Comunicarea orală repere teoretice.

Concepte-cheie

I.1. Accepţiuni de bază ale comunicării

I.2. Aspecte definitorii ale comunicării orale.
I.3. Analiza situaţiei de comunicare.
I.4. Particularităţi ale enunţului oral.
I.5. Criterii de ordonare a stilurilor de comunicare orală.
I.6. Forme ale comunicării orale: dialogul şi monologul.
1. Tipuri de dialog (conversaţia, discuţia, dezbaterea,
interviul, controversa, etc.).
2. Tipuri de monolog.
I.7. Rolul elementelor nonverbale şi paraverbale în producerea
şi receptarea mesajului.
I.8. Bariere ale comunicării eficiente.

1
 I.1. Accepţiuni de bază ale comunicării

În funcţie de clasificarea actelor de comunicare după criteriul codului folosit şi

după natura semnelor utilizate se pot identifica trei tipuri de comunicare ce au o
importanţă deosebită în procesul comunicării interpersonale. Acestea sunt :
comunicarea verbală (lingvistică), comunicarea paraverbală, comunicarea
nonverbală.
Comunicarea verbală (lingvistică) poate fi definită ca o forma de comunicare ce
utilizează limbajul uman articulat şi „implică alcătuirea unor mesaje din semne
verbale, în conformitate cu regulile de construcţie furnizate de codul limbii,
enunţarea, transmiterea şi receptarea lor printr-un canal specific (vizual şi/sau auditiv)
şi interpretarea lor în limitele aceluiaşi cod de către persoane cu competenţe
comunicaţionale, aflate într-o relaţie şi într-o situaţie de comunicare.” 1
În ceea ce priveşte actul de comunicare lingvistică, acesta poate fî definit prin
interacţiunea elementelor care intră în structura sa: transmiţăior [termeni sinonimi:
emiţător, locutor, destinator etc], destinatar [termeni sinonimi: receptor, alocutor
etc], mesaj, context, cod, contact 2. Elementele actului de comunicare au fost

prezentate sub forma unor scheme ale comunicării ce au cunoscut de-a lungul
timpului diverse variante mai mult sau mai puţin elaborate.
Mesajele vehiculate prin comunicarea verbală nu se limitează la elementele
realităţii concrete, ci pot să se refere, de asemenea, la sentimente, emoţii, dorinţe,
atitudini, angajamente, influenţe şi la menţinerea relaţiilor din interiorul unei
comunităţi lingvistice. În acest context, comunicarea verbală are rolul de a mijloci
schimbul de semnificaţii în societate, fiind « o paradigmă a tuturor celorlalte forme de
comunicare umană »3.

1
Mirela Ioana Borchin, Vademecum în lingvistică, Timişoara, Excelsior Art, 2004, pag.33.
2
Factorii comunicării potrivit delimitării făcute de Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme de
stilistică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1964, pag. 84.
3
I. Zanc, Informaţie şi comunicare. Aspecte psihologice şi sociale, Cluj-Napoca, Dacia, 2005, pag.39.

2
 Comunicarea verbală este forma curentă de comunicare dintre oameni, având o
arie de utilizare extrem de diversificată şi fiind însoţită, întotdeauna, de celelalte două

forme de comunicare (paraverbală şi nonverbală).

Raportându-se la parametrii comunicării, Gh.-I. Fârte atribuie secvenţelor
comunicative verbale următoarele caracteristici 4:

 arta comunicării verbale se însuşeşte, cu precădere, prin studiu sistematic;

 comunicatorii interacţionează în mod voluntar, spontan sau sub impuls;

 mesajele verbale sunt, de cele mai multe ori, bine articulate;

 codul folosit constă dintr-un tezaur de cuvinte şi din regulile gramaticale

ce guvernează combinaţiile de cuvinte, pentru ca cei care interacţionează
să poată formula şi recunoaşte secvenţele verbale corecte;

 situaţiile la care se face referire prin intermediul mesajelor pot fi concrete

sau abstracte;

 canalul de transmisie poate fi acustic, vizual sau tactil şi, din această
cauză, pot apărea diverse obstacole ale comunicării eficiente.

4
Gh.-I. Fârte, Comunicarea. O abordare praxiologică, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2004, pag.107.

3
 Forme ale comunicării verbale

În funcţie de canalul prin care circulă mesajele verbale - auditiv, vizual sau
tactil - între participanţii la actul de comunicare distingem:
• comunicarea orală (schimbul de mesaje se realizează auditiv, prin apelul la un
cod de semne sonore);
• comunicarea scrisă (schimbul de mesaje se realizează vizual sau tactil – pentru
nevăzători, vezi scrierea « baille » prin apelul la un cod de semne grafice care
traduc semnele sonore).
Comunicarea orală reprezintă forma de comunicare verbală cel mai
frecvent întâlnită şi este însoţită de comunicarea paraverbală şi de cea nonverbală,
care îi furnizează diverse elemente de întărire, nuanţare şi motivare a mesajului,
definindu-se, în relaţie cu acestea, într-un mod aparte 5.

5
Apud I.O. Pânişoară, Comunicarea eficientă, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pag.75.

4
 Diferenţe între tipurile de comunicare verbală
De-a lungul timpului s-au înregistrat o serie de diferenţe între comunicarea
orală şi cea scrisă, dintre acestea merită să le amintim pe cele identificate de Irena
Chiru în următorul tabel 6:
Comunicarea orală Comunicarea scrisă
Mai presonală Mai formală
Control asupra receptării Control redus asupra receptării
Feedback imediat Feedback întârziat sau inexistent
Eficientă pentru idei relativ Eficientă pentru idei complexe cu
simple şi pentru mesaje cu suport detalii
vizual
Eficientă când se doreşte Eficientă când se doreşte
obţinerea unui răspuns emoţional obţinerea unui răspuns raţional
imediat
Permite pierderea acurateţei de la Asigură menţinerea acurateţei
emiţători la receptori
Eventual, cere ca ascultătorul şi Nu condiţionează prezenţa
vorbitorul să se afle în acelaşi loc participanţilor în acelaşi loc şi
şi la acelaşi moment acelaşi moment
Numeroşi indici nonverbali Puţini/deloc indici nonverbali

O delimitare a diferenţelor dintre comunicarea orală şi comunicarea scrisă

realizează şi Liliana Ionescu-Ruxăndoiu 7. Autoarea distinge următoarele aspecte:
 funcţionarea canalul oral deteiimjţâ caracterul biunivoc al relaţiei dintre

6
Irena Chiru, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Tritonic, 2003, pag.86.
7
Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii, Bucureşti, Editura ALL, 1999, pag. 13-14.

5
participanţii la procesul comunicării caracterul reversibil al rolurilor de emiţător-
receptor), pe când funcţionarea canalului scris face ca relaţia dintre emiţător şi
receptor să fie univocă (rolurile sunt ireversibile);
 din perspectiva codului folosit, comunicarea orală este permisivă. Faţă de
variantele teritoriale şi sociale ale unei limbi. În timp ce comunicarea scrisă impune
norme mult mai stricte în alegerea acestor varietăţi ale limbii;
 comunicarea scrisă ignoră (de multe ori) contextul situaţional, punând
accentul pe contextul obiectului comunicării; în comunicarea orală datele
implicite ale contextului imediat pot servi pentru clarificarea unor aspecte
legate de contextul comunicării;
 diferenţe la nivelul mesajului: comunicarea scrisă implică formulări
definitive care exclud posibilitatea de negociere simultană între emiţător şi
receptor, pe când comunicarea orală este domeniul reformulărilor şi al
sensurilor negociabile între partenerii coprezenţi.

