Sunteți pe pagina 1din 7

TIPURI DE COMUNICARE

Comunicarea verbala

Se bazeaza pe cuvantul vorbit, sau cuvantul scris, deci este de doua tipuri: orala (adresata
receptorului auditiv) si scrisa(adresata receptorului vizual). Foloseste o limba si un limbaj
comun. Se sprijina pe functia semiotica. Mai este denumita si comunicare codata. Comunicarea
verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se petrece atunci când ne aflăm
într-un anumit mediu în care un răspuns convenţional este aşteptat de la noi. Aceste ritualuri ale
limbajului sunt învăţate din copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate la
o anumită cultură şi comunitate; totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj corecte şi incorecte
(spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le foloseşte pentru prima dată sunt reprimate
sever de către părinţi). Ulterior, individul învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în
care se află. Este un prim pas în direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele
cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus sau mai înalt
specializate. Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum modul de a gândi al fiecărei
persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic. Această unicitate a limbajului legată de fiecare
persoană în parte poate fi înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator
al persoanei în integralitatea sa.

Comunicarea scrisă poate avea o dominantă intrapersonală, dar şi una interpersonală.


Într-o comunicare scrisă se folosesc de obicei câteva elemente precum: folosirea frazelor cu o
lungime medie (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure idei, a cuvintelor
înţelese cu siguranţă de receptor ; evitarea exprimării comune, tipică limbajului oral, a cuvintelor
inutile, redundante; alegerea cuvintelor încărcate de afectivitate optimă în contextul pedagogic
creat, a expresiilor afirmative, toate acestea fiind elemente utile intr-o integrare eficace între
suportul scris şi cel oral în cadrul comunicării didactice.

Comunicarea nonverbala

Este denumita si limbajul trupului sau comunicare analogica. Are o pondere mult mai
mare in ceea ce priveste continutul unui mesaj decat comunicarea verbala. Se sprijina pe
analizatori. O forma deosebita de comunicare nonverbala este reprezentata de utilizarea spatiului.
Comunicarea non-verbală este definită ca un proces în care transmitem informații unei alte
persoane fără a folosi orice tip de cuvânt, nici vorbite, nici scrise. Acest mod de comunicare
cuprinde un număr mare de gesturi, posturi, sunete și comportamente care ne oferă toate tipurile
de mesaje.

Codul non-verbal :folosim gesturi în zilele noastre pentru a sublinia orice. Exprimăm cu fața
noastră o mulțime de emoții, ne străduim să menținem un aspect fizic pentru a da un mesaj lumii.
Pe scurt, comunicarea non-verbală este mult mai prezentă decât ne gândim. Semnele non-verbale
sunt factori de comunicare care pot fi mai importanți decât cuvintele în sine, acest lucru se poate
întâmpla în cazul persoanelor care trebuie să mintă sau să ascundă lucrurile, corpul nu minte. De
exemplu: dacă ne aflăm într-o situație pe care o percepem ca fiind periculoasă, putem comunica
altora că nu ne temem, cu toate acestea, este posibil ca trupul nostru să-și exprime opusul prin
tremur, transpirație și tensiune musculară. Codul non-verbal servește și ca sprijin pentru
comunicarea verbală. De fapt, vorbitori mari ca politicieni sau artiști folosesc continuu
comunicarea nonverbală pentru a valida discursul lor vorbit.

Dacă definim comunicarea nonverbală ca una în care predomină gesturile și expresiile


faciale, înțelegem că, prin comunicarea verbală va fi exact opusul. Limba vorbită și scrisă în
care noi folosim cuvintele este definită ca o comunicare verbală. Deși obiectivul este același
(pentru a transmite anumite tipuri de informații), esența fiecărui stil comunicativ constă în
instrumentele pe care le folosim pentru a ne exprima.

Una dintre marile diferențe între comunicarea verbală și cea non-verbală constă în
capacitatea de a controla fiecare dintre ele. Am putea spune ca limbajul verbal este cel mai
simplu de controlat. Datorită dobândirii limbajului și dezvoltării cognitive, știm ce înseamnă
fiecare cuvânt în limba noastră și ce combinație de litere trebuie să utilizăm pentru a da un mesaj
specific. Cu toate acestea, în limbajul corpului și expresiile sunt de o natură inconștientă și o
comunicare mai veche decât verbală, după cum am comentat anterior, corpul nu minte.

