea alcătuirii unui sistem de semne care să permită fixarea în imagini grafice sau simboluri, cu
maximă precizie posibilă, a tuturor variaţiilor privind rostirea unor sunete (dintr-o anumită secvenţă de
comunicare orală), perceptibile cu organul auditiv. Principalul scop al utilizării unui astfel de sistem de
transcriere a sunetelor este de a reconstitui, fără echivoc, pronunţarea reală înregistrată pe teren în momentul
producerii actului vorbirii. De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe tipuri de sisteme de transcriere
fonetică, larg răspândite fiind aşa-numitele sisteme de transcriere fonetică alfabetice. Acestea au la bază
alfabetele utilizate în scrierea curentă (în cazul limbii române, alfabetul latin), ale căror semne sunt însoţite
adesea de o serie de semne diacritice (puncte, virgule, accente, cerculeţe, „căciuliţe” etc.), care schimbă
valoarea fonetică a literelor, acordându-le una nouă: de pildă, c din facă > ĉ în faĉe (rostirea din graiurile
munteneşti) sau č în fačă (rostirea din subdialectul maramureşean); t din frate > ť (t palatal) din fraťĕ
(rostirea din unele graiuri vestice); n din pune > ń (n muiat) din puńĕ (în Banat, Crişana sau Maramureş)
etc. De asemenea, se pot împrumuta semne din alfabetele altor limbi, sau se modifică cele existente (ŋ = n
velar, iar ũ = u nazal, în lũŋcă; đ = africată alveolo-palatală sonoră, cu elementul fricativ foarte palatal,
întâlnită în Banat, în cuvinte ca đes etc.). De menţionat că semnele grafice dintr-un sistem de transcriere
fonetică au un caracter convenţional, ceea ce înseamnă că ele pot diferi de la o limbă la alta sau de la un
specialist la altul, fără a exclude însă existenţa unui număr relativ mare de semne comune.

19
 În alcătuirea sistemelor de transcriere fonetică se ţine seama de o serie de aspecte fonetice variabile,
cum ar fi:
 accentul: avęè „avea”
 cantitatea sunetelor (lungi, semilungi, scurte): r#ău, lupi`
 deschiderea vocalelor: ştięè „ştia”, po¤ète „poate”, vèinį „vine”
 închiderea vocalelor: biènefl, casè ăfl
 labializarea vocalelor: cåp, su9åère
 palatalizarea consoanelor, în diferite grade: fraèťe, fraèt’’ĕ, şaèrpiľi, aèrd’e
 velarizarea consoanelor: luŋg, całd
 nazalizarea vocalelor: brîèÒnză, împuèÒg „împung”
 asurzirea vocalelor şi consoanelor: fraţi`, lupu`
 deplasarea locului de articulaţie a vocalelor: vièńĕ, taèi9ĕ
 deosebirea semivocalelor de vocale, în diftongi şi triftongi: u9aèmeni, de9al, u9ou9.
În dialectologia românească, s-au întrebuinţat mai multe sisteme de transcriere fonetică. Aşa cum am
arătat mai sus, cel dintâi lingvist care a utilizat un sistem de transcriere în studiul dialectelor româneşti a fost
Émile Picot. Ulterior, şi alţi lingvişti au elaborat sisteme de transcriere fonetică: G. Weigand, Ov.
Densusianu, Al. Rosetti.
Cel mai bun sistem de transcriere fonetică utilizat în studiile româneşti de dialectologie este cel
întrebuinţat în Atlasul lingvistic român şi elaborat de către cei doi anchetatori şi autori ai lucrării, Sever Pop
şi Emil Petrovici. Acest sistem de transcriere cuprinde un bogat inventar de semne grafice, completat de o
serie de diacritice şi alte semne care conferă o rigurozitate ştiinţifică exemplară în ceea ce priveşte
posibilităţile de notare a celor mai variate şi nuanţate pronunţări ale sunetelor percepute de urechea umană.
Este un sistem uşor de deprins şi de aplicat pe teren, iar prin indicarea corespondentelor din sistemul de
transcriere al Asociaţiei fonetice internaţionale (elaborat în 1881), aduce un plus de claritate şi mijloceşte
însuşirea lui de către specialiştii străini interesaţi de studiul graiurilor româneşti. Sistemul de transcriere
fonetică al ALR este reprodus integral în Anexa de la sfârşitul cursului.

Interpretarea
Materialul lingvistic poate fi interpretat şi valorificat în câteva tipuri de lucrări: monografia
dialectală, glosarul dialectal şi atlasul lingvistic.
 Monografia dialectală
Studiul monografic presupune o explorare profundă, bazată pe un material faptic foarte bogat, a unui
anumit grai. Monografia dialectală are, de regulă, un capitol introductiv, în care se vorbeşte despre
localitatea (sau regiunea) respectivă, istoricul ei, relaţiile cu vecinii, despre tradiţiile şi obiceiurile locului, ca
şi despre orice alte elemente în măsură să ajute la înţelegerea şi explicarea graiului. În partea propriu-zis
lingvistică, cea mai importantă de altfel, se analizează fiecare nivel de limbă în parte (fonetic, gramatical,
lexical), insistându-se asupra particularităţilor specifice graiului studiat. Monografia este însoţită şi de o
culegere de texte dialectale, transcrise fonetic, care trebuie să fie cât mai variate, precum şi de un glosar, în
care se explică cuvintele regionale mai puţin cunoscute, mai ales pe cele înregistrate pentru prima oară.
Studiul se încheie cu un indice (de nume, de materii etc.) şi cu anexe cuprinzând chestionarul şi lista de
cuvinte folosite, fotografii, hărţi, desene, planşe etc. Metodele folosite la strângerea materialului necesar
întocmirii unei monografii dialectale sunt dintre cele mai diverse: chestionarea, convorbirile tematice,
metoda expozitivă şi chiar metoda geografiei lingvistice. Iată câteva dintre cele mai importante monografii
dialectale realizate în spaţiul limbii române: I.-A. Candrea, Graiul din Ţara Oaşului (1906); Ovid
Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului (1915); Tache Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului (1925);
Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului <egru (1961); Nicolae Saramandu, Cercetări asupra aromânei
vorbite în Dobrogea (1972).

20
  Glosarul dialectal
Un glosar dialectal este, în principiu, o culegere de termeni regionali explicaţi (definiţi). De cele mai
multe ori, ele reprezintă nişte auxiliare necesare înţelegerii unui anumit grai, venind în completarea
informaţiilor oferite de monografii sau atlase lingvistice. Dintre glosarele dialectale (reprezentând lucrări cu
caracter independent) elaborate la noi, amintim: R. Todoran şi V. Breban (redactori responsabili), Materiale
şi cercetări dialectale, I (1960); Gh. Bulgăr (coord.), Lexic regional, vol. I, II (1960, 1967); Vasile Arvinte,
D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional (1961) etc.
 Atlasul lingvistic
Este cea mai amplă lucrare în care sunt adunate faptele de limbă cu caracter dialectal. Spre deosebire
de celelalte lucrări cu caracter interpretativ, un atlas lingvistic, realizat în urma unei anchete de amploare,
oferă posibilitatea de a prezenta la modul sinoptic (sub formă de hărţi dialectale) întreaga arie anchetată, un
fenomen lingvistic fiind prezentat în acelaşi timp în întreaga reţea. Astfel, se pot trage concluzii imediate,
fără a studia zeci de monografii.
Cel dintâi atlas lingvistic realizat pe bază de anchetă directă (în 40 de localităţi) îi aparţine lui J.
Gilliéron: Petit atlas phonétique du Valais roman (Val du Rhône), Paris, 1881. Acest atlas cuprinde 30 de
planşe cu distribuţia fenomenelor lingvistice. Tot în 1881 apărea la Strassburg prima fasciculă (6 hărţi) din
atlasul lingvistic al Germaniei centrale şi de nord, iniţiat de Georg Wenker. Însă, dacă ţinem cont de faptul
că anchetele pentru acest atlas au început în 1876 (prin corespondenţă), putem afirma că Georg Wenker este
cel dintâi cercetător la care apare ideea unui atlas lingvistic.
Aşa cum am arătat şi mai sus, primul atlas lingvistic al limbii române a fost realizat de romanistul
german Gustav Weigand: Linguistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes (Atlasul lingvistic al
teritoriului de limbă dacoromân), Leipzig, 1909.
Atlasul lingvistic român (ALR), lucrare capitală a dialectologiei româneşti, este opera unui colectiv
de specialişti aparţinând şcolii lingvistice clujene, avându-l în frunte pe Sextil Puşcariu. Acesta a ales doi
anchetatori: Sever Pop şi Emil Petrovici, ambii având o pregătire excelentă în domeniu. Atlasul are două
părţi: ALR I (elaborat de Sever Pop) şi ALR II (elaborat de Emil Petrovici). Reţeaua lui S. Pop cuprinde
305 puncte (dintre care, 292 dacoromâne, 5 aromâne, 2 meglenoromâne, 2 istroromâne, 2 ucrainene şi
2 maghiare, la care se mai adaugă 3 anchete în care informatorii au fost scriitori reprezentativi din provincii
diferite: M. Sadoveanu, I. Agîrbiceanu, I. Al. Brătescu-Voineşti). Reţeaua lui E. Petrovici cuprinde 86 de
localităţi (dintre care 71 de puncte dacoromâne, 1 aromân, 1 meglenoromân, 1 istroromân, 3 maghiare,
2 bulgăreşti, 2 sârbo-croate, 2 ucrainene, 2 săseşti şi 1 de grai ţigănesc). Cele două reţele de puncte sunt
complementare. La realizarea anchetelor au mai colaborat Th. Capidan, Şt. Paşca şi Grigore Nandriş.
Sever Pop a lucrat cu un chestionar de 2160 de întrebări, folosind pentru fiecare localitate câte un
informator, iar Emil Petrovici a utilizat un chestionar de 4800 de întrebări, folosind în aceeaşi localitate mai
mulţi informatori. Paralel cu Atlasul mare, s-a alcătuit şi un atlas mic, cu hărţi colorate (ALRM), care arată
mai clar răspândirea particularităţilor lingvistice.
ALR nu a fost publicat în întregime. Astfel, din ALR I au apărut două volume, iar din ALR II,
numai un volum. Fiecare volum este însoţit de câte un ALRM (Micul atlas lingvistic român). ALR I, vol. I
cuprinde hărţile de la 1 la 150 şi are subtitlul: Părţile corpului omenesc şi boalele lui (Cluj, 1938). ALR I,
vol. II cuprinde hărţile 151 – 302 şi are subtitlul: Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta, moartea
(Sibiu – Leipzig, 1942). ALR II, vol. I conţine hărţile 1 – 296 şi are subtitlul: A). Corpul omenesc, boli (şi
termeni înrudiţi), B). Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători, C). Casa,
acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule (Sibiu – Leipzig, 1940). Acest volum are şi un supliment
ce cuprinde 20 de hărţi: Partea a II-a, vol. I. Suplement. Termeni consideraţi obsceni (Sibiu – Leipzig,
1942).
Începând cu 1956, restul materialului cules de E. Petrovici va fi publicat sub titlul Atlasul lingvistic
român. Serie nouă (ALR s.n.), redactor principal fiind Ion Pătruţ. Între 1956 şi 1972 au apărut şapte
volume. Primele cinci volume cuprind mai ales hărţi lexicale cu termeni din cele mai variate domenii, iar
ultimele două volume cuprind hărţi morfologice. În total, cele şapte volume adună 2248 de hărţi. Ca şi
vechiul ALR, şi seria nouă este însoţită de un Mic atlas lingvistic (ALRM s.n.) cu hărţi colorate.
21
 În 1958 se conturează un proiect de realizare a unui atlas lingvistic român pe regiuni, care să
cuprindă opt atlase regionale: Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, Moldova şi Bucovina, Transilvania, Banatul,
Crişana, Maramureşul, dialectele române sud-dunărene. Din acest atlas, cu titlul <oul atlas lingvistic român,
pe regiuni (NALR), au fost publicate până în prezent cinci volume din atlasul Olteniei, trei volume din
atlasul Maramureşului, trei volume din atlasul Banatului, două volume din atlasul Moldovei şi Bucovinei,
un volum din atlasul Crişanei, trei volume din atlasul Munteniei şi Dobrogei şi trei volume din atlasul
Transilvaniei. Volumele atlaselor sunt însoţite de volume de texte dialectale şi glosare. În 2002 a apărut la
Chişinău Atlasul lingvistic român pe regiuni. Basarabia. <ordul Bucovinei. Transnistria.
HărŃile cuprinse într-un atlas lingvistic pot fi de mai multe feluri:
a) După conţinutul lor, distingem:
 hărţi fonetice, cu ajutorul cărora urmărim răspândirea diverselor variante ale unui sunet, respectiv
diverse fenomene fonetice;
 hărţi fonologice, în care sunt notate fonemele;
 hărţi morfologice, care reflectă aspecte privind formele gramaticale;
 hărţi sintactice, care urmăresc îmbinări de cuvinte, propoziţii, fraze etc.
 hărţi lexicale, care cuprind termeni folosiţi în graiul respectiv pentru o anumită noţiune.
b) După natura lor, deosebim:
 hărţi analitice, care prezintă un fapt de limbă în toate detaliile;
 hărţi sintetice, alcătuite pe baza mai multor hărţi analitice.
c) După modul de prezentare a faptelor de limbă, pot fi:
 hărţi descriptive, unde materialul este reprodus aşa cum a fost cules pe teren;
 hărţi interpretative, la alcătuirea cărora se folosesc diverse artificii tehnice şi grafice (simboluri,
haşuri, isoglose colorate etc.), care uşurează formularea unor concluzii cu privire la materialul prezentat.
d) După aria de cuprindere, putem vorbi de:
 hărţi generale, cum sunt, de pildă, cele din ALR (au în vedere întregul teritoriu de limbă română);
 hărţi parţiale, cum sunt, de pildă, cele din NALR (au în vedere o anumită regiune).
Elaborarea unui atlas lingvistic trebuie să urmeze câteva principii:
 Un atlas lingvistic trebuie să reflecte fapte de limbă sincronice.
 Reţeaua de puncte să fie cât mai deasă.
 Să includă în reţea şi puncte dintr-un eventual atlas precedent.
 Hărţile lingvistice să fie cât mai sugestive (eventual să fie şi ilustrate cu desene, schiţe etc.).
 La sfârşit să se dea şi hărţi sintetice, interpretative.
 Atlasul să fie însoţit de glosare şi culegeri de texte.
Toate aceste principii se subordonează metodei geografiei lingvistice, cea mai importantă dintre
metodele specifice dialectologiei ca ştiinţă. Am arătat mai sus că întemeietorul acestei metode este
considerat J. Gilliéron. Cât priveşte definirea acestei metode, vom apela la cuvintele lui Eugen Coşeriu:
„În terminologia tehnică a lingvisticii contemporane, expresia <geografie lingvistică> desemnează în mod
exclusiv o metodă dialectologică şi comparată (…) care presupune înregistrarea pe hărţi speciale a unui
număr relativ mare de forme lingvistice (fonetice, lexicale sau gramaticale) culese prin anchetă directă şi
unitară într-o reţea de puncte a unui teritoriu dat, sau care, cel puţin, ţine seama de distribuţia formelor în
spaţiul geografic corespunzător limbii, limbilor, dialectelor sau graiurilor studiate” (Eugen Coşeriu,
Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 1994).

