Dinamica limbii literare.

Devieri de la normele
lexico-semantice ale limbii literare
Normalitate, acceptabilitate și
toleranță lingvistică.
„Limbajul este o activitate umană universală care se realizează în mod individual, dar
totdeauna conform unor tehnici istoric determinate («limbi»)” (Coșeriu 2000:233).
În ceea ce priveşte competenţa lingvistică, se constată că există (1) la nivel universal, o
competenţă elocuţională („a ști să vorbești în general”), care include și cunoașterea
regulilor generale ale gândirii, precum și cunoașterea „lucrurilor”, a contextelor
extralingvistice ș.a.m.d., (2) la nivel istoric, o competenţă idiomatică („limba în
calitate de cunoaștere tradiţională a unei comunităţi”), adică tocmai cunoașterea unei
limbi concrete ca româna, engleza etc., iar (3) la nivel individual, o competenţă
expresivă („cunoaștere cu privire la elaborarea «discursurilor»”)(Coşeriu 2000: 236).
Despre competenţa expresivă, E. Coșeriu afirmă că reprezintă acea cunoaștere (sau tehnică)
ce se referă la „a vorbi în situaţii determinate și cu privire la anumite lucruri, cu anu-
miţi interlocutori” (Coșeriu 1994: 36). Adică, altfel se vorbește cu un copil, altfel ne
adresăm unei femei sau unei persoane în vârstă etc. De asemenea, există tot felul de
tradiţii ale textului (despre cum se scrie un sonet, un haiku, o scrisoare de condoleanţe
etc.) care ţin tot de această competenţă expresivă.
În cadrul «competenţei», E. Coşeriu distinge şi trei tipuri de norme corespunzătoare celor trei
niveluri:
 la nivel universal – congruenţa, dată de regulile generale ale gândirii, precum și de
cele legate de vorbirea în general și cunoașterea lumii,
 la nivel istoric – corectitudinea, dată de sistemul de tradiţii ale vorbirii dintr-o
comunitate,
 la nivel individual – adecvarea, dată de cunoașterea care se referă la comunicarea în
anumite situaţii sau privind elaborarea discursurilor/ textelor.
Noam Chomsky: Competența lingvistică desemnează cunoașterea internalizată a sistemului
de reguli al unei limbi de către vorbitorii nativi ai acesteia, realizată la nivel
individual. Ea se definește în opoziție cu performanța, de asemenea individuală, care
presupune actualizarea competenței prin uz lingvistic.
Dell Hymes: Competența pragmatică desemnează ansamblul cunoștințelor lingvistice,
interacționale și culturale internalizate de către vorbitorul nativ al unei limbi, care îi
permite să se manifeste adecvat în contexte comunicative specifice. Competența
comunicativă a vorbitorilor unei limbi exprimă capacitatea acestora de a distinge între
enunțuri reușite și nereușite.
Cu alte cuvinte, cineva are diverse competențe lingvistice (acumulate prin tradiție sau
/auto/educație), pe care le performează în procesul valorificării individuale a
limbajului prin exercițiul comunicării.
Limba pe care o vorbim astăzi sau pe care o auzim vorbindu-se în jurul nostru reprezintă
rezultatul unor succesiuni de etape „familiale” (i.e. realizate în mediul restrâns și
inițial al familiei), educaționale (din punct de vedere instituțional) și autoeducaționale,
cea din urmă influențată, desigur, de mediile familial, școlar, social și profesional în
care creștem, suntem instruiți, trăim și ne desfășurăm activitatea și viața în general.
Se știe că, dincolo de existența „limbii istorice”, într-o societate există și se manifestă
multiple „limbi funcționale”, diferite în funcție de variatele domenii de activitate, de
gradul de educație a vorbitorilor, de presiunea lingvistică a mediului sau, dimpotrivă,
de asumarea - arogantă sau constructivă - a unor intenții auctoriale manifestate asupra
actului comunicativ. Cei mai mulți dintre vorbitorii instruiți sau în curs de educare au,
mai mult sau mai puțin voit, o anumită poziționare asupra limbii pe care o folosesc, de
la reflecția permanentă asupra ei până la indiferență, de la temerea naturală că nu este
bine până la disprețul afișat că nu este suficient, de la conservatorism la maximă
libertate de exprimare, în sfârșit, de la limbajul de lemn până la cel care atinge limitele
- e adevărat, variabile - ale suportabilului. În acest context, limba literară standard
despre care învățăm la școală devine din ce în ce mai mult o abstracțiune, iar normele
care o guvernează în mod convențional nu mai țin pasul, în mod obiectiv, cu variațiile
calitative și cantitative ale actualei etape de evoluție, caracterizată, pe de o parte, de
inovații preponderent analogice și, pe de altă parte, de integrare în fluxul șablonard al
globalizării lingvistice.

