Universitatea Constantin Brancoveanu

Facultatea de Management,Marketing in Afaceri Economice

Comunicarea verbala

Conf. univ. dr. Gherman Liliana Student Boboc Iuliana

Braila, 2019
 Comunicarea se poate manifesta sub mai multe forme, printre care există
comunicare verbală, comunicare scrisă, comunicare orală, comunicare non-verbală,
comunicare paraverbala.
Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care
se petrece atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns
convenţional este aşteptat de la noi. Aceste ritualuri ale limbajului sunt învăţate din
copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la o anumită
cultură şi comunitate; totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi
incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseşte pentru
prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior, individul învaţă să
folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este un prim pas în
direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele cunoştinţe
asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt
specializate.
Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al
fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a
limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de
stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al persoanei în integralitatea sa.
În termenii lui Ferdinand de Saussure (1972:44), limba reprezintă „produsul
social sedimentat în mintea cuiva”, un sistem social existent în colectivitate ca
sumă de amprente care marchează creierul fiecărui individ în parte. Limba este
comparabilă unei foi de hârtie, care conţine pe retro gândirea şi pe verso sunetul
(Saussure, 1972:157), ceea ce înseamnă că ea se constituie într-un mediator între
conţinutul noţional şi expresia sonoră. Actualizarea limbii se realizează prin
intermediul vorbirii. Vorbirea are un caracter personal şi variabil şi reprezintă
latura concretă a punerii în practică a potenţialului lingvistic al individului.
Limbajul, pentru Saussure, constituie suma dintre limbă şi vorbire (Saussure,
1972:112).
Într-o prima etapa a elaborarii teoriei sale, Ferdinand de Saussure considera
semnnul lingvistic ca un rezultat al reuniunii dintre semnificant si semnificat, prin
care întelegea imaginea acustica si respectiv conceptul. Ulterior, el va considera
semnificantul si semnificatul ca parti constitutive ale formei lingvistice, termenul
semn identificîndu-se cu semnul minimal - cuvîntul sau morfemul. Codul lingvisitc
este astfel constituit dintr-o multitudine de semne izolate, fiecare din ele asociind
unui sunet anume un sens anume.
Limba nu este acelasi lucru cu vorbirea. Limba este un “tezaur” de semne
care poate fi utilizat doar cu ajutorul vorbirii. Vorbirea este cea care pune în
functiune codul si conduce la producerea mesajului. Limba este pasivitate pura, iar
stapînirea ei este legata de facultatile “receptive” ale intelectului, cu precadere
memoria, în vreme ce orice activitate legata de limbaj tine de vorbire. Schemei,
adica formei limbii îi corespunde, în vorbire, uzajul, adica ansamblul obieceiurilor
lingvistice ale unei societati date. Limba se defineste cu ajutorul axei
paradigmatice (relatii de tipul “sau…sau”, în vreme ce vorbirea apeleaza la axa
sintagmatica, adica la relatii de tipul “si..si”.
Cunoasterea limbii tine de competenta subiectilor vorbitori, în vreme ce
producerea si interpretarea enunturilor în procesul vorbirii tine de performanta.
Este interesant de remarcat faptul ca o mare parte din performantele noastre ca
vorbitori, cum ar fi intuirea efectelor pe care o fraza le poate produce în context
sau posibilitatea reducerii ei datorita situatiei de discurs, nu tin de competenta
lingvistica, ci de cunostintele noastre despre lume si cei din jurul nostru si modul în
care gestionam relatiile interumane.

Lingvistul român Eugen Coşeriu (2004:41-42) consideră că limba şi

vorbirea nu pot constitui realităţi autonome net separabile atâta vreme cât între ele
se instituie o relaţie biunivocă, în care vorbirea contribuie la realizarea limbii (prin
punerea în act a acesteia), iar limba reprezintă o condiţie a vorbirii. Limbajul există
în mod exclusiv ca activitate lingvistică, limba reprezentând nivelul istoric al
acestuia.