5. Formarea dialectelor româneşti

Există astăzi un consens general al lingviştilor privind acceptarea unui stadiu de dezvoltare arhaică a
limbii române, plasat, de regulă, înainte de separarea celor patru dialecte: dacoromân, aromân,
meglenoromân şi istroromân, stadiu cunoscut în literatura de specialitate sub diverse denumiri, dintre care
mai frecvent întrebuinţate sunt: străromână (S. Puşcariu), română primitivă (Al. Philippide, G. Ivănescu),
română comună (Al. Rosetti, I. Şiadbei), română primitivă comună (D. Macrea), romanică balcanică
(Ov. Densusianu), romanică-dunăreană (E. Petrovici) şi protoromână (I. Coteanu).
22
 Româna comună reprezintă, aşadar, etapa de dezvoltare a limbii române în care aceasta nu se
divizase încă în cele patru dialecte (dacoromân, aromân, meglenoromân şi istroromân) şi când cele mai
caracteristice inovaţii, care o deosebesc atât de latina populară pe de o parte, cât şi de celelalte limbi
romanice pe de alta, luaseră fiinţă. Dacă considerăm latina dunăreană (adică latina populară vorbită în
spaţiul balcano – carpato – danubian) ca prima etapă a istoriei limbii noastre, se poate considera atunci că
faza imediat următoare este aşa numita română (primitivă) comună, o fază caracterizată prin suficiente
modificări / inovaţii pentru a putea vorbi de o schimbare nu doar cantitativă, ci şi calitativă a latinei
Cel dintâi lingvist care a vorbit de un stadiu străvechi al limbii române, numindu-l română primitivă
(calc după germ. Urrumänisch) a fost W. Meyer – Lübke în 1892. Patru ani mai târziu, G. Weigand
foloseşte termenul pentru a se referi la epoca anterioară despărţirii românei în cele patru dialecte. În Histoire
de la langue roumain, I, 1901, Ov. Densusianu face referiri trecătoare la româna primitivă, considerând că
ea ar fi reprezentată în zilele noastre de aromână.
Adevăratul întemeietor al studiilor consacrate românei primitive este însă Sextil Puşcariu. În studiul său
Zur Rekonstruktion des Urrumänischen (1910) el formulează cât se poate de clar conceptul de română
primitivă (sau străromână), dându-i următoarea accepţie: „limba vorbită de strămoşii dacoromânilor,
aromânilor, megleniţilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură între ei să fi fost întreruptă”.
Două probleme i-au preocupat pe cercetătorii care s-au referit la existenţa românei comune: 1) plasarea
în spaţiu şi 2) plasarea în timp a acestui idiom.
1)Teritoriul pe care s-a vorbit româna comună coincide, firesc, cu teritoriul de formare a limbii şi
poporului român. Dintre teoriile susţinute de-a lungul timpului cu privire la teritoriul de formare a limbii
şi poporului român o vom reţine doar pe aceea care se bucură de cea mai largă recunoaştere printre
lingvişti şi istorici, anume că limba română, continuatoarea limbii latine, şi poporul român, urmaşul
populaţiei romanice din părţile dunărene ale Imperiului roman s-au format în ţinuturile daco-moesice,
de-a stânga şi de-a dreapta Dunării, din Balcani până în Carpaţii de nord, acolo unde în primele secole
ale mileniului întâi, în urma cuceririi romane, a existat un proces de romanizare şi o populaţie
latinofonă.
2) Plasarea într-o epocă istorică anume a românei comune s-a făcut în general în raport cu încheierea
perioadei de formare a limbii române, socotită drept terminus a quo şi dezmembrarea presupusei unităţi
a românei primitive drept terminus ad quem. Perioada românei comune începe, după unii cercetători,
în sec. al VI-lea sau al VII-lea, după alţii în sec. al VIII-lea, de când se admite că limba română
dobândise caracterele unei limbi romanice deosebite, şi ţine până în sec. al IX-lea – al X-lea, în funcţie
de interpretările care s-au dat procesului de separare a celor patru grupuri de români. Se desprind de
trunchiul român comun mai întâi aromânii în sec. al X-lea, care se răspândesc în toate ţările balcanice
(cf. mărturia istoriografului bizantin Kedrenos din anul 976 în care se relatează uciderea unui anume
David, fiul unui nobil din Macedonia, de către nişte vlahi „călători” la locul numit „Stejarii Frumoşi",
situat între Castoria şi lacul Prespa, în N Greciei). În sec. al XII-lea, istroromânii sunt împinşi din Banat,
Hunedoara şi sudul Crişanei, în Istria. Meglenoromânii reprezintă, probabil, o ramură de aromâni care,
înainte de a se stabili în nordul golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu dacoromânii.
Această dispersare a unor grupuri de români în sudul Dunării, mai exact, spre sudul şi vestul Peninsulei
Balcanice, a fost provocată de aşezarea slavilor în sud şi a maghiarilor în vest. În legătură cu aceştia din
urmă, nu este lipsit de interes faptul că în nici unul dintre dialectele româneşti sud-dunărene nu există
elemente care să poată fi atribuite influenţei limbii maghiare, ceea ce se constituie într-un argument
decisiv în favoarea afirmaţiei că în momentul stabilirii populaţiei maghiare în Transilvania (începând cu
sec. al XI-lea), cele trei dialecte nu mai formau o unitate cu dacoromâna. De aici înainte, aceste dialecte
evoluează independent unul de celălalt, însă ca dialecte şi nu ca limbi diferite.
O altă problemă legată de studierea românei comune priveşte găsirea unei metode adecvate pentru a
stabili care era înfăţişarea limbii române în cea mai veche fază de dezvoltare a ei. Sextil Puşcariu apelează
la metoda reconstrucţiei, bazată pe compararea între ele a celor patru dialecte româneşti, operaţie în cadrul
căreia limba latină are rolul unui „mijloc de control”. El afirmă că acele fenomene de limbă existente în
toate cele patru dialecte şi care, comparativ cu celelalte limbi romanice, se dovedesc a fi inovaţii, pot fi
23
privite ca material lingvistic al românei primitive. Al. Rosetti reduce comparaţia numai la dialectele
dacoromân şi aromân, plecând de la premisa că dialectul istroromân nu e decât o ramură a celui dacoromân,
iar dialectul meglenoromân o ramură a aromânei.
A reconstitui o formă de limbă înseamnă a stabili un arhetip, nu însă şi cronologia acestuia. Stadiul
de limbă reconstituit prin compararea dialectelor actuale poate fi situat, în lipsa unor mijloace de datare
precise, în orice perioadă de după epoca de formare a limbii române până la începutul secolului al XVI-lea,
de când datează cele mai vechi documente scrise în limba română descoperite până azi.
A. Originea aromânilor
Asupra originii aromânilor s-au formulat o serie de opinii, atât în privinţa teritoriului locuit în epoca
românei comune, cât şi în privinţa epocii în care s-a produs deprinderea lor de trunchiul românesc comun.
Cea dintâi ştire sigură despre aromâni este mărturia cronicarului bizantin Kedrenos din anul 976, care
relatează uciderea unui anume David, fiul unui nobil din Macedonia, de către nişte vlahi „călători” la locul
numit „Stejarii Frumoşi", situat între Castoria şi lacul Prespa, în N Greciei.
Însă prima informaţie istorică privitoare la regiunea locuită odinioară de aromâni o datorăm lui
Kekaumenos (sec. al. XI-lea). În tratatul său Strategicon, referindu-se la românii din Pind, scriitorul bizantin
afirmă că aceştia sunt vechii daci sau besi care au locuit cândva în vecinătatea Dunării şi a râului Sau
(Sava), de unde mai apoi s-au răspândit în tot Epirul şi Macedonia, cei mai mulţi aşezându-se în Grecia
(Elada).
Prin urmare, strămoşii aromânilor, după încheierea epocii de unitate a românilor, au coborât spre
sudul Moesiei Superioare. O parte s-au stabilit în zonele de miazăzi ale Serbiei de astăzi, în timp ce alţii şi-
au continuat peregrinarea spre sud, ajungând în Albania, Epir, Tesalia, iar spre răsărit până în regiunea
Salonicului şi a peninsulei Calcidice.
B. Originea meglenoromânilor
După G. Weigand, meglenoromânii ar fi urmaşii acelor românii care la sfârşitul sec. al XII-lea au
întemeiat, împreună cu bulgarii, Imperiul româno-bulgar, având în frunte dinastia Asăneştilor. Aceştia s-au
stabilit ulterior în regiunea Meglenului, pe valea inferioară a Vardarului, la graniţa dintre Serbia şi Grecia.
Ov. Densusianu îi socoteşte pe megleniţi o colonie dacoromână stabilită în zona Vardarului inferior,
meglenoromâna fiind, în opinia sa, un subdialect al dacoromânei.
Acceptând ipoteza lui Weigand, Ion Gheţie este de părere că meglenoromânii sunt continuatorii
românilor din Bulgaria medievală, atestaţi istoriceşte la sfârşitul sec. al XII-lea. După bulgarizarea
imperiului Asăneştilor, o parte dintre românii din munţii Haemus au fost slavizaţi, ceilalţi însă au migrat
mai spre sud şi sud-vest, îndepărtându-se mult de patria lor primitivă şi pătrunzând în zonele unde elementul
aromânesc era predominant. În felul acesta se explică numărul mare de „aromânisme” din dialectul
meglenit.
C. Originea istroromânilor
După Ov. Densusianu, dialectul din Istria este o ramură a dacoromânei, desprinsă din trunchiul
comun înainte de exercitarea influenţei limbii maghiare asupra graiurilor româneşti (începând cu sec. al X-
lea). Densusianu aduce în sprijinul afirmaţiilor sale o serie de concordanţe lingvistice între istroromână şi
dacoromână (cum ar fi, de pildă, absenţa palatalizării labialelor, rotacismul lui –n- intervocalic în
elementele latineşti, formarea condiţionalului prezent cu ajutorul imperfectului verbului a vrea şi infinitivul:
reş cânta, precum şi câteva fonetisme izolate. Aceste particularităţi se găsesc în Banat, Crişana şi vestul
Transilvaniei. Teoria lui Densusianu a fost ulterior acceptată de Al. Rosetti, I. Coteanu, E. Vasiliu etc.
S. Puşcariu, autorul, cum am arătat, al unui vast studiu despre istroromâni, susţine că aceştia sunt
descendenţii aşa-numiţilor români apuseni, situaţi în nord-vestul Peninsulei Balcanice. În cursul evului
mediu, aceştia au migrat în diverse regiuni din fosta Iugoslavie. Dintr-o ramură a lor, ajunsă în Istria în sec.
al XIV-lea – al XV-lea, se trag istroromânii. Pe baza materialului de limbă luat în discuţie, şi Puşcariu
vorbeşte despre o apropiere structurală între istroromână şi dacoromână (graiurile vestice).
D. Originea dacoromânilor
Este strâns legată de problema teritoriului de formare a limbii şi poporului român, precum şi de cea a
continuităţii elementului romanic în nordul Dunării. Făcând abstracţie de cele câteva teorii - motivate mai
24
ales politic - aparţinând unor învăţaţi străini din sec. al XVIII-lea şi al XIX-lea (Sulzer, Engel, Roesler,
Hunfalvy, Miklosich ş.a.), care au susţinut că în urma retragerii aureliene din 271-274, populaţia din Dacia
romană a fost integral transplantată dincolo de Dunăre şi că, în consecinţă, poporul român s-ar fi format în
sudul Dunării, marea majoritate a lingviştilor, atât români cât şi străini, au afirmat şi demonstrat
continuitatea neîntreruptă a elementului daco-roman la stânga fluviului, fără să excludă şi prezenţa unui
element romanic, fără îndoială destul de important, în sudul Dunării. Urmaşii populaţiei româneşti din
spaţiul carpato-dunărean sunt dacoromânii.
Aşadar, structura dialectală a limbii române se prezintă astfel:
 Dialectul dacoromân: vorbit în România, în republica Moldova şi diferite zone din Ucraina, în estul
Banatului sârbesc, pe valea Timocului, în NV Bulgariei şi în alte ţări unde există comunităţi de români.
Vorbitorii îşi spun români, iar după regiunile istorice: moldoveni, munteni, olteni, dobrogeni, bănăţeni,
crişeni, maramureşeni.
 Dialectul aromân: vorbit în nordul Greciei, în Macedonia, Epir, Tesalia, Albania, în Macedonia
iugoslavă, în sudul Bulgariei şi în alte ţări în care trăiesc astfel de comunităţi. Între cele două războaie
mondiale, un număr de aromâni s-au stabilit în Dobrogea. Vorbitorii îşi spun armâni, rumâni (din lat.
romanus), iar străinii i-au numit sau îi numesc vlahi, cuţovlahi sau ţinţari. Oamenii de ştiinţă le-au spus
aromâni sau macedoromâni.
 Dialectul meglenoromân: vorbit la nord de Salonic (în câmpia Meglen), pe malul râului Vardar şi în
Macedonia iugoslavă. Ei se numesc între ei vlaşi (de la vlah, nume generic dat românilor de alte popoare),
iar populaţiile înconjurătoare îi mai numesc megleniţi. Numele meglenoromân a fost creat de oamenii de
ştiinţă (după modelul lui dacoromân sau macedoromân), de la Meglen.
 Dialectul istroromân: vorbit în peninsula Istria, pe coasta Mării Adriatice. Vorbitorii îşi spun vlåş, vlås,
iar limba lor o numesc vlåşki. În trecut şi-au mai zis rumeri sau rumări (din lat. romanus, cu rotacizarea lui
n intervocalic). Populaţiile vecine îi numesc ĉiribiri şi cici. Pe cale culturală, au apărut denumirile de
istroromâni (cf. meglenoromâni) şi rumuni.
Dialectele româneşti sunt despărţite de spaţii alogene.

6. Variantele teritoriale ale dacoromânei

6.1. Originea graiurilor dacoromâne
Al. Philippide plasa încă în latina populară unele diferenţieri dialectale ale dacoromânei, afirmând că
în sec. al VII-lea deja se puteau distinge, în limitele dialectului dacoromân, două arii: una (cuprinzând zona
Banat-Hunedoara, Nordul Transilvaniei, Moldova şi Bucovina) în care se vorbeau graiuri de tip
moldovenesc şi alta (cea mai mare parte a Ţării Româneşti împreună cu sudul Transilvaniei) unde se
vorbeau graiuri de tip muntenesc.
E. Gamillscheg consideră că în evul mediu timpuriu au existat trei regiuni-matcă ale dacoromânilor:
1) în zona Munţilor Apuseni;
2) pe ambele maluri ale Dunării de Jos;
3) la sud de Dunăre, în prelungirea Banatului şi Olteniei.
În aceste zone îşi au originea cele mai multe diviziuni dialectale ale dacoromânei.
E. Petrovici e de părere că din cele trei regiuni-matcă au luat naştere patru „vetre” sau „celule”
dialectale (germ. Kerngebiete). Ele erau situate în regiunea Carpaţilor Orientali, a Carpaţilor sudici, a
Apusenilor şi a Munţilor Banatului, deci în zone mai ferite, unde se retrăseseră strămoşii dacoromânilor din
calea năvălirilor barbare, şi de unde au coborât mai apoi la câmpie, ocupând teritorii tot mai întinse. Aceasta
ar fi geneza celor patru subdialecte dacoromâneşti recunoscute de autor: muntean, moldovean, crişean şi
bănăţean.
G. Ivănescu vorbeşte de existenţa, încă din faza românei primitive, a patru dialecte, dintre care trei
se vorbeau pe teritoriul dacoromân: un dialect rotacizant, unul bănăţean-crişean-maramureşean-ardelean şi
unul moldovean-muntean.

