ROLUL FAMILIEI ÎN DEZVOLTAREA COMPETENȚELOR

DE COMUNICARE ÎN LIMBA MATRENĂ

Motto:
„Copiii sunt mesaje vii pe care le
trimitem unor timpuri pe care nu le
vom mai apuca.“ Neil Postman

„Comunicarea în limba maternă este abilitatea de a exprima şi de a

interpreta concepte, gânduri, sentimente, fapte şi opinii, atât în formă scrisă, cât
şi orală (ascultare, vorbire, citire şi scriere) şi de a interacţiona lingvistic
adecvat şi creativ, în diverse contexte sociale şi culturale: în educaţie şi formare, la muncă,
acasă şi în timpul liber.”
(Competenţe-cheie pentru învăţământul pe tot parcursul vieţii – Cadrul european de
referinţă, Anexa la Recomandarea Parlamentului şi a Consiliului European, 2006)
Cuvântul „comunicare” provine din latinescul „communis” și înseamnă „a pune de
acord”, „a fi în legatură cu” sau „a fi în relație”.
Competenţele sunt seturi de cunoştinţe, deprinderi, atitudini care optimizează
depistarea, analiza și rezolvarea problemelor, asigurând astfel flexibilitatea învăţării.
Competenţa de comunicare este considerată ca o capacitate globală.
Dezvoltarea tuturor competenţelor de comunicare se realizează numai prin
familiarizarea elevilor cu situaţii diverse de comunicare orală şi scrisă.
Comunicarea în limba maternă este intrinsec legată de stadiul dezvoltării capacităților
cognitive ale vorbitorului și presupune din partea lui capacitatea de exprimare în limba
maternă, respectiv abilitatea de: a asculta, a vorbi; a scrie și a citi. Toate acestea trebuie să fie
prezente şi aplicate în situaţiile de viaţă socială şi culturală.
Omul se găsește pe treapta superioară a evoluției regnului animal grație dezvoltării
intelectuale a speciei, prin muncă și comunicare. ca „organ” al psihicului, creierul (forma
superioară de organizare a materiei în univers) facilitează evoluția continuă a individului
uman de la ființa „biologică” (nou născut) spre ființa socială, „piesă” într-un angrenaj
complex.
Societatea la rândul ei s-a dezvoltat perpetuu, grație capacității de comunicare.
 Dacă alte animale pot „învăța” prin „joc-antrenament” reflexe combinate de orientare-
apărare-hrănire de la indivizi ai aceleași specii cu care conviețuiesc nemijlocit, suntem singura
specie capabilă să transmită experiența de viață atât pe verticală, de la o generație la alta,
dinspre străbuni spre urmași, cât și pe orizontală, în cadrul aceleeași generații, dintr-un spațiu
geografic la altul, de la o cultură la alta.
Canalele de comunicare, la rândul lor, au evoluat atât de mult încât în zilele noastre
telefonia, internetul etc. permit comunicarea în timp real între oameni aflați în toate colțurile
planetei. Individul uman se naște într-un mediu social căruia îi este specifică o anumită
cultură, ce implică și un sistem de valori și modele comportamentale pe care trebuie să și le
însușească pentru a putea conviețui alături de ceilalți componenți ai speciei. În același timp,
diversificarea formelor și a modalităților de comunicare pesupune cunoașterea de către
emițător și receptor a acelorași coduri de comunicare, fie ele verbale (orale, scrise),
nonverbale sau paraverbale, pentru ca mesajul să primească aceeași interpretare din partea
ambilor participanți. Însușirea acestor coduri de comunicare (ex. alfabete, cifre, notație
muzicală, limbajul computerizat etc.) nu sunt posibile fără învățare.

