CAPITOLUL I

LIMBAJUL

1.1. Limbaj-aspecte generale

Prin intermediul limbii și al tuturor resurselor sale, limbajul reprezintă un tip special de
activitate umană, care asigură comunicarea între indivizi, dar și între copiii de grădiniță.
„Vorbirea este unul din aspectele limbajului, cel mai important, este forma concretă în care se
manifestă limba. Vorbirea este deci actul de folosire individuală și concretă a limbii, în cadrul
procesului complex al limbajului.” (Idem, pag. 62)
Limbajul este acea funcție a comunicării pe care oamenii o folosesc frecvent pentru a
împărtăși informații despre mediul înconjurător.
Limba reprezintă necesitatea tuturor ființelor umane de a permite interacționarea și
schimbarea ideilor cu ceilalți. În ceea ce privesc competențele lingvistice, o persoană trebuie
să fie competentă în următoarele abilități, și anume: ascultarea, cititul, scrisul și vorbitul. În
ceea ce privește abilitatea de ascultare, aceasta este considerată cea mai importantă abilitatea
în educația lingvistică, oferindu-se elevului mai întâi diferite activități de ascultare cu scopul
de a se familiariza cu noua limbă. Abia după ce această abilitate a fost însușită corect de
către elev, cadrul didactic poate trece și la dezvoltarea celorlalte abilități. Ultima și
considerată cea mai dificilă abilitate pe care elevul trebuie să o stăpânească este scrisul, fiind
considerată deprinderea cea mai complexă.
Scrisul este ultima abilitate pe care elevul trebuie să îl dobândească și este considerat a fi cea
mai amplă abilitate. Este, de asemenea, ultima și cea mai dificilă abilitate pe care elevul
trebuie să o stăpânească.
„Limba este mijlocul universal de exprimare și transmitere a ideilor și sentimentelor, la
îndemâna tuturor vorbitorilor” (Vraciu, 1980, pg. 62)
Din punct de vedere ontogenetic, D. Marcelli (92) aduce în atenție trei etape în ceea ce
privește dezvoltarea limbajului:
a. Prelimbajul (are loc până la vârsta de 18 luni)
b. Limbajul mic (10 luni-3 ani)
c. Limbajul relativ structurat (are loc la vârsta de 3 ani)
D. Marcelli [92] aduce în atenție faptul că lalațiunea și gânguritul (repetarea de silabe)
reprezintă principalele etape care au loc în primul an al vieții copilului, în timp ce își
controlează conștient respirația. Anatomia aparatului articulator ajută la dezvoltarea
pronunției sunetelor.
Următoarea etapă în ceea ce privește dezvoltarea limbajului a bebelușului este ecolalia,
adică dialogul dintre copil și mamă. Această etapă apare în perioada de 6-8 luni, prin
intermediul adultului.
La vârsta de 9-10 luni, apare un alt aspect în ceea ce privește dezvoltarea limbajului la copil,
și anume, holofrazele, la vârsta 9-12 luni bebelușul își însușește primele cuvinte. Copiii
învață 5-10 cuvinte până la vârsta de 12 luni, vocabularul crește la 200 de cuvinte până la
vârsta de 2 ani. Aceștia reușesc să alcătuiască enunțuri în jurul vârstei de 18 luni (combinații
de 2 cuvinte), însă sistemul fonologic este restrâns. Limbajul copilului la vârsta de 1,5 ani
cuprinde cuvinte cu un conținut sonor instabil și, uneori, cuvinte care au fost reduse la o
singură silabă.
Potrivit cercetătorilor U. Șchiopu, E. Verza [164], D. Marcelli [92], un copil își verbalizează
acțiunile, dar nu are o verbalizare autonomă în legătură cu aceste acțiuni. Treptat, utilizarea
limbajului capătă autonomie, enunțurile stereotipe dispar, în timp ce apar enunțurile
afirmative, ordinele, negațiile și interogațiile, constatările, având o organizare lingvistică
structurată.
Perioada cea mai favorabilă dezvoltării limbajului la copil este la vârsta cuprinsă între 2-5
ani, deoarece în această perioadă activitatea practică de instruire verbală se desfășoară mult
mai bine, iar aparatul central și periferic al vorbirii este folosit mult mai frecvent. În această
perioadă trebuie o deosebită atenție în ceea ce privește dezvoltarea corecta a limbajului
copiilor pentru a nu fi ulterior mai greu de însușit. Numărul de cuvinte pe care îl poate
achiziționa un copil la vârsta de 3 ani este de aproximativ 1.100 de cuvinte, iar când acesta
împlinește vârsta de 5 ani acest număr crește până la 1.500 de cuvinte. Există două tipuri de
acțiuni verbale implicate în dezvoltarea atât cantitativă, cât și calitativă în ceea ce privește
limbajul, și anume, activitatea verbală liberă (capacitatea de a vorbi conform propriei voințe)
și activitatea verbală mimetică (copilul repetă cuvintele sau expresiile auzite de la cei mari).