25
 E. Vasiliu susţine că din româna comună se despart de la început două grupuri dialectale: grupul
sud-estic (sau muntean) şi grupul nord-vestic (sau moldovean). Diferenţa dintre aceste două grupuri s-a
făcut, între altele, şi prin diferenţa de tratament a lui ş şi j, respectiv a lui e şi i.
Şi V. Frăţilă crede că unele fenomene fonetice şi lexicale cu caracter dialectal datează din epoca
românei comune:
- în Maramureş şi Crişana: rotacismul lui n intervocalic; conservarea lui r în fărină, serin; elemente
lexicale de tipul arină, curechi, io (iuo), pântece etc.;
- în Banat: conservarea lui mn în scamn, n în fănină; termeni precum cure, cet, foale, nea etc.;
- în Muntenia: fonetismul genuchi şi cuvinte ca gresie, rinichi, varză.
Ulterior, după sec. al XI-lea – al XII-lea, încep să apară noi deosebiri de ordin fonetic şi lexical
care au avut drept consecinţă formarea a trei graiuri în spaţiul intracarpatic: 1) graiul bănăţean, 2) graiul din
zona Sibiu-Târnave şi 3) graiul din nordul Mureşului superior (cu Maramureşul). Între Someş şi Mureş
exista o zonă de tranziţie între graiurile 2) şi 3).
În literatura de specialitate se întâlneşte şi termenul de dacoromână comună. Acesta apare pentru
prima oară la Al. Rosetti, dându-i accepţia de stadiu anterior epocii în care istroromâna (considerată o
ramură a dacoromânei) s-a separat de dacoromână. Ulterior, autorii tratatului de Istoria limbii române au
folosit termenul cu o accepţie schimbată, aceea de perioadă de comunitate lingvistică a dacoromânei, un
stadiu relativ lipsit de particularităţi regionale, din care s-au dezvoltat ulterior graiurile dacoromâneşti
actuale. Acest stadiu, posterior epocii românei comune, ar dura până la apariţia primelor texte româneşti,
adică până la sfârşitul sec. al XV-lea şi începutul sec. al XVI-lea.
6.2. Repartiţia teritorială a dacoromânei
Prezentul curs urmează repartiţia „clasică” a dacoromânei, în cinci subdialecte: muntean,
moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean. Trebuie spus însă că în istoria dialectologiei româneşti, cu
privire la numărul şi denumirea varietăţilor de bază ale dialectului dacoromân, n-a existat, şi, într-o anumită
măsură, nu există nici astăzi un consens între cercetători.
Pentru toţi cercetătorii este clară distincţia dintre graiurile din Muntenia şi cele din Moldova.
Divergenţele de păreri se referă la statutul graiurilor din Transilvania şi, în parte, la acela al graiurilor din
Banat.
Pe baza materialului oferit de ALR, Emil Petrovici ajunge la concluzia că în cadrul dialectului
dacoromân se pot identifica 4-5 subdialecte, dintre care patru bine individualizate: moldovean, muntean,
bănăţean şi crişean, iar al cincilea având o existenţă probabilă: subdialectul maramureşean. Împărţirea
propusă de Petrovici se bazează, în primul rând, pe urmărirea tratamentului africatei [ĝ]:
 În subdialectul muntean, rostirea caracteristică este cea literară, [ĝ], africată prepalatală sonoră:
ĝeème.
 În subdialectul moldovean, rostirea este: [zÎ] fricativă alveolo-palatală sonoră, cu articulaţie puţin
posterioară: zÎeèmi.
 În subdialectul bănăţean, rostirea este [ź], fricativă alveolo-palatală sonoră, cu articulaţie uşor
anterioară (muiată): mi9ęèrźĕ.
 În subdialectul crişean, rostirea este [j], fricativă prepalatală sonoră: fujîèt.
 În subdialectul maramureşean, rostirea este [ğ], africată palato-alveolară sonoră (mult mai aspră
decât ĝ muntenesc): plîÒènğă.
Aproximativ aceleaşi arii se conturează şi în funcţie de tratamentul africatei [ĉ], perechea surdă a lui
[ĝ]. Pentru subdialectul muntean, notaţia reflectă fonetismul literar, [ĉ] (treèĉe), pentru subdialectul
moldovean avem notaţia [ŝ] (faŝè i), pentru subdialectul bănăţean, notaţia este [ś] (duèlśĕ), iar pentru
subdialectul maramureşean, avem notaţia [č] (duèlčă). Simetria este întreruptă de subdialectul crişean, care
conservă fonetismul literar [ĉ] (atuÒènĉę).

26
 Emil Petrovici aduce în sprijinul demonstraţiei sale şi elemente lexicale care, formând arii compacte,
permit delimitarea subdialectelor dacoromâne. Astfel, termenii utilizaţi pentru noţiunea de „burtă” pot
delimita următoarele arii: aria muntenească a lui burtă, aria moldovenească a lui pântece, aria bănăţeană a
lui foale, aria crişeană a lui pâncete şi dobă şi aria maramureşeană, cu pântece, pâncete şi pândică.
Ulterior, R. Todoran va aduce argumente în plus pentru demonstrarea existenţei subdialectului
maramureşean, printre care, alături de fonetismele [ğ] şi [č], se numără palatalizarea lui f şi v în stadiile s, z,
(si9ęèrbe, zi9ęèrme), apocopa silabelor posttonice (s-or fa „s-or face”, D’o „Gheorghe”), precum şi termeni ca:
cuşăi „gusta”, cătilin „încet”, cocon „copil” etc.
Observaţii:
 Limitele principalelor unităţi dialectale nu se suprapun decât parţial cu limitele provinciilor
istorice sau cu împărţirea politico-administrativă a teritoriului ţării noastre (deşi numele subdialectelor
au fost date după aceste criterii).
 Fiecare arie dialectală se caracterizează prin existenţa a două categorii de trăsături:
a) Tipice: nu apar în ariile învecinate. La rândul lor, acestea pot fi:
- absolute: nu apar decât într-o singură arie pe teritoriul considerat (de exemplu, păstrarea lui ń în
Banat: cuń „cui”, din lat. cuneus);
- relative: apar şi în alte arii, dar neînvecinate cu aria considerată (de exemplu, păstrarea fonetismului
arhaic d⁄ în Banat şi Moldova: aud⁄ît).
b) Atipice: sunt comune unor arii învecinate, dar absente în alte arii (de exemplu, păstrarea dentalelor
nealterate în Moldova, Muntenia şi sudul Transilvaniei, dar palatalizarea lor în celelalte arii).
 Graniţele dintre diferitele variante ale teritoriului dacoromân nu sunt ferme, la limita dintre ele
existând aşa-numite zone de tranziţie.

Harta României, cu regiunile istorice

27
7. Descrierea subdialectelor dacoromâneşti

A. Subdialectul muntean

Este vorbit în jumătatea sudică a ţării, în Muntenia propriu-zisă (judeţele Ilfov, Argeş, Teleorman,
Dâmboviţa, Prahova, Giurgiu, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău şi Brăila), în Oltenia (judeţele Olt, Dolj, Gorj,
Vâlcea, estul judeţului Mehedinţi), în Dobrogea (judeţul Constanţa şi sudul judeţului Tulcea) şi în sudul
Transilvaniei (judeţul Braşov şi jumătatea sudică a judeţului Sibiu).
Trăsăturile tipice ale acestui subdialect se întâlnesc mai ales în partea centrală a Munteniei istorice.
Graiurile din Oltenia au o serie de trăsături caracteristice, care i-au determinat pe unii specialişti să
le considere o ramură aparte a subdialectului muntean, iar pe alţii, chiar un alt subdialect distinct.
În extremităţile de NV, NE şi N ale subdialectului muntean există zone de tranziţie spre
subdialectele bănăţean, moldovean şi spre graiurile din centrul Transilvaniei.
Aşa cum am precizat la începutul cursului nostru, o serie de cercetători care s-au ocupat de
problemele limbii române literare sunt de părere că la baza dialectală a românei literare se află subdialectul
muntean (fapt ce explică anumite afinităţi şi chiar coincidenţe între structura subdialectului muntean şi cea a
românei standard), mai precis graiul vorbit în nordul Munteniei şi sudul Transilvaniei, fixat pentru prima
dată în scris de tipăriturile lui Coresi (a doua jumătate a sec. al XVI-lea). Aşa cum vom vedea însă în cele ce
urmează, o serie de trăsături ale subdialectului muntean şi-au păstrat caracterul dialectal, nefiind acceptate
de limba literară, care, pe de altă parte, nu de puţine ori, a cunoscut şi aportul graiurilor vorbite în alte
provincii.

28

Fonetică şi fonologie

1. Accentul
Graiurile din sudul ţării prezintă, în general, acelaşi tip de accentuare cu al limbii literare. Astfel, în
perechile: a¤ripă/arip¤ ă, duş¤ man/duşma¤n, gi¤ngaş/ginga¤ş, bo¤lnav/bolna¤v, formele subliniate caracterizează
limba literară şi graiurile munteneşti.
2. Vocalismul
Dintre particularităţile vocalismului muntean, menţionăm:
 Închiderea lui e neaccentuat în stadii diferite (efl, į sau i), mai ales la substantivele terminate în e la sg. şi
pl., care primesc articolul hotărât enclitic –le. Mai întâi se închide e din silaba penultimă, prin disimilare
regresivă (casele > casile, fetele > fetile), după care se închide e final, prin asimilare progresivă (casile >
casili, fetile > fetili); fenomenul se produce şi în cazul substantivelor cu pluralul în –i şi –uri: u9oèili, floèrili,
vîènturili etc. Iată şi alte câteva exemple, cu închiderea lui e în diverse stadii: zi¤lili, sî¤nĝili, mi¤ntį, spu¤nefl,biènefl.
 Se închide şi semivocala e9 din diftongul e9a (> i9a): li9agè ăn, găli9a¤tă, şi e din terminaţia –ei9 (> -ii9 sau -i) de GD
a substantivelor feminine: fe¤tii9, ma¤mi, cas¤ i(i9) etc.
Observaţie: De fapt, fenomenul închiderii lui e nu este specific doar subdialectului muntean, putând fi
considerat mai degrabă un fapt de limbă populară.
 În ariile tipic munteneşti (cele din centrul provinciei), nu se înregistrează modificarea vocalelor e şi i
după consoanele s, z, ş, j, ţ şi r. Astfel, se pronunţă ca în limba literară: semn, zid, ţes, şed, jelesc, izvoare. În
schimb, în unele graiuri olteneşti, în contextele amintite, e > ă iar i > î: sî¤Ngur, să¤mn, zî, ascuţî¤t, şăd, ţăst,
ţîga¤ră etc. De asemenea, tot în Oltenia şi tot după consoanele s, z, ş, j, ţ diftongul e9a > a, iar [iÿ] scurt final
marcă a pluralului sau a persoanei a II-a singular, se afonizează: găsas¤ că, păzas¤ că, pări¤nţ, verz, toţ etc. În
restul Munteniei, aceste transformări nu apar (e9a şi [iÿ] se menţin: găsească, păzească, părinţ iÿ, verz iÿ etc.).
 Datorită rostirii moi a prepalatalelor ş şi j, după aceste consoane apar de regulă vocalele anterioare e şi i:
uş¤ e, mătuş¤ e, cămaş¤ e , cu9aj¤ e (fonetisme dialectale), şir, prăji¤nă, cojièţă (fonetisme literare).
 După d şi p, rostite dur, vocalele e şi i devin ă, respectiv î (= se velarizează), mai ales în prepoziţii şi în
derivate cu sufixul –des: dă, pă, dîn, dîntre, pîn, pîntre, dăschide, dăsculţ, dăsparte etc.
 Subdialectul muntean este singurul în care apare, ca o inovaţie, dftongul îi9 (în loc de î), în cuvintele
pîi9ne, cîi9ne, pîi9ne, pl. mîi9ni şi adverbul mîi9ne. Acest diftong s-a creat, la primele trei cuvinte, prin
anticiparea lui –i în formele de plural (pîini, cîini, mîini < pîni, cîni, mîni) iar în cazul lui mîi9ne, prin
analogie cu cele dintâi.
 În graiurile olteneşti, prin anticiparea elementului palatal din oclusiva palatală k’, se creează diftongii oi,9
ui,9 ai,9 ei9: roèi9k’ii9e, păduèi9k’e, stra¤i9k’ină, ure¤i9k’e.
ÿ ÿ ÿ ÿ
 În graiurile din estul Munteniei şi în Dobrogea, apare un [u] scurt final asilabic: omu, capu, mă-nsoru.
ÿ
Prezenţa acestui [u] (înregistrat, de altfel, şi în alte graiuri) se explică prin explozia puternică a consoanelor
finale.
 Pronunţarea triftongului i9eu9 în pronumele şi adjectivul posesiv (al) mi9eu9 (formă, de altfel, etimologică,
din lat. mĕus); limba literară a adoptat însă forma analogică meu (după fem. mea < lat. mea).
3. Consonantismul
 Nu apar fonetismele arhaice (şi etimologice) d⁄ şi ĝ, acestea evoluând la z, respectiv j: frunză, zi,
jos, joc etc. (comp. cu subdialectul moldovean, unde avem: frund⁄â, ĝos).
 Palatalizarea labialelor (sub acţiunea lui i sau i9 următori), fenomen răspândit pe o mare
suprafaţă a teritoriului dacoromân, este prezent în arii izolate ale subdialectului muntean, mai ales în
29
jumătatea de est a Munteniei şi în Dobrogea (ca o prelungire a ariei palatalizante moldoveneşti învecinate),
precum şi în vestul Olteniei şi sudul Transilvaniei. Se întâlnesc mai ales stadiile incipiente de palatalizare la
oclusivele bilabiale p, b şi la fricativele labio-dentale f, v: ph’, by, fh’, vy (ph’ept, byine, fh’er, vyespe). În
Oltenia, palatalizarea lui f şi v cunoaşte şi stadii specifice: fk’, sk’, vg’, zg’: fk’ere / sk’ere („fiere”), vg’erme
/ zg’erme („vierme”).
 Dentalele (t, d, n, l, r) nu se palatalizează (spre deosebire de subdialectele de vest şi de nord) când
urmează după ele un e sau un i. Vom avea, deci, dinte, frate, bine etc. În schimb, aşa cum am arătat, în unele
situaţii dentala d se rosteşte dur, fapt ce determină velarizarea lui e şi i (dă, dîn etc.). În unele graiuri din
Oltenia apare şi un r dur, ceea ce face ca –e final (desinenţă de neutru plural) > ă: izvoară, hotară, cară,
pahară etc.
 Consoanele s, z, ţ, ş, j nu se pronunţă dur, ca în celelalte subdialecte; excepţiile se întâlnesc, din nou, în
Oltenia, cu consecinţe (pe care le-am discutat la vocalism) asupra lui e şi i următori, asupra diftongului ea9
următor şi asupra lui [iÿ] scurt final.
 În cea mai mare parte a Munteniei, fricativele prepalatale ş şi j se pronunţă cu un uşor
timbru palatal: ş’, j’, după ele apărând e (e9) şi i: ş’e9apte, ş’e9a¤rpe, uş¤ ’e, grij¤ ’e (forme neacceptate de limba
literară) etc. Rostirea palatală a lui ş şi j apare şi acolo unde nu urmează o vocală anterioară: aş’a, j’ug.
 Africatele prepalatale ĉ şi ĝ nu se fricatizează niciodată. Ele se rostesc ca în limba literară:
crăĉun, faĉe, friĝe.
 Fricativa laringală h este rostită slab sau chiar dispare (la iniţială şi în poziţie intervocalică):
îrtièe, u9oţ, a¤i9nă, paa¤r („hârtie”, „hoţ”, „haină”, „pahar”). Ca o reacţie la această tendinţă, apar formele
hipercorecte, cu un h protetic: haèripă, hăèlbii, hă¤la etc.