Definiţia şi caracteristicile generale ale limbii

Limba reprezintă un ansamblu de mijloace lingvistice (fonetice, lexicale şi
gramaticale) cu ajutorul carora se realizează comunicarea interumană.
Limba este o realitate extraindividuală, în sensul că existenţa acesteia nu depinde de
existenţa unui individ singular, ci de existenţa unei naţiuni, a unui grup social vast care o
foloseşte ca mijloc de comunicare şi de gândire.
Vocabularul (lexicul) reuneşte ansamblul semnelor / cuvintelor cu valoare de simbol
existente în acea limbă. Chiar dacă la prima vedere asemuim cunoaşterea unei limbi asimilării
vocabularului limbii respective, în realitate acesta reprezintă doar elementul static de elemente
ce urmează a fi utilizate selectiv şi combinate în structuri cu sens necesare comunicării.
Limbajul este o activitate psihică prin care, cu ajutorul limbii, se realizează
comunicarea interumană şi gândirea verbal-noţională.
Lingviştii susţin că nu există limbă fără comunicare, nici comunicare fără limbă, fără o
bună cunoaştere a acesteia; iată deci o funcţie dinamică a limbajului ca mijloc de comunicare.
 În fiecare moment în care suntem în stare de veghe (nu dormim) „vorbim cu noi
înșine” chiar și când ne propunem să nu ne gândim la nimic, vorbim și ne spunem în gând că
nu vrem să ne gândim.
Limbajul are un profund caracter individual şi subiectiv; el reprezintă modul
particular de însuşire şi utilizare a unei limbi de către o persoană anume.
Din punct de vedere funcţional, limbajul implică două dimensiuni:
 latura activă, implicată în emiterea de semnale către alte persoane;
 latura pasivă, responsabilă de receptarea şi decodificarea semnalelor emise de alţii.
În cazul limbajului oral, dimensiunea activă este vorbirea, iar cea pasivă ascultarea; la
nivelul limbajului scris, latura activă este scrierea, iar cea pasivă este citirea. Doar împreună
cele două laturi constituie un întreg funcţional şi util actului comunicării.
Evoluţia limbajului poate fi împărţită în două perioade: pre-lingvistică, până la 12 luni
şi lingvistică, de la 12 luni în continuare.
Studiile au demonstrat ca bebelusii in varsta de 4-6 luni pot face distinctie intre limbile
care se vorbesc in jurul lor, distingand daca o persoana sau alta i se adreseaza intr-o limba
diferita.
Sistemul de sunete construit de copii face parte din sistemul lingvistic ca un întreg. Ei
dezvoltă categorii de sunete în baza diferenţelor de semnificaţie a cuvintelor şi în scopul de a
putea distinge înţelesul acestora. Copiii îşi asumă un rol activ în construirea unui sistem de
vorbire: sunt ascultători, atenţi, se joacă şi experimentează cu sunetele. O analiză amănunţită a
vorbirii copiilor în perioada lingvistică arată că şi copiii mai mici tratează limbajul nu ca pe
un inventar de sunete izolate, ci ca pe un sistem de relaţii.
Cea mai mare parte din abilitatea limbajului se dezvolta plecand de la intonatia si la
ritmul in care sunt spuse cuvintele, de aceea este foarte important sa-i vorbesti copilului, inca
din primele zile de viata, chiar daca evident, nu intelege. Adopta un tot protrivit fiecarui
moment, foloseste poezii si melodi simple care au ritmicitate si care vor stimula si sustine
interesul copilului pentru comunicarea verbala. .
Copilul invata sa vorbeasca de la parintii lui si de la cei pe care ii are in
permanenta in preajma.
 FUNCŢIILE LIMBAJULUI
În cadrul activităţii umane, limbajul îndeplineşte mai multe funcţii, dintre care cele
mai importante sunt funcţia de comunicare, funcţia cognitivă, funcţia emoţional-expresivă,
funcţia imperativ-persuasivă şi funcţia ludică.
Funcţia de comunicare
Funcţia de comunicare desemnează rolul primordial al limbajului, de a servi ca mijloc
de transmitere şi recepţie a informaţiilor. În cea mai restrânsă perspectivă, actul comunicării
implică în mod obligatoriu următoarele elemente:
 emiţătorul (E)
 receptorul (R)
 repertoriul emiţătorului (RE)
 repertoriul receptorului (RR)
 un sistem de coduri
 canalul de comunicare
 feedback