6
I.2. Aspecte definitorii ale comunicării orale

Comunicarea orală este forma de comunicare realizată prin vorbire şi poate fi

naturală, directă, între comunicatori care se află în acelaşi cadru, ori nenaturală,
indirectă, când interlocutorii se văd şi se aud de departe, sau se aud numai.
În situaţiile de comunicare la care participăm conştient sau inconştient,
voluntar sau involuntar, planificat sau conjunctural ne servim de competenţele
noastre comunicaţionale cu finalităţi foarte variate. Ca pondere, comunicarea orală
prevalează asupra celei scrise în majoritatea activităţilor cotidiene.
Verbele care descriu implicarea noastră într-un act de comunicare orală descriu
principalele operaţii pe care le facem cu acest prilej: emisia (a spune, a rosti),
recepţia (a auzi, a asculta, a privi), comunicarea în globalitatea sa (a vorbi, a sta de
vorbă, a comunica). Se recunosc în semnificaţiile acestor verbe reminescenţele
actelor naturale de vorbire, după modelul cărora se organizează şi comunicarea
orală mijlocită tehnic. În majoritatea ţărilor occidentale, individul uman tinde să fie,
în mod constant, un receptor – pasiv sau, mai rar, activ – al transmisiilor orale
efectuate prin radio, televiziune, internet. De acolo îşi iau ştirile, informaţiile de
care au nevoie, acolo găsesc ,,parteneri” de comunicare în funcţie de propriile
aşteptări şi exigenţe, veritabili înlocuitori pentru interlocutorii pe care poate şi-i
doresc, dar nu-i pot accesa. Tot mai mult, oamenii de astăzi se îndepărtează de citit,
dar şi de comunicat prin scris. Dacă au ocazia, ei preferă să dea un telefon decât să
scrie o scrisoare, iar, dacă pot comunica prin Internet, preferă dialogul prin webcam
şi microfon corespondenţei prin E-mail.
Comunicarea orală, cea mai răspândită formă de comunicare, este, tocmai de
aceea, extrem de eterogenă. Este modalitatea fundamentală de socializare, cea care
asigură coeziunea şi permanenţa colectivităţilor umane. În istoria umanităţii,
oralitatea a facut posibilă transmiterea unui imens patrimoniu ştiinţific şi cultural în

7
epocile în care scrierea nu era cunoscută, dar şi după aceea. Până în zilele noastre,
un număr imens de texte orale a completat şi dezvoltat fondul iniţial de cunoştiinţe
şi creaţii al omenirii. Mai degrabă oral, decât în scris sunt realizate cele mai multe
texte folclorice, definitorii pentru spiritul popoarelor.
Din aceste considerente, abordarea teoretică a caracteristicilor comunicării
orale a devenit una dintre priorităţile cercetărilor din domeniul, tot mai consistent,
tot mai voluminos, dar şi tot mai important pentru înţelegerea condiţiei noastre, al
ştiinţelor comunicării.
Pentru structuralişti, elementele fundamentale ale abordării statutului unui
semn sunt relaţia şi sistemul. Semnele lingvistice, aflate în interrelaţie, formează un
sistem în care locul fiecăruia este asigurat de faptul că este altfel decât toate
celelalte elemente cosistemice. Prin urmare, relaţia de bază în sistem este cea
opozitivă. Atât organizarea semiotică a limbii, cât şi conceperea studiului acesteia
se pretează la abordări ale fenomenelor cercetate în termeni opozitivi. De la
Ferdinand de Saussure încoace, în structurarea materialului argumentativ dintr-o
prezentare de fenomen, funcţionează în ştiinţele limbajului şi ale comunicării
modelul definitei negative, conform căruia o entitate îşi asigură identitatea prin
faptul că la nivelul trăsăturilor ei esenţiale se opune alteia, împreună cu care
formează o structură duală. Adoptând acest model, vom descrie particularităţile
comunicării orale în opoziţia funcţională pe care acestea o dezvoltă cu
particularităţile comunicării scrise, în unitatea duală comunicare orală -comunicare
scrisă.
Aspectele opozitive derivă din actualizarea diferită a aceloraşi trăsături. Ca
tip de comunicare, atât comunicarea orală, cât şi cea scrisă prezintă trăsăturile
definitorii ale activităţii dc comunicare. Distincţiile dintre cele două tipuri de
realizare a comunicării umane se stabilesc în funcţie de aspectele diferite ale
actualizării acestor trăsături. Pentru a construi un model al comunicării orale, vom
avea în vedere cele mai evidente opoziţii pe care aceasta le dezvoltă în raport cu
comunicarea scrisă, în următoarele privinţe:
a) canalul prin care se realizează transmiterea de informaţie;
b) contactul între comunicatori;

8
c) cadrul în care se desfăşoară comunicarea;
d) natura mesajului;
e) natura bruiajelor ocurente.

I.3. Analiza situaţiei de comunicare

Canalul de comunicare
Principala opoziţie pentru deosebirea comunicării orale de cea scrisă este,
dacă ne luăm după frecvenţa cu care aceasta este invocată în studiile de
comunicare, opoziţia de canal.
Aparent, distincţia comunicare orală - comunicare scrisă se bazează, la acest
nivel, pe opoziţia canal auditiv (prin care se transmit semnele verbale rostite) -
canal vizual (prin care se transmit semnele verbale scrise).
Majoritatea abordărilor directe sau, mai degrabă, tangenţiale ale vorbirii
insistă însă asupra faptului că enunţul oral presupune emiterea şi receptarea pe mai
multe canale perceptive, întrucât în enunţare intervin o serie de manifestări
semnice concomitente cu manifestarea verbală. Numărul canalelor antrenate în
transmiterea de informaţie variază de la un act de comunicare la altul, în funcţie de
datele contextului în care se produce. De pildă, atunci când la dialog participă doi
vorbitori, care au pătruns reciproc în zona intimă a celuilalt, cuvintele, transmise
printr-un canal auditiv, sunt însoţite de gesturi, transmise prin canalul vizual şi prin
cel tactil, de mimică, perceptibilă prin canal vizual, de o transmisie de mirosuri pe
canal olfactiv etc. În condiţii de intimitate, un vorbitor participă cu toate simţurile
sale la actul de comunicare, emiţând şi receptând mesaje pc mai multe canale decât
în alte circumstanţe.
În cazul comunicării orale la distanţă, prin internet, webecam şi microfon,
canalele auditiv şi vizual sunt determinate tehnic, electric şi electronic. Există şi un
risc ridicat de bruiaje care apar pe canalul perceptiv afectând sau făcând imposibilă
transmisia. Şi în telefonie, calitatea canalului de transmisie influenţează pozitiv sau
negativ felul în care decurge comunicarea. O bună funcţionare a canalului ne

9
determină să ignorăm complet faptul că există o legătură tehnică între partenerii de
dialog, în timp ce diversele perturbări ale transmisiei, ne fac să ne punem problema
disfuncţionalităţii canalului tehnic. O transmisie defectuoasă nu numai că afectează
calitatea convorbirii, ci poate determina chiar întreruperea ei.
În contrast cu comunicarea orală, comunicarea scrisă presupune antrenarea
exclusivă a canalului vizual pentru transmiterea de informaţie. Este o formă de
comunicare paralelă celei orale, apărută ulterior acesteia, graţie unei invenţii:
scrierea. Reducerea numărului de canale la unul, înseamnă, pe de o parte, o
simplificare a transmisiei, dar, pe de altă parte, o limitare a posibilităţilor de emitere
- recepţie.
Drept urmare, diferenţele de canal implică diferenţe de expresie. Nu tot ce se
poate comunica oral, se poate comunica şi în scris (şi invers, lucruri, pe care nu le
putem spune interlocutorului de dinaintea ochilor, le „suportă hârtia”). Prin canalul
auditiv se transmit, în enunţarea orală, numai semne verbale şi paraverbale, în timp
ce prin canalul vizual se transmit, în enunţarea scrisă, numai semne verbale.