S-ar putea să avem încă unele îndoieli cu privire la modul în care funcționează limba
nonverbală. Prin urmare, vom defini principalele tipuri de comunicare non-verbală și le vom
ilustra cu exemple:

Gesturi :mișcările extremităților, mâinile sau o mișcare simplă a capului fac parte din acest tip de
comunicare. De obicei, aceștia însoțesc limba, dar le putem folosi și ele în mod independent
pentru a indica obiecte, a face gesturi cu mâinile, elemente de număr ...

Expresii faciale :expresiile faciale sunt unul dintre cele mai studiate elemente ale comunicării
nonverbale. Ființa umană este programată de la naștere pentru a identifica fețele și a
lor manifestări emoționale. Din acest motiv, este atât de important să înțelegem faptul că atunci
când cineva pune o anumită grimasă, ei exprimă durere. Sau că dacă un prieten zâmbește,
înseamnă că el se confruntă cu un moment plăcut.

Poziția corpului :aceasta poate indica atitudinea pe care o persoană o prezintă față de conversație
sau de interacțiunea socială pe care o întâlnesc. De exemplu, un individ cu un torsion umflat și
cu corpul ușor înclinat înainte poate încerca să arate o atitudine sfidătoare în conversație.

Aspect fizic: toți avem grijă, chiar și puțin, de aspectul nostru fizic înainte de a merge pe stradă.
Face parte din importanța socială pe care o acordăm aspectului exterior și mesajului pe care vrem
să-l dăm lumii cu el. Faptul de îmbrăcăminte conform unui cod specific mărește sentimentul de
apartenență la un grup (de exemplu, în culturile adolescentelor urbane) sau presupune o scrisoare
de introducere la un grup de persoane în particular (cum ar fi rochie de cod într-un interviu de
angajare).
Paralimbajul sau sunetele :când vorbim de paralelism, ne referim la conținutul discursului care
nu face parte din limbajul verbal. Ton de voce, viteză de vorbire și de volum elementele solare
foarte importante în comunicarea verbală. Putem da acelasi mesaj folosind doua sunete diferite si
acelasi mesaj se va schimba radical.

Comunicarea interpersonala

Se realizeaza intre doua sau mai multe entitati, este influentata de o serie intreaga de
factori si produce mai multe efecte. Comunicarea interpersonala –reprezinta dimensiunea de
cercetare a psihologiei sociale. Comunicarea interpersonala face mai usoare si mai eficiente
relatiile cu indivizii si grupurile in diferite situatii si contexte : de schimb, de negociere, de
formare. Este procesul prin care, idei, informatii sau sentimente circula de la un punct de origine
catre unul de destinatie. Chiar daca emitatorul si receptorul este acelasi iar codificarea si
decodificarea mesajelor nu este absolut necesara, acest fapt reprezinta un proces de comunicare.
Comunicarea interpersonala include studiul de interactiune (lingvistica, nonlingvistica,
atitudinala, emotionala etc.) care se realizeaza intre doua persoane si poate avea diferite finalitati;
o conversatie consumatorie, un dialog de afaceri, trasarea unui ordin etc. Comunicarea eficienta
reprezinta calitatea unei persoane de a primi si a da informatii in mod clar, precis, concis, sincer
si cu inteles. Proces complex determinat de factori subiectivi legati de persoana care comunica,
de imprejurarile exterioare comunicarii.

Comunicare intrapersonala

Reprezinta dialogul individului cu sine insusi. Are un rol important in realizarea


echilibrului intrapsihic al fiintei umane. A vorbi cu tine însuți, a comunica intrapersonal este o
parte importantă a experienței noastre umane. Comunicarea intrapersonală este aceea care are loc
la nivelul sinelui. Conversațiile cu și în propria noastră minte fac parte din procesul de
construcție a realității noastre. Conversațiile cu noi înșine ne vitalizează sau ne devitalizează.
Felul în care reacționăm la stimulii din interiorul nostru (gânduri, emoții, etc.).