1.2. Limbajul și comunicarea

Limbajul este capacitatea fiecărui individ de a comunica cu ceilalți, existând diferențe

seminificative între înțelegerea limbajului și comunicarea.
Comunicarea reprezintă ansamblul de acțiuni care au la bază transmiterea de informații prin
intermediul mesajelor, semnelor, textelor, gesturilor simbolice etc, între două persoane care
poartă denumirea de interlocutori. De asemenea, crearea de relații și integrarea socială
depind în mare măsură de comunicare. Primul plâns al bebelușului și reacția mamei sunt
indicatori că acesta începe să se manifeste încă din stadiul intrauterin și se dezvoltă prin
expunerea constantă la mediul înconjurător. M. E. Dobrescu[53; pg. 67-68] evidențiază
câteva caracteristice ale comunicării:
 Coumicarea are drept scop convingerea oamenilor de a relaționa unii cu ceilalți în
mediul în care se află
 Comunicarea reprezintă un proces tridimensional:
i) Comunicarea exteriorizată reprezintă acele acțiuni verbale sau nonverbale care pot
fi observate
ii) Metacomunicarea reprezintă interpretarea cuvintelor pentru a înțelege intențiile
celui care vorbește
iii) Intracomunicarea reprezintă comunicarea la nivelul sinelui
 Comunicarea are loc într-un context sau într-un cadru social, cultural sau fizic
specific, cu care este în strânsă legătură.
 Un mesaj care a fost trimis nu mai poate fi oprit, ceea ce face comunicarea să fie
ireversibilă.
 Conținutul mesajului poate fi latent.
 Diferiți interlocutori sau destinatari ai aceluiaș mesaj pot interpreta mesajul în mod
diferit.
 Prin conținutul mesajului transmis, comunicarea urmărește să atingă obiective și să
transmită semnificații.
D. Bougnoux [21] distinge trei niveluri de comunicare: verbală, paraverbală și nonverbală.
Toți cei implicați în actul de comunicare verbală, fie că este vorba de orală sau scrisă, vorbesc
aceeași limbă. Utilizarea trăsăturilor de comunicare, inclusiv a gesturilor, a mimicii și a
expresiilor faciale, este o componentă cheie a comunicării nonverbale. Limbajul paraverbal
face trimitere la calitățile vocale (tonul, volumul, timbru, ritmul vocii, accentul, dicția,
pauzele). Conform cercetărilor efectuate de Albert Mehrabian, elementele paraverbale și
nonverbale ale comunicării sunt importante în modelarea impactului emoțional al comunicării
și a atitudinii ascultătorului față de vorbitor. Astfel, comunicarea verbală este răspunzătoare
de 7% din atitudinea creată față de vorbitor, comunicarea paraverbală de 38%, iar
comunicarea nonverbală de 55%.
Comunicarea verbală presupune următoarele funcții:
1.Funcția apetitivă- dorința de a vorbi
2. Funcția ordonatoare- necesară pentru însușirea și organizarea sistemului de semne pe care
îl folosesc persoanele din jur
3. Funcția de realizare care permite transmiterea mesajului de la un individ la altul cu ajutorul
cuvântului vorbit sau scris.