E C D R

RE RR

RE ∩ RR
 Esenţa procesului de comunicare orală sau scrisă constă în vehicularea unor informaţii
între două persoane: emiţătorul (entitatea care iniţiază comnicarea, are un rol activ) şi
receptorul (destinatarul mesajului, cu rol pasiv).
Cei doi intră în actul comunicării cu un bagaj de cunoştinţe (repertoriul emiţătorului,
respectiv repertoriu receptorului); cu cât zona de intersecţie a celor două repertorii este mai
vastă, cu atât mai eficientă va fi comunicarea.
Cel mai important element al comunicării este sistemul de coduri utilizat.
Acelaşi mesaj poate fi transmis folosind coduri diferite, formulându-l, de pildă, în
limba maternă, într-o limbă străină ori apelând la la limbajul nonverbal (gesturi, semne,
semnale vizuale sau sonore). Pentru ca receptorul să poată înțelege (decodifica) mesajul
primit, e absolut necesar ca el să cunoască sistemul de coduri utilizat de emițător.
Funcţia cognitivă
Dincolo de transmiterea de informaţii, limbajul are un rol foarte important în
dobândirea de cunoştinţe noi. O mare parte din cunoştinţele stocate în memorie sunt obţinute
prin intermediul limbajului.
Există trei căi de acces ale informaţiilor în sistemul de cunoaștere al fiecărei persoane
cognitiv, cunoscute în literatura de specialitate sub denumirea de sisteme de semnalizare:
 procesele de cunoaştere senzorială (prin simțuri) (primul sistem de
semnalizare), prin intermediul cărora avem acces direct la informaţiile din mediu.
Cunoaşterea senzorială are însă un caracter limitat, permiţând accesul doar la aspectele
concrete şi imediate ale stimulilor, cum ar fi: cald-frig, lumină-întuneric, liniște- zgomot şi
evenimente din ambianţă ;
 limbajul (al doilea sistem de semnalizare), care prin funcţia sa cognitivă este
cea de-a doua poartă de intrare a informaţiilor în sistemul cognitiv. Cunoaşterea prin
intermediul limbajului are un caracter mijlocit, în sensul că nu venim în contact direct cu
sursa primară a informaţiilor, ci indirect, prin intermediul unui emiţător.
gândirea, care prin intermediul raţionamentului ne permite să extragem cunoştinţe noi prin
combinarea logică a datelor deja existente. Cunoaşterea prin intermediul gândirii este o formă
superioară întrucât permite accesul la informaţiile abstracte şi esenţiale, nefiind limitată la
concretul sezorial.
Alături de aportul informaţional, funcţia cognitivă a limbajului rezidă şi în rolul
acestuia de mijlocire a cunoaşterii prin gândire, de organizare a datelor stocate în memorie, de
orientare a proceselor senzoriale şi de organizare a output-urilor acestora etc.
Funcţia emoţional-expresivă
 Funcţia emoţional-expresivă evidenţiază faptul că, odată cu comuniarea şi
cunoaşterea, limbajul are un rol important şi în viaţa emoţională: permite exprimarea stărilor
emoţionale proprii şi identificarea stărilor emoţionale ale altor persoane. Acest rol se
realizează în primul rând prin expresiile verbale utilizate (ce spunem despre ceea ce simţim la
un moment dat), dar şi printr-o serie de mijloace de expresivitate specifice de tip nonverbal şi
paraverbal specifice.
Dintre mijloacele nonverbale amintim:
 mimica (ansamblul expresiilor date de modificarile elementelor mobile de la nivel
facial: ochi, sprâncene, buze şi comisuri bucale, frunte, pomeţi, bărbie etc.);