Norma literară – norma standard

Norma literară este rezultatul unei acţiuni culturale programatice, are deci un caracter
conştient, fiind rezultatul unor selecţii motivate sincronic şi diacronic. Ea
reglementează elementele unei stări de fapt, în timp ce norma lingvistică înregistrează
acea stare de fapt la un moment dat.
Normele limbii literare sunt extrinseci, explicite, conştientizate şi codificate consensual +
coercitive, concrete și convenționale, cele lingvistice sunt intrinseci, implicite,
involuntare + abstracte și naturale.
Norma literară consacră întotdeauna un anumit uz lingvistic (cel dominant) din mai multe,
aflate de obicei în concurenţă. Există un unic sistem de norme la nivelul limbii literare
şi mai multe norme lingvistice, în funcţie de varianta neliterară la care se raportează.
Constituirea normei literare presupune alegerea uneia dintre posibilitățile de exprimare de
care dispune o limbă la un moment dat și „respingerea”, în virtutea acestei opțiuni , a
celorlalte. Criteriul selecției îl reprezintă raportarea la un model prin intermediul
manifestărilor unor reguli care, prin tradiția confirmată de uzul dominant, pot deveni
norme.
Dovada de maturitate a limbii literare o constituie formarea și consolidarea variantei
standard, a cărei existență marchează respectarea normelor de exprimare literară de
către o categorie largă de vorbitori și, mai ales, utilizarea adecvată a acestora în cele
mai diverse situații de comunicare (de la cele oficiale sau profesionale până la cele
familiale și relaxate).

Dinamica limbii și normele

Conceptul de dinamică a limbii implică înțelegerea ei ca sistem deschis și evolutiv,
condiționat, cel puțin pentru unele dintre componentele sale, de evoluția societății care
o vorbește. Spre deosebire de istoria limbii, care implică schimbarea în timp, dinamica
presupune inovare, mișcare și redimensionare (cantitative și calitative), deci
schimbare (în curs de realizare), ceea ce poate produce, în etapa în care se manifestă,
o relativă instabilitate. Dinamica limbii trebuie înțeleasă ca realitate obiectivă, în
legătură cu care la fel de firească este o anumită reacție în ceea ce privește uzul actual.
Rolul unei variante standard normate este inclusiv cel al adecvării mijloacelor de expresie la
exigențele comunicării sociale, care trebuie să țină pasul cu schimbările socio-
profesionale și de mentalitate, mereu diverse și mereu pe cale să se schimbe.
Așa-numitul fenomen de „stricare a limbii” pe diversele ei paliere, resimțit ca atare de
categoria oamenilor educați mai degrabă din cauze de proporții decât din cauze care
țin de mode lingvistice sau de realități momentane, afectează în special aspectul
adecvării stilistice și al selecțiilor/opțiunilor lingvistice.
Aspectul general al limbii actuale este reprezentat de a) diversitate, b) expresivitate, c)
oralitate, d) economie și, în egală măsură, redundanță lingvistică, e) transgresarea
granițelor între diversele registre stilistice, f) inovație, g) familiaritate, h) indiferența
față de „vechile norme” și i) reîntoarcerea la noi limbi de lemn.