Comunicare de grup

Este o extensie a comunicarii interpersonale. Este folosita cu succes in psihoterapie. Prin


comunicarea in grup se intelege comunicarea intre o multime de persoane unite prin relatii de tip
afectiv, normativ, comunicativ si functional. Grupul nu este rezultatul unei insumari mecanice a
unor indivizi ci este o colectivitate cu o personalitate aparte, diferita de cea a fiecarui membru in
parte. In general, comunicarea este de o deprindere umana care, ca orice alta deprindere, se
invata. Comunicarea in grup contribuie la procesul de invatare, la dezvoltarea unor relatii cu
semenii nostril. In grup oamenii isi satisfac nevoile de joc, membrii grupului se ajuta unul pe
altul. Functia principala a comunicarii in grup este de a rezolva eventualele conflicte ce apar in
grup. In psihologie se considera ca o stare de conflict se refera la situatia in care doua sau mai
multe persoane se afla pe pozitii opuse din punct de vedere al aspiratiilor si intereselor.
Conflictul poate fi generat de mai multe cauze, dar cea mai importanta cauza este critica. Critica
este o fateta, un aspect, un element inseparabil al comunicarii interumane si devine un fel de
arma cu 2 taisuri.

Fiecare din cele doua persoane, cea care critica si cel care este criticat, sunt nemultumite
reciproc. In astfel de situatii conflictuale, arta de a comunica in grup are un rol important in
stingerea conflictului. Intr-un conflict generat de critica, persoana criticata poate deveni ostila si
poate reactiona verbal violent, poate nega totul sau poate refuza orice alta discutie. Comunicarea
in grup contribuie la creativitate in grupul respectiv. Psihologia creatiei considera ca actul
creator, iluminarea, este strict personal, fara a elucida si mecanismele actului de creatie.

Comunicarea mediatizata

Simtul comun o defineste ca fiind comunicarea de masa, ceea ce este gresit. Este
accesibila oricui si nu necesita specialisti ai comunicarii. Se realizeaza prin intermediul unui
canal de transmitere. Comunicarea mediatizată are nevoie de un mediu de transmisie pentru a se
putea derula. Prin comunicare mediatizată înţelegem: vorbitul la telefon, internetul, ascultatul
muzicii prin intermediul diferitelor aparate şi comunica-rea prin massmedia. Referitor la mass-
media se poate spune că aceasta este comunicare mediatizată, deoarece se realizează printr-un
mediu de transmitere, dar aceasta este încadrată la forma de comunicare aşa-zis de masă. O
caracteristică fundamentală a comunicării mediatizate, care o diferenţiază de comunicarea aşa-zis
de masă, este reprezentată de faptul că ea este accesibilă oricui, fără o pregătire foarte minuţioasă
în acest domeniu.

Comunicarea asa-zis de masa

Este o forma a comunicarii mediatizate care se adreseaza maselor. Foloseste specialisti ai


comunicarii, iar comunicatorii sunt confruntati cu o serie intreaga de probleme. După cum am
afirmat şi anterior, comunicarea aşa-zis de masă este specifică mass-media şi e o formă de
comunicare mediatizată. Caracteristica fundamentală a mass-media este că aceasta se adresează
unui număr foarte mare de oameni. Ceea ce o diferenţiază pe aceasta de comunicarea
mediatizată, descrisă anterior, este faptul că foloseşte specialişti din domeniul ştiinţelor
comunicării.

Comunicare esopica

Se realizeaza prin intermediul analogiilor, fabulelor, aluziilor. Un exemplu de comuicare


este si dezmintirea. Opus comunicarii esopice este limbajul de lemn. Comunicarea esopică e o
formă indirectă de transmitere a informaţiilor. Mesajele sunt transmise receptorilor prin
intermediul fabulelor, aluziilor, cugetărilor, analogiilor, similitudinilor etc. O formă extrem de
inteligentă de comunicare esopică este dezminţirea. În ceea ce priveşte limbajul de lemn,
considerăm că acesta se află sub umbrela comunicării esopice, dar e opus acesteia, deoarece, prin
intermediul său, se doreşte mascarea anumitor aspecte şi direcţionarea auditoriului spre
amănunte mai puţin importante.
Comunicarea politica si electorala

Strategii ale comunicarii politice: proiectarea, aducerea la cunostinta opiniei publice,


verbala si nonverbala. Reguli de baza ale comunicarii politice: pastrarea coerentei, adaptarea la
prezent, crearea si mentinerea unei identitati proprii, coordonarea. De la început trebuie să facem
o diferenţiere clară între cele două forme de comunicare politică şi electorală. În timp ce prima se
referă la toate aspectele domeniului politic, cea de-a două se realizează doar în timpul campaniei
electorale. Caracteristica principală comună a celor două forme de comunicare este
intenţionalitatea. Comunicarea politică are drept scop principal crearea şi menţinerea imaginii
actorului politic la cote cât mai înalte în preferinţele electoratului, precum informarea şi
persuadarea alegătorilor prin valori ale unei anumite ideologii.