Contactul dintre comunicatori

În varianta de bază a comunicării orale, faţă în faţă, contactul comunicaţional
se realizează pe cale naturală. Vorbitorii se văd, li se întâlnesc privirile şi prin felul
în care reacţionează la acest contact preliminar, decid dacă doresc sau nu să aibă o
conversaţie. Dacă da, urmează oferta de dialog şi acceptarea acesteia, exprimate
prin cuvinte, gesturi sau posturi, ori implicate de anumite date ale contextului de
comunicare, faze în care se definitivează stabilirea unui contact comunicaţional.
Acesta se menţine de comun acord atâta timp cât o impune tratarea temei / temelor
puse în discuţie de către partenerii de dialog sau este suspendat, unilateral ori
bilateral, în situaţiile conflictuale.
Condiţiile de stabilire şi menţinere a contactului comunicaţional sunt sensibil
diferite în contextul expunerilor orale, în care auditoriul (multiplu) poate reacţiona
în bloc sau diferenţiat la apelul şi adresarea vorbitorului. Profesorul care transmite
un discurs magistral şi are semnale privind întreruperea contactului comunicativ cu
elevii care sunt neatenţi (vorbesc între ei, ascultă muzică în căşti, se joacă cu

10
diverse obiecte etc.), îşi întrerupe prelegerea pentru a restabili legătura
comunicaţională cu interlocutorii săi.
Atunci când interlocutorii se află la distanţă, în comunicarea orală intervin
mijloacele tehnice, mai mult sau mai puţin performante. Telefonul clasic, celularul,
internetul, webcam-ul şi microfonul sunt aparate a căror destinaţie constă în
punerea în contact a unor vorbitori aflaţi la distanţă unul de altul. De exemplu,
pentru a stabili un contact prin telefon, mijlocirea tehnică ne obligă la câteva
operaţii succesive: aşteptarea tonului, formarea numărului de telefon, aşteptarea
semnalelor acustice care indică fie că telefonul acestuia „sună”, fie că „este
ocupat”. Pe ecranul telefonului de pe care se sună este afişat numărul de telefon
apelat, iar pe ecranul celularului receptor apare numărul celui ce apelează. Intrarea
în contact depinde de voinţa celui apelat. Contactul comunicaţional se realizează
numai în momentul în care acesta ridică receptorul, respectiv apasă tasta de contact.
Apelarea şi răspunsul la apel sunt, deci, premisele stabilirii unui contact
comunicaţional oral prin mijlocirea unor aparate ce slujesc comunicării la distanţă.
Odată contactat, interlocutorul are ocazia de a percepe auditiv / auditiv şi vizual
ceea ce i se transmite în timp real, având şi posibilitatea de a interveni cu semnale
back-channel, întreruperi sau corectări şi, evident, de a emite propriile replici, în
conformitate cu ordinea dialogată. Există expresii instrumentalizate pentru
stabilirea şi verificarea contactului cu interlocutorul: alo, eşti pe fir?, mă auzi? / mă
auziţi?, vă rog nu închideţi etc., la care se adaugă fraze mai puţin stereotipe vă rog
să vă îndepărtaţi de radio / televizor că se aude groaznic, a intervenit ceva pe fir;
nu vă aud, închid şi sun din nou; sau eu vă aud foarte bine, vai ce clar se aude etc.
În cazul expunerilor orale mediatizate (discursuri, conferinţe, comunicate de
presă, ştiri), emiţătorul se serveşte de o instituţie media (radio, televiziune) pentru a
i se difuza mesajul la distanţă. El este perceput numai dacă aparatele audio - (video)
sunt pornite şi funcţionează. Dacă emisiunile sunt Uve, receptarea se realizează
concomitent cu enunţarea, ca în comunicarea orală faţă în faţă. Fecdback-ul
transmisiunilor se verifică însă doar prin rating, posibilităţile de exprimare a
reacţiei la o expunere orală fiind foarte reduse în cazul radio şi difuzării. Spre
deosebire de vorbitorul care se adresează direct publicului şi îşi poate modela

11
discursul în funcţie de calitatea contactului cu acesta, cel ce emite la distanţă nu
poate verifica modul cum este receptat şi se adresează unui interlocutor (i)real,
imaginându-şi că se află în contact efectiv cu acesta.
Problema contactului între cei ce comunică în scris este, de asemenea,
nuanţată. În comunicarea epistolară, literară, ştiinţifică, în presa scrisă, contactul
comunicaţional nu se face cu autorul real al mesajului. În momentul în care acesta
emite, are în vedere un receptor ideal. Receptorul real intră în contact direct cu
textul scris după ce acesta a fost enunţat. În cursul lecturii, receptorul intră în
contact comunicaţional cu autorul textului. Dar nu cu autorul real, ci cu un autor
ideal. Defazarea emiterii şi receptării determină un contact special, intermediat de
text.
Similară este şi situaţia comunicării prin poşta electronică. Deşi prin E-mail
există posibilitatea unei receptări imediate a mesajului, indiferent de distanţa la care
s-ar afla destinatarul, un contact direct este imposibil, momentul receptării fiind
inerent succesiv celui al emiterii. Adresantul îşi verifică însă mail-urile periodic şi
„deschide” (adică intră în contact în mod direct cu textul şi, indirect, cu autorul
acestuia) numai acele mesaje de care este interesat. Poşta electronică nu indică doar
expeditorul şi adresa acestuia, ci şi un titlu, care rezumă tema comunicării.
În ultimii ani se extinde o formă de dialog scris pe internet foarte apropiată ca
organizare de convorbirea telefonică. Autorii de mesaje scrise alternante intră în
contact comunicaţional după efectuarea câtorva operaţii: intrarea în mirc,
pătrunderea într-un chat room, selectarea persoanei apelate, semnalarea intenţiei de
comunicare, trimiterea unui mesaj la care se aşteaptă răspuns. Ca şi în cazul
telefoniei, contactul comunicaţional se stabileşte numai atunci când cel apelat
răspunde mesajului lansat de primul enunţiator.

Cadrul comunicării
În comunicarea orală directă vorbitorii se află în acelaşi cadru, la o distanţă de
la care se pot auzi: în aceeaşi încăpere, pe aceeaşi bancă sau pe bănci apropiate într-
un parc, pe şezlonguri apropiate la plajă etc. Apropierea fizică dintre partenerii dc
dialog este un atu pentru realizarea unei comunicări eficiente. O condiţie totuşi

12
insuficientă, fiindcă alţi factori fizici din contextul de comunicare pot perturba
schimbul de replici: în mediul comun pot interveni o sumedenie de bruiaje care
distorsionează sau opresc dialogul: zgomotul de naturi diferite, mirosurile
neplăcute, manifestările meteo neprielnice (ploaie, vânt, arşiţă, ger etc.) în situaţii
de dialog în aer liber etc. Totuşi, prezenţa vorbitorilor în acelaşi cadru corespunde
situaţiei ideale de comunicare, într-un asemenea context, mesajul oral este
impregnat de alte mesaje semiotice, care contribuie, fiecare în felul său, la
producerea şi la interpretarea semnificaţiei. Concluzia este că atunci când vorbitorii
se află în acelaşi loc în timpul dialogului şi locutorul are mai multe posibilităţi de a
exprima exact ceea ce intenţionează, şi receptorul are mai multe şanse de a stabili
prin decodarea enunţului cât mai precis intenţia cu care acesta a fost produs. Nu în
ultimul rând, apropierea fizică îi dă vorbitorului şansa să perceapă semnale
backchannel, în funcţie de care se orientează în construirea şi redimensionarea
enunţurilor.
De regulă, expunerea orală reclamă prezenţa în acelaşi cadru a enunţiatorului
şi a auditorilor. Dincolo de conţinutul şi forma mesajului, cel ce susţine oral un
discurs, o prelegere, o conferinţă etc. desfăşoară veritabile strategii pentru captarea
bunăvoinţei, pentru trezirea interesului şi menţinerea atenţiei publicului. De la
formulele măgulitoare de adresare incipiente, mediane şi / sau finale (Onorat
auditoriu. Stimaţi domni parlamentari, Stimaţi oaspeţi şi dragi colegi, Doamnelor
şi domnilor etc), la injonctivele (atenţie la ce urmează, fiţi atenţi), la cuvintele de
„umplutură" (dacă vreţi, dacă n-avefi nimic împotrivă, dacă nu vă pun răbdarea la
încercare, dacă nu abuzez de amabilitatea dumneavoastră etc), vorbitorul
dovedeşte intenţia sa de a-şi menţine vorbitorii în încăpere pe parcursul transmiterii
întregului mesaj, astfel încât cooperarea comunicaţională să se poată realiza
conform planului său. Dacă discursul este bun şi strategia corectă, este răsplătit dc
aplauze şi de diferite manifestări de apreciere sau entuziasm, dar dacă vorbitorul
manifestă carenţe în organizarea expunerii orale (citeşte discursul fără a-şi deslipi
ochii de pe foi, nu se adresează nuanţat publicului, nu-i urmăreşte reacţiile, nu ţine
cont de răspunsurile acestuia, nu are o postură adecvată, o dicţie bună sau o
atitudine relevantă în context), se află în situaţia de a consemna un eşec