Deviere, abatere, inovație și greșeală în limbă

Pentru că orice limbă vie trebuie înțeleasă în dinamicitatea ei, respectiv în funcționarea unor
mecanisme structurale guvernate de reguli tradiționale validate, la un moment dat, ca
norme, folosirea ei este susceptibilă de „încălcări” ale acestor reguli, deci de devieri
sau abateri (inconștiente sau conștiente). Introducerea perspectivei istorice în
lingvistică a avut ca urmare o modificare radicală a atitudinii față de abatere în sensul
că „întregul edificiu lingvistic se compune din foste greșeli de limbă” (Iordan 1943:
19), așadar din foste abateri generalizate.
Evoluția lingvistică se constituie, în esență, din totalitatea acelor abateri care corespund unor
trăsături inerente ale limbii unei comunități lingvistice și care se manifestă ca tendințe
justificate structural.
Abaterile justificate structural concură, de cele mai multe ori, spre completarea „golurilor”
sau „slăbiciunilor” sistemului unei limbi și constituie fondul inovațiilor (atât
calitative, cât și cantitative).
În condițiile în care abaterile de la regulile dominante nu au altă explicație decât ignoranța
sau lipsa educației elementare, dublate de o anumită prețiozitate lingvistică lipsită de
substanță, abaterile de la reguli sau norme sunt considerabile devieri inacceptabile,
așadar greșeli de exprimare.
Se poate vorbi, spre exemplu, despre greșeli gramaticale, folosirea greșită a sensurilor
cuvintelor (prin diverse tipuri de confuzii), despre greșeli de scriere sau de pronunțare
etc., toate prin raportarea la norma academică, despre inadecvări stilistice, despre
enunțuri eșuate din punct de vedere pragmatic și, în egală măsură, despre inovații
lexicale, inovații semantice etc., acolo unde norma nu mai este atât de rigidă.
Variante lingvistice. Variantele lexicale
Variantele lingvistice sunt reprezentate de totalitatea oscilațiilor formale (fonetice,
accentuale, morfosintactice, grafice), realizate succesiv sau simultan, ale unei unități
lingvistice considerate, la un moment dat, ca punct de referință (fonem, morfem,
grafem, lexem, frazem), raportabile la același conținut semantic.
Orice cuvânt reprezintă o unitate într-o diversitate de forme fonetice și aspecte gramaticale.
Cuvântul trebuie socotit ca invariantă lexicală, cu o formă-tip și cu un sens
fundamental.
În măsura în care, din diverse motive și la un moment dat, există devieri de la forma-tip a
unui cuvânt, modificări ce ating corpul fonetic, grafia, accentul, morfemele acestuia,
fără ca sensul lexico-gramatical să se schimbe, ele reprezintă variante ale aceleiași
unități lexicale. Realitatea funcționării unui cuvânt în discurs se manifestă prin
intermediul variantelor sale (denumite, în continuare, lexicale), raportabile, prin
convenție, la așa-numitul lexem, echivalent cu varianta literară validată, la un moment
dat, de dicționarele normative ale limbii standard.

Variante fonetice + grafice ale unităților lexicale

Neliterare: adoleşcent, bordiură, cazino, covertură, crenvurșt, delicvent, diazepan, excroc,
excală, expadrilă, gheizăr, giacă, goblin, hipopotan, leoștean, luxuos, maieu, mileu,
majun, mingie, oprobiu, opsprezece, pancardă, plancardă, plastelină, preerie,
restaorant, sanviș, șașiu, șcelerat, șifoner, șprei, șvaițăr, teneși, tranversa, veliur,
zmintit etc.
Literare libere: abstracție și abstracțiune, adineaori și adineauri, apropo și apropou, bolero și
bolerou, cafeină și cofeină, calamar și calmar, cartilaj și cartilagiu, cearșaf și cearceaf,
cementa și cimenta, chestie și chestiune, chimono și chimonou, cincila și șinșilă, clovn
și claun, corigent și corijent, funcție și funcțiune, sandvici și sendviș
Grafice (literare libere și neliterare): afgan și afghan, bikini (bichini), after-shave, angro (en
gros), boss și bos, Buda și Buddha, bungalow (bungalou), bussines, cash (cheș),
cocktail și cocteil, derby și derbi, et cetera și et caetera, bypass (baipas), filosofie și
filozofie, harachiri (harakiri), iaht (iacht), ofsaid (offside), off-line și offline, on-line și
online, staff (staf), hamburger (hamburgher), rom și rrom, standby și stand-by, votcă
și vodcă etc.
De discutat: nailon + nylon = naylon, aisberg + iceberg = aiceberg, rugby + ruibi = ruiby,
pick-up + picap = pickap etc.