Morfosintaxă

1. Substantivul
 Substantivele nume de persoană feminine, cu finala în –ca, –ga (Florica, Anica, Olga), prezintă la GD
u]
forme terminate în –k’ii99, –g’ii9 (Flori¤k’ii,9 Ani¤k’ii,9 O¤lg’ii9);
 AlternanŃa vocalică a/ă (marcă suplimentară a pluralului: cană/căni), se întâlneşte mult mai
frecvent decât în alte subdialecte: casă – căşi, albie – ălbii,9 aripă – ăripi, aşk’ie – ăşk’ii9 etc. Fenomenul se
înregistrează şi în neologisme: chitănţi, invităţi, ciocolăţi etc.
2. Articolul
 Spre deosebire de celelalte subdialecte, cel muntean cunoaşte forme variabile (după gen şi număr)
pentru articolul genitival (exact ca în limba literară): al, a, ai, ale.
 Articolul adjectival are formele: ăl, a, ăi, ale (cu diverse variante): băi9atu ăl mai9 mic, fata a
mare, băieţii9 ăi9 mari, fetele ale mai9 miĉ.
3. Pronumele şi adjectivele pronominale
 Demonstrativele au formele: ăsta, asta, ăştia, astea (pentru cele de apropiere), ăla, aia, ăia, alea
(pentru cele de depărtare). Se cunosc şi varinte fonetice: ăs, az sau cu un h protetic: hăla, hălea, helea, haia.
 Frecvent, structurile cu adjectiv posesiv de tipul: mă-sa, ta-su, sor-sa, frate-su, apar în
construcţii pleonastice de tipul: fra-su al ei, ta-su al lui etc.
 Adjectivele nehotărâte vreun, vreo cunosc variantele vrun, vun, fun, vo, fo.
 Se remarcă utilizarea frecventă în anumite graiuri munteneşti a adjectivului nehotărât invariabil alde, în
special însoţind nume proprii sau nume ale gradelor de rudenie: alde Ion, alde Buzatu, alde frate-su etc.
4. Verbul
 Se înregistrează o anumită oscilaţie în ceea ce priveşte încadrarea unor verbe într-o conjugare sau alta.
Fenomenul afectează mai ales verbele de conjugarea a II-a şi a III-a. Astfel, apar variante morfologice de
30
tipul: a tace – a tăcea, a place – a plăcea, a pare – a părea, a scade – a scădea, a cade – a cădea,
a rămâne – a rămânea, a râde – a râdea.
 La verbele de conjugarea a III-a, la indicativ prezent, persoana I şi a II-a plural, accentul cade pe sufix
(prin analogie cu verbele de celelalte conjugări): făĉe¤m, făĉe¤ţi; spune¤m, spune¤ţi; pune¤m, pune¤ţi; ţine¤m,
ţine¤ţi.
 Un fenomen morfologic specific subdialectului muntean este omonimia de număr la unele timpuri ale
indicativului (prezent, perfect compus, viitor), persoana a III-a: (el/ei) face, (el/ei) crede, (el/ei) a zis, (el/ei)
va face etc. Fenomenul, perceput ca un dezacord şi, deci, respins de limba literară, se explică, cel puţin
pentru formele de prezent, tot prin analogie. Astfel, după modelul verbelor de conj. I: (el/ei) cântă, (el/ei)
sapă, omonimia s-a extins şi la verbele celorlalte conjugări.
 Omonimia singular-plural apare şi la persoana a III-a a imperfectului, prin absenţa desinenţei –u la
formele de plural: (el/ei) cânta, vedea, spunea, auzea. Cauzele acestei omonimii ar putea fi conservarea
formelor etimologice (fără des. –u ) ale pluralului imperfectului, forme atestate în scris încă din sec. al XVI-
lea, pe întregul teritoriu dacoromân.
 Tot un arhaism morfologic ar putea fi şi absenţa segmentului desinenţial (marcă a pluralului) –ră de la
pers. a III-a plural a mai mult ca perfectului: (ei) cântase, văzuse, auzise etc. În schimb, în
graiurile din N şi NV Munteniei, acest segment apare la formele de plural ale perfectului compus: am
fostără, s-au dusără, au văzutără.
 Perfectul simplu, absent din vorbirea curentă în subdialectul moldovean, cunoaşte o întrebuinţare
frecventă în subdialectul muntean. Aria sa specifică de utilizare este Oltenia. În graiurile olteneşti, perfectul
simplu şi perfectul compus se află în distribuţie complementară. Astfel, primul se foloseşte pentru a
exprima, de obicei, acţiuni petrecute de curând (în limitele unei singure zile), în vreme ce al doilea apare
pentru a exprima acţiuni petrecute într-un trecut mai îndepărtat (cel puţin cu o zi înainte): fusei azi acolo /
am fost duminică la câmp.
 Spre deosebire de toate celelalte subdialecte, în subdialectul muntean, la persoana a III-a singular şi
plural a perfectului compus, auxiliarul a avea are aceeaşi formă: a: el/ei a făcut (vezi şi supra).
 Viitorul se construieşte cu ajutorul auxiliarului a vrea, de obicei fără v iniţial: oi face, or merge etc.
Se întâlnesc însă şi forme cu o invariabil + conjunctivul: o să fac.
 Imperativul negativ plural are în anumite graiuri (din V Olteniei) structura: negaţie + infinitiv lung
(cu desinenţa de pers. a II-a plural, -ţi): nu facereţi!, nu stareţi! etc. Simţită ca o marcă de imperativ plural,
terminaţia –reţi apare şi la interjecţia cu valoare predicativă haide! (haidereţi!) .
 Un fenomen caracteristic subdialectului muntean este iotacizarea verbelor cu tema terminată în
dentală (-t, -d, -n, -r) la indicativ şi conjunctiv prezent şi la gerunziu. Iotacizarea este fenomenul fonetic de
alterare, sub influenţa unui iot (e sau i) următor, a consoanelor dentale t, d, n, l, r în care se termină radicalul
unor verbe moştenite din latină. Iotacizarea poate fi etimologică (se explică prin evoluţie fonetică normală: t
+ e, i > ţ; d + e, i > z; n, l, r + e, i > i) sau analogică (prin analogie cu formele etimologice). Din prima
categorie fac parte formele: (eu) auz (lat. audio), văz (lat. video), simţ (lat. sentio), poĉ (lat. poteo), ţiu (lat.
teneo), viu (lat. venio), piei (lat. pereo), sai (lat. salio) etc. (vezi şi formele: să auză, să vază, să ţie etc.). Din
a doua categorie fac parte formele: (eu) crez (lat. credo), tunz (lat. tondo), pui (lat. pono), spui (lat. expono)
etc. (şi să crează, să spuie, spuind etc.). Se poate observa uşor că în cazul formelor analogice, etimoanele
latineşti nu prezentau condiţiile iotacizării, respectiv dentală + iot.
Dacă iotacizarea verbelor cu tema în –n şi –r apare şi în subdialectele crişean şi maramureşean,
iotacizarea verbelor cu tema în –t şi –d este specifică numai subdialectului muntean. Mai trebuie spus că
formele iotacizate sunt respinse de limba literară, care preferă formele cu dentala refăcută (aud, văd, cred,
ţin, tund, spun etc.).
5. Adverbul
 Unele adverbe de loc şi de timp au în structura lor particula deictică –a (şi cu varianta –lea): aĉi¤i9a,
aĉièle9a, aco¤le9a, co¤le9a, atu¤nĉile9a.

31
 Se constată preferinţa pentru o anumită topică a adverbului mai: în construcţii cu verbe însoţite de
pronume reflexive sau personale sau cu verbe la perfect compus ori condiţional, adverbul precedă
pronumele sau forma verbală (şi nu apare intercalat între pronume şi verb sau între auxiliar şi verb, ca în
celelalte subdialecte): mai9 mă duc, nu mai9 se duĉe, mai9 mă do9are, nu mai9 am mers, mai9 aş be9a etc.
 Sunt frecvent întrebuinţate adverbele: başca „separat, pe deasupra”, neam „deloc”, taman „tocmai”: I9-a
dat de to9a¤te, başè ca vre9o ze¤ĉe u9o¤u9ă. Făi¤nă nu-ţi dă ne9am. S-a pus tama¤n în fa¤ţa cas¤ ei9.
 Superlativul absolut se construieşte frecvent cu ajutorul adverbului rău: I9e¤ra frumo9as¤ ă rău9.
6. Prepoziţia
 Reamintim formele, specific munteneşti (datorate rostirii dure ale consoanelor d şi p), ale unor
prepoziţii: dă, pă, dîn, păn, pîn („prin”), dîntre, pîntre. În graiurile olteneşti apare prepoziţia dupe, variantă
(hipercorectă) a prepoziţiei după (utilizată şi cu sensul „de pe”): Ia mîna după mine!
7. Interjecţia
 În zona judeţului Brăila, foarte frecvent întrebuinţată este interjecţia (formulă de adresare) bre! (< tc.).
Alte formule de adresare: mă!, măi!, bă!.
 Cu sensul „uite!, iată!” se folosesc interjecţiile: i9ote!, i9ete!, i9eti!

Lexic

Dintre termenii specifici subdialectului muntean, menţionăm: zăpadă, varză, burtă, cimitir, ficat,
năduşeală, rinichi, ginere (ginerică), porumbel, a înjura, a ciupi, noroi, pisică, bojoc, nene, borţoasă,
barză, litră „1/4 de kg”, izmă, dovleac, cizmar, a scopi „a jugăni”, arcer „piatră de ascuţit coasa, cute”,
dud, argea „război de ţesut” etc.
În alte zone, pentru noţiunile denumite de aceste cuvintele există alţi termeni. Pentru exemplificare,
ne vom referi doar la primele patru cuvinte:
zăpadă omăt nea
(în (în (în vestul şi nordul ţării)
jumătatea Moldova)
de sud a
ţării)
varză curechi
(în (în întreaga jumătate de nord a ţării)
întreaga
jumătate
de sud a
ţării)
burtă pântece, foale
(în pâncete, (în Banat)
subdial. pândică
muntean) (în N şi
NV)
cimitir ţintirim temeteu morminţ
(în (în (în (în Banat)
subdial. Moldova) subdial.
muntean) crişean)

Dintre influenţele străine, cea mai puternică este influenţa bulgară: ciozvârtă, a năduşi, ciuşcă
„ardei iute”, lele (leică), branişte etc.

32
 B. Subdialectul moldovean

Este vorbit în jumătatea de NE a ţării, în Moldova şi Bucovina (judeţele: Suceava, Botoşani, Neamţ,
Iaşi, Bacău, Vaslui, Vrancea, Galaţi). Anumite fenomene caracteristice acestui subdialect depăşesc însă aceste
graniţe, cuprinzând şi părţi din jumătatea de NE a Transilvaniei (zone din judeţele Bistriţa-Năsăud, Harghita,
Covasna, jumătatea de E a judeţului Cluj, jumătatea de N a judeţului Mureş), precum şi părţi din NE
Munteniei (nordul judeţelor Brăila şi Buzău) şi din N Dobrogei (nordul judeţului Tulcea). În interiorul acestei
largi arii pot fi identificate anumite diferenţe, care i-au făcut pe unii cercetători să vorbească despre două
grupe de graiuri, şi anume: graiurile din Bucovina şi din N Moldovei şi graiurile din zona de centru şi de sud a
acestei arii.
De asemenea, graiuri moldoveneşti se vorbesc în Republica Moldova precum şi în regiunile limitrofe
cu ţara noastră ale Ucrainei.
Între subdialectul moldovean şi subdialectele învecinate se creează zone de tranziţie relativ largi