Limbajul poate avea diverse forme, iar aceste forme dau naștere la anumite tipuri de
comunicare: comunicarea verbală (vorbit sau scris), comunicarea nonverbală (al corpului, al
spațiului, al timpului, al lucrurilor) și comunicarea paraverbală (ritm, ticuri verbale, accent,
interjecții, pauze în vorbire, etc.).
a)Comunicare verbală se mai numește și lingvistică și reprezintă cel mai complex limbaj și
cel mai întâlnit ca tip de comunicare. De easemeena, poate fi de două tipuri:
1. Comunicare orală-prin intermediul receptorului auditiv
2. Comunicare scrisă-prin intermediul receptorului vizual
Mai multe caracteristici îl diferențiază de alte tipuri de comunicare, și anume:
- Include comunicarea unui mesaj, care trebuie să fie coerent, să conțină aspecte structurale și
de actualitate, precum și elemente care să stârnească interesul ascultătorului.
-Acest tip de limbaj este permisiv și circular în sensul că acceptă comentarii și informații
care nu au fost anticipate în momentul conceperii mesajului;
-Este influențată în mod semnificativ de context și de circumstanțe: în funcție de nivelul de
motivație al destinatarului, nivelul de oboseală și de stres, precum și de contextul favorabil
sau nefavorabil al comunicării, același mesaj poate fi perceput de același destinatar în moduri
diferite.
În funcție de motivația destinatarului, aceeași comunicare poate fi interpretată diferit de
aceeași persoană.
-Calitățile unice ale emițătorului și receptorului au un impact semnificativ;
-Deține caracteristici ale necesității umane, cum ar fi dorința de comunicare;
b)Comunicare nonverbală utilizează ca și intrumente limbajul corpului, cum ar fi mimica sau
gesturile, nuanțând mesajul și ajutând emițătorul să se exprime. Un alt element care ajută la
transmiterea de mesaje despre poziția emițătorului este apariția fizică, cum ar fi
îmbrăcămintea și aspectul fizic. Pentru a înțelege structura psihologică, socială și culturală a
emițătorului și obiectivele acestuia, se folosesc gesturile și mimica care fac ca aceste intenții
să fie explicite. În timp ce comunicarea verbală folosește instrumentele limbajului și este o
formă de relaționare care este în special umană, comunicarea nonverbală folosește gesturi
faciale, posturale și fizice mai mult sau mai puțin conștiente, care sunt comune interacțiunilor
dintre oameni și animale, (Chelcea & Ivan, 2005, p. 30).
Comunicarea nonverbală deține următoarele funcții:
-Evidențiază comunicarea verbală
- Poate contrazice în mod intenționat unele elemente ale comunicării orale;
- Repetă mesajul comunicării vorbite;
-Anumite aspecte ale comunicării verbale nu pot fi înlocuite de comunicarea nonverbală
Totodată comunicarea reprezintă un proces complex care dispune de patru elemente
fundamentale, și anume: emițătorul, canalul, informația și receptorul.
c)Comunicare paraverbală mai poartă denumirea și de paralingvistică și este o comunicare
care nu utilizează vorbirea, dar care nu poate fi comunicată fără aceasta. Acest tip de
comunicare cuprinde: volumul, intensitatea, tonalitatea vocii, pauzele, ritmul vorbirii,
accentul, intonația, etc. La baza comunicării paraverbale se află un set de simboluri care,
chiar și între vorbitori ai aceleiași limbi, pot avea înțelesuri diferite. Atunci când nu avem
acces la indici vizuali nonverbali, cum ar fi expresiile faciale și privirea celeilalte persoane,
aspectele paraverbale devin importante în conversația mediată prin telefon.
Componentele nonverbale și paraverbale care susțin comunicarea verbală pot fi folosite
pentru a deduce starea afectivă a individului. Putem concluziona că cineva este încordat și
furios dacă spune „Nu sunt nervos” pe un ton agitat, având o expresie încordată și nu își
privește interlocutorul. Componenta verbală este irelevantă în acest caz, spre deosebire de
primele două tipuri de comunicare.
1. Emițătorul reprezintă prima persoană care transmite o informație, fiind astfel inițiatorul
conversației.
2. Receptorul reprezintă persoana la care se adresează emițătorul. Este cel care primește
mesajul pe care îl decodifică. Acesta este cel care închide întregul proces de comunicare prin
trimiterea de feedback, devenind totodată la rândul lui emițător.
3. Canalul reprezintă calea sau mijlocul prin care este transmisă informația. Când se
realizează comunicarea de tipul față în față, persoanele aflate în discuție activează canalelele
auditive, vizuale și vocale.
4. Informația face referire la mesajul, ideea, știrea transmisă de emițător către receptor prin
intermediul canalului.
Limbajul reprezintă forma specifică de comunicare între două persoane. De asemenea, nu
orice formă de interacțiune între doi sau mai mulți indivizi poate fi considerată limbaj, ci doar
existeța unei comunicări verbale. Aceasta reprezintă abilitatea unei persoane de a învăța și de
a reuși să folosească cât mai mulți indici verbali pentru a reuși să comunice cu ceilalți. În
concepţia lui Jacques Piaget (1946) „fiinţa umană este înzestrată cu puternice capacităţi
funcţionale ce fac posibilă emergenţa unei funcţii simbolice generale, din care limbajul nu ar
fi decât un aspect”. Competența lingvistică este importantă, deoarece permite unei persoane
să interacționeze eficient cu alți oameni, dar îi va fi dificil să comunice cu ceilalți dacă nu are
abilități lingvistice. De aici rezultă faptul că aceste abilități lingvistice sunt în strânsă legătura
în ceea ce privește o comuicare eficientă. Capacitatea de a interacționa cu alți invidizi cu
succes se datorează abilității de comunicare. Există și o anumită diferență între cele două
abilități, și anume, faptul că vorbirea dobândește un caracter individual în timp ce limba are
la bază vorbirea, fiind dependent de aceasta.