Variante accentuale
 variante interne, populare (analogice), atât la cuvinte vechi, cât și la cele noi: áripă,
bólnav, călugăríță, chelneríță, doctoríță, ferchéș, gărgăríță, hulpáv, lingáv, mârșáv,
lípie, núga, oftícă, schiláv, trândáv, troíță, veveríță etc.; acvílă, adúlter, biftéc,
cochilíe, fasúng, glasvánd, glaspapír, pudél, rucsác, tiramísu etc.
 variante externe, culte (etimologice): asfixíe (fr.) și asfíxie (it.), búldog (engl.) și
buldóg (fr.), candíd (fr.) și cándid (lat.), cólaps (engl.) și coláps (lat., fr.), íntim (lat.,
 it.) și intím (fr.), módem (engl.) și modém (fr.), penúrie (lat., it.) și penuríe (fr.),
profésor (germ.) și profesór (fr.), tráfic (it., engl.) și trafíc (fr.) etc.
 variante mixte (prima externă, a doua analogică): axílă (fr., lat.) și áxilă, gíngaș
(magh.) și gingáș, haltéră (fr.) și hálteră, mánager (engl.) și manáger, pénalty (din
engl.) și penálti; (prima analogică, a doua externă): anóst (accentuat după adăpost,
avampost etc.) și ánost (din ngr. άνοστος), bébe (cu accentuare analogică, mai
degrabă expresivă) și bebé (din fr. bébé), firáv (analogic, după bolnáv, scârbav etc.) și
fírav (din v.sl. chyravŭ „bolnăvicios”, apropiat de fir), precaút (după seria cuvintelor
oxitone în -út: astronaút, cosmonaút etc.) și precáut (din lat. praecautus), suburbíe
(analog., după periferíe) și subúrbie (din lat. suburbium) etc.
 var. externe care pot deveni literare: gígolo (din engl. gigolo, cf. germ. Gígolo) alături
de gigoló (din fr. gigolo, cf. it. gigolò), gulág (din rus. гулаг, fr. goulag) alături de
gúlag (cf. it. gúlag, germ. Gúlag), ínternet (din engl. amer. internet) alături de internét
(din fr. internet sau după net), ίnterpol (accentuare susținută de engl. Interpol) alături
de Interpól (din fr. Interpol) etc.

Normalitate, acceptabilitate/toleranță lingvistică

Normalitate a exprimării presupune adecvarea discursului scris sau oral la o anumită situație
de comunicare, cu respectarea specificului acesteia, respectarea unor condiționări
formale, structurale și de conținut, în așa fel încât exprimarea unui vorbitor să reflecte
gradul lui de educație lingvistică.
Acceptabilitatea unor fapte de limbă „inedite” este condiționată, printre altele, de
subordonarea lor față de regulile structurale ale limbii (condiționare formală), de
integrarea lor la mediul în care se utilizează (condiționare pragmastilistică) și de
caracterul lor conștient (condiționare auctorială), ultima sub rezerva apartenenței
culturale.
Dacă acceptabilitatea este dată în procesul unei comunicări reale reușite sau adecvate sau
asumate, în mod complementar,
toleranța se referă la un anumit sentiment de superioritate culturală venită din partea
„celuilalt” de a accepta faptele de limbă exterioare fondului său lingvistic și cultural.

Devieri lexico-semantice
Contaminații lexicale: asteroit (din asteroid + meteorit); chiuvet (din chiuvetă + robinet);
blondeancă (din blondă + moldoveancă); clăpiță (din claie + căpiță); exacera (din
exagera + exacerba); ghimți s.m. pl. „dinți la secere” (din ghimpi + zimți); ispion s.m.
„spion” (din iscoadă + spion); leșnit, -ă adj. „lihnit” (din leșinat + lihnit); mlăștoacă
s.f. „mlaștină” (din mlaștină + băltoacă); nătânt, -ă adj. „nătâng” (din nătâng + tânt,);
plancardă (din placardă + pancartă);pleabă (din plebe + pleavă); roaită s.f. „raită” (din
roată + raită); salvamor (salvamar + salvator); schilog adj. „schilod, olog” (din schilod
+ olog); pungulețe (din pungulițe + săculețe); spârtica vb. „a sfâșia, a rupe în bucăți”
(din sfârtica + spinteca); șiretlenie (din șiretenie + șiretlic) etc.