Fonetică şi fonologie

1. Vocalismul
 Un fenomen bine reprezentat este tendinţa de închidere a vocalelor neaccentuate, în forme specifice.
Consecvent, se închid vocalele e şi ă final. Astfel, e (atât final, cât şi medial) neccentuat cunoaşte stadiile de
închidere į (i deschis) şi i: duèlŝi, fraètį, pări¤ntį, plî¤nzÎi, g’ièni, pî¤ni, di, pi, fimi9e¤i9i, pu¤nim, u9aèmini, faŝ¤ im, pi¤ntru,
cî¤nipâ etc. În ariile limitrofe, e neaccentuat închis coexistă cu acelea în care el se păstrează nealterat.
33
Închiderea lui ă final se realizează în stadiul â (notând un î mai deschis decât cel obişnuit, cu un timbru
intermediar între ă şi î), stadiu caracteristic doar graiurilor moldoveneşti şi numai la finală de cuvânt: ma¤mâ,
fa¤tâ, k’a¤trâ, mînî¤ŋcâ, sâ va¤dâ etc. Adesea, se închide la â şi un ă secundar, provenit din velarizarea unui e
după anumite consoane (vezi infra): şase > şasă > şasâ; pahare > pahară > paharâ. Urmarea acestui
fenomen în plan morfologic este neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective feminine:
casè â (sg. şi pl.), fru¤nd⁄â (sg. şi pl.), ra¤ţâ (sg. şi pl.), ńicu¤ţâ (sg. şi pl.) etc.
 a¤ accentuat > ă în poziţie iniţială şi medială, în anumite cuvinte (substantive sau teme verbale): ălg’i¤i9,
(sâ) săr, scăp etc.
 ă în poziţie protonică (înainte de accent) > a: barba¤t, bata¤i9i, mala¤i,9 maga¤r, matuş¤ â, matas¤ â, pari¤nti,
plaŝi¤ntâ etc. Acest fenomen de deschidere a lui ă înainte de accent este caracteristic ariilor din N şi NE
Moldovei.
 După consoanele s, z, ş, j, ţ, d⁄ şi, uneori, r, vocalele anterioare e, i se velarizează, trecând în seria
centrală. Astfel, e > ă, iar i > î. În aceleaşi condiţii, diftongul e9a se reduce la a (e9a > *ă9a > a), iar [iÿ] (i final
asilabic, marcă a pluralului sau a persoanei a II-a singular) este eliminat: sămn, săcur¤ i, sî¤ŋgur, zăr, za¤mâ,
sa¤râ, zî, şăd, şî¤nâ, ţîn, cojî¤ţâ, d⁄îc, triiè9d⁄aŝ „treizeci”, găsas¤ câ, ţap¤ â, pariènţ, cu9oj¤ , verz, vi9ez „vezi” etc.
Amuţirea lui [iÿ] are drept consecinţă neutralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective
masculine: moş (sg. şi pl.), cucoş (sg. şi pl.), colţ (sg. şi pl.) etc. (cf. supra). Cu excepţia graiurilor
munteneşti, modificări provocate de rostirea dură a consoanelor amintite apar şi în celelalte subdialecte.
 După labiale (p, b, m, v), e > ă iar e9a > a, în cea mai mare parte a Moldovei: lovăs¤ c, lovas¤ că, topăs¤ c,
mărg, bat „beat”, alba¤ţâ, sâ ma¤rgâ etc.
 Uneori, la finală de cuvânt, pot apărea elemente vocalice asilabice, precum [iÿ] şi [iÿu]ÿ] (primul, general în
Moldova, al doilea, doar în aria de sud). Aceste elemente asilabice se întâlnesc la numele derivate cu
sufixele –ar, -er, -tor, precum şi la substantivele cu tema în vocală + r: moraèriÿu]ÿ, rotaèriÿ(u]ÿ),ÿ suŝito¤riÿ(u]ÿ),
ŝenuşe¤riÿ(u]ÿ), boi9e¤riÿ(u]ÿ), ŝe¤riÿ(u]ÿ) etc. Dacă în cazul derivatelor, [iÿ(u]ÿ)] sau [iÿ] reprezintă „rămăşiţe” din sufixele
latineşti –arius, -erius, -(t)orius, în celălalt caz, este vorba de o extindere analogică a respectivelor elemente
asilabice. Ca o problemă de cultivare a limbii, ţinem să precizăm aici că pronunţarea numelor proprii,
provenite din astfel de nume comune terminate în [iÿ(u]ÿ)] asilabic, se accentuează corect pe vocalele a, e şi o
din sufix, şi nu pe i, care este (şi trebuie să rămână) asilabic: Mora¤ri9u, Rota¤ri9u, Puşca¤ri9u, Coşe¤ri9u, Ola¤ri9u
etc. Accentuările de tipul Morari¤u, Rotari¤u etc. (care duc la despicarea diftongului i9u într-un hiat i-u) sunt
profund greşite şi se explică prin analogie cu accentuarea unor nume împrumutate din greacă, ca de
exemplu Gheorghièu, Vasili¤u, Gheorghidi¤u, Atanasi¤u etc., unde i este silabic.
 În graiurile din SE Moldovei se înregistrează şi un [u]ÿ]final asilabic, mai ales după consoană sau grup
consonantic: capu]ÿ, k’ept u]ÿ, cît u],ÿ cînd uÿÿ]ÿ etc.
 Tendinţa de diftongare a lui e în ie9 : li9emn, cămi9eş¤ â, li9ega¤tâ, fi9e¤ti, cri9eş¤ ti etc.
 Diftongul e9a¤ final accentuat se monoftonghează şi devine ę¤ (e deschis accentuat): mę,¤ avę,¤ vidę¤, bę¤, putę¤
(„mea”, „avea”, „vedea”, „bea”, „putea”) etc.
 Diftongul i9a (la iniţială de cuvânt sau de silabă) > ię9 sau i9e : tăi9e¤t, mui9e¤t, tămîi9e¤t, cucui9e¤t, băi9e¤t, i9e etc.
Fenomenul apare şi în jumătatea de nord a Transilvaniei
 În substantivele cî¤ni, pî¤ni, mî¤ni` (pluralul lui mână) şi în adverbul mî¤ni „mâine” nu apare diftongul îi9
(cf. subdialectul muntean).
 Se conservă î iniţial etimologic, în cuvinte ca: îmblu (lat. ambulo), împlu (lat. impleo), îmflu (lat. inflo).
2. Consonantismul
34
 Se conservă africatele arhaice (şi etimologice) d⁄ (în cuvintele latine care aveau un d urmat de
un iot, precum şi în cuvintele din substrat) şi ĝ (în cuvintele latine care aveau un iot urmat de o, u sau un d
urmat de e, i în hiat cu o): d⁄îc (lat. dico), d⁄î (lat. dies), Dumned⁄ău (lat. domine dĕus), frund⁄â (lat. pop.
frondia), rad⁄â (lat. radia), bud⁄â; ĝoc (lat. jocum), ĝoi (lat. jovis), ĝug (lat. jugum), ĝos (lat. deorsum),
aĝung (lat. adjungo) etc.
 Fenomenul palatalizării labialelor se produce relativ constant, frecvente fiind mai ales
stadiile finale de palatalizare, care presupun eliminarea elementului labial. Astfel p, b, m urmate de i sau i9
devin: k’, g’, ń, iar pentru f, v urmate de i sau i9 avem, în sud, stadiile h’, y (fricativă palatală sonoră,
corespunzând surdei h’), iar în nord, stadiile ŝ, zÎ. Trebuie spus că pentru p, b, m se cunosc şi stadii
intermediare de palatalizare, cu labiala păstrată: pk’, bg’, mń: (p)k’e¤li, (p)k’ept, (p)k’iŝo¤r, k’a¤trâ, u9ok’i¤nŝ,
(b)g’i¤ni, alg’i, g’inişo¤r, (m)ńel, (m)ńe¤ri, (m)ńiri9as¤ â, (m)ńic, lu(m)ńi¤nâ, (m)ńi9e¤rcuriÿ, h’er/ŝer „fier”,
sâ h’iu9/ŝiu9 „să fiu”, h’aèrâ/ŝa¤râ „fiară”, h’in/ŝin „fin”, h’e¤rbi/ŝe¤rbi „fierbe”, yisă¤z / zÎisă¤z „visez”, yin / zÎin
„vin”, yiu/9 zÎiu9 „viu”, yi¤nâ/ zÎi¤nâ „vină” etc.
Alte stadii de palatalizare se întâlnesc în arii mai restrânse. Astfel, în partea de V a teritoriului
moldovean, există o zonă în care, pentru palatalizarea lui p, b, avem fonetismele (p)ĉ, (b)ĝ: (p)ĉe¤li „piele”,
(p)ĉept „piept”, (b)ĝi¤ni „bine”, al(b)ĝiÿ „albi” etc. În localităţi din NV Moldovei, pentru aceleaşi labiale,
avem stadiile (p)t’, (b)d’ (rezultate din confuzia palatalelor k’, g’ cu dentalele palatalizate t’, d’): (p)t’el¤ i,
(p)t’ept, (b)d’i¤ni, al(b)d’ iÿ.
 Palatalizarea dentalelor t, d, urmate de un iot, se produce rar, în câteva localităţi din NV
teritoriului: d’i¤nt’e, fra¤t’e, d’es etc. În cea mai mare parte a teritoriului moldovean, însă, dentalele nu sunt
alterate.
 O trăsătură caracteristică a consonantismului moldovean este fricatizarea africatelor ĉ şi ĝ
în stadiile ŝ, respectiv zÎ (alveolo-palatale cu o rostire uşor posterioară): du¤lŝi, plăŝi¤ntâ, ŝola¤n, ŝinŝ, faŝ¤ i,
u9ok’i¤nŝ, zÎa¤nâ, zÎe¤mį, zÎinzÎi¤i,9 fu¤zÎi, plîèÒnzÎi, stîÒènzÎi.
Observaţie: Fricativele ŝ, zÎ (provenite din fricatizarea africatelor ĉ, ĝ) reprezintă foneme distincte
de fricativele prepalatale ş, j. Prin urmare, ele nu trebuie confundate!
Relevanţa lingvistică a celor două perechi de foneme poate fi pusă în evidenţă şi prin perechi
minimale de tipul: urŝ „urci” / urş „urşi”; coŝ „coci” / coş „subst. coş” sau „vb. coşi”; sluzÎ „slugi” / sluj
„sluj – din expresia a face sluj”; zÎir „gir” / jir (vezi expresia a mâna porcii la jir).
În ariile în care labialele f, v se palatalizează în stadiile ŝ, zÎ (fier-ŝer, vin- zÎin), acestea din urmă
funcţionează ca nişte arhifoneme, neutralizând opoziţia dintre fricativele primare ĉ, ĝ şi labialele f, v în
poziţie de palatalizare: ŝa¤râ „ceară” / ŝa¤râ „fiară”; ŝe¤ri „cere” / ŝe¤ri „fiere”; ŝer „cer” / ŝer „fier”; zÎi¤neri`
„gineri” / zÎi¤neri` „vineri”.
 Consoanele s, z, ş, j, ţ, d⁄ (şi uneori r) se rostesc dur (vezi consecinţele în plan fonetic discutate la
vocalism).
 În anumite arii din SV Moldovei şi N Transilvaniei, v iniţial, urmat de o, u, se schimbă, uneori, în h:
hoèrbă, huèlpi, hu¤ltur.

Morfosintaxă

1. Substantiv
 Flexiunea nominală este marcată de anumite oscilaţii privind încadrarea unor substantive într-o anumită
declinare (ex. balaur/balaure, sîmbur/sîmbure, şoarec/şoarece) sau într-un anumit gen (ex. lacăt/lăcată).

35
 Ca urmare a rostirii dure a unor consoane (vezi supra), se produce neutralizarea opoziŃiei
de număr (prin amuţirea lui [iÿ] scurt final, marcă a pluralului sau prin velarizarea, urmată de închidere, a
lui e): un moş – doi moş; un cucoş¤ – doi cuco¤ş; un colţ – doi colţ; o ca¤sâ – două cas¤ â; o fru¤nd⁄â – două
fru¤nd⁄â.
 Spre deosebire de subdialectul muntean, în cea mai mare parte a graiurilor din Moldova, GD
articulat al substantivelor feminine aparţinând genului personal terminate în –ca, –ga (sau –că, –gă)
are finala în –căi99, –găi9: Flori¤ca – Flori¤căi, Oèlga – Oèlgăi, Ani¤ca – Ani¤căi, buni¤că (art. bunièca) – buni¤căi. În
aria nordică, apar forme în –ŝii,9 –zÎii9 (rezultate din fricatizarea lui ĉ, ĝ din terminaţiile –ĉii9, –ĝii9): Aniŝ¤ ii,9
u]
OlzÎi¤i9, buniŝ¤ ii9.
 Genitiv-dativul substantivelor nume de persoană se construieşte cu ajutorul articolului hotărât
proclitic, forma scurtă, lu: lu mama, lu mă-sa, lu soru-mea, lu moşu, lu primar etc. Specifice sunt formele
de GD cu art. –lu enclitic: limba foculu, postu Crăŝunulu, lăsatu săculu, capu satulu, Maica Domnulu etc.
 Datorită închiderii lui e la i, terminaţia de GD articulat -ei9 a substantivelor feminine devine –ii9, şi chiar –
i: fa¤ta ma¤mi, ma¤lu ap¤ i etc.
 Substantivele nume de persoană feminine terminate în –a, au la vocativ terminaţia ă sau â (în loc de
o): Ană!, Catrinâ!, Irinucâ!, mămucă!, fătucă! În anumite zone, vocativele apar însoţite şi de interjecţia
hăi!: cumnăţîcâ, hăi!, Măriucă, hăi!, tatâ, hăi!
2. Articolul
 Articolul genitival este invariabil, prezentând o singură formă: a (cu unele excepţii, în sudul
teritoriului, unde apare şi seria variabilă după număr şi gen): Ion a Măriei, Ştefan a Petrei (a se vedea şi
numele de persoană de tipul Avădanei, Atudoriţei, Acatrinei etc., create prin sudarea articolului cu numele).
 Articolul hotărât proclitic de GD masculin (extins şi la feminin) are, aşa cum am văzut,
forma scurtă lu: lu Vasîli, lu Ion, lu mama, lu Catrina etc.
3. Pronumele şi adjectivele pronominale
 Pentru formele de D singular ale pronumelui personal se înregistrează formele mi¤i9a, ţî¤i9a, lu¤i9a, i9i¤i9a.
 Subdialectul moldovean a dat o întrebuinţare mult mai largă (decât în celelalte subdialecte) formelor
paralele de pronume personal de persoana a III-a (d)însul, (d)însa, (d)înşii, (d)însele, specifică fiind
mai ales utilizarea lor cu referire la inanimate şi la animate non-umane.
 Demonstrativele au următoarele forme specifice: (a)i9es¤ ta, (a)is¤ ta, (a)i9as¤ ta, (a)i9eş¤ te9a, (a)i¤şti9a,
(a)i9es¤ te9a, (a)is¤ te9a (de apropiere), (a)ŝe¤la (a)ŝe¤e9a, (a)ŝeèi9a, (a)ŝe¤le9a (de depărtare). Se pare însă că
forma as¤ ta (cu valoare neutră), specifică graiurilor de tip muntenesc, tinde să se generalizeze, fiind
înregistrată în numeroase localităţi din Moldova.
4. Verbul
 Datorită rostirii dure a unor consoane (vezi supra), la unele verbe se neutralizează opoziţia dintre
persoana I şi persoana a II-a a indicativului prezent: eu lucrez – tu lucrez, eu mă încalţ – tu te încalţ, eu înalţ
– tu înalţ etc.
 Din cauze fonetice, sufixul –e9a al imperfectului devine ę¤: vidę¤m, putę,¤ vrę,¤ avę¤u9, bę¤u9. În sudul
Moldovei, –e9a se rosteşte -i9a: vidi9a¤m, avi9a¤m, vini9a¤m etc.
 Perfectul simplu nu este utilizat în vorbirea curentă în Moldova.
 Ca şi în alte graiuri, auxiliarul perfectului compus are, la persoana a III-a sg. şi pl., forma o:
el/ei o făcut. În graiurile dinspre Transilvania, la plural apare şi auxiliarul or : ei or făcut.
 În graiurile din N Moldovei şi NE Transilvaniei apar forme perifrastice de mai mult ca perfect,
construite cu perfectul compus al verbului auxiliar a fi + participiul verbului de conjugat: am fost cîntat

36
„cântasem”, ai fost cîntat „cântaseşi”, am fost lucrat „lucrasem”, ai fost lucrat „lucraseşi”. Mai mult ca
perfectul sintetic cunoaşte la plural forme fără segmentul desinenţial –ră: ei aud⁄îsă.
 Viitorul se formează atât cu auxiliarul a vrea (de regulă, fără v- iniţial) + infinitivul, cât şi cu
auxiliarul a avea + conjunctivul. Caracteristice sunt formele a (pentru persoana a III-a singular a
auxiliarului a vrea) şi a, avem, aveţi (pentru persoana a III-a singular şi, respectiv, I şi a II-a plural ale
auxiliarului a avea): (el) a cînta / a sâ cînti; (noi) avem sâ cîntăm; (voi) aveţi sâ cîntaţi.
5. Părţile de vorbire neflexibile
 Adverbul acum are formele amu,¤ amu¤ş (excepţie fac graiurile din sudul Moldovei, unde apar şi formele
literare acu¤ma, acu¤).
 Datorită unor cauze fonetice (închiderea lui e), prepoziţiile de, pe, peste, pentru au formele: di, pi, pis¤ tį,
pi¤ntru.
 Specifică subdialectului moldovean este interjecţia i9ac¤ a! (cu variantele i9a¤ŋca, i9an, i9a¤cătă, i9a¤cîtâ, i9a¤ŋcătă).

Lexic

Lucrările de specialitate citează următoarele cuvinte ca fiind specifice subdialectului

moldovean: agud „dud”, ciolan „os”, omăt „zăpadă”, cori „pojar”, hulub „porumbel”, pîntece „burtă”, a
pişca „a ciupi”, popuşoi „porumb”, chelbos „chel”, vădană „văduvă”, ţintirim „cimitir”, oghial „plapumă”,
prisacă „stupină”, povidlă „magiun”, harbuz „pepene verde”, bostan „dovleac”, cocostîrc „barză”, colb
„praf”, covată „albie pentru aluat”, mîţă „pisică”, perjă „prună”, sicriu „coşciug” etc.

C. Subdialectul bănăţean

37
 Subdialectul bănăţean este vorbit în partea de sud-vest a teritoriului dacoromân în judeţele Timiş,
Caraş-Severin, în partea sudică a judeţului Hunedoara, precum şi în partea sudică a judeţului Arad. Anumite
trăsături ale acestui subdialect pot fi întâlnite şi în extremitatea de NV a Olteniei (vestul judeţelor Gorj şi
Mehedinţi).

Fonetică şi fonologie

1. Vocalismul
 Se înregistrează închiderea vocalelor e (în stadiile efl, į sau i) , a, o în forme ca: faś¤ į, şap¤ ćefl, pu¤lbįrį, pli¤cat,
cătăra¤mă, zăha¤r, uri9e¤z „orez”, îngrupa¤t „îngropat” etc.
Închiderea lui e nu se produce cu aceeaşi consecvenţă ca în Moldova, e neînchis aflându-se în variaţie
liberă cu efl, į sau i. Cel mai adesea se închide la i un e din cuvintele cu pluralul în e, care primesc articolul
enclitic –le: pi9eş¤ ćiľi, şă¤rpiľi, fra¤ćiľi, lap¤ ćiľi etc.
 În subdialectul bănăţean, la finală de cuvânt (după un sunet cu timbru palatal) e se poate realiza ca ĕ
(vocală centrală, cu nuanţă anterioară între e şi ă): fa¤śĕ, caèrćĕ, moşî¤i9ĕ, vi9e¤rđĕ.
 e¤ urmat de o silabă conţinând un alt e se rosteşte ca un ę (e deschis): fi9ę¤ćĕ, cuľi9ꤟĕ, mui9ę¤re, ľi9ę¤mńĕ.
 Diftongul o9a este rostit ca un o¤ (o deschis), întâlnit şi în celelalte subdialecte de vest şi de nord: cu9o¤jè ă,
su9o¤èrĕ , pu9oè¤ćĕ, u9o¤èlă, nu9o¤èpćĕ.
 Ca şi în subdialectul moldovean, după consoanele (rostite dur) s, z, ţ, d⁄ şi, uneori, r, vocalele e, i se
velarizează, trecând în seria centrală: ă, î, diftongul e9a se monoftonghează în a, iar [iÿ] scurt final dispare (cu
aceleaşi consecinţe în plan morfologic): sămn, sî¤ŋgur, zîd, cuţî¤t, d⁄îs¤ ě, sa¤că, prăjî¤nă, fru¤nd⁄ă (pl.), tră¤mur,
păha¤ră, încreţas¤ că, primi¤ţ, şćiţ „ştiţi”, nu9opţ etc.
 În subdialectul bănăţean, la finalul cuvintelor derivate cu sufixele –ar, -er, -tor apare [iÿ], element palatal
asilabic (conservat din vechile sufixe transmise din limba latină: -arius, -erius, -torius): suśito¤r iÿ, dătu9o¤r iÿ,
mu9ora¤r iÿ, vînătu9o¤r iÿ.
 Se întâlneşte foarte frecvent diftongarea lui e (sau ę), mai ales sub accent, în iě9 (ię9 ): pări9ę¤ćĕ, vi9ěd⁄, avi9e¤m,
ľi9ę¤mńĕ.
 O caracteristică a vocalismului bănăţean este şi diftongarea lui o sau o¤ accentuat în u9oè¤ (vezi exemplele
date mai sus).
 Se conservă (ca şi în subdialectul moldovean) formele etimologice, fără diftongul îi9, pentru pîi9ne, cîi9ne,
mîi9ni, mîi9ne. Formele curente sunt: cî¤ńĕ, pî¤ńĕ, mî¤ńi`, mî¤ńĕ.
 În unele graiuri din E Banatului şi NV Olteniei ea9 final accentuat > ę¤ (la fel ca în Moldova): vrę¤, avę,¤
spuńę,¤ grę¤.
 În unele graiuri din Banat şi din jud. Hunedoara, a accentuat se labializează, rostindu-se å (= a posterior
închis, foarte apropiat de o¤, asemănător celui din dialectul istroromân): cåp, cål, på¤lmă, så¤re.
 În aria sud-vestică se înregistrează consonantizarea lui u9, care în poziţie intervocalică devine v: luvaèt
„luat”(luu9aèt), nuvăr „nuăr = nor” (nuu9ăèr).
 Diftongii au,9 eu9, urmaţi de dentalele t, d sau de p devin ab, ap, ep (tot datorită consonantizării lui u9):
capt „caut”, labd „laud”, k’i9eptu9å¤ri9a „cheutoarea”.
2. Consonantismul