 gestica (ansamblul expresiilor la care participă alte elemente mobile ale corpului:
mişcarea mâinilor, direcţia privirii, înclinarea capului, orientarea corpului etc);
 modalitati de expresie de care e responsabil sistemul nervos parasimpatic:
transpiraţia, tremurul, paloarea sau înroşirea feţei, ritmul şi amplitudinea respiraţiei,
dilatarea pupilelor, etc.
Toate acestea sunt putătoare de semnificaţii despre stările emoţionale şi atitudinile
subiectului faţă de o anumită temă. Specific lor este faptul că pot să apară independent de
orice exprimare orală.
Spre deosebire de mijloacele nonverbale de expresivitate, mijloacele de tip
paraverbal însoţesc întotdeauna vorbirea şi au semnificaţie doar coroborate cu conţinutul
semantic al celor spuse. În rândul acestora se numără intensitatea vorbirii, intonaţia, ritmul
vorbirii, topica, pauzele, dificultăţile de exprimare etc.
Funcţia imperativ-persuasivă
Într-o primă accepţiune, funcţia imperativ-persuasivă atestă capacitatea de a influenţa,
prin intermediul limbajului, voinţa altor persoane, de a induce altora o idee sau o stare
afectivă proprie. Această funcţie se realizează prin conţinutul semantic al mesajului, prin
latura expresivă a acestuia, dar şi printr-o serie de mijloace de persuasiune, cum sunt:
 mijloace prin care solicităm unei persoane să săvârşeasc un anumit act: aluzia,
apropos-ul, rugămintea, cerinţa fermă, ordinul, comanda etc. Alegerea unuia sau altuia
dintre mijloacele existente depinde de raportul existent între emiţător şi receptor;
 mijloace prin care solicităm întreruperea unor acţiuni: rugămintea, reproşul,
interdicţia, ameninţarea etc;
 mijloace de convingere a interlocutorului: propunerea, invitaţia, prevenirea, sfatul,
etc.
 Toate aceste mijloace de persuasiune sunt importante şi utile în domeniul vânzărilor,
al actoriei, negocierii etc.
Un al doilea aspect acoperit de funcţia imperativ-persuasivă a limbajului este
influenţarea voinţei şi a stărilor afective proprii, sub formă de imbolduri, fraze
autoîncurajatoare, mesaje pozitive etc.
Funcţia ludică
Funcţia ludică se referă la posibilitatea construirii prin limbaj a unor asociaţii verbale
de efect, care pot merge de la rime, consonanţe, ciocniri de sensuri, până la creaţia artistică în
forma poeziilor, proverbelor, zicătorilor, ghicitorilor etc. În alţi termeni, prin această funcţie
limbajul răspunde nevoii umane de joc, ce poate să meargă de la simplul joc de cuvinte până
la creaţia artistică.
Pentru buna comunicare între copii şi adulţi, am observat importanţa factorilor non-
verbali precum sistemul vizual, expresiile faciale universale sau specifice, perceperea
stimulilor, gestica şi privirea, toate aceste elemente contribuind decisiv acolo unde fonetica,
sintaxa sau semantica nu şi-au făcut încă loc.
Două teorii fundamentale ale achiziţiei limbii: nativitatea şi dobândirea prin imitaţie,
analizând problema pe diferite paliere (social, lingvistic, cognitiv) şi arătând interdependenţa
lor Toţi copiii cu un vocabular şi o gramatică subdezvoltată vor dovedi activităţi cerebrale şi
maturitate cerebrală tipice copiilor mai mici Copiii cu un vocabular şi o gramatică
subdezvoltată care realizează progrese lingvistice semnificative vor experimenta o încetinire
în procesul de dezvoltare al funcţiilor de cogniţie socială