1.3. Funcțiile limbajului

Limbajul are la bază mai multe funcții. Între acestea se enumeră: funcția de comunicare,
funcția cognitivă și funcția reglatoare, dintre care cea principală este funcția de comunicare.
În cadrul acestei funcții, limbajul reprezintă un proces de stabilire privind relațiile dintre
indivizi, cu ajutorul limbii. Această funcție are avantajul de a-i permite individului să
comunice cu cei din jurul lui, să învețe din experiența altora și să facă față la anumite situații.
De asemenea, comunicare răspunde la nevoile fiecărei persoane în parte de a fi văzut de către
alții sau de a fi apreciat. Acest mijloc de comunicare între oameni nu ar fi posibilă fără
limbaj.
Cea de-a doua funcție a limbajului este cea cognitivă. Gândirea, memoria, imaginația, toate
aceste procese psihice cognitive nu ar fi și nici nu ar funcționa dacă nu ar fi limbajul,
deoarece acesta reprezinta un mijlocitor al proceselor psihice. De asemenea, limbajul
îndeplinește rolul cel mai important al întregului sistem psihic uman și declanșează
funcționarea optima a acestuia. De asemenea, cu ajutorul limbajului cadrul didactic le
transmite informația, cunoștințele elevilor la clasă prin discuție, prin comunicare, cu ajutorul
cuvintelor.
Cea de-a treia funcție importantă este funcția de reglare. Această funcție subliniază faptul că
oamenii pe tot parcursul vieții sale trăiesc în societate, fiind întotdeauna capabil să se
adapteze celorlalți, să le influențeze comportamentul, atitudinile, emoțiile.
 O altă funcție a limbajului este funcția afectivă. Aceasta reprezintă exprimarea naturală a
emoților și trăirilor prin gestică, mimică, modificări de timbru, strigăte, intonația, accentul.
În orice comunicare, pe lângă mesajul pe care dorim să îl transmitem are și un conținut
afectiv, cu scopul de a schimba comportamentul cuiva, de a obține ceva. De asemenea,
această funcție are la bază exprimarea atitudinilor afective ale individului față de mediul în
care trăiește sau evenimentele petrecute în viața acestuia. De cele mai multe ori expresivitatea
limbajului transmite informații multe mai bogate și sugestive decât conținutul simplu de idei
al comunicării verbale.
Funcția persuasivă a limbajului reprezintă folosirea limbajului drept mijloc de a influența
gândurile și comportamentul altui individ, precum și dorința de a convinge pe cineva.

1.4.Tipurile de limbaj

În ceea ce privește transmiterea de informații putem distinge mai multe tipuri de limbaj care
face posibilă această acțiune, cum ar fi:
1.Limbajul verbal-reprezintă acel tip de limbaj care necesită folosirea cuvintelor pentru a se
realiza comunicarea dintre două sau mai multe persoane. Acesta se împarte în două categorii:
1.1.Limbajul oral
1.2.Limbajul scris
2.Limbajul non-verbal-reprezintă transmiterea de informații fără cuvinte, ci mai precis cu
ajutorul imaginilor, expresilor faciale, posturii corpului. Limbajul non-verbal se clasifică în:
2.1.Limbajul iconic
2.2.Limbajul facial
2.3.Limbajul corpului
2.4.Limba tactilă (haptică)
2.5.Proxemic
2.6.Paralingv
3.Limbajul natural-reprezintă limba folosită în mod regulat de către persoane în viața de zi cu
zi. Este acel tip de limbaj pe care îl însușim încă de la naștere prin intermediul familiei, dar și
mai târziu în urma interacțiunii cu persoanele din jurul nostru.
4.Limbajul artificial-reprezintă acel limbaj creat și folosit într-un mod conștient, având o
exprimare diferită față de limbajul natural cu scopul atingerii unui obiectiv.
4.1.Limbajul matematic
4.2. Limbaj de programare
 4.3. Limbaj muzical
5.Limbajul animalelor
Copilul este capabil să își comunice cerințele biologice, să se concentreze și să își controleze
atât propriul comportament, cât și pe cel al celorlalți prin utilizarea corectă și adecvată a
limbajului verbal. El poate folosi limbajul pentru a-și reprezenta universul în mod simbolic și
pentru a gândi mai abstract nivelul experienței directe, imediate.Individul trebuie să aibă un
anumit nivel de dezvoltare cognitivă, precum și un anumit nivel de dezvoltare motorie pentru
a dobândi cu succes limbajul verbal.
Comunicarea este doar un aspect al vorbirii verbale. În organizarea experienței, ea este
componenta fundamentală. Copilul își poate comunica cerințele biologice, poate capta atenția
și poate exercita controlul atât asupra propriului comportament, cât și asupra celui al
celorlalți, utilizând limbajul verbal în mod corect. El poate folosi limbajul verbal pentru a
reprezenta universul în mod simbolic și pentru a gândi în mod abstract, deasupra nivelului
experienței directe, imediate.