Pleonasme/redundanța semantică
Clasificare: lexicale (...) și (lexico-) gramaticale (mai superior, mai optim, prea extrem,
ultrararisim etc.; comicsuri, dropsuri, ouălele, sticksuri, singles-uri, incași etc.)
Interne (codevălmășie, copărtaș) și externe (iar din nou, chiar el însuși în persoană)
Moștenite, creații interne și împrumuturi pleonastice
Totale (dar însă, definitiv și irevocabil) și parțiale (rizoto de orez, a conlucra împreună)
Tolerabile/lexicalizate/admise (praf și pulbere, oale și ulcele, întuneric beznă, în fel și chip,
cu chiu, cu vai, treacă, meargă, a se combina cu..., a se despărți de ...) și intolerabile.
Etimologice: tânăr tandru, fă fată, a interveni între, asigurarea securității, manuscris de mână,
salvamontist montan, trei trimestre, liliac lila, vervă verbală, deținut ținut în condiții...,
varză verde, antreul de la intrare, arșiță arzătoare, ziua de azi, roib roșu, ruj roșu, a
conlocui cu cineva, a conchide în concluzie, ziar/jurnal cotidian, a-și epila părul,
destul de sătul, gust dezgustător, formă informă/diformă/amorfă, diurnă pe zi/zilnică,
a-și trăi traiul, constelație de stele, a intra înăuntru, mijlocul locului, a multiplica în
mai multe părți, a eradica din rădăcină etc.
Nonetimologice: abis adânc, a abrevia pe scurt, mare abundență/amploare, amănunt
secundar/neesențial, ambianță înconjurătoare, ansamblu omogen, a asambla la un loc,
a aranja în ordine, a beneficia de un avantaj, biografia vieții, cadență ritmică, a călca
în picioare, ceremonie solemnă, a clănțăni din dinți, a coincide exact, concluzie finală,
consens unanim, cușetă de dormit, dată calendaristică, a dăinui etern, democrație
populară, a expune la vedere, gamă diversificată, a insista stăruitor, a se ivi pe
neașteptate, a se îmbuiba peste măsură, a îngrămădi la un loc, lapsus momentan,
mentor spiritual, ogar de vânătoare, omletă de ouă, oranjadă de portocale, pamflet
satiric, perfecțiune desăvârșită.
Datorate contaminației sintactice: mai întâi de toate, așa după cum, a aduce la același numitor
comun, familie lexicală de cuvinte, economie de piață concurențială etc.

Contradicția în termeni/Dezacordul semantic

Gaz electric
Exprimare pleonastică
Procent la mie
Zaharniță de sare
Aniversarea unei zile/unor luni
Intermezzo final
Bicicletă cu trei roți
Babă tânără
Colocviu scris
Caligrafie urâtă
Mică majoritate
Tare moale
Bună rău
A se bifurca în trei
Iz plăcut
cam extrem de îngrijorat / cam oripilat / cam ajuns la capătul puterilor / cam cumplit / cam
supărat la culme / cam doare de mor etc.
N.B! De discutat în relație de opoziție cu structurile pleonastice (vezi supra)