*
* *

Nu ştiu cât de multă importanţă acordăm fiecare din noi comunicării, nu ştiu dacă
subiectul propus pentru această temă pare sau nu simplu şi deja cunoscut, în schimb merită să
încercăm împreună o reflecţie asupra acestui proces, în speranţa că acest lucru ne va ajuta să
îmbunătăţim comunicarea cu ceilalţi şi, de ce nu, cu noi înşine.
Mă întrebam unde ar trebui să caut „rădăcinile" comunicării iar în minte mi-a apărut
imaginea albinelor care folosesc un cod foarte ingenios al mişcărilor pe care le descriu în zbor
pentru a comunica între ele informaţii despre direcţia, distanţa şi natura hranei.
Aceasta înseamnă că, în absenţa comunicării, albinelor le-ar fi foarte greu, poate chiar
imposibil, să-şi satisfacă nevoia de hrană.
Rămânând în continuare în lumea necuvântătoarelor, ne putem imagina rolul pe care îl
joacă procesul comunicării în satisfacerea nevoii de securitate (spre exemplu, rolul semnalelor
de avertizare atunci când se apropie un pericol).
Dar ce rol are comunicarea pentru noi, oamenii?
 Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi
fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia
de stimă şi statut, nevoia de autorealizare. Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu
cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.
Ar fi interesant în acest moment să ne oprim puţin şi să căutăm răspunsuri câtorva
întrebări:
1. Cum anume comunic eu celor din jur nevoia mea de apartenenţă sau de acceptare ori
de afecţiune?
2. Cum folosesc comunicarea pentru a-l ajuta pe cel de lângă mine să-şi satisfacă aceste
nevoi?
Aceste întrebări ne vor conduce spre o altă temă de discuţie: care sunt formele
comunicării? O clasificare simplă ne va ajuta să distingem comunicarea verbală de cea
nonverbală. Pe cale verbală reuşim să comunicăm ideile, să denumim emoţiile şi sentimentele,
în vreme ce comunicarea nonverbală îmbogăţeşte capacitatea noastră de expresie prin mimică,
gesturi, postură, distanţă şi contact fizic.
Este firesc să ne întrebăm:
1. Ce comunicăm cu mai multă uşurinţă, ideile sau emoţiile?
2. Dacă în şcoală învăţăm în mod special să comunicăm idei, cine ne învaţă să
comunicăm emoţii şi sentimente?
 Viaţa în societate înseamnă şi comunicare. De aceea noi exersăm comunicarea în
fiecare zi, alternând de fiecare dată cele două roluri: cel de "emiţător" şi cel de "receptor". Am
fi tentaţi să credem că situaţia de comunicare e similară cu cea a două vase comunicante în
care se transmite pur si simplu o cantitate (de informaţie) dintr-o parte în alta. În realitate însă,
constatăm că există o diferenţă mare între ce doreşte "emiţătorul" să comunice şi ce primeşte
"receptorul". Din cauza dificultăţii de a exprima gândurile în cuvinte, ce spune "emiţătorul"
va fi mai puţin decât ce doreşte el să spună. Apoi, din cauza "zgomotelor" contextului în care
are loc comunicarea, ceea ce aude "receptorul" va fi mai puţin decât a fost emis şi,
continuând, ce va înţelege va fi mai puţin decât ce a auzit, ce va reţine mai puţin decât ce a
înţeles, iar ceea ce va accepta, mai puţin decât ce a reţinut.
Ţinând cont de existenţa unor "pierderi" semnificative în transmiterea mesajelor, apare
firească preocuparea de a îmbunătăţi comunicarea. Cu alte cuvinte, ce putem face pentru a
comunica mai eficient?
În calitate de "emiţători", va fi important să ne clarificăm în privinţa ideilor pe care
dorim să le comunicăm, a emoţiilor pe care dorim să le exprimăm, a felului în care ne utilizăm
corpul pentru a comunica ideile şi emoţiile dar şi a modalităţii prin care putem afla dacă
celălalt a recepţionat bine mesajul transmis (obţinerea feed-back-ului).
Ca "receptori", vom exersa aşa-numita "ascultare activă", adică îl vom ajuta pe celălalt
să observe că suntem atenţi la ceea ce comunică (îl privesc, îmi îndrept corpul spre el, mă
apropii, înclin uşor capul în semn de aprobare, îi comunic ce am înţeles din ce mi-a spus, cer
precizări dacă este necesar sau repet mesajul său dar cu alte cuvinte).