Cea mai importantă clasificare, în interiorul comunicării verbale, se

realizează în funcţie de canalul utilizat pentru transmiterea semnalelor. Astfel,
putem distinge între comunicarea orală şi comunicarea scrisă.
Comunicarea orală reprezintă un instrument prin care avem acces la studiul
altor forme şi procese de comunicare: "Principalul mijloc al comunicării umane
este limba vorbită, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de
comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul pentru alte forme de
comunicare". Limba are un caracter convenţional, se sprijină integral pe acordul
implicit şi informal al utilizatorilor de a respecta regulile interne ale acesteia
privind atât utilizarea, cât şi semnificaţia.
 Comunicarea orală, mai puţin bogată şi mai imprecisă din punct de vedere al
utilizării aparatului semantic şi sintactic, creează o primă impresie, superficială, în
comparaţie cu comunicarea scrisă.
În baza studiilor lui Martin Joos (1967), v. și Dinu (2000:322-323), putem
distinge cinci stiluri de comunicare orală, care se constituie în cinci paşi ai
îndepărtării faţă de comunicarea scrisă, astfel:
- stilul rece, specific comunicării mediate, caracterizând formele de
comunicare necooperantă, presupunând lipsa feedback-ului şi apropierea cea mai
mare de rigorile comunicării scrise;
- stilul formal, specific comunicării de masă sau relaţiilor formale dintre
indivizi, caracterizat printr-un discurs bine organizat şi coerent, pregătit dinainte;
- stilul consultativ, specific relaţiilor formale în mediul profesional,
caracterizat prin absenţa unei preelaborări şi prin situarea într-un cadru
comunicaţional informativ;
- stilul ocazional, specific conversaţiilor libere între prieteni/cunoştinţe, în
care rigoarea discursului este abandonată în favoarea unei comunicări redundante,
exprimând apartenenţa comună la acelaşi cadru social;
- stilul intim, specific relaţiilor intime, caracterizat prin recurgerea la un cod
personal şi prin intenţia exprimării, în lipsa oricăror constrângeri de natura
convenţiei lingvistice la nivel de grup sau cultură, a unor sentimente şi trăiri
interne ale actorilor comunicării.
Comunicarea orală presupune mai multă libertate în ceea ce priveşte
alegerea modalităţii de transmitere a informaţiei, fixare a conţinutului şi obţinerea
de efecte asupra interlocutorului prin intermediul posibilităţii de a reformula sau
adăuga.
In comunicarea orala spre deosebire de comunicarea scrisa vorbitorul îsi
poate observa interlocutorul si interveni pe loc cu modificari, atît la nivelul
limbajului paraverbal cît si verbal, pentru a eficientiza comunicarea.
Puternica legatura existenta între mesajul paraverbal si cel verbal se traduce
prin aceea ca interventia celui dintai provoaca intensificarea, slabirea,
distorsionarea sau anularea semnificatiilor cuvintelor rostite. De aceea, persoanele
care doresc sa influenteze sau sa-i controleze pe cei din jurul lor, sa-i încurajeze
sau sa-i intimideze, sa-si afirme autoritatea si sa-si mentina controlul, sa obtina
aprobarea sau refuzul interlocutorilor, trebuie sa învete sa manuiasca mesajul
paraverbal.
Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intra-personală, dar şi una inter-
personală. Într-o comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente precum:
folosirea frazelor cu o lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate
asupra unei singure idei, a cuvintelor înţelese cu siguranţă de receptor ; evitarea
exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor inutile, redundante; alegerea
cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic creat, a
expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace
între suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării didactice.
Comparativ cu comunicarea orală, scrierea conferă posibilitatea „stocării”
pachetelor de semnale care se constituie în mesaje, transmiterii lor în timp şi spaţiu
şi, mai ales, posibilitatea reluării sau revenirii asupra lor. Această tezaurizare a
mesajului scris conduce, de multe ori, la separarea acestuia de contextul producerii
şi de perceperea distinctă a unei intenţii de autoproducere a textului în afara
intenţiei de producere a autorului său. Comunicarea scrisă are un grad de
interactivitate scăzut.
Mesajul este pasat între emiţător şi receptor, de multe ori actul de
comunicare întrerupându-se după o singură etapă; prin aceasta, rolurile de emiţător
şi receptor devin ireversibile. Dimensiunile sintactică şi semantică au un rol
determinant în acest tip de comunicare. Comunicarea se realizează mai degrabă ca
urmare a unor nevoi informative decât persuasive.
Comunicarea scrisă are câteva avantaje. Printre care amintim:
1) durabilitatea în raport cu forma orală a comunicării;
2) textul poate fi văzut/citit de mai multe persoane;
3) poate fi citit la un moment potrivit şi poate fi recitit etc.

Principii pentru crestere eficintei comunicarii verbale

1. Orice individ trebuie sa fie pregatit atat pentu rolul de emitator cat si pentru cel
de receptor, adica emitatorul are in vedere:
 pregatirea atenta a mesajului
 folosirea unei tonalitati adecvate a vocii
  practicarea unui debit adecvat de 5 – 6 silabe / secunda , cu interval de
separatie de 0,5 secunde intre cuvintele cheie
 verificarea intelegerii mesajului
Pregetirea receptorului consta in faptul:
 sa cunoasca ce doreste emitatorul de la el
 sa identifice partile utile din mesaj pe care sa le retina
 sa cunoasca credibilitetea emitatorului
2. Orice receptor trebuie sa se autoeduce pentru a putea “asculta activ”ceea ce
inseamna :
 crearea inei stari de spirit favorabila ascultarii
 participarea la discutie
 concentrarea atentiei asupra esentialului
 ascultare inteligenta in sensul acordarii atentiei asupra pronuntiei timbrului
vocii, gesturilor
3. Purtarea prietenoasa
De obicei oamenii cand vin in contact cu altii iau o figura serioasa, oficiala care
provoaca o impresie rece. Sunt rezervati in discutie de aceea este greu sa comunici
cu ei.
Oamenii care zambesc de la prima intalnire si se poarta atat de prietenos incat
discutia se desfasoara de la sine.
Comunicarea verbala se poate realiza sub mai multe forme:
 Alocutiunea: scurta cuvantare ocazionala cu o incarcarura afectiva mare
avand o structura simpla – importanta evenimentului, impresii, sentimente,
urari, felicitari.
 Toastul: foarte scurta cuvantare ocazionala in forma spontana si cu incarcare
afectiva foarte mare
•Conferinta
•Dezbaterea
•Dizertatia
 •Discursul: cele de mai sus sustin o tema, o idee si presupune o abordare
multidisciplinara avand o structura complexa axata pe introducere, tratare,
inchidere.

Bibliografie:
1. Evelina Graur, Tehnici de Comunicare, 2001
2. Adrian Lesenciuc, Teorii ale comunicarii, 2017
3. S. Covalschi, Note de curs la disciplina Comunicare, 2013