13
comunicaţional (ascultătorii se plictisesc, încep să vorbească între ei, părăsesc sala,
aplaudă neconvingător, de circumstanţă, sau nu aplaudă deloc, exprimându-şi astfel
dezacordul nu atât faţă de ceea ce s-a spus, cât faţă de modul în care a fost transmis
mesajul). Un retor îşi proiectează şi susţine o prelegere orală întotdeauna în funcţie
de cei cărora le-o adresează. Reacţiile vizibile ale publicului influenţează dinamica
argumentaţiei. Obiectivul persuadării audienţei îi impune susţinătorului de discurs
oral dezvoltarea unor abilităţi de percepere a semnalelor backchannel, de prevedere
a feedback-ului şi de reacţionare spontană şi eficientă la acestea.
Atât în cazul dialogului oral, cât şi în cel al expunerii orale, varianta faţă in
faţă este prototipică. Toate comunicările orale dintre partenerii aflaţi la distanţă se
structurează după acest model. Distanţa fizică este compensată de constituirea unui
mediu virtual comun pentru cei ce comunică prin webeam şi microfon, în varianta
cea mai apropiată de dialogul oral, faţă în faţă. Spre deosebire de vorbitorii care
sunt coprezenţi într-un cadru real, cei ce comunică prin webeam nu au posibilitatea
de a transmite mesaje în completarea celui verbal: mirosuri, imagini
tridimensionale etc. şi, mai ales, nu se pot atinge, anulând prin asta orice şansă de
comunicare afectivă complexă.
Comunicarea orală telefonică suferă reducţii şi mai mari decât cea prin
webeam şi microfon, fiind determinată de obligativitatea transmisiei pe un singur
canal: auditiv. De aceea, toată expresia gândurilor, stărilor sufleteşti, informaţiilor
etc. se restrânge la ceea ce pot exprima semnele verbale şi paraverbale. Vorbirea
devine unica activitate semnificativă. Nimic din ceea ce ar putea contribui din
exteriorul sistemelor lingvistic şi paralingvistic la conturarea unei semnificaţii nu se
poate transmite. Neputându-se vedea între ei şi fiind şi în imposibilitatea de a vedea
ceea ce se află în mediul interlocutorului, vorbitorii codifică în cuvintele cele mai
potrivite o parte din semnele de altă natură relevante pentru situaţia de comunicare,
iar receptorii fac operaţia inversă, de transformare a semnelor lingvistice în
reprezentări mentale care să îi ajute să-şi facă o imagine despre ceea ce li s-a
transmis.
Locaţiile diferite ale vorbitorilor implică apartenenţa lor la un alt context
fizic, fapt ce complică situaţia de comunicare. De pildă, când vorbitorii sunt foarte

14
 departe unul de celălalt, costurile ridicate ale convorbirilor telefonice îi constrâng
să vorbească foarte puţin, adeseori insuficient.
Totuşi, în toate aceste variante de comunicare orală, cu vorbitori aparţinând
unui cadru identic sau unor cadre diferite, emiterea şi receptarea se produc în
acelaşi timp. Simultaneitatea acestor faze permite un bun control al înţelegerii,
verificarea imediată a feedback-ului, oferă posibilitatea unor „negocieri" asupra
sensului şi a pertinenţei mesajului în context, a reluărilor sau reformulărilor
constructive, astfel încât cei ce participă în interlocuţic să poată conveni asupra
unei semnificaţii.
În mod obişnuit, comunicarea scrisă implică un raport comunicaţional între
un autor (de scrisoare, de carte, de articol, de invitaţie etc.) şi un cititor, care nu
numai că se află în cadre diferite, dar care şi participă la actul de comunicare în
momente diferite. De aceea, se impune precizarea că, în comunicarea scrisă, în
momentul emiterii, destinatarul de mesaj nu se află în aceeaşi locaţie cu autorul (cu
mici excepţii, v. autografele).

Natura mesajului
Şi în comunicarea orală, şi în cea scrisă mesajul este alcătuit din semne care,
în diversele combinaţii sintagmatice în care apar, transmit semnificaţii conform
unei intenţii de comunicare.
Semnele sunt forme simbolice prin care se reprezintă în contextul de
comunicare referenţi din universul de discurs. Ele aparţin unor coduri, care nu sunt
doar depozitare ale acestor semne, ci şi paradigme în care semnele sunt ordonate pe
baza relaţiilor dintre ele. Pe lângă materialul semnic, dispus paradigmatic, codurile
conţin şi reguli de combinare a acestora în sintagme.
În selectarea semnelor din care îşi construieşte mesajul, locutorul trebuie să
ţină cont de accesul interlocutorului la codul ales. De pildă, limbile funcţionează ca
nişte coduri. Un individ care nu se exprimă în limba vorbită în regiunea în care se
află este nevoit să verifice dacă interlocutorul cunoaşte limba în care el
intenţionează să comunice. Can you speak English?, Parlez-vous français? sunt

15
întrebări frecvente în limbajul turiştilor care caută să se facă înţeleşi pentru a obţine
informaţia de care au nevoie la un moment dat.
Pentru ca un mesaj să poată fi comunicabil, trebuie să răspundă unor
exigenţe: să fie corect din punct de vedere gramatical, să fie coerent din punct de
vedere semantic şi inteligibil din punctul de vedere al receptorului.
Dacă în comunicarea orală semnele verbale reprezintă elemente
preponderente în compunerea unui mesaj, în structura căruia apar constant semne
paraverbale şi nonverbale, în comunicarea scrisă semnele lingvistice sunt unităţi de
expresie aproape exclusive (alături de care apar uneori semne iconice, de exemplu).
Cu alte cuvinte, mesajul oral este un eşantion de exprimare mixtă de semnificaţii,
prin semne ce aparţin unor coduri diferite, pe când mesajul scris este întotdeauna o
secvenţă lingvistică.
Primul model semiotic al semnelor lingvistice a fost conceput de F. de
Saussure. Lingvistul genovez a văzut în semnul verbal o entitate cu două
componente inseparabile: o imagine acustică (semnificantul) - componentă de
expresie - şi o imagine conceptuală (semnificatul) - componentă de conţinut.
Autoproclamatul „părinte al semioticii”, Ch. S. Peirce este autorul unui model
trilateral, general valabil al semnului (model care corespunde, evident, şi semnului
lingvistic), în care figurează un represenlamen (analog imaginii acustice din teoria
saussuriană a semnului), un interpretant (analog imaginii conceptuale) şi un obiect
din lumea de referinţă, una din lumile posibile, pe care semnul îl reprezintă în
procesul de comunicare.
În comunicarea umană, orală sau scrisă, mesajul constituie, prin urmare, o
reprezentare simbolică a unei stări de fapte prin intermediul semnelor lingvistice
(preponderente în comunicarea orală, cvasiexclusive în comunicarea scrisă).
Legătura convenţională dintre imaginea acustică şi cea conceptuală a semnului,
validată de comunitatea lingvistică, creează posibilitatea ca receptorul să-i atribuie
semnului, în majoritatea situaţiilor de comunicare, o semnificaţie identică cu sau
foarte apropiată de cea cu care a fost folosit de emiţător. Cu cât mesajul emis
conţine mai multe semne asupra semnificaţiei cărora interlocutorii convin, cu atât
acel mesaj este mai lesne de înţeles şi, prin urmare, mai eficient. Alegerea semnelor

16
lingvistice capabile să exprime cât mai fidel conţinuturi cognitive sau afective se
face mai rapid, aproape spontan, în exprimarea orală, şi mai pe îndelete, într-un
interval temporal care permite reflecţia asupra relevanţei limbajului în context, în
comunicarea scrisă.