1.5. Dezvoltarea limbajului la vârsta preșcolară

Comunicarea nevoilor, sentimentelor, emoțiilor etc. este posibilă prin intermediul limbajului.
Limbajul verbal este specific doar omului fiind o formă de comunicare și satisfacerea unor
nevoie într-un mod mult mai rapid. Limba este cum spunea Lucian Blaga „limba nu este
statică, imobilă, ea se dezvoltă, se îmbogățește și se complică nu numai din punct de vedere
al structurii lexicale și gramaticale, dar și al sensului și semnificației sale”. În grădiniță
studierea limbii române se realizează prin activități organizate începând cu grupa mică (3-4
ani). Prin intermediul procesului de învățământ, dar și a interacțiunii cu ceilalți copii,
preșcolarul dobândește diferite aspecte ale limbii, ajutându-l să își dezvolte diferite forme și
funcții ale acesteia. Cercetătoarea C. Bodea Hațegan [14] sublinează faptul că la început
copilul dobândește un limbaj situativ, adică de cele mai multe ori este exprimat prin
intermediul dialogului, curpinzând răspunsul la diferite întrebări adresate de către părinți sau
cereri ale copilului pentru satisfacerea anumitor nevoie de moment. Pentru a putea înțelege
toate cuvintele și propozițiile folosite de către preșcolar este nevoie de o cunoaștere de către
cei dragi care iau parte la acel dialog sau de o anumită situație cunoscută de către aceștia. În
grădiniță, la grupa mică trebuie respectat acest caracter situativ al limbajului, precum și
carcaterul concret al operațiilor mintale ale acestuia, tocmai de aceea toate activitățile de
educare a limbajului, unde predomină activități de povestire a educatoarei, precum si
repovestirea acestora de către copii, trebuie desfășurate cu ajutorul materialului intuitiv
(planșe, cărți ilustrate, imagini din poveste). Cercetătoarea C. Bodea Hațegan [14] aduce în
atenție faptul că la această vârstă este structurat aspectul morfologic al dezvoltării limbajului,
iar mai târziu se adaugă aspectul sintactic. De asemenea, cercetătorii U. Șchiopu și E. Verza
[164] face referire și în ceea ce privește pronunția la această vârstă, și anume, în ciuda
faptului că se identifică un progres în acest sens, apar și diferite dificultăți, cum ar fi eliziunea
(uitarea unei silabe sau a unui sunet), metateza (modificarea locului unui sunet), formularea
unor propoziții simple, multiplicarea sunetelor, înlocuirea cuvintelor mai complexe cu unele
mai simple. Conform cercetătoarei C. Bodea Hațegan [14] odata cu cu înaintarea în vârstă,
copiii ajung să asimileze mult mai ușor și mai rapid acțiunile concrete și fixarea acestora în
plan mental fără a mai fi necesar suportul material intuitiv. Astfel, preșcolarul trece de la un
limbaj situativ la cel contextual, care este mult mai coerent, având un rol dominant față de
celălalt tip de limbaj. Prin intermediul acestui limbaj, persoana care ascultă nu mai este
nevoită să cunoască ideile sau situația la care face referire copilul, deoarece acesta comunică
toate aspectele fără a mai primi ajutorul celor din jur. Dacă limbajul cu caracter situativ era
sub formă de dialog, limbajul persuasiv se realizează sub formă de monolog, preșcolarul
povestind diverse întâmplări văzute în urma plimbărilor sau diferite aspecte din activitatea
acesuia. Pentru a îmbunătăți și a exersa acest limbaj, cadrul didactic trebuie să adreseze
întrebări copilului bine formulate pentru a-l ajuta pe acesta să își organizeze mental toate
ideile relatate, având ca și scop formarea unei gândiri logice. În timp copilul de 4-5 ani își
însușește un alt limbaj, si anume, limbajul interior (limbajul pentru sine). Prin intermediul
acestui limbaj, preșcolarul își planifică mintal întreaga activitate practică. Atunci când elevul
întâmpină dificultăți specifice în diverse activități și se află în situația de a gândi cu voce tare,
este foarte probabil ca acest limbaj să apară. Pentru ca elevul să pronunțe corect sunetele și
cuvintele, să își îmbogătească vocabularul și să vorbească cursiv si expresiv trebuie să avem
în vedere o bună funcționare a aparatului fonoraticular, ale analizatorului vorbomotor si a
celui auditiv, precum și a particularităților gândirii. Privind aspectele de mai sus se poate
evidenția faptul că aceasta etapă de vârstă are o deosebită importanță în ceea ce privește
dezvoltarea limbajului la copii, precum și a gândirii. Învățământul din grădiniță, în ansamblul
său, subliniează posibilitatea și importanța încurajării limbajului oral în strânsă coordonare cu
activitățile de vorbire, pronunție și exprimare.
În acest sens, accentul este pus în primul rând pe activitățile de comunicare, vorbirea liberă,
dezvoltarea abilităților de exprimare ordonată a ideilor și învățarea structurii gramaticale a
limbii.Comportamentul verbal al preșcolarilor trebuie încurajat, de aceea este important ca
activitatea educativă să se desfășoare într-un mod în care să îi încurajeze să se implice activ
în activități atât la nivel verbal, cât și mental. Datorită complexității actului pedagogic de
cultivare a limbajului și a limbii prin intermediul procesului educațional, este important să
urmărim anumite obiective privind procesul de extindere a vocabularului a preșcolarilor,
precum și stimularea formării unei conduite verbale. (Cerghit, I., 2006, pag. 56)

Obiectivele pe care le urmărim sunt:

 Capacitatea de a pronunța și de a înțeleage fiecare sunet și grup de sunete din limba

română;
 Capacitatea de a folosi corect limba română;
 Folosirea într-un mod creativ al expresilor și cuvintelor însușite;
 Respectarea anumitor reguli de exprimare corectă în diferite situații de comunicare;
 Îmbogățirea vocabularului;
 Folosirea corectă a structurilor gramaticale ale limbii române;
 Dezvoltarea capacității preșcolarilor de a asculta cu atenție un mesaj oral;
Dezvoltarea limbajului preșcolarilor este foarte importantă atât pentru dezvoltarea generală a
personalității lor, precum și pentru capacitatea lor de a se integra în școală. Lipsa abilităților
lingvistice ar duce la o dezvoltare lentă a personalității copilului, ar schimba modul în care
acesta interacționează cu ceilalți și cu lumea din jurul său, l-ar face să devină mai izolat, i-ar
lipsi o influență instructiv-educativă specială (grădiniță, școală) și l-ar împiedica să fie
pregătit să se implice în activități sociale.