Hipercorectitudini
Tip special de abatere lingvistică (analogică) datorată efortului mai mult sau mai puțin
conștient al vorbitorilor de a vorbi corect = reacție a vorbitorilor la ceea ce consideră
ei că ar fi o abatere de la modul corect/așteptat de exprimare = rezultatul este o
greșeală izvorâtă din teama de a nu greși (a corecta ce este corect dă naștere, în mod
implicit, la o greșeală)
Hipercorectitudinea afectează, din aceleași rațiuni, pronunțarea și scrierea cuvintelor, atât a
celor populare, cât și a celor culte.
Fonetisme hipercorecte: „eu”, „este”, „eram”; butoneră, fer, fere, mel, mercuri, mere (de
albine), pele, pept, a peri, a perde, persică, pesă, servetă, șifoner, verme; alefie,
benoclu, capabel, leoștean, peramidon, antelopă, peață, penibel, plastelină, restaorant,
teneși, teribel, termena etc.; dificultuoasă, vanituoasă; excadră, excadrilă, excalada,
excalator, excală, excalop, excamota, excapadă, exchiva, excorta, excroc, extompa.
Hipergermanisme: Aifăl, apărhaid, șpicher, șprint, ștart, ștandard, ștras, ștres, ștas, ștat,
Ștockholm etc.
Hiperfranțuzisme: bleumaren, poplen, saten, veliur etc.
Hipercorectitudine gramaticală: partea a întâia, conjugarea a întâia; copii noi născuți,
oameni puțini politicoși, destui de mulți (comentariu!), forme grele de explicat
(comentariu!); ai noștrii, ai voștrii; bunicele, dragele; sfiiască, sfiială, sfiios,
cunoștiință (comentariu!); unei prietene ale mamei/ale mele etc.; contra celor mai
multor factori, contra celei mai talentatei noastre eleve.
Hipercorectitudine grafică: bine a-ți venit! Prinde-ți hoțul! Ține-ți dreapta! Cogea-mi-te,
dară-mi-te, pasă-mi-te. + acordul prin atracție, acordul după înțeles.

Etimologia populară
Este fenomenul prin care un vorbitor, bazându-se pe diverse asemănări/analogii formale și
semantice, asociază intuitiv un cuvânt, simțit ca insuficient motivat, de un altul ceva
mai bine cunoscut, față de care nu are nicio legătură etimologică, rezultatul fiind, de
cele mai multe ori, obținerea unei variante formale și semantice hibride.
Tipuri și exemple:
  et. pop. afectează exclusiv forma cuvintelor: aerogant, arcoladă, brusculadă, caiboi,
dictalografă/actilografă, filigram, fripteuză, lipsus, lunceag, lungoare, monstră,
mușchetar, nervoză, oribilant, pufoaică, repercursiune, somnieră etc.
 et. pop. afectează exclusiv sensul cuvintelor: aplitudine ptr. amploare, ascendență ptr.
ascensiune, audiență pentru audiție, bravadă pentru bravură, extincție pentru
extindere, fastidios ptr. fastuos, indemn ptr. nedemn, intrepid ptr. întreprinzător,
insolit ptr. insolent, luxurios ptr. luxuriant/luxos, oficia și oficializa, primitiv ptr.
primitor, speculativ ptr. speculator, umanitar ptr. umanist etc.
Comentarii asupra relației dintre etimologia populară și confuzia paronimică, respectiv
etimologia populară și contaminația.

Atracția, confuzia și substituția paronimică

Aspect particular al etimologiei populare, prin care se atrag formal două cuvinte foarte
asemănătoare ca formă și mai mult sau mai puțin diferite ca sens, se confundă între ele
și ajung să fie folosite, în mod greșit, unul cu sensul celuilalt.
Clasificare și exemple:
 Cuvinte alcătuite din același număr de foneme, dar cu distribuție diferită: antonimie și
antinomie, cazual și cauzal, perceptor și preceptor, reflua și refula (comentariu!),
releva și revela, transparent și transperant etc,
 Cuvinte cu unu sau mai multe foneme în plus la unul dintre componentele perechii:
apropia și apropria, albastru și alabastru, arahide și arahnide, artrită și arterită, avers și
advers, contoar și contor, miner și minier, or și ori, eluda și elucida, pronostic și
prognostic, venal și venial etc.
 Cuvinte cu foneme egale ca număr, corelative sau necorelative: absorbi și adsorbi,
adapta și adopta, anunț și enunț, calitate și caritate, colabora și corobora, complement
și complement, dependență și dependință, doctrinal și doctrinar, eminent și iminent,
enerva și inerva, evalua și evolua, flagrant și fragrant, instinctor și extinctor, inveterat
și învederat, investi și învesti, numeral și numerar, oral și orar, ordinal și ordinar,
original și originar, prenume și pronume etc.