17
I.4. Particularităţi ale enunţului oral

Enunţul reprezintă mesajul actualizat în comunicare. Între mesaj şi enunţ

intervine operaţia de enunţare, care constă în rostirea (în comunicarea orală) sau în
scrierea mesajului (în comunicarea scrisă) de către emiţătorul lui. Dacă mesajul
verbal are o expresie lingvistică, sonoră sau grafică, enunţul este locul
interferenţelor expresive. Enunţul găzduieşte, pune în interacţiune şi se construieşte
din toate semnele care pot produce semnificaţie într-o unitate de comunicare unică
(irepetabilă).
În comunicarea orală, datorită faptului că participanţii la actele de comunicare
se pot vedea şi auzi, se creează posibilitatea ca o mulţime de semne nonlingvistice
să interacţioneze cu semnele verbale în vederea producerii de semnificaţie. De
aceea, putem formula ca ipoteză de lucru faptul că enunţul oral este mult mai
încărcat şi expresiv semiotic decât cel scris.
Particularităţile enunţului oral decurg din condiţiile enunţării.
Comunicarea verbală, în forma sa orală, se defineşte printr-o serie de
particularităţi:
 Comunicarea orală presupune un mesaj care să cuprindă elemente de
structură specifice (informaţii, stări, atitudini etc), elemente de actualitate,
interes şi motivaţie pentru ascultător, elemente de feedback, elemente de
legătură între părţile sale principale, claritate şi coerenţă internă etc;
 Comunicarea orală oferă suporturi multiple de înţelegere a mesajului : un
suport iconic susţinut de elemente concrete ale contextului de comunicare
şi de concordanţa dintre mesajul verbal şi cel nonverbal, ce are rol de
întărire;
 Comunicarea orală este circulară şi permisivă : admite reveniri asupra
unor informaţii sau detalieri ce nu au fost prevăzute în momentul conceperii
mesajului;

18
 Comunicarea orală este puternic influenţată de situaţie, adică de contextul
în care se produce comunicarea; mesajul nu poate fi înţeles decât în cadrul
spaţio-temporal în care se manifestă;
 Comunicarea orală este puternic influenţată de caracteristicile individuale
ale actanţilor comunicării;
 comunicarea orală depinde şi de feedback-ul (retroacţiunea) oferit(ă) de
receptor emiţătorului, efect al comunicării directe dintre interlocutori;
ţinând cont de feedback-ul receptorului, emiţătorul poate relua un mesaj
(dacă sesizează că acesta nu a fost receptat), îl poate reformula (dacă
bănuieşte că nu a fost înţeles) sau se poate opri din vorbire (dacă observă că
destinatarul refuză receptarea mesajului);
 comunicrea orală posedă şi atributele necesităţii (nevoia omului de a
comunica), aleatoriului (comunicarea orală implică o mare proporţie de
elemente întâmplătoare) şi nelimitării (comunicarea orală nu cunoaşte,
practic, restricţii);
 actele de comunicare orală sunt dispuse de-a lungul unei axe temporale
unidirecţionale care supune vorbitorul unor constrângeri serioase: trebuie să
reducă opririle, revenirile sau pauzele reflexive; presiunea temporală este
responsabilă în mare măsură de forma mai puţin elaborată a mesajelor din
comunicarea orală;
 în comunicarea orală mesajul întâlneşte foarte multe obstacole tocmai de
aceea, mesaj electorale sunt redundante, se asociază cu mesaje nonverbale
substanţiale, au o formă eliptică şi sunt mai puţin elaborate decît mesajele
scrise.

19
I.5. Criterii de ordonare a stilurilor de comunicare orală

Situaţiile de comunicare evidenţiază stiluri diferite de comunicare, în funcţie de

criterii foarte variate: gradul de libertate/constrângere, caracterul formal/informal,
caracterul obiectiv/subiectiv al limbajului utilizat etc.
 stilul rece
Comunicarea are caracter unidirecţional, emiţătorul nu-şi cunoaşte receptorul şi
nu poate primi un feedback de la acesta, mesajul fiind pregătit cu mare atenţie, aşa
cum se întâmplă în cazul comunicării prin radio sau televiziune.
 stilul formal
Comunicarea se bazează pe reguli şi proceduri, iar mesajul este pregătit, de
obicei, în prealabil. Mesajul este transmis spre un auditoriu numeros, ale cărui
reacţii sunt perceptibile pentru vorbitor. Se caracterizează printr-un limbaj îngrijit
ce evită repetiţiile, lăsarea în suspensie a frazei. Comunicarea este marcată de
importanţa subiectului sau de diferenţa de statut dintre participanţi.
 stilul consultativ (informal)
Comunicarea se desfăşoară liber, fără a se supune unor reguli sau proceduri
stricte, în afara celor obişnuite în realizarea unei comunicări eficiente. Presupune
implicarea activă a interlocutorilor în discuţii prin expunerea propriilor puncte de
vedere sau prin interesul manifestat în timpul interacţiunii. Apare frecvent în
comunicarea profesională, de afaceri.
 stilul cotidian
Comunicarea se caracterizează prin deplină libertate în abordarea subiectelor şi
în alegerea modului de comunicare. Subiectul discuţiei nu este ales în prealabil, ci
apare şi se dezvoltă pe parcursul discuţiei, în funcţie de interesele şi dorinţele de
moment ale participanţilor. Este specific comunicării între prieteni sau între colegii

20
 de serviciu. Limbajul este lipsit de constrângeri, se pot folosi unele coduri
cunoscute doar de interlocutori.
 stilul intim
Acest stil se referă la conversaţia dintre persoane foarte apropiate. Comunicarea
recurge la un cod personal cu semnificaţii doar pentru participanţi. Prin acest tip de
comunicare nu se urmăreşte transmiterea de informaţii, ci exprimarea diverselor
stări şi trăiri. Limbajul are un pronunţat caracter subiectiv.

Stiluri de comunicare în funcţie de interlocutori

Situaţiile de comunicare aduc în acelaşi context participanţi foarte diferiţi.

Vorbitorii au capacitatea de a influenţa desfăşurarea procesului de comunicare şi de
a-l particulariza în funcţie de anumiţi factori 8 specifici acestora: experienţele
personale (mentale, fizice, psihice), trecutul personal, atitudinile personale,
orizontul rarilor (marcat de gradul de educaţie), statutul social, concepţia şi
percepţia despre lume, despre propria persoană şi despre interlocutori. Luând în
considerare interlocutorul cu particularităţile sale, Irena Chiru delimitează cinci
stiluri de comunicare 9:
 stilul emotiv, specific indivizilor:
- expresivi, care vorbesc repede, gesticulează, uneori se inhibă, alteori se
grăbesc;
- cu un comportament dinamic, orientat spre acţiune şi risc;
- atraşi de relaţiile informate, refractari la cele oficiale;
- care posedă putere de convingere bazată pe risipă de energie emoţională şi
transfer psihic;
- care prezintă sociabilitate ridicată.
 stilul director, specific indivizilor care:
- au o atitudine serioasă, preocupată;
- exprimă opinii clare, într-o manieră hotărâtă, uneori rigidă;
- sunt dificil de abordat, comunică cu dificultate;
8
Vezi Irena Chiru, op.cit., pag.26.
9
Ibidem, pag.27.

21
 - ridică pretenţii, cu gesturi ferme, glas sonor;
- prezintă sociabilitate scăzută.
 stilul flexibil, specific indivizilor:
- care încearcă permanent, deliberat, sa-şi schimbe stilul propriu;
- care merg în întâmpinarea greutăţilor celorlalţi;
- care adoptă o anumită imagine în situaţii specifice.
 stilul reflexiv, specific indivizilor care:
- se controlează puternic emoţional;
- exprimă emoţii într-o manieră deliberat formală, îşi caută cuvintele şi
formulează cu atenţie propoziţiile;
- sunt aparent liniştiţi, retraşi, mereu preocupaţi de altceva;
- preferă ordinea şi caută un Ioc de muncă ordonat;
- sunt lenţi, revăd detaliile şi nu iau decizii rapide;
- preferă singurătatea şi nu sunt buni parteneri de conversaţie;
- prezintă sociabilitate scăzută.
 stilul îndatoritor, specific indivizilor care:
- sunt răbdători şi nu se implică în luarea deciziilor;
- ascultă cu atenţie şi cu înţelegere;
- evită să facă apel la propria poziţie;
- se bazează pe forţa de convingere a prieteniei;
- exprimă deciziile într-o manieră serioasă, impersonală;
- prezintă sociabilitate ridicată.