38
 Se conservă fonetismele arhaice d⁄ (vezi subdialectul moldovean) şi ń (provenit dintr-un n latinesc urmat
de iot). Acesta din urmă este strict specific subdialectului bănăţean.
Ex.: d⁄ĕ, prînd⁄, aud⁄î¤t, patrud⁄aś¤ , cuń (lat. cuneus), călcî¤ń (lat. calcaneum), întî¤ń (lat. *antaneus), vi¤ńĕ
„(viţă de) vie” (lat. vinea), tămî¤ńĕ „tămîie” (lat. *thymanea).
Din punct de vedere fonologic, ń arhaic (primar) este un fonem independent atât de n, cât şi de varianta
sa poziţională, ń (n palatal secundar). Pentru a ilustra aceasta, dăm următoarele perechi minimale: viń „vii”
(pl. subst. vie) / vin „(eu) vin” sau „vin” (subst. sg.) şi vińĕ „vie” (subst.) / vińĕ „(el) vine” (verb).
 Subdialectul bănăţean este singurul care nu cunoaşte fenomenul palatalizării labialelor. Astfel, p, b, f, v
rămân intacte (şi) când după ele urmează un iot: pi9ept, bi¤ńĕ, (să) fi¤i9ĕ, vin, mi9ĕu etc. În unele graiuri din NE
Banatului se înregistrează totuşi palatalizarea lui m în stadiul mń, probabil ca urmare a influenţelor venite
din partea graiurilor din Transilvania: mńi9el, mńi9e¤re, mńi9ed⁄, mńi9e¤rlă.
 O particularitate cu relevanţă absolută, care individualizează subdialectul bănăţean, este palatalizarea
dentalelor t, d (urmate de i, e sau e9a), în stadiile africatelor ć, respectiv đ: đi¤nćĕ „dinte”, ca¤rćĕ „carte”, fra¤ćĕ
„frate”, fruÒènćĕ „frunte”, đimińa¤ţa, đĕs, vi9ę¤rđĕ, răđica¤t, fi9ę¤ćĕ „fete”, đe9al etc.
În anumite cuvinte, dentala d (uneori şi t) nu se palatalizează (în condiţiile amintite mai sus), ci are o
rostire dură (asemănătoare celei din subdialectul muntean), ceea ce determină velarizarea lui e şi i următori.
Astfel, alături de rostiri ca đĕ, đi (pentru prepoziţia de), se înregistrează şi pronunţiile dă, dî; apoi đin, paralel
cu dîn, precum şi forme ca: dăspa¤rt, dăscî¤ntă, drag¤ ostă, cresta¤d⁄ă etc.
 Consoanele n, l, r se palatalizează frecvent, sub influenţa unui iot (e, i sau [iÿ]), în stadiile ń, ľ, r’: pu¤ńĕ,
ń꺤 ćĕ „nişte”, źu¤ńĕ, ńeg¤ ru, bań, stăpî¤ń, bătrî¤ń; cî9ap¤ riľi, ľi9ę¤mńĕ, (să) spi9ꤾĕ, înţăľeg¤ ; mui9ę¤r’ĕ, ma¤r’ĕ, săr’
„seri” etc.
 O altă trăsătură fonetică definitorie a subdialectului bănăţean este fricatizarea africatelor ĉ, ĝ în stadiile
ś, respectiv ź (fricative alveolo-palatale muiate, articulate uşor anterior faţă de corespondentele lor din
subdialectul moldovean): du¤lśĕ, duś¤ i, cru¤śĕ, pu¤riś „purici”, śiÒnś „cinci”, atuÒèś „atunci”; fri¤źĕ, tra¤źĕ, sîÒènźĕ,
mi9ę¤rźĕ, źĕr „ger” etc.
Ca şi mold. ŝ, zÎ, fricativele (secundare) băn. ś, ź, reprezintă foneme independente de fricativele
(primare) ş, j (vezi, în acest sens, observaţia făcută şi exemplele date pentru subdialectul moldovean).
 În anumite zone din NE Banatului şi V jud. Hunedoara, oclusivele palatale k’, g’ se modifică, devenind
africate prepalatale – ĉ, ĝ: oĉ “ochi”, uri9ę¤ĉĕ „ureche”, źĕnuèÒnĉ „genunchi”, uèÒnĝii9ĕ „unghie” etc. În aceste
zone, africatele ĉ, ĝ rezultate din modificarea lui k’, g’, contrastează cu africatele ć, đ, rezultate din
palatalizarea dentalelor t, d. Afirmaţia poate fi probată cu următoarele perechi minimale: ĉei9 „chei” / ćei9
„tei”, ĝes „ghes” (din expresia a-i da ghes) / đes „des”.
 Aşa cum am mai precizat la vocalism, consoanele s, z, ş, j, ţ, d⁄ şi, uneori, r se rostesc dur, determinând
fenomenul de velarizare a vocalelor anterioare e, i, reducerea diftongului e9a la a, precum şi amuţirea lui [iÿ]
(i scurt final, marcă a pluralului şi a persoanei a II-a singular). Pentru exemple, vezi, de asemenea, partea
referitoare la vocalism.
 Ca arhaism fonetic, caracterizând subdialectul bănăţean, poate fi amintită, alături de ń şi d⁄, conservarea lui
m în scamn „scaun” (lat. scamnum), precum şi a lui n în fănină „făină” (lat. farina, cu asimilarea lui r la n).

Morfosintaxă
1. Substantivul

39
 O serie de modificări fonetice, impuse de rostirea dură a unor consoane, duc la neutralizarea
opoziŃiei de număr la unele substantive cu pluralul în e sau [iÿ]: u9o cas¤ ă/ dou9ă cas¤ ă; u9o fruÒènd⁄,ă /
dou9ă fruÒènd⁄ă; uÒ moş / doi9 moş. Neutralizarea opoziţiei de număr poate fi determinată şi de prezenţa lui [iÿ],
element palatal asilabic la finalul unor substantive derivate cu sufixele –ar, -er, -tor: uÒ muo9 ra¤ri` / doi9
mu9ora¤ri`; uÒ vînătu9o¤ri` / doi9 vînătu9o¤ri`.
 O serie de substantive prezintă un alt gen decât cel din limba literară: un creang, un grop, o fluieră, o
cătună, un slugă etc.
 Se cunosc mai multe tipuri de genitiv–dativ analitic, realizate cu ajutorul prepoziţiilor la, de
la şi de (în forme specifice): îÒmpreju¤r đĕ cas¤ ă, ca¤sîľĕ la u9o¤¤meń, cu9o¤¤da đi la sap¤ ă, sau cu ajutorul articolului
hotărât proclitic (forma scurtă) lu: ma¤rşu lu mire9a¤sa, o spus lu ta¤ta, i9-o dat lu fa¤ta etc.
 Este prezent vocativul în o: neico!, uico!, tato!, Ilio!, mamo!, Mario!
2. Articolul
 Articolul posesiv are, ca şi în subdialectul moldovean, o singură formă: a.
 Articolul demonstrativ are, ca în subdialectul muntean, formele: ăl, a, ăi, ale (cu variante: al,
hăl, ha, hei9, hăi9, ăle, hęle, ęle): băiatul ăl (al, hăl) mare; fata a (ha) mică; băieţii ăi (ai, hei, hăi) mari;
fetele ale (ăle, hele, ele) miś.
3. Pronumele şi adjectivele pronominale
 Pronumele personal de persoana I în dativ neaccentuat (conjunct proclitic) are forma m-: m-o murit¤
fra¤ćiľi, m-o spus ma¤ma.
 Demonstrativele au forme asemănătoare cu cele din subdialectul muntean: ăsta, asta, ăştia, astea9
(de apropiere); ăla, ai9a, ăi9a, ale9a (de depărtare), cu diferite variante (ala, heşti9a, , hele9a, ahăla,
ahai9a etc.).
 Dintre pronumele nehotărâte şi negative, sunt specifice subdialectului bănăţean formele:
a¤ltă śĕ „altceva”, măca¤r śièńi „oricine”, măca¤r śĕ „orice”, tot na¤tu „fiecare”, ni¤ma „nimeni”.
4. Verbul
 Anumite verbe de conjugarea I şi a IV-a, care în limba literară se conjugă (la indicativ şi conjunctiv
prezent) cu sufixele –ez şi, respectiv, -esc, se folosesc în subdialectul bănăţean fără aceste sufixe: (eu) lu¤cru
„lucrez”, (el) tămî¤ńĕ „tămâiază”, (tu) śièńi` „cinezi”, (el) saèră „sărează”, (el) ocu9o¤èľĕ „ocoleşte”, (el)
pomi9ę¤ńĕ „pomeneşte”.
 Verbul a fi se conjugă, de regulă, la indicativ prezent, persoana I sg. şi pl. (mai rar, şi la persoana a II-a
pl.), cu formele proclitice de dativ ale pronumelui personal: (eu) mi-s, (noi) ni-s, (voi) vi-s. Pentru persoana
a III-a sg. se foloseşte forma i9es¤ tă.
 Auxiliarul perfectului compus are la persoana a III-a sg. forma o, iar la persoana a III-a pl. or.
 Mai mult ca perfectul cunoaşte şi forme perifrastice, alcătuite din forma de perfect compus a
auxiliarului a fi + participiul verbului de conjugat: am fost cîntat, am fost văzut etc.
 Viitorul se construieşte cu auxiliarul a vrea, fără v- iniţial, atunci când cuvântul precedent se termină
în consoană, şi cu v-, atunci când cuvântul precedent se termină în vocală: m-oi9 du¤śĕ, ń-om întîlńi,¤ tu-i9 vi da,
atu¤nśa vo cînta¤ etc.
 Structura condiŃionalului prezent se caracterizează prin prezenţa, ca auxiliar, a verbului a
vrea în formele: vrea9 ş, vrea9 i,9 vre9a, vrea9 m, vrea9 ţi, vrea9 (cu variantele: ręş, ręi,9 rę, ręm, ręţi,` rę): ręş cînta¤,
vre9aţi` mę¤rzÎĕ.

40
 În unele graiuri din Banat (ca de altfel şi în alte subdialecte), se întâlneşte forma veche de imperativ
negativ, construită cu infinitivul lung, precedat de negaţia nu şi purtând mărcile persoanei a II-a pl.: nu
cîntareţ!, nu mîncareţ!
 Apar forme verbale cu valoare aspectuală (de întărire, nuanţare a conţinutului semantic),
valoare dată de prefixele (împrumutate din sârbă): do-, pro-, ză-: să dogată „se termină complet”, o zăuitat
„a uitat de tot”, o fi dofiert „o fi fiert de tot”, să proruga „se ruga din nou” etc.

5. Adverbul
 Sunt frecvente (şi specifice) adverbele: baş „chiar”, „tocmai”, că¤ta „puţin”, i9ut „repede”, asta¤ră
„deseară”, amîna¤t „târziu” etc.

Lexic
Dintre termenii semnalaţi în literatura de specialitate ca fiind caracteristici subdialectului bănăţean,
menţionăm: uică „unchi”, golumb „porumbel”, cozeci „pojar”, mereu (mereuţ, mereuaş) „încet”, a pişcura
„a ciupi”, foale „burtă”, morminţ „cimitir”, piparcă „ardei iute”, chică „coadă”, căsap „măcelar”, nea
„zăpadă”, muiere „femeie”, pedestru „şchiop”, ai „usturoi”, anţărţ „acum doi ani”, nămaie „oaie, vită”,
căsător „om care ţine casă”. Dintre influenţele exercitate asupra lexicului bănăţean, amintim:
a) Influenţa sârbă: goşt „oaspeţi”, blagă „bogăţie”, iorgan „plapumă”, cozeci, colar „rotar”, uică, naică
„termeni de adresare către o femeie mai în vârstă”, bunar „puţ”, zăitin „untdelemn”.
b) Influenţa germană: şnaidăr „croitor”, tişlăr „tâmplar”, farbă „vopsea, culoare”, paor „ţăran”, răipelţ
„chibrituri”, fruştuc „micul dejun” etc.
c) Influenţa maghiară: beteag „bolnav”, golumb etc.

D. Subdialectul crişean

41
 Acest subdialect este vorbit în partea de NV a teritoriului dacoromân, într-o arie cuprinzând Crişana
şi vestul Transilvaniei (judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare, Alba, precum şi jumătatea vestică a judeţului Cluj,
nordul judeţului Arad şi nordul judeţului Hunedoara). În interiorul acestui subdialect se pot distinge câteva
graiuri bine individualizate: graiul bihorean (care furnizează cele mai multe fenomene lingvistice
considerate de cercetători specifice subdialectului crişean), graiul din Ţara Moţilor (a cărui caracteristică
esenţială este rotacismul lui n intervocalic în cuvintele de origine latină: pâri „pâine”, cîripă „cânepă”, mîră
„mână, lîră „lână” etc.) şi graiul din Ţara Oaşului (face trecerea spre subdialectul maramureşean).