1.6. Rolul educatoarei în dezvoltarea limbajului

Pentru ca elevul să își dezvolte și să își îmbogățească limbajul, dar și învățarea corectă a
vorbirii de către acesta un rol important îl constutuie cadrul didactic, mai precis educatoarea.
Trebuie avut în vedere aspectul că orice cuvânt rostit de către educatoare este repede perceput
de către copil, pentru aceasta trebuie respectate anumite reguli.
Educatoare trebuie:
-Să își însușească o dicție corectă;
-Să aibă un limbaj adecvat;
-Să formuleze propoziții clare și logice;
-Să aibă o poziție corectă față de copiii pentru a fi auzită corect de către aceștia;
-Să vorbească coerent și pe înțelesul copiilor;

Educatoarea este cea care le stimulează elevilor vorbirea necesară pentru comunicare și
cunoașterea vieții cotidiene, îmbunătățind totodată exprimarea copiilor, corectându-le
pronunția, extinzându-le vocabularul și ajutându-i în dobândirea practică a structurii
gramaticale a limbii române, utilizând limba ca instrument de educație: intelectuală, morală și
estetică. De asemenea, cadrul didactic trebuie să fie conștientă de faptul că la această vârstă
comportamentul preșcolarului se caracterizează printr-o impulsivitate mai redusă, o gamă mai
largă de sentimente emoționale, procese intelectule în curs de dezvoltare intensă, dorința de
cunoaștere, procese volitive în curs de dezvoltare, precum și sporirea receptivității. Prin
intermediul procesului instructiv-educativ, datorită unei varietăți de activități bine organizate
de către educatoare are loc dezvoltarea comunicării preșcolarului cu adultul. (Vasile M, 2020)
Dezvoltarea limbajului, precum și dobândirea corectă a limbii române nu trebuie realizată
doar în activitatea de educare a limbajului, ci în cadrul tuturor activităților ale procesului
instructiv-educativ. În ceea ce privește perfecționarea trăsăturilor fonetice, lexicale și
gramaticale are loc prin activități de educație a limbajului, în cadrul celor 3 ani de grădiniță,
iar folosirea diferitelor metode în această activitate îndeplinesc diferite scopuri. Atât
observarea diferitelor obiecte din mediul încoonjurător precum și lectura după imagini sunt în
concordanță cu convorbirea. Pentru a îmbogăți vocabularul copiilor este folosită ca și metodă
didactică observarea, deoarece prin intermediul acestei metode preșcolarii își formează
anumite reprezentări despre obiectele din mediul lor înconjurător. Pentru fixarea unor
terminologii specifice în vocabularul lor, educatoarea pune preșcolarilor o serie de întrebări
pentru a explica rezultatele observațiilor lor și sentimentele lor față de obiect. (Vasile M.
2020, pg. 4). Memorizarea unei poezii, în cadrul activității de educare a limbajului are ca și
obiective să învețe cum să transmită corect ideile din punct de vedere al lexicului și al
sintaxei, precum și îmbogățirea vocabularului activ cu noi cuvinte și expresii. Convorbirea
are drept scop formarea capacității de a lua parte la o discuție dintre două sau mai multe
persoane, iar jocurile didactice urmăresc evaluarea progresului preșcolarilor în ceea ce
privește însușirea vocabularului al limbii române. Povestirile reprezintă acele activități care
urmăresc dezvoltarea capacității de ascultare activă a unui mesaj oral în vederea înțelegerii și
receptării acestuia.