I.6. Forme ale comunicării orale: dialogul şi monologul

Dialogul şi monologul - forme ale comunicării orale

Dialogul reprezintă „o formă de comunicare între două sau mai multe

persoane” -aflate într-o situaţie comună (fie că se află faţă-n faţă, fie că nu se află
în acelaşi spaţiu, prin telefon, de exemplu) - prin care se transmit informaţii cu

22
 diverse scopuri şi care este caracterizat prin legătura interacţională dintre
parteneri, interesul reciproc şi îndreptarea fiecăruia către ceilalţi şi, în mod specific,
prin « schimbul alternativ de replici, dozarea proporţională a lungimii acestora şi
forma lingvistică de înlănţuire sintactic-contextuală între replici »10.
Monologul se opune, prin tradiţie, dialogului şi reprezintă mesajul produs
de o persoană care se adresează unui public fără a aştepta un răspuns imediat de la
11
acesta, caracterizându-se prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori
(deci are caracter unidirecţional, rolurile de emiţător şi receptor rămânând fixe). În
funcţie de situaţia concretă de comunicare, de scopul comunicării şi de relaţiile
dintre interlocutori, dialogul şi monologul cunosc mai multe forme de actualizare.
Tipuri de dialog: conversaţia, discuţia, convorbirea, întrevederea, audienţa,
dezbaterea, disputa (polemica sau controversa), cearta, colocviul, masa rotundă,
interviul, negocierea, conferinţa de presă.
Tipuri de monolog: solilocviul (monolog autoadresat), discursul,
prelegerea, conferinţa, pledoaria, declaraţia de presă, alocuţiunea (speech-ul),
toastul.

I.7. Rolul elementelor nonverbale şi paraverbale în producerea

şi receptarea mesajului.

Comunicarea nonverbală implică suma stimulilor (cu excepţia celor verbali) prezenţi
în contextul unei situaţii de comunicare, generaţi de individ şi care conţin un mesaj
potenţial.

Funcţii ale comunicării nonverbale

Comunicarea nonverbală urmăreşte:

10
Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica. O ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura ALL, 1999, pag.153.
11
Vezi Gramatica limbii române, vol. II, Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005, pag.779.

23
 ♦ să accentueze comunicarea verbală (rol de insistenţă asupra mesajului verbal
transmis);
♦ să completeze mesajul verbal (aduce un plus de informaţii celor desprinse din
comunicarea verbală): o glumă spusă va fi însoţită de zâmbete, anunţarea unei veşti triste
cere o mimică adecvată;
♦ să contrazică anumite aspecte ale comunicării verbale: în unele cazuri, o critică
susţinută şi prin schiţarea unui zâmbet (atitudine opusă aspectului negativ al mesajului
verbal) detensionează atmosfera şi poate face critica mai eficientă;
♦ să regleze fluxul comunicaţional (ponderează dinamica mesajelor verbale,
fixează ordinea intervenţiilor sau iniţierea şi finalizarea fiecărui act de limbaj;
♦ să repete sau să actualizeze înţelesul comunicării verbale: o sugestie făcută
verbal va fi susţinută şi printr-un mesaj nonverbal;
♦ să substituie unele aspecte ale comunicării verbale: o îmbrăţişare poate suplini
uneori cuvintele, înclinarea capului ţine locul unui răspuns afirmativ.

Caracteristici ale comunicării nonverbale

Comunicării nonverbale îi sunt specifice:

1. comunicabilitatea (comportamentul uman şi întregul spaţiu social sunt pline de
semnificaţii);
2. fidelitatea scăzută (fidelitatea comunicării este determinată de capacitatea sa de a
transmite mesaje definite precis, cu referire exactă la anumiţi indivizi sau la situaţii
concrete): în comunicarea nonverbală fidelitatea are grad scăzut pentru că acest tip de
comunicare este centrat pe efecte şi persuasiune, nu pe funcţia cognitivă a gândirii
umane);
3. sincronismul comportamental (tendinţa de coordonare a partenerilor prin elementele
comunicării nonverbaie) dacă există o apreciere reciprocă între interlocutori (în cazul
unei atitudini ostile, sincronismul dispare);
4. particularizarea culturală: comportamentele nonverbaie nu au caracter universal,
fiind determinate cultural, întrucât semnificaţiile trimit spre experienţele specifice

24
grupului (însă nu sunt excluse nici formele de comunicare condiţionate genetic: expresiile
feţei, prin care se manifestă frica, bucuria etc.);
5. contextualizarea: acest tip de comunicare are valoare într-un anumit context social şi
oferă contextul pentru manifestarea comunicării verbale;
6. asigurarea transferului semnificaţiilor lumii externe: nu doar comportamentele umane
au semnificaţii, ci şi utilizarea unor obiecte poate transmite un mesaj (de exemplu,
oferirea de flori sau de cadouri);
7. credibilitatea: impactul mesajului este de 55% în comunicarea nonverbală, 38% în
comunicarea paraverbală şi 7% în comunicarea verbală (de exemplu privirea, gesturile,
poziţia corporală manifestate de un individ atunci când se află într-un context
comunicaţional influenţează într-o măsură semnificativă mesajul global).

Forme de comunicare nonverbală

Comunicarea corporală reuneşte totalitatea mişcărilor corporale, posturilor şi

expresiilor faciale prin care o persoană transmite diverse mesaje nonverbale altor indivizi.
Expresia facială (mimica) reprezintă ansamblul modificărilor expresive la care
participă părţile mobile ale feţei (ochii, sprâncenele, fruntea, gura, maxilarele, obrajii).
a) Faţa este marca vizuală a fiecărei fiinţe umane, întrucât ea oferă posibilitatea
de „a fi lecturată", de a fi decodificată. Faţa defineşte identitatea personală, este o dovadă
a înrudirii dintre unele persoane, exprimă o gamă largă de afecte elementare (bucurie,
tristeţe, furie, frică, surpriză, dezgust etc), atitudini, opinii şi stări de spirit şi, mai ales, un
amestec simultan de afecte, fiind locui privilegiat de manifestare a acestora.
Faţa este zona comunicării nonverbale pe care o controlăm cel mai bine, întrucât
ea poate ascunde, deconspira sau simula emoţii, sentimente, atitudini. Deci ea poate
transmite mesaje opuse celor verbale.
b) Privirea, prin forţa sa de expresie, traduce gândurile, emoţiile noastre,
conferind viaţă mesajelor.
Privirea îndeplineşte o serie de funcţii 12 în interacţiunea verbală:

12
Cf. Valentina Dragomir, Octavian Rujoiu, Faţa şi expresiile faciale, pag. 61-62, din Comunicarea
nonverbală în spaţiul public. Studii, cercetări, aplicaţii, coordonator S. Chelcea, Bucureşti, Tritonic, 2004.

25
 ♦ fixează rolul fiecărui interlocutor în comunicare, urmărind realizarea feedback-
ului din timpul interacţiunii;
♦ indică momentul în care interlocutorul poate să vorbească (turn taking; prise de
parole);
♦ semnalează natura relaţiei sociale existente între interlocutori (dominare,
egalitate, supunere);
♦ compensează distanţa fizică dintre două persoane.
Funcţiile delimitate subliniază importanţa schimbului de priviri dintre
interlocutori în procesul comunicării umane. Durata cât suntem priviţi direct sau cât ni se
captează privirea în timpul conversaţiei ne poate spune dacă cineva minte sau dacă ne
ascunde anumite informaţii (privirile interlocutorilor se întâlnesc doar o treime din timpul
petrecut împreună), dacă îl consideră pe interlocutor ca fiind interesant şi atractiv
(privirile se întâlnesc aproximativ două treimi din timp) sau dacă manifestă sentimente de
ostilitate (contactul privirilor durează mai mult de două treimi din timp) 13.
Orientarea privirii asupra anumitor părţi ale feţei sau ale trupului este esenţială în
precizarea tipului de relaţie dintre interlocutori. Luând în considerare acest aspect, Allan
Pease distinge trei tipuri de privire 14:
 privirea oficială: în relaţiile protocolare privirea trebuie menţinută asupra frunţii
interlocutorului, privirea necoborând sub nivelul ochilor. Astfel, se creează o
atmosferă rece, sobră, serioasă.
 privirea de anturaj: în întâlnirile cotidiene, la primul contact cu cineva, privirea
este îndreptată sub nivelul ochilor celeilalte persoane şi generează o atmosferă de
anturaj (ochii interlocutorului fixează o zonă acoperind un triunghi ale cărui
vârfuri sunt ochii şi gura).
 privirea intimă: stabileşte un alt tip de relaţie decât cea neutră, rece, politicoasă,
coborând de la ochi spre bărbie şi de aici spre alte părţi ale trupului. In relaţiile
dintre bărbaţi şi femei, aceasta marchează interesul unuia faţă de celălalt.