Fonetică şi fonologie

1. Vocalismul
 Ca şi în celelalte subdialecte, se realizează închiderea vocalelor (neaccentuate): e, a, o. Astfel, e
neaccentuat se închide în stadii diferite (ca în subdialectul bănăţean): e,fl į sau i.: bi¤ńĕfl, pu¤ńį, vińit¤ , cî¤ńile, ďi,
pi, pis¤ ťe etc; vocala a neaccentuată se închide la ă: măşi¤nă, băla¤ur, păha¤r etc.; o neaccentuat se închide la u:
acuperi¤t, adurmi,¤ pui9a¤tă, ap¤ ui,9 uspăta¤.
 În graiul bihorean se realizează închiderea lui –ă final în stadiul ăfl (deci un ă final mai puţin închis decât
cel din Moldova, notat cu â): nũèntăfl, cas¤ ăfl, bu¤năfl, brîÒènzăfl.
 Ca şi în subdialectul moldovean, în unele graiuri din Crişana se înregistrează deschiderea lui ă (medial,
plasat înainte de silabă accentuată) la a: nanaş¤ u, baga¤t, padu¤re, gasaş¤ t, batrî¤năfl,capata¤t etc.
 Ca şi în subdialectul bănăţean, e¤ urmat de o silabă ce conţine un alt e, se deschide la ę: zęs¤ tre, t’ę¤mefl,
ĉęr¤ efl, şę¤d’efl, mńę¤rį, mui9ę¤rį etc.
 Diftongul o9a se monoftonghează în stadiul o¤ (o deschis; cf. subdialectul bănăţean), care, ulterior, poate
fi supus diftongării în uo9 ¤: no¤p¤ t’ĕ, so¤¤re, co¤¤dă, to¤¤rĉe, pu9o¤¤t’ĕ, ju9o¤¤că.
 De remarcat că şi în subdialectul crişean e final după sunete cu timbru palatal (mai ales după t’, d’ şi ń) se
poate realiza ca ĕ (e velar): co¤¤pt’ĕ, vę¤d’ĕ, cî¤ńĕ.
 După consoanele s, z şi ţ rostite dur, vocalele e, i se velarizează, trecând în seria centrală: ă, î, diftongul e9a se
monoftonghează în a, iar [iÿ] scurt final dispare: sî¤ŋgur, sa¤ra, pazăs¤ c, săc, ţăs, za¤măfl, d’iţă¤l („viţel”), tăţ („toţi”),
pari¤nţî etc.
Spre deosebire de subdialectul moldovean, aceste modificări nu apar decât după s, z ,şi ţ, deoarece în
cea mai mare parte a Crişanei ş şi j se rostesc moi (ca în Muntenia), iar consoana d⁄ nu este înregistrată.
Prin urmare, vom avea: uş¤ e, matuş¤ e, i9eşi¤t, cu9o¤¤je etc. Doar în câteva graiuri din vestul Transilvaniei,
modificarea vocalelor amintite mai sus se produce şi după ş, j (inclusiv după un j provenit din fricatizarea
lui ĝ): grijîèm, grijaèm, o şăzuèt, fujîèm, copîrşăèu,9 sîèÒjă „sânge” etc.
 După consoane labiale, e devine ă şi e9a se monoftonghează în a (cf. subdialectul moldovean): vorbăsc,
grăbască, mărg, să margă, bat „beat” etc.
 În subdialectul crişean, [uÿ] scurt final asilabic se înregistrează cu mai multă consecvenţă decât în alte
graiuri (atât după consoane simple, cât şi după grupuri consonantice): luèp uÿ, pros¤ t uÿ, bu¤n uÿ, ĝo¤s uÿ, cunoèsc uÿ etc.
 Ca şi în alte subdialecte dacoromâne (şi în aceleaşi condiţii deja descrise), apar, deşi nu cu consecvenţă,
ÿ
elementele finale asilabice [iÿ] şi [i]ÿu]: cupto¤riÿ, ĉeri]ÿ¤ u,ÿ dăto¤r i]ÿuÿ, rota¤r i]ÿu,ÿ vînăto¤r iÿ etc.
 O caracteristică a acestui subdialect este diftongarea lui o iniţial în u9ă: u9ărb „orb”, u9ăm „om”, u9ăk’
„ochi” etc.
 Se înregistrează şi în acest subdialect formele etimologice, fără diftong, pî¤ńĕ, cî¤ńĕ, mîńi`, mî¤ńĕ.

42
 În unele graiuri din nordul Crişanei şi din Transilvania, diftongul e9a final (accentuat sau neaccentuat) se
monoftonghează la ę:¤ vrę,¤ avę,¤ put’ę,¤ fuję,¤ atũènĉę, ai¤ĉę, lu¤mę „lumea”, calda¤rę „căldarea” etc. De la forma
de persoana a III-a singular, ę¤ se extinde în întreaga paradigmă a imperfectului: vid’ę¤m „vedeam”, put’ę¤m
„puteam”, spuńę¤m „spuneam” etc.
 Comună cu subdialectul moldovean este şi trecerea diftongului i9a¤ la ie9 :¤ tăi9ę¤t, mui9ę¤t, d’escui9ę¤t, băi9ę¤t etc.
 În unele graiuri, apare un ĩ (i nazal) provenit dintr-un ń latinesc (conservat, cum am văzut, în graiurile
bănăţene): cu¤ĩu`, călcî¤ĩu`, rămî¤ĩu` etc.
 Datorită fenomenului de acomodare între ă şi u, verbul a căuta se rosteşte cota¤ (şi, respectiv: noi cotă¤m,
voi cota¤ţi etc.).
2. Consonantismul
 În subdialectul crişean nu se înregistrează africata arhaică d⁄ (cf. subdialectele moldovean şi bănăţean).
Aceasta s-a fricatizat la z, ca în subdialectul muntean. Se întâlneşte însă africata prepalatală arhaică ĝ,
păstrată în cuvinte de origine latină: ĝoi9, ĝoc, ĝos, ĝu¤d’ică etc. (pentru originea acestei africate arhaice, vezi
discuţia de la subdialectul moldovean).
 Palatalizarea labialelor (sub influenţa lui i sau i9) are un caracter fluctuant, alături de
formele cu labialele palatalizate în diverse stadii, întâlnindu-se şi forme cu labialele nealterate. Pentru p, b şi
m, caracteristice sunt stadiile intermediare de palatalizare, cu labiala păstrată: pt’, bd’ şi mń: pt’ep¤ t uÿ,
pt’erdu¤t uÿ, bd’i¤ńį, pt’iĉo¤r uÿ, abd’ę¤ „abia”, mńę¤refl, mńiri9as¤ ă, la¤crămń etc. În schimb, pentru f şi v sunt mai
frecvente stadiile finale de palatalizare: h’ (pentru f + i sau i9) şi y sau d’ (pentru v + i sau i9): h’erbi¤nţ, h’ir, şi
h’iu,9 yin „vin”, yisă¤z „visez”, d’iţă¤lu „viţel”, o d’ińi¤tu` „a venit” etc.
 Palatalizarea dentalelor t şi d (sub influenţa lui e, i şi e9) este un fenomen cu caracter general
în subdialectul crişean, stadiile fiind acelea de oclusive palatale, notate t’, d’ sau chiar t’’, d’’: tă¤t’ĕ „toate”,
mă t’em, fꤝĕ, fra¤t’’ĕ, d’’i¤nt’’ĕ, d’’e9al, ďimińi9a¤ţa, pri¤nďĕ, s-o gînd’i¤ etc.
 Datorită aceluiaşi fenomen de palatalizare, dentala nazală n „se înmoaie”, evoluând la ń (cf. subdialectul
bănăţean): spu¤ńĕ, bi¤ńĕ, bańi`, u9o¤¤mińi`, pu¤ńim etc.
 În graiul din Oaş, l urmat de consoană se velarizează (fiind pronunţat ł), sau chiar se vocalizează în u:
ałb (aub), gałbăn, całd (caud) etc. Tot în acest grai, r la iniţială de cuvânt sau de silabă este rostit dur, cu un
număr mai mare de vibraţii decât de obicei (de aceea se mai numeşte şi r vibrant), fonetic fiind transcris r# :
r#îu,9 r#îp¤ ă, ur#㺤 t’ĕ etc.
 Africatele ĉ şi ĝ nu beneficiază de acelaşi tratament. Astfel, în timp ce africata ĉ se păstrează
nemodificată (rostindu-se ca în subdialectul muntean şi ca în limba literară), africata ĝ se fricatizează la j:
fa¤ĉem, feĉo¤r, ĉę¤re, atũènĉę; fuj¤ į, plîÒ¤njį, spa¤rjefl, ajũènjefl, jer „ger” etc.
¤ e „să cheme”, o
 Se produce confuzia oclusivelor palatale k’, g’ cu ť, ď (dentale palatalizate) : şi t’ęm
ťeltui9i¤t „a cheltuit”, u9oťi „ochi”, îÒnťi¤ďĕ „închide”, ďem „ghem” etc. Această confuzie afectează şi pe k’, g’
secundari, rezultaţi din palatalizarea labialelor p, b şi, uneori, v. Ca urmare, se ajunge la neutralizarea
opoziţiei a trei serii consonantice: oclusivele palatale primare k’, g’, dentalele t, d palatalizate (t’, d’) şi
labialele p, b sau v palatalizate (sub forma lui k’, g’ secundari). Această neutralizare se realizează sub forma
arhifonemelor t’, d’, producându-se omonimii de felul: ťem „tem”/ ťem „chem”; părꤝĕ „perete”/
părꤝĕ „pereche”; ťei9 „tei”/ ťei9 „chei”/ ťei9 „piei” etc.
 Aşa cum am precizat şi la vocalism (unde am dat şi exemple), consoanele s, z, ţ se pronunţă dur. În
schimb, ş şi j au o pronunţare palatală, apropiată de cea din subdialectul muntean. Excepţie fac unele graiuri

43
din vestul Transilvaniei, unde rostirea dură caracterizează şi pe ş, j. De asemenea, în graiurile din centrul şi
vestul Crişanei, apar şi forme cu labiala p rostită dur (afectând vocalele e şi i, care se velarizează). Astfel,
sunt frecvente formele unor prepoziţii ca: pă, păntru, pîntru, pîn „prin”.
 În Ţara Moţilor şi în nordul Crişanei se întâlneşte rotacismul (= trecerea la r) lui n intervocalic în
cuvintele de origine latină: mî¤ră „mână”, i¤r(i)mă „inimă”, fîntî¤ră „fântână”, bu¤ră „bună”, jerũènt’ĕ
„genunchi”, dimire9a¤ţă „dimineaţă” etc.
 Oclusivele velare c şi g se palatalizează în forme precum: k’em꺤 e, călk’i¤i], sk’inte¤i9e, g’ele9a¤tă etc. Ca
urmare a acestui fenomen, se poate observa că vocalele centrale ă, î trec în seria anterioară, evoluând la e, i.
 Un fenomen caracteristic subdialectului crişean este epenteza lui c în interiorul grupului consonantic
sl: sclab „slab”, sclăńi¤nă „slănină”, sclug¤ ă „slugă”, sclo¤bod „slobod” etc.

Morfosintaxă

1. Substantivul
 Ca şi în alte subdialecte, datorită rostirii dure a consoanelor s, z, ţ, se produce velarizarea lui e (> ă) şi
amuţirea lui [iÿ], ceea ce duce la neutralizarea opoziŃiei de număr la unele substantive: o casă
/ dou9ă casă; un colţ / doi colţ; un hoţ / doi hoţ. De asemenea, neutralizarea opoziţiei de număr poate fi
determinată şi de prezenţa lui [iÿ], element palatal asilabic la finalul unor substantive derivate cu sufixele –
ar, -er, -tor: un mora¤r iÿ / doi9 mora¤r iÿ; un vînăto¤r iÿ / doi9 vînăto¤r iÿ; un cupto¤r iÿ / doi9 cupto¤r iÿ.
 Raportul de dativ se exprimă frecvent cu ajutorul prepoziţiei către (în variantele cătă, cata), mai ales
după verbe de declaraţie: o zîs cătă i9el, zîĉęè ca¤ta mi¤ńĕ etc. De asemenea, pentru acelaşi raport, se foloseşte
şi prepoziţia la: am scris la Andrii9aş¤ , am zîs la ma¤ma.
 Vocativul cunoaşte desinenţe specifice: -ăi, -ău: tătucăi!, mămucăi!, moşulău!, bunicău! De fapt,
aceste desinenţe sunt la origine interjecţiile hăi! şi hău! aglutinate cu tema substantivului: tătucă + hăi! >
tătucăi!; bunică + hău! > bunicău! O altă particularitate a vocativului priveşte accentuarea vocativelor
masculine în –ule pe desinenţă şi nu pe radical: u9omu¤le!, cuscru¤le!
 Substantivele tată şi mamă, când sunt însoţite de adjective posesive, apar cu formele vechi, neregulate:
tătî¤ńĕ şi mî¤ńĕ (< mămî¤ńĕ): tătî¤ńĕ-său,9 mî¤ńĕ-ta.
2. Articolul
 Ca şi în celelalte graiuri din jumătatea de nord a ţării, articolul genitival are forma invariabilă
a: ha¤ińĕ proè¤st’ĕ a lor.
 Articolul hotărât masculin are forma li, atât proclitică, cât şi enclitică: Ană li Pătru „Ana lui
Pătru”, fata moşuli.
3. Pronumele şi adjectivele pronominale
 Demonstrativele au forme specifice atât ariei nordice, în general: ai9esta, ai9asta, ai9eştia, ai9este9a
(cu diferite variante) – pentru cele de apropiere; aĉela, aĉeea9 , aĉei9a, aĉele9a (cu variante) – pentru cele de
depărtare, cât şi forme ce caracterizează aria sudică: ăsta, asta, ăşti9a, aste9a – pentru cele de apropiere; ăla,
ai9a, ăi9a, ale9a – pentru cele de depărtare.
 Pronumele şi adjectivele nehotărâte cunosc formele: u9areĉe¤ „ceva, vreun, vreo”; u9areĉi¤ńĕ „cineva,
vreun”: n-ai9 tu u9areĉe pî¤ńĕ ?
 Pronumele personal de persoana a III-a singular feminin neaccentuat, o, cu funcţie de complement direct, apare
uneori înaintea verbului: u9o am văzu¤t, u9o ar da.

44
 Pronumele reflexiv se are forma să, din cauza velarizării lui e (vezi supra).
4. Verbul
 Ca şi în subdialectul bănăţean, anumite verbe de conjugarea I şi a IV-a, care în limba literară se conjugă
(la indicativ şi conjunctiv prezent) cu sufixele –ez şi, respectiv, -esc, se folosesc în subdialectul crişean fără
aceste sufixe: lu¤cri, înfloère „înfloreşte”, îÒnk’e¤ld’ĕ „încălzeşte”, plă¤t’ĕ „plăteşte”, sloboè¤d’ĕ „slobozeşte” etc.
În schimb, aceste sufixe apar la o serie de verbe care în limba literară se conjugă fără sufix: simţăs¤ c „simt”,
îÒnd’iţăs¤ c „înghit”, d’esparţăs¤ c „despart” etc.
 În unele graiuri din Crişana şi din vestul Transilvaniei se întâlnesc forme iotacizate la verbele cu
tema în n şi, uneori, r: spui,9 ţîu,9 spui¤nd, ţîi¤nd, pt’i9ei9 „pier”.
 Auxiliarul perfectului compus are la persoana a III-a sg. forma o, iar la pl. or: o făcut, or spus.
 Apar şi în acest subdialect forme perifrastice de mai mult ca perfect, cu perfectul
compus al auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat: o fos zîs „zisese”, o foz rămas „rămăsese”.
 Viitorul se construieşte cu auxiliarul a vrea, fără v- iniţial: oi9 faĉe, îi9 faĉe, a faĉe, om faĉe etc.
 Apar forme vechi, „tari”, de perfect simplu, fără segmentul desinenţial -ră- la plural: fum
„furăm”, văzu¤m „văzurăm”, vrum „vrurăm”.
 În locul conjunctivului, frecvent, apare infinitivul: nu vrę a fa¤ĉį, poè¤t’ĕ a d’ińiè „poate să vină”.
 O caracteristică a graiurilor din Crişana este exprimarea conjunctivului cu ajutorul conjuncţiei şi,
în loc de să: şi fa¤că „să facă”, şi să mări¤t’’ĕ „să se mărite”, vrę¤u9 şi mărg „vreau să merg” etc.
 CondiŃionalul perfect cunoaşte mai multe tipuri de realizări. Alături de tipul din limba
standard: ar fi cîntat, apare şi o formă construită cu ajutorul perfectului compus al auxiliarului a vrea (în
forme specifice) + infinitivul verbului de conjugat: o vu fi „ar fi fost”, o vut cînta „ar fi cântat”, o vu(t) mę¤re
„ar fi mers”.
 Apar forme de imperativ negativ cu infinitivul lung (cf. subdialectul bănăţean): nu cînta¤reţ!, nu
fa¤ĉereţ!
4. Părţile de vorbire neflexibile
 Unele adverbe prezintă forme sau sensuri diferite de cele din alte graiuri: alta¤n „direct”, atũènĉińĕ
„atunci”, cît’’inga¤n „încet”, hăpt „chiar”, ma „mai”, mereu¤ş „încetişor”.