La fel de important este să descoperim care sunt "barierele comunicării". Odată
descoperite, vom fi liberi să alegem dacă le vom mai folosi ori nu.
Iată câteva exemple:
1. AMENINŢĂRILE (produc teamă, supunere, resentiment, ostilitate): "Fă aşa, dacă nu"
2. A DA ORDINE (folosirea puterii asupra altuia): "Nu mai întreba de ce, fă-o fiindcă
aşa spun eu!"
3. CRITICA (descurajează iniţiativa): "Nu munceşti destul."
4. INSULTA: "Numai un idiot ar spune asta."
5. ETICHETAREA : "Eşti un leneş."
6. INTEROGAREA: "Ce-ai facut de la 10 la 12? Cât timp ţi-a luat să termini ce aveai de
facut? Ce-ai facut după? Unde ai fost?"
7.  LAUDA ÎN SCOPUL MANIPULĂRII: "Dar ţie îţi iese aşa de bine! Nu vrei să-l faci
şi pe al meu?"
 8. SFAT NECERUT (când persoana nu vrea altceva decât să fie ascultată): "De ce nu
faci aşa?"
9. SCHIMBAREA SUBIECTULUI: "Lasă c-o să-ţi treacă. Să-ţi povestesc ce film am
văzut aseară."
10. PUNEREA ÎN PRIM-PLAN A PROPRIEI PERSOANE: "Să mă fi văzut pe mine
când mi s-a întâmplat."
11. REFUZUL DE A ACCEPTA PROBLEMA: "Nu avem ce discuta. Eu nu văd nici o
problemă aici."
12. ÎNCURAJAREA PRIN NEGAREA EXISTENŢEI PROBLEMEI: "Nu fi nervos."
"Nu te teme, va merge." "Vei fi bine."
În calitate de părinţi şi/sau de educatori vom constata că avem o mare putere dar şi o
mare responsabilitate oferită de cuvânt. Ceea ce aude un copil despre sine din partea unui
părinte sau a unui educator va determina un efect de predicţie care se autoîmplineşte. El va
ajunge să fie ceea ce spun şi cred părinţii lui că este ("fără minte", "un mincinos", "un leneş"
etc.). Deşi intenţiile părinţilor sunt bune (să prevină un eveniment negativ sau înrăutăţirea
unei situaţii), prin mesajele lor ei pot determina efecte contrarii.
Câteva exemple :
1. "Şi ce dacă am spart geamul; oricum mama şi tata mi-au spus că nu sunt bun de
nimic."
2. "Eşti ca unchiul Ion." (care e la puşcărie)
3. "Ai înnebunit sau ce ai?"
4. "Ce leneş eşti."
5. "Eşti un egoist."
6. "Nu mă mai bate la cap!"
7. "Eşti neîndemânatic."
8. "Habar nu ai pe ce lume trăieşti."
9. "Nu ţii cont de nimic."
10. "Întârzii întotdeauna."
11. "N-ai minte nici cât o ceapă degerată."
12. "Dă-mi lucrul înapoi, obrăznicătură."
13. "Eşti ca taică-tău! De ce nu eşti bun cu fratele tău mai mic?"
14. "E foarte timidă, nu ştiu ce vei face mai târziu."
15. "Nu prea îi merge mintea la şcoală, dar la prostii nu-l întrece nimeni!"
16. "Mă înnebuneşti. Mă doare capul din cauza ta. Vrei să mor?"
 17. "Uite ce-i faci mamei tale."
18. "Mai bine nu te năşteai."
Să ne imaginăm aceiaşi părinţi dar care cântăresc mai întâi greutatea cuvintelor înainte
de a le rosti.
Ar putea spune:
1. "Ştiu că eşti deştept şi că vei face faţă la matematică dacă te va ajuta cineva."
2. "Corpul tău se reface repede după boală. Odihneşte-te puţin şi te vei face repede bine."
3. "Ai foarte multă energie. Te rog las-o mai încet pentru că eu obosesc mai repede."
4. "Ai fost foarte grijuliu cu copilaşii aceia. Chiar te-au plăcut."
5. "Băiete, ai multă imaginaţie. Îmi place ce ai făcut."
6. "Cânţi extraordinar. Ai o voce deosebită."
7. "Îmi place cum ai făcut asta."
8. "Te-ai comportat ca un copil mare."
9. "Chiar dacă ai greşit, ai învăţat ceva din asta."
10. "Tu eşti un copil bun, dar acum ai făcut ceva rău. Acum sunt (necăjit) supărat."
11. "Am încredere că tu o să-ţi respecţi promisiunea."
12. "Pentru că ai greşit trebuie să plăteşti. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc."
13. "Faptul că ai minţit mă face să am îndoieli în legătură cu ce-mi spui tu, dar eu aş vrea
să am încredere în tine."
14. "Îţi cer ajutorul pentru că ştii să faci asta foarte bine."
 Este evident că aceste expresii transformă comunicarea într-un excelent instrument pe
care îl putem folosi în educarea copiilor, ajutându-i pe aceştia să se simtă iubiţi şi acceptaţi.
Cum altfel am putea încheia încercarea noastră de abordare a unei teme atât de vaste şi de
generoase decât prin intermediul unei metafore. Anthony De Mello a reuşit să surprindă
"greutatea" cuvântului într-o poveste simplă dar plină de tâlc:

Povestea vulturului

Un bărbat a găsit într-o zi un ou de vultur. L-a luat şi l-a pus în cuibul unei găini din
ograda sa. Odata cu puii de găină a ieşit şi puiul de vultur iar acesta a crescut împreună cu
ei.
Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce făceau şi găinile de curte, scurmând pământul
dupa viermi şi insecte, gândindu-se că şi el e găină.. Într-o zi, văzând o pasăre pe cer, a
început să dea din aripi şi chiar a reuşit să zboare câţiva metri în aer. Când au văzut aceasta,
păsările din curte au început să râdă spunându-i că degeaba încearcă să imite zborul
păsărilor...oricum nu va reuşi pentru că nu este altceva decât o găină...iar găinile nu zboară.
Anii au trecut si vulturul a îmbătrânit. Într-o zi a văzut o pasare mare şi impunătoare
deasupra lui, pe cer. Ea zbura cu măiestrie în bătaia vântului, dând cu forţă din aripile sale
puternice şi aurii. Bătrânul vultur s-a uitat în sus cu teama dar şi cu respect. "Cine e această
pasăre?" a întrebat.
"Acesta e vulturul, regele păsărilor" au răspuns păsările de curte. "El aparţine cerului.
Noi aparţinem Pământului pentru că suntem găini.
Astfel, vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta i s-a spus că este.

Bibliografie:
Golu, M. (2000). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de
mâine;
Miclea, M. (1999). Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale (ed. a II-a
revăzută), Iaşi, Ed. Polirom;
Miller, G.A. (1956). The magical number seven, plus or minus two: Some limits on our
capacity for processing information, Psychological Review, 63, 81-97;
Preda, V. (1991). Atenţia. În Radu, I. (coord.), Introducere în psihologia contemporană,
Cluj-Napoca, Editura Sincron;
Ribot, T. (1924/2000). Atenţia şi patologia ei (ediţie în limba română, traducere de
Leonard Gavriliu), Bucureşti, Ed. Iri;
Roşca, A. (1976). Psihologie generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Stan, R. (2006). Limbajul. În Bonchiş E. (coord.), Psihologie gerenală, Oradea, Editura
Universităţii din Oradea;
Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Pro Humanitate;
pentru că asta i s-a spus că este."

Întocmit,
prof.pt. înv.primar Sabin Covaciu
Școala Primară Poarta Sălajului