13
Pease Allan, Limbajul trupului, Bucureşti, Polimark, 1994.
14
Pease Allan, op.cit., pag.138.

26
 c) Zâmbetul, element foarte complex al expresiei faciale, apărut ca efect al
contractării muşchilor feţei, este capabil să exprime o gamă largă de stări, de la plăcere,
bucurie, satisfacţie, la promisiune, cinism, jenă. Sensul lui variază în funcţie de context,
de moment şi de la o cultură la alta. Zâmbetul asigură comunicării o anumită fluenţă.

Expresia gestuală (gestica)

Gestul reprezintă o mişcare, voluntară sau involuntară, a unor părţi ale corpului, ce
însoţeşte sau substituie comunicarea verbală şi transmite un anumit mesaj. Daniela
Rovenţa-Frumuşani îl defineşte drept « o practică socială, o moştenire culturală, un
fenomen social total, revelator al identităţii individului şi comunităţii » 15.
Gestul se constituie ca obiect de studiu al kinezicii 16.

Trăsături ale gestualităţii

Expresiei gestuale îi sunt specifice următoarele trăsături 17:

 gestualitatea configurează identitatea individului, optimizând sau distorsionând
comunicarea;
 gestualitatea exprimă apartenenţa socială, identitatea de grup, actualizată prin
comportamente permise (norme, coduri, etichete) şi comportamente interzise
(tabuuri - gesturi obscene, gesturi dispreţuitoare);
 gesturile indică, pe lângă apartenenţa naţională, şi statutul social sau profilul
individului;
 gestualitatea este determinată şi reglată de comportamente culturale cum ar fi
variabilele sociologice (vârstă, sex, etnie, stratificare socială etc), religia şi chiar
percepţia timpului.

15
Frumuşani-Daniela, Rovenţa, Semiotică, societate, cultură, Iaşi, Institutul European, 1999, pag.182.
16
Kinestezica este disciplina care se ocupă cu studiul modalităţilor de comunicare prin mişcările corpului
reprezentate de gesturi, postură şi expresia facială, fiind fondată de antropologul american Ray
Birdwhistell.
17
Frumuşani-Daniela, Rovenţa, op. cit., pag.182.

27
Postura
Postura este o formă de comunicare nonverbală ce se referă la poziţia corpului uman în
spaţiu6 şi exprimă modul în care indivizii se raportează unii la alţii în timpul interacţiunii
verbale, oferind informaţii despre atitudinea, emoţiile, gradul de curtoazie şi implicare
afectivă, precum şi despre statutul social 18 al acestora.
Funcţii ale posturii 19
 exprimă atitudinea faţă de interlocutori:
- umerii lăsaţi şi capul plecat pot semnala timiditatea, deprimarea şi sentimentul de
inferioritate;
- umerii drepţi, capul lăsat puţin pe spate şi mâinile în şolduri pot indica superioritatea şi
automulţumirea;
- aplecarea spre interlocutor poate însemna interes şi atenţie, pe când retragerea corpului
semnifică respingerea.
 indică intensitatea stării emoţionale:
- starea de deprimare este transmisă prin cap plecat, braţe atârnând;
- nervozitatea este transmisă prin mişcări scurte şi ritmice ale piciorului.
 evidenţiază şi susţine mesajele verbale:
- fermitatea limbajului este marcată şi printr-o postură de dominator.
 substituie mesajul verbal:
- tendinţa de retragere într-un loc mai izolat şi privirea îndreptată, de regulă, în jos traduc
emoţiile individului.

Comunicarea spaţială (proxemica)

Spaţiul reprezintă, la rândul său, o formă a comunicării nonverbale, care

influenţează modul de relaţionare cu cei din jur. Fiecare individ percepe în afara corpului
său un spaţiu în raport cu care el adoptă o serie de comportamente şi iniţiază o serie de
acţiuni 20, deci simte nevoia de a-şi revendica o anumită suprafaţă, un anumit teritoriu.

18
Chiru, Irena, op. cit., pag. 31.
19
Chiru, Irena, op. cit., pag.38.
20
Marinescu, Valentina, op.cit., pag.31.

28
Această perspectivă asupra spaţiului constituie unul dintre aspectele cercetate de
proxemică 21.
Teritoriul este un cadru în care indivizii doresc să le fie recunoscut dreptul la
proprietate şi utilizare 22. Fiecare dintre noi deţine un asemenea teritoriu, pe care îl purtăm
neîncetat cu noi şi care reprezintă spaţiul personal.
Spaţiul personal poate fi definit drept distanţa din interiorul căreia ne simţim mai
confortabil în momentul interacţiunii cu o anumită persoană 27. Această distanţă se poate
modifica în funcţie de gradul de cunoaştere a interlocutorului sau de tipul de comunicare
în care suntem implicaţi 23.
Edward T. Hali delimitează dimensiunea spaţială a comunicării în patru distanţe sau
spaţii personale 24:
 distanţa intimă (0-45 cm):
- reprezintă distanţa dragostei, a protecţiei, a mângâierii, a îmbrăţişării, a sărutărilor, a
dansului, dar şi a agresiunii, a încleştărilor violente.
- este zona accesibilă doar celor apropiaţi (iubiţi, părinţi, soţ sau soţie, copii şi rude),
omul apărând această zonă ca pe o proprietate a sa 25.
- există şi o subzonă de la 0 până îa 15 cm în care se intră prin contactul fizic al actului
sexual, al luptelor sportive sau al bătăilor.
 distanţa personală (45 cm - 1,20 m):
- este spaţiul pe care simţim nevoia să-1 lăsăm între noi şi ceilalţi atunci când
interacţionăm în societate 26.
- reprezintă distanţa salutului, a strângerii de mână, a conversaţiei amicale, distanţa
de la care se poartă discuţii pe stradă, pe subiecte neutre; sunt tolerate numai persoanele
pe care individul le cunoaşte.
 distanţa socială (1,20 m - 3,60 m):

21
Proxemica este ştiinţa care are ca obiect de studiu relaţiile spaţiale ca mod de comunicare, jocul
teritoriilor, modul diferit de a percepe spaţiul în diferite culture, efectele simbolice ale organizării spaţiale şi
distanţele fizice.
22
Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Bucureşti, Tritonic,
2003, pag.32.
23
Stanton, Nicki, Comunicarea, Bucureşti, Societatea Ştiinţă şi tehnică S.A., 1995.
24
Edward T. Hall, The Hidden Dimension, New York, Doubleday, 1966, pag. 145-160.
25
Pease Allan, Limbajul trupului, Bucureşti, Polimark, 1994.
26
Cf. Milton, Cameron, Comunicarea prin gesturi şi atitudini. Cum să învăţăm limbajul trupului, Iaşi,
Polirom, 2005, pag.20.

29
 - este un spaţiu în care individul devine permisiv, fiind nevoit să tolereze şi alte
persoane. Acest tip de distanţă este prezent în relaţiile profesionale.
- este distanţa pe care o păstrăm faţă de necunoscuţi, faţă de vânzător, poştaş,
instalatori, faţă de noul nostru angajat, faţă de cei pe care nu-i cunoaştem.
 distanţa publică (peste 3,60 m):
- este zona relaţiilor de tip public, individul nu are protecţie, dar poate
reacţiona 27(spectacol, conferinţă, discurs politic).
- este distanţa de la care individul se adresează unui grup mare de oameni.
Există şi cazuri de încălcare a teritoriului personal. Joseph De Vito distinge trei
tipuri majore 28:
- violarea teritoriului (presupune ca o persoană să pătrundă pe un teritoriu fără a
avea permisiunea: un coleg care intră în biroul nostru fără să ne ceară
permisiunea);
- invazia (presupune nu numai violarea unui teritoriu, ci şi producerea unor
modificări ale acestuia: părinţii care intră în camera copilului şi îi fac curat în
lucruri);
- contaminarea (cuprinde şi reacţiile indivizilor care revendică un anumit teritoriu:
graffiti ca însemne ale poluării unui spaţiu public de către un grup, fumatul unei
persoane într-o cameră în care se află şi alte persoane, fără a fi cerut permisiunea
acestora).