Lexic

Sunt caracteristice subdialectului crişean cuvinte ca: nari „nas”, cotătoare „oglindă”, a se cota „a se
privi”, prunc „băiat”, a piţiga „a ciupi”, a hori „a cânta”, abua-abua „nani-nani”, ciont „os”, brâncă
„mână”, a cuştului „a gusta”, câtingan „încet”, temeteu „cimitir”, poplon „plapumă”, măşini „chibrituri”, a
se guri „a se certa”, muietoare „grajd sus la munte” etc.
De remarcat că în subdialectul crişean se conservă o serie de cuvinte latine, dispărute din celelalte
graiuri sau păstrate numai în expresii: brâncă (lat. branca), arină „nisip” (lat. arena), a custa „a trăi” (lat.
constare), duroare „durere” (lat. dolorem), iuo „unde” (lat. hic ubi), săcret „pustiu” (lat. secretus), vă! „du-
te!” (lat. vade!).
Unele cuvinte au sensuri diferite de cele din limba standard: a ţipa „a arunca”, a urla „a coborî
dealul”, a câştiga „a avea grijă, a păzi”, păcură „negură, beznă” etc.
Dintre influenţele străine exercitate în vocabular, predomină influenţa maghiară: barşon „catifea”,
şogor „cumnat”, chefe „perie”, copârşeu „sicriu”, dărab „bucată”, fedeu „capac”, lepedeu „cearşaf”,
temeteu, tolcer „pâlnie”, goz „nutreţ pentru vite”, marhă „vită”, strujac „saltea de paie”, bâdigăi „chiloţi”,

45
clop „pălărie”, chescheneu „batistă” etc. Există, de asemenea, împrumuturi din germană: laibăr „haină”,
paradaică „pătlăgea roşie”, ţucur (ţucor) „zahăr”, asântare „recrutare”, ţuhaus „închisoare” etc.

E. Subdialectul maramureşean

Subdialectul maramureşean este vorbit în judeţul Maramureş, trăsăturile sale caracteristice fiind
înregistrate mai ales în zona din jurul oraşelor Vişeu şi Sighet. O serie de trăsături lingvistice ale acestui
subdialect sunt comune cu cele ale subdialectelor învecinate: crişean şi moldovean.

Fonetică şi fonologie

1. Vocalismul
 Fenomenul de închidere a vocalelor e, a şi o neaccentuate este înregistrat sporadic. Cea mai frecventă
este închiderea (în diverse stadii: e,fl į sau i) a lui e neaccentuat, fără a atinge însă nivelul din subdialectele
crişean şi moldovean: pt’ꤾi „piele”, viďĕ, u9o¤¤mińi, su9oè¤riľĕ, pį, ďį etc.
 Se remarcă şi în acest subdialect prezenţa unui ę¤ înainte unei silabe care conţine un alt e: fꝤ ĕ, si9ę¤rbe
„fierbe”, să d’ę¤i9ĕ, şę¤ďĕ etc.
 Ca şi în celelalte subdialecte din aria vestică, diftongul oa9 se reduce la o¤ (ulterior diftongat în uo9 ¤):
no¤p¤ ťĕ, to¤¤rčă, roè¤gă, uşo¤¤ră, ro¤¤tă etc.

46
 După un sunet cu timbru palatal (t’, d’, l’ ,ń, i9) e se poate realiza ca un ĕ (vezi exemplele date sau cele
care vor urma).
 Ca şi în subdialectul moldovean, după consoanele (rostite dur) s, z, ţ, d⁄ şi, uneori, r, vocalele e, i se
velarizează, trecând în seria centrală: ă, î, diftongul e9a se monoftonghează în a, iar [iÿ] scurt final, asilabic
dispare: sosî¤t, d⁄îc, d⁄a¤čă „zece”, d⁄î¤uă, sa¤ră, sămn, ca¤ră (pl. subst. car), cumna¤ţ, čo¤¤răľe „ciorile”, strîg¤ ă,
fraţî, moş „moşi” etc.
 Un element comun cu subdialectele crişean şi moldovean este şi velarizarea lui e (> ă) şi reducerea
diftongului e9a la a după consoane labiale: mărg, să ma¤rgă, albă¤sc, vorbas¤ că, bat „beat”, şi chiar în prepoziţii:
pă, păs¤ tă „peste” etc.
 O trăsătură specifică subdialectului maramureşean este trecerea vocalelor anterioare e şi i în seria
centrală, modificându-se în ă, respectiv î, din cauza rostirii dure a africatelor prepalatale, notate în acest
subdialect č, ğ (vezi în continuare discuţia de la consonantism): du¤čă, sîèÒnğă, čîÒnč, fu¤ğă, ďę¤ğăťĕ, îÒnčă¤t, čărb
„cerb” etc.
 Elementele vocalice asilabice finale [iÿ] şi [i]ÿu]ÿ apar în aceleaşi contexte descrise pentru subdialectul
moldovean: păcuraèr iÿ, cuptoèr iÿ, čăèr i]ÿu,ÿ sučîtoèr i]ÿuÿ etc.
 Nici în subdialectul maramureşean nu apare diftongul îi9 în pî¤ńĕ, cî¤ńĕ, mîńi`, mî¤ńĕ.
 În condiţii similare cu cele descrise pentru subdialectul moldovean, diftongul ea9 (final, accentuat) se
monoftonghează la ę:¤ avę,¤ vrę,¤ viďę,¤ spuńę,¤ i9ę¤ „ea” etc.
 Diftongul i9a¤ devine ie9 ¤ sau ię9 ,¤ ca şi în cele două subdialecte învecinate (moldovean şi crişean): spării9ę¤t,
tăi9ę¤t, tămîi9ę¤t, apropťii9ę¤t etc.
2. Consonantismul
 Se conservă africatele arhaice d⁄ şi ĝ (pentru originea cărora, vezi discuţia de la subdialectul
moldovean): dumńĕd⁄ă¤u,9 d⁄î¤čă, fruèÒnd⁄ă; ĝos, ĝoc, aĝũènğă „ajunge” etc. Aşa cum reiese din ultimul exemplu
dat, ĝ şi ğ sunt foneme diferite, şi nu variante poziţionale.
 Palatalizarea labialelor p, b, m se realizează în stadii diferite, atât de grup consonantic, cât şi
de consoană simplă. Astfel, pentru p avem stadiile: pk’, pt’, k’, t’; pentru b: bg’, bd’, g’, d’; pentru m: mń, ń:
pk’ept, (p)t’ę¤le, k’ičoè¤răl’ĕ, apropťii9ę¤t; bd’i¤ńĕ, albg’i`, limbd’i`, corg’i`; lu(m)ńi¤nă, mńěl, mńil¤ă, zńĕ¤ură etc.
 O trăsătură de relevanţă absolută pentru subdialectul maramureşean este palatalizarea labio-
dentalelor f, v în stadiile s, respectiv z: sir „fir”, si9eèrbe „fierbe”, sin „fin”, trandasièr „trandafir”, să sièi9ĕ
„să fie”; zin „vin”, zièńĕ „vine”, zi9eèrme „vieme”, ziţăèl „viţel” etc.
 Palatalizarea dentalelor t, d cunoaşte aceleaşi stadii ca în subdialectul crişean, anume: t’, d’:
fraèt’ĕ, d’imińaèţă, scoè¤t’ĕ, d’ęèğăt’ĕ, poè¤t’ĕ, d’iènt’ĕ etc.
 Urmate de un i sau e, sonantele n şi, uneori, l, se palatalizează, rostindu-se ń, respectiv ľ: pu¤ńĕ, cî¤ńĕ, o
zińi¤t „a venit”, bi¤ńĕ; ľĕmn, su9oèriľĕ, fꤝĕľĕ etc.
 O caracteristică ce individualizează subdialectul maramureşean între celelalte subdialecte este păstrarea
nefricatizată şi pronunţarea dură a africatelor prepalatale č, ğ (africate palato-alveolare), diferite
de africatele ĉ, ĝ din Muntenia (africate alveolo-palatale). Urmare a timbrului dur al acestor africate,
vocalele e, i trec, cum am văzut, în seria centrală, devenind ă, î (pentru exemple, vezi vocalismul).
 Ca şi în subdialectul crişean, oclusivele palatale k’, g’ (atât cele primare, cât şi cele rezultate
din palatalizarea lui p, b) sunt substituite adesea cu t’, d’, fonetisme rezultate în mod obişnuit din
palatalizarea lui t, d (pentru consecinţele fonologice ale acestui fenomen, vezi discuţia şi exemplele date
pentru subdialectul crişean).

47
 După cum rezultă din cele discutate până aici, seria consoanelor pronunţate dur cuprinde, în
subdialectul maramureşean, nu numai consoanele s, z, ş, j, ţ, d⁄, r (rostite dur, cum am văzut, şi în alte
subdialecte) şi, în anumite situaţii, labialele, ci şi africatele prepalatale č, ğ. Tratamentul acestor consoane
afectează, în primul rând, vocalele anterioare e, i (care se velarizează), diftongul e9a (care se reduce la a) şi
[iÿ] scurt final, asilabic (care dispare). Pentru exemple, vezi supra.
 Un fenomen fonetic larg răspândit în cuprinsul ariei maramureşene este apocopa silabelor finale: s-or
fa „s-or face”, îmi pla „îmi place”, să trezę¤ „se trezeşte”, sîmţę¤ „simţeşte” (=simte), grăi9ę¤ „grăieşte”, I9o9a!
„Ioane!”, D’o! „Gheorghe!”, Dumńi¤! „Dumitre!” etc.

Morfosintaxă

1. Substantivul
 Substantivul mână are pluralul mânuri.
 Ca şi în subdialectul crişean, raportul de dativ se exprimă frecvent cu ajutorul prepoziţiilor cătă
„către” (în special după verbe dicendi) şi la: o d⁄îs cătă ma-sa, o dat apă la cai.
 Vocativul cunoaşte şi forme rezultate din acţiunea apocopei şi din deplasarea accentului: I9o9a!
„Ioane!”, D’o! „Gheorghe!”, Dumńi¤! „Dumitre!”, mătu¤! „mătuşă!”, unk’ę¤! „unchiaşule!”, u9omu¤le! etc.
2. Articolul
 Ca în toate subdialectele din jumătatea nordică a teritoriului dacoromân, şi în subdialectul
maramureşean articolul genitival este invariabil: a.
3. Pronumele şi adjectivele pronominale
 Demonstrativele cunosc formele înregistrate în toate graiurile din jumătatea de nord a teritoriului
dacoromân: ai9esta, ai9asta, ai9eştia, ai9este9a (cu diferite variante) – pentru cele de apropiere; ačăla, ačăe9a,
ačăi9a, ačăle9a (cu diferite variante) – pentru cele de depărtare.
4. Verbul
 Un alt element comun cu subdialectele din vestul ţării priveşte construirea anumitor verbe de conjugarea I
şi a IV-a, care în limba literară se conjugă (la indicativ şi conjunctiv prezent) cu sufixele –ez şi, respectiv, -esc,
fără aceste sufixe: să lu¤cre, să înfloè¤re, plă¤t’ĕ „plăteşte”, sloboè¤d’ĕ „slobozeşte” etc. În schimb, ca şi în
subdialectul crişean, aceste sufixe apar la o serie de verbe care în limba literară se conjugă fără sufix: sîmţăs¤ c
„simt”, d’esparţăs¤ c „despart” etc.
 În graiurile din vestul Maramureşului se înregistrează forme iotacizate pentru verbele cu tema în –n
sau –r: să pu¤i9e, să ţî¤i9e, pt’i9ei9 „pier” etc.
 Ca şi în subdialectul moldovean, perfectul simplu nu este utilizat în vorbirea curentă.
 Auxiliarul perfectului compus de persoana a III-a, sg. şi pl., este o (pentru pl. se mai
înregistrează şi forma or).
 Apare şi în acest subdialect mai mult ca perfectul perifrastic, construit cu perfectul
compus al auxiliarul a fi + participiul verbului de conjugat: o fost d⁄îs „zisese”, o fost lăsat „lăsase”, am fost
văzut „văzusem”.
 Viitorul se exprimă, ca şi în alte subdialecte, cu ajutorul auxiliarului a vrea, în forme fără v- iniţial:
oi, îi (ii), a, om, îţ (ăţ), or, sau cu o invariabil + conjunctivul (o să fac).
5. Părţile de vorbire neflexibile
 Ideea de superlativ este redată frecvent cu ajutorul adverbului tare.

48
 Deosebit de frecventă este interjecŃia no! (cu varianta ni!), întâlnită, de altfel, şi în alte graiuri din
aria vestică: no, mă, d⁄î-i odată!

Lexic

Au fost înregistraţi ca fiind caracteristici subdialectului maramureşean, următorii termeni: a cuşăi „a

gusta”, cătilin „încet”, străfin „strănut”, clei „creieri”, coc „cocoaşă”, cocon „copil”, tăroasă „gravidă”,
stopit „scuipat”, colejnă „şopron” etc. O serie de termeni apar înregistraţi şi în alte arii: omăt, ţintirim (în
Moldova), ciont, chefe, şogor (în Crişana).
Se conservă o serie de cuvinte (latineşti) sau sensuri vechi, dispărute din limba comună: imperativul
bleţi! (lat. ambulare), a la „a spăla pe cap” (lat. lavare), varză „verdeţuri, legume”, lege „judecată”, cop¤ il
„bastard, copil din flori”.
Sub influenţa maghiară, au pătruns termeni ca: minteni (mintenaş) „imediat, îndată”, picioici
„cartofi”, şogor, ciont; influenţa ucraineană a dat termeni ca: a cuşăi, cujelcă (cujeică), „furcă de tors”,
mocrină (moclină) „loc mocirlos, baltă”, peteică (petelcă) „împletitură de sfoară în care se duc vasele cu
mâncare la câmp”; influenţa germană: potică „farmacie” etc.

Teme de control:
• Definiţi obiectul de studiu al dialectologiei.
• Precizaţi ce se înţelege prin idiolect.
• Definiţi termenul de dialect.
• Cui i se datorează cel dintâi atlas lingvistic al limbii române ?
• Precizaţi ce se înţelege prin geografia lingvistică şi cine este considerat întemeietorul ei ?
• Care este structura dialectală a limbii române ca limbă istorică ?
• Enumeraţi principalele criterii de delimitare a limbii de dialect.
• Care sunt calităţile unui informator „ideal” ?
• Care sunt principalele „instrumente” de lucru ale anchetatorului ?
• Ce se înţelege prin „reţeaua de puncte” ?
• De câte feluri pot fi întrebările unui chestionar dialectal ?
• Ce este un atlas lingvistic ?
• De câte feluri pot fi hărţile lingvistice ?
• Ce este un sistem de transcriere fonetică şi cărui scop serveşte ?
• Precizaţi pe ce se bazează împărţirea în subdialecte a teritoriului de limbă dacoromân realizată de Emil
Petrovici şi acceptată ulterior de numeroşi alţi lingvişti.
• Care sunt trăsăturile lingvistice (fonetice, morfosintactice şi lexicale) de relevanţă absolută ale
subdialectului muntean / moldovean / bănăţean / crişean / maramureşean ?
• Ce se înţelege prin iotacizarea verbelor şi care sunt cauzele acestui fenomen ?
• Care este originea africatelor arhaice d⁄ şi ĝ ?

49
BLBLIOGRAFIE

*** Tratat de dialectologie românească, elaborat de Sectorul de dialectologie din cadrul Institutului de
Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti, cu participarea unor specialişti din alte centre
universitare, sub coordonarea lui Valeriu Rusu, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1984.
Coşeriu, Eugen, Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Chişinău, 1994.
Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
Dumistrăcel, Stelian et alii, Ancheta dialectală ca formă de comunicare, Iaşi, 1997.
Ionescu–Ruxăndoiu, Liliana, Probleme de dialectologie română, Bucureşti, 1973 (ed. a doua, 1976).
Caragiu – Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română (nord şi sud-dunăreană), Bucureşti,
1975.
Caragiu – Marioţeanu, Matilda, Giosu, Ştefan, Ionescu – Ruxăndoiu, Liliana, Todoran, Romulus,
Dialectologie română, Bucureşti, 1977.

50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
64
65