1.6. Tulburări de limbaj

Învățarea limbajului reprezintă o activitate care necesită mult timp și efort din partea unei
persoane. Aceasta lucru se datorează faptului că recepționara și comunicarea de informații
este una dintre cele mai dificile abilități umane. Există persoane care se luptă să stăpânească
actul vorbirii din cauza unor probleme de coordonare a aparatului fono-articulator, și astfel se
confruntă cu tulburări de limbaj. Prezența tulburărilor de limbaj și de comunicare este
indicată de orice dereglare, oscilație sau perturbare a modului în care se realizează funcțiile
limbajului. Gherguța, A. [65]. Persoanele cu tulburări de limbaj pot prezenta complicații de
personalitate, de comportament și neuropsihice. Toate aceste probleme din cauza faptului că
tulburările de limbaj au un impact negativ asupra comportamentului oamenilor, atât pentru că
le limitează capacitatea de a se exprima, cât și din cauza unei frici generale, ceea ce îi
împiedică să-și atingă potențialul maxim.
Conform lui E. Verza [175, 176] aceste tulburări se pot manifesta în orice moment al
perioadei ontogenetice, deși majoritatea acționează în timpul primelor etape de dezvoltare și
pot fi tratate în acel moment.
Tulburările ale limbajului oral și cele de articulație sunt cele mai întâlnite și acestea includ
modificarea anumitor sunete, precum și înlocuirea, omiterea și inversarea acestor sunete, atât
în vorbirea spontană, cât și în vorbirea reprodusă. Tulburările de limbaj se diferențiază pe
baza caracteristicilor ale vorbirii fiecărei persoane, precum și a caracteristicilor
psihofiziologice de vârstă (unele persoane vorbesc în mod inteligibil, expresiv, în timp ce
altele vorbesc mai încet sau în mod inaudiabil). Este foarte important să se facă o distincție
clară între particularitățile lingvistice individuale fiecărui individ și tulburările de limbaj.
Primul indiciu care ne arată că un copil are tulburări de limbaj reprezintă faptul că
dificultățile de vorbire apar mult mai frecvent decât ar fi de așteptat pentru un copil de vârsta
respectivă. În acest sens, este foarte importantă tratarea acestor tulburări de limbaj cât mai
curând posibil, la scurt timp după ce acestea apar. Deprinderile de exprimare greșită ale
copiilor pot fi complet înlăturate și înlocuite cu abilități de vorbire adecvată, deoarece aceste
nu sunt atât de adânc înrădăcinate, spre deosebire de adulți. Întrucât tulburările de vorbire nu
sunt o problemă care îi afectează în mod deosebit pe cei mici, elimnarea lor este facilitată
într-o mare măsură. De asemenea, sistemul nervos prezintă o plasticitate unică în această
perioadă, permitând o adaptare rapită la situații noi, ceea ce asigură și mai mult succesul
terapeutic în această perioadă. În ciuda eforturilor cadrelor didactice de a preveni și de a trata
tulburările de vorbire ale copiilor, părinții au datoria de a fi responsabili de această situație.
Adoptarea unei metode educaționale comune, atât în grădiniță, cât și în familie, poate ajuta la
dezvoltarea personalității copiilor. Deși cadrele didactice iau măsuri pentru a preveni și a trata
tulburările de vorbire, dacă familia nu sprijină sau nu dorește să coopereze, intervențile sunt
întârziate sau devin ineficiente , iar efectele pot fi, în cel mai rău caz nule. Astfel, se poate
spune că prefevenirea și tratarea tulburărilor de vorbire la copii sunt probleme complexe care
pot fi rezolvate prin îmbunătățirea comunicării dintre cadrele didactice, părinți, logopezi,
medici.
Orice tulburare, sub orice formă, care are un impact negativ asupra vorbirii sau a percepției
limbajului intră în clasa tulburărilor de limbaj. Aceasta include deficiențele de înțelegere și
exprimare orală, de citire și scriere, de expresie facială și de articulare.
,,Prin tulburările de limbaj înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la
manifestările verbale tipizate unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii
cât şi al perceperii” (M. Guţu, 1975, pg. 50).
Comunicarea de tip verbal cuprinde următoarele funcţii: (Pichon):
 Funcţia apetitivă –dorința de a vorbi;
 Funcţia ordonatoare pentru a-și însuși și organiza sistemul de semne pe care îl
folosesc persoanele din jur;
 Funcţia de realizare permite comunicarea cu o altă persoană prin cuvinte vorbite sau
scrise.
Atunci când una dintre cele trei funcții este afectată, apare un tip specific de tulburare numită
tulburare de limbaj.
Tulburările funcțiilor apetitive, care sunt mai frecvente la copii, includ mutismul total sau
selectiv, precum și cele determinate de dezvoltarea întârziată a acestei funcții.
Vorbirea întârziată, tulburarea vorbirii primare, precum și bâlbâiala sunt exemple de tulburări
ale funcțiilor ordinale.
Dislalia, dizartria sau alte tulburări de articulare sunt cauzate de tulburările funcției de
realizare.
DSM-5 [90] și C. Bodea Hațegan [14] clasifică aceste tulburări de limbaj și comunicare
astfel:
1.Tulburări de limbaj- Copilul este incapabil să dobândească limbajul (vorbirea, scrierea, etc.)
din cauza deficiențelor în ceea ce privesc abilitățile de înțelegere și exprimare. Această
tulburare constă în exprimarea printr-un vocabular activ limitat, abilități limitate de
conversație și o lipsă a componentelor expresive și receptive ale limbajului. [90, 14];

2.Tulburarea sunetelor vorbirii-Defectele fonologice și problemele de coordonare a mușchilor

și a părților aparatului fonoarticulator duc la o reducere a înțelegerii vorbirii sau la
incapacitatea de a se exprima verbal

3.Tulburarea de fluență (bâlbâiala)-se manifestă prin repetarea silabelor și a sunetelor,

prelungirea cuvintelor, pauze nepotrivite în timpul vorbirii, tensiune corporală în timpul
articulării etc.;

4.Tulburări de comunicare socială-dificultatea de a dobândi informații sau de a interacționa

cu alte persoane; dificultatea de a identifica conținutul verbal și non-verbal pentru a se potrivi
contextului de comunicare; dificultatea de a respecta regulile conversației; dificultatea de a
înțelege informațiile non-explicite (glume, aluzii, conotații etc.).