Comunicare de intreprindere

Comunicarea din interiorul sistemului-intrasistemica. Comunicare cu exteriorul-


intersistemica. Comunicarea de întreprindere e specifică atât instituţiilor de stat cât şi celor
private. Ea se referă atât la circuitul informaţiilor in interiorul instituţiilor (comunicare pe
orizontală şi pe verticală), cât şi la fluxul informaţional dintre o anumită instituţie şi mediul
extern acesteia. De obicei comunicarea inter-sistemică se referă mai mult la legătura instituţiei cu
mass-media

Comunicarea publica

Comunicare prin intermediul institutiilor statului, ministere, regii autonome etc:


comunicare locala, primarii, consilii judetene, etc. Are ca scop principal creearea unei identitati
proprii a oamenilor care traiesc intr-o anumita regiune. Această formă de comunicare are loc
între instituţiile statului şi populaţie. Există mai multe tipuri de comunicare publică: cea de nivel
înalt, cum ar fi comunicarea prezidenţială sau ministerială, sau cea realizată prin intermediul
diferitelor regii autonome etc., precum şi comunicarea locală realizată de către primării şi
prefecturi.

Comunicarea publicitara

Se refera la crearea de imagine pentru orice sistem si promoveaza imaginea sistemuui.


Acest tip de comunicare se referă modul în care sunt prezentate pe piaţă anumite firme, produse
şi servicii. Instituţiile cele mai abilitate în acest domeniu sunt agenţiile de publicitate, iar
produsele cele mai evidente sunt spoturile publicitare.

Comunicare educativa

A fost dezvoltata de Open University din Marea Britanie. Are ca principal scop
promovarea stiintei in randul maselor. Prin intermediul acesteia se oferă publicului informaţii
referitoare la diferite domenii ale ştiinţei, iar mijlocul cel mai des folosit pentru răspândirea unor
astfel de informaţii este televiziunea.
Comunicare organizatiilor societatii civile

Functioneaza ca un sistem de alarma in urmatoarele cazuri: calamitati naturale, razboaie,


seceta, etc. Societate civilă este datoare să aibă anumite opinii referitoare la realitatea
înconjurătoare. Prin intermediul organizaţiilor societăţii civile sunt semnalate anumite probleme
cu care se confruntă populaţia. De asemenea, aceste societăţi au un rol fundamental în strângerea
de fonduri pentru persoanele care sunt sinistrate ca urmare a unor catastrofe ecologie, a unor
conflicte armate etc.

Comunicarea paradoxala

Se foloseste in situatii de razboi. Consta in principal din dezinformarea si manipularea


adversarului. Foloseste cenzura. Comunicarea paradoxală este un instrument de dezinformare în
special pe timp de război. Acest tip de comunicare foloseşte din plin cenzura. Prin intermediul
comunicării paradoxale se amplifică victoriile proprii pentru a creşte moralul trupelor şi se
minimizează orice cucerire a adversarului.

Comunicarea internationala

Prezinta doua intelesuri majore: transfer si contratransfer informational dintre


reprezentantii puterilor lumii si opinia publica; dialogul sau negocierea diplomatica.
Comunicarea internaţională are aplicabilitate în două direcţii: în cazul dialogului dintre
organizaţiile societăţii civile şi marile centre de putere ale lumii, care trebuie să ţină cont de
opinia publică şi în cazul comunicării dintre reprezentanţi ai diferitelor state, situaţie în care
comunicarea internaţională se transformă în comunicare diplomatică.
BIBLIOGRAFIE

1. Dinu, M., “Comunicarea. Repere fundamentale”, Ed. Orizonturi, Bucuresti, 2007.


2. Mc Quail, D., “Comunicarea”, Ed. Institutului European, Iasi, 1999.
3. Rus, F., C., “Introducere în știința comunicării și a relațiilor publice”, Editura Institutul
European, Iași, 2002.
4. https://portalmanagement.ro
5. https://www.academia.edu
6. http://www.incluziunesociala.ro/