27
Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii, Bucureşti, Tritonic,
2003.
28
J. De Vito, Human Communication. The Basic Course, New York, Haper şi Row Inc., 1988, pag. 135-
136, apud I.O. Pănişoară, op. cit. pag.79-80.

30
I.8. Bariere ale comunicării eficiente
Eficienţa actului de comunicare este determinată de capacitatea vorbitorului de
a ţine cont de toate aceste întrebări şi de răspunsurile pe care le generează ele. În
susţinerea aceleiaşi idei pot fi enumeraţi şi cei opt factori care influenţează în mod
semnificativ performanţa în vorbire a unui comunicator:
• stabilirea unor obiective specifice, măsurabile şi uşor de atins în timp scurt;
• cunoaşterea interlocutorului;
• alegerea unui context favorabil;
• planificarea vorbirii;
• manifestarea unei atitudini potrivite pentru o comunicare directă;
• folosirea unui raport just între informaţia şi redundanţa mesajului;
• receptarea activă a retroacţiunii interlocutorului;
• adaptarea continuă la situaţia de comunicare.
Există situaţii în care procesul comunicării interpersonale nu îşi poate atinge, pe
deplin, finalitatea, datorită prezenţei unor perturbaţii sau obstacole (foarte variate ca
structură şi conţinut), care afectează transmiterea corectă a mesajului de la emiţător la
receptorul acestuia. Identificarea şi depăşirea lor are ca efect creşterea eficienţei
comunicării.
Barierele comunicării sunt reprezentate de totalitatea obstacolelor, perturbaţiilor,
blocajelor şi bruiajelor apărute în timpul activităţii de comunicare, care reduc gradul de
fidelitate şi eficienţa mesajului sau care obstrucţionează transmiterea acestuia.

Clasificarea factorilor care blochează comunicarea

Factorii care perturbă comunicarea pot fi clasificaţi în funcţie de diversele niveluri

ale procesului de comunicare 29:
a) Nivelul emiţătorului
 caracterul inconsistent al mesajului; caracterul redundant al mesajului;
 slaba inteligibilitate a mesajelor emise;

29
Clasificare adaptată după Alina Coman, C. Coman, Tehnici de comunicare şi negociere, pag.2, I. Zanc,
Informaţie şi comunicare. Aspecte psihologice şi sociale, Cluj Napoca, Dacia, 2005.

31
  caracterul contradictoriu al discursului;
 blocajele emoţionale (de exemplu: atitudinea defensivă a studentului timid ia
examenul oral);
 prezentarea incorectă a mesajului prin alegerea unei modalităţi greşite de
comunicare (de exemplu: în locul unui raport amănunţit este prezentată o
expunere sumară);
 manipularea (prin comunicarea trunchiată a unor informaţii);
 camuflarea (comunicare intenţionat ambiguă, pentru a duce la o interpretare
greşită a mesajului);
 ignorarea feedbackurilor primite de la receptor;
 atitudini inadecvate în raport cu eficienţa comunicării;
 atitudini inadecvate în raport cu receptorul.
b) Nivelul receptorului
 slaba concentrare a receptorului în raport cu fluxul informaţional al
emiţătorului;
 lipsa capacităţii de a asculta activ;
 evitarea formulării feedbackurilor defavorabile la adresa emiţătorului;
 prejudecăţile şi stereotipiile apărate în momentul receptării în raport cu
conţinutul mesajelor şi cu eficienţa acestora;
 concluziile grăbite;
 desincronizări între caracteristicile emiţătorului şi cele ale receptorului
(diferenţele de univers de discurs; diferenţele de statut social sau poziţie
ierarhică; diferenţele de rasă, religie, partid, de sex sau vârstă, nivel de
inteligenţă, educaţie; diferenţe de atitudini, convingeri, sistem de valori,
experienţe de viaţă etc).
c) Nivelul contextului de comunicare
 zgomotele 30 externe (elemente ce ne parvin din mediu şi fac mesajul greu de
înţeles: şuşotelile din timpul unui discurs, de exemplu) şi interne (atunci când

30
S. Hybels, R. Weaver, Communicating Effectively, New York, Random House, 1989, pag.11.

32
 emiţătorul şi receptorul se gândesc la altceva decât la mesajul transmis sau
receptat);
 contextele psihosociale defavorabile comunicării (o încăpere în care este frig,
cald, întuneric; stimuîii vizuali care distrag atenţia etc);
 distanţa prea mare sau prea mică dintre interlocutori;
 « barierele de tezaur » (necunoaşterea limbilor de circulaţie internaţională);
 bombardamentul informaţional dinspre mai multe surse.
d) Nivelul desfăşurării procesului de comunicare:
 distorsiunea informaţiei pe parcursul transmiterii succesive a mesajelor;
 întreruperile repetate din timpul procesului de comunicare au efecte negative
asupra mesajului din cauza incapacităţii de concentrare;
 mijloacele tehnice cu funcţionare defectuoasă.

Bibliografie
Studii de lingvistică

Borchin, Mirela-Ioana, Comunicarea orală, Timişoara, Ed. Excelsior Art, 2006.

Bădăşan, Gabriel, Curs practic de comunicare orală, Editura Excelsior Art, 2007.
Graur, Evelina, Tehnici de comunicare, Cluj-Napoca, Mediamira, 2001.
Mcquail, Denis, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 1999.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o
pragmatică a românei vorbite, ediţia a II-a (revăzută), Bucureşti, Editura ALL
Educaţional, 1999.
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică
lingvistică, Bucureşti, ALL, 2003.
Irimia, Dumitru, Introducere în stilistică, Iaşi, Polirom, 1999.
Sultana Craia, Introducere în teoria comunicării, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 2005.
Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, Editura Ager, Bucureşti, 2000.

33
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les interactions verbales. Approche interactionnelle et
structure de conversations, Tome 1, Paris, Armand Colin, 1998.
Kerbrat-Orecchioni, Catherine, L’Enonciation. De la subjectivite dans le language,
Paris, Armand Colin, 1980.
Le Breton, David, Despre tăcere, Bucureşti, ALL Educaţional, 2001.
Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Iaşi,
Polirom, 2002.
Moeschler, Jacques, Argumentation et conversation. Elements pour une analyse
pragmatique du discours, Paris, Hatier-Credif, 1985.
Moeschler, Jacques, Theorie pragmatique et pragmatique conversationnelle, Paris,
Armand Colin, 1996.
Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, vol. I, Iaşi, Polirom,
2004.
Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare. Limbaje ascunse, vol.II,
Iaşi, Polirom, 2005.
Sfez, Lucien, Comunicarea, Iaşi, Institutul European, 2002.

Metodică, programe, manuale

*** Programe şcolare, Aria curriculară Limbă şi Comunicare, seria liceu, Ministerul
Educaţiei şi cercetării, Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2001.
*** Ghid de evaluare-Limba şi literatura română, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
S.N.E.E., Editura Aramis, Bucureşti, 2001.
Goia, Vistian, Didactica limbii şi literaturii române, Cluj, Ed. Dacia, 2002.
Goia, Vistian, Metodica predării limbii şi literaturii române, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Oprea, Crenguţa Lăcrămioara, Pedagogie. Alternative metodice interactive,
http://www.unibuc.ro/eBooks/(online).
Moraru, I., Metode de stimulare a creativităţii, în Educaţia pentru cetăţenie
democratică, suport de curs, Educaţia 2000+, Sinaia, 2002.

34
 Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii române, ghid teoretico-
aplicativ, Ed. Polirom Iaşi, 1999.

Psihopedagogie

Barna, Andrei, Curs de pedagogie. Teoria instruirii şi evaluării, Ed. Istru, Galaţi,
2003.
Cucoş, C., Pedagogie (ediţia a II-a revăzută şi adăugită), Editura Polirom, Iaşi, 2006.
Cristea, D., Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, Bucuresti, 2000.
Răşcanu, Ruxandra, Psihologie şi comunicare,
http://www.unibuc.ro/eBooks/(online).
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării.Teorii şi metode, Iaşi, Polirom, 2002.

35