Clasificarea tulburărilor de limbaj care are în vedere factorii anatomo-fiziologici, lingvistici,

etiologici, simptomatologici și psihologici a fost propusă de E. Verza în 2003:

A.Tulburări de pronunție sau articulație a.Dislalia

b.Rinolalia
c.Disartria
B.Tulburări de ritm și influență a vorbirii a.Bâlbâială
b.De coree
c.Tulburări de bază
d.Aftongia
e.Tumultus sermonis
f.Logonevroza
g.Tahilalia
h.Bradilalia
C.Tulburări de voce a.Afonia
B.Disfonia
 c.Fonoasteia
d.Mutația patologică a vocii
D.Tulburări ale limbajului citit-scris a.Dislexia-alexia
b.Disgrafia-grafia
E.Tulburări polimorfe a.Afazia
b.Alalia
F.Tulburări de dezvoltare a limbajului a.Mutism psihogen
b.Mutism electiv
c.Mutism voluntar
d.Retard sau întârziere în dezvoltarea
generală a vorbirii
e.Disfuncțiile verbale din autismul infantil de
tip Kanner
G.Tulburări ale limbajuli bazat pe disfuncțiile a.Dislogia
psihice b.Bradifazia
c.Jaronofazia
d.Ecolalia

Cea mai răspândită tulburare de limbaj este dislania, care constă în omiterea, inversarea,
substituirea sau distorsionarea sunetelor vorbirii. Putem face diferența între dislalia
patologică și cea fiziologică (pelticismul) în perioada procesului de formare a limbii. În
funcție de vârsta copilului și de persistența tulburării de vorbire, este posibil să se stabilească
dacă dislalia are o natură fiziologică sau patologică. Tulburările articulare, chiar și cele de
origine fiziologică, care durează după vârsta de patru ani nu dispar de la sine. Potrivit
cercetătorilor E. Jurcău și N. Jurcău [84], E. Verza [175], ele persistă un mod defectuos de
vorbire și impun tratament logopedic. Pentru a evita și a trata aceste tulburări, sunt necesare
exerciții de logopedie, datorită naturii și specificității fiecărei tulburări de limbaj. Cu cât se
începe mai devreme tratamentul logopedic, cu atât va fi mai benefic, vârsta ideală fiind de 3-
4 ani. Cercetători precum E. Verza [175], A. Cucer [47], A. Nosatîi [110], D. Ponomari
[131], I. Mititiuc [97] sublineaza faptul că preșcolarii care au tulburări de vorbire simt că nu
se pot exprima clar. Ca urmare, copilul poate prezenta în cele din urmă un comportament
instabil care are un impact atât asupra personalității sale, cât și asupra interacțiunilor cu
adulții: hipersensibilitatea afectivă, excitabilitatea psihomotorie, epuizarea intelectuală și
fizică, tendința de a-și supraestima propria capacitate de acțiune etc.
E. Vrăsmaș, V. Preda, I. Bărbuceanu, A. Racu, D. V. Popovici sublinează faptul că tulburările
de limbaj sunt predispuse la dereglări severe în ceea ce privește funcția de reglare și
autoreglare a limbajului în absența unui tratament adecvat, împiedicând organizarea corectă a
vieții psihice. Încrederea care apare în fața acestor provocări are un impact asupra capacității
copilului de a se dezvolta pe deplin. În plus, capacitatea copilului de a recunoaște și de a-și
exprima propriile sentimente și trăiri este afectată de lipsa interacțiunilor sociale, precum și
dezvoltarea proprie a limbajului copilului. În ceea ce privesc preșcolarii care suferă de
dislalie s-a remarcat faptul că aceștia se confruntă frecvent cu probleme de procesare auditivă
chiar și atunci când nu au deficiențe de auz, deoarece nu folosesc analizatorii auditivi pentru a
procesa informațiile care le sunt furnizate. Pierderea memoriei este o altă deficiență mentală.
Memoria de lucru la copiii cu tulburări de vorbire este mai puțin dezvoltată decât la copiii
fără tulburări de vorbire, conform unei cercetări efectuate de L. Archibald și S. Gathercole în
2006. Problemele memoriei de lucru sunt observate cu 50% mai frecvent la copiii cu dislalie
decât la copiii care se dezvoltă normal. J. Montgomery a prezentat în 2002 concluziile
studiului său asupra copiilor cu tulburări specifice de limbaj și afirmă că preșcolarii prezintă
nu numai dificultăți generale de procesare/achiziție a limbajului, inclusiv dificultăți lexicale,
morfologice, semantice, sintactice și de înțelegere a limbajului, ci și deficite ale memoriei
verbale de lucru.
În concluzie, cel mai răspândit tip de tulburări de limbaj sunt problemele de pronunție la
vârsta preșcolară, iar pe măsură ce are loc înaintarea în vârstă, frecvența acestoa scade. Acest
lucru se datorează faptului că aparatul fono-articulator și sistemele cerebrale se maturizează,
dar se întâmplă și ca urmare a programelor logopedice sistematice care vizează factorii
